Zoon politikon – note autobiografice

La sfârșitul anilor 80 citeam în cartea Minima moralia a domnului Pleșu că politica este arta de a sluji binele cetății. Cum a ajuns însă ca această „damă bine” să presteze pe centură este o poveste pe care o las specialiștilor în științe politice, și politicienilor înșiși. Aici vreau să vă povestesc câte ceva din aventurile mele cu (nu prea) distinsa demoazelă mai sus amintită.

Dintru început trebuie să vă mărturisesc faptul că am fost mereu ispitit de implicarea în politica militantă. Am rezistat cât am putut, însă tentația este una constantă, alături de convingerea că nu sunt făcut din materialul adecvat pentru un asemenea demers. Mă refer la faptul că prin dotare genetică (dat fiind că am și ceva rădăcini roma) și prin temperament, dar și prin alegere deliberată, prefer să spun întotdeauna ceea ce gândesc, oricât de costisitor ar fi lucrul acesta. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu pot spune niciodată ceea ce nu gândesc sau nu cred. Ori, se spune, un bun politician trebuie să fie capabil să spună numai ceea ce trebuie și să ascundă ceea ce nu trebuie spus ori știut – vezi faimosul caz Buttiglione, unul dintre foștii candidați italieni pentru un post de comisar european, care a fost invalidat pentru că a spus cu glas tare ceea ce toată lumea știa că este adevărat, și anume că, fiind catolic practicant, nu era de acord cu căsătoriile între persoane de același gen. Acestui „talent”, care îi lipsea i italianului, i se spune, eufemistic vorbind, „arta disimulării” (cu atât mai perversă, cu cât talentul este mai mare… și caracterul mai mic). Mi-am spus adesea că dacă intram în politică militantă, sfârșeam în pușcărie (mai ales sub comunism). Așa fiind, am fost nevoit să spun nu ispititoarei mele muze politice. Dar asta nu înseamnă deloc că eu o pot ignora complet sau că ea nu continuă să-mi dea târcoale, căci prin natura ei de curtezană profesionistă, este teribil de perseverentă. Trăiesc deci cu ea într-un soi de straniu „concubinaj”, ale cărui avataruri voi încerca sa le analizez mai jos, într-un mod mai degrabă autobiografic.

Începuturi

Prima mea amintire „politică” este din 1961, de la vârsta de șapte ani. Pe atunci aveam un aparat mic de radio la care ascultam regulat împreună cu tatăl meu emisiunile Europei libere. Acolo am aflat cu oroare despre uciderea lui Patrice Lumumba, primul ministru al Republicii Democrate Congo, cu implicarea directă a autorităților belgiene, care tocmai pierduseră această uriașă colonie africană. Îmi dau seama că pentru cei mai mulți cititori astea sunt vești din altă lume. Să venim, deci, mai aproape de „era noastră”.

Patru ani mai târziu, prin martie 1965, îmi petreceam ca de obicei vacanța de primăvară la bunici, unde trăisem cea mai mare parte a primilor patru ani de viață. De data aceasta vacanța a fost întreruptă brusc de vestea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider al României comuniste. Mă văd și acum, parcă aievea, marcat de isteria colectivă care cuprinsese țara, plângând lângă gardul casei noastre din Iași, așa cum plânseseră alții, în 1953, la moartea „tătucului” Stalin. Asta deși știam, din emisiunile aceluiași post de radio, despre crimele și abuzurile acestui lider comunist. Tot el fusese însă cel care realizase retragerea completă a trupelor sovietice de pe teritoriul României, decizie pe care, se spunea pe atunci, a obținut-o de la Hrușciov, după ce a reușit să-l îmbete bine la o întâlnire la București. Nu aveam de unde ști realitatea, dar ne bucuram cu toții de rezultat, date fiind sentimentele anti-sovietice care dominau, ca și acum, străfundurile mentalului nostru colectiv.

După încă trei ani, în august 1968, a avut loc invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, care avea să pună capăt astfel așa-numitei „primăveri de la Praga”, prima încercare de perestroika în spațiul comunismului de tip sovietic. Spre marea noastră bucurie, Ceaușescu, noul lider comunist român, refuzase să participe la invazie, ceea ce a fost, ani de zile, o mare pricină de mândrie națională. Mai ales în condițiile în care România jucase un rol esențial în înăbușirea revoluției anticomuniste de la Budapesta, din 1956. Această decizie curajoasă a lui Ceaușescu ne-a umplut pe toți de mândrie patriotică, și i-a făcut pe unii intelectuali români, inclusiv pe cunoscutul disident Paul Goma, să adere, pripit, la partidul comunist. Decizia secretarului general a fost semnalul unei politici de aparentă independență a României față de Moscova, care i-a adus o anume doză de simpatie în Vest, dar prețul acesteia, așa cum aveam să descoperim în mod dureros mai târziu, a fost de fapt înăsprire a controlului ideologic pe plan intern, care s-a intensificat după „mica revoluție culturală” inițiată de liderul comunist român în 1971, imediat după o serie de vizite în China și Coreea de Nord.

Criza marxistă

În mijlocul acestor evenimente, în perioada1969-1973, eram în liceu, și treceam eu însumi printr-o serie de serioase frământări existențiale. Descopeream atunci, ca orice adolescent care se respectă, problemele lumii în care trăiam: sărăcia marii majorități a oamenilor, în contrast cu bogăția de nedescris a celor puțini; colonialismul, și mișcarea de emancipare din ghearele acestuia; nedreptățile de tot felul care copleșeau societatea în care trăiam, în ciuda luminilor false ale potemkiniadei ceaușiste. Tocmai realizasem, cu mare dezamăgire, că biserica părinților mei (o mică „adunare” creștină după Evanghelie) nu avea nicicum ochi pentru aceste lucruri. Singura ei preocupare era pentru „lumea care va să vină”, ceea ce pentru mine ca licean era complet lipsit de interes. De aceea m-am bucurat când tatăl meu, care trecea atunci printr-o perioadă de criză, a decis să meargă mai rar, sau deloc, la biserică.

Acesta a fost momentul în care m-am apropiat de marxism. Am început să citesc cu nesaț, și cam alandala, câte ceva din Hegel (în care mi-am prins repede urechile – nu am niciodată o atracție specială pentru filosofie), Feuerbach (mult mai digerabil), Marx (așa și așa) sau Lenin (foarte pedestru și frust). Deși ateismul lor nu m-a ispitit câtuși de puțin, mi-am însușit, treptat, un soi de marxism idealist; dar n-am devenit nicidecum comunist. De aceea, deși eram utecist, făcut pe merite școlare, ca toți colegii mei, nu mi-a trecut niciodată prin cap să devin membru de partid. La aceasta mă vaccinase deja Europa liberă.

În ultima clasă de liceu am trecut însă printr-o serie de crize personale, care m-au făcut să pun la probă convingerile mele marxiste. Am realizat atunci – cât de riguros a fost acest proces rămâne de discutat, că ideologia pe care am adoptat-o nu părea să-mi ofere soluții viabile la frământările mele de viață.

Convertirea și angajarea anticomunistă

În acest context a intervenit, în 1972, convertirea și implicarea mea ulterioară în comunitatea baptistă. Am adoptat aproape instantaneu și cu toată sinceritatea o versiune de creștinism esențialmente fundamentalistă și pietistă. Cu ea a venit la pachet un anti-comunism funciar. Trecusem astfel dintr-o extremă în cealaltă. Atmosfera era perfect favorabilă pentru așa ceva, căci Iosif Țon tocmai se întorsese în România și își începuse activitatea lui contestatară, care urmărea lărgirea libertăților religioase ale evanghelicilor. Perspectiva aceasta m-a fascinat și am aderat la ea fără ezitare, încercând să-i antrenez în ea și pe tinerii baptiști din Iași, al căror lider ajunsesem. Aceasta i-a adus la disperare pe unii dintre liderii bisericii mele, care erau mai înclinați către cooperarea dacă nu chiar compromisul cu autoritățile comuniste, cu scuza penibilă că încercau astfel să „salveze biserica”.

Izvorul acestei atitudini este concepția eronată că creștinul nu trebuie să fie interesat, și cu atât mai puțin implicat, în politică, ci doar de treburile împărăției lui Dumnezeu, care, se spunea, nu au nimic de-a face cu lumea aceasta. Cel puțin așa umbla vorba între pietiști. Ca să nu mai vorbim de faptul că, se știe, politica e curvă, și pocăitul se ține sfânt și neîntinat de asemenea păcate. Despre altele, desigur, precum cea legată de colaborarea cu regimul, se mai putea discuta. Pe această atitudine perdantă se baza și Securitatea în eforturile ei de a controla biserica, pentru a preveni orice potențială formă de rezistență.

De aceea, opțiunea mea a atras și mai mult asupra mea atenția Securității. Așa cum aveam să aflu mai târziu din cele patru dosare de urmărire informativă deschise pe numele meu (sub numele de cod „Chitaristul”, și apoi „Ideologul”), aceasta începuse deja să mă urmărească încă din perioada stagiului militar (1973-1974).

Unul dintre momentele cruciale în raportarea mea la spațiul politic a fost contactul, în 1975, cu pastorul reformat Ferenc Visky, un om care făcuse șapte ani de pușcărie comunistă, și mi-a devenit un soi de mentor, de la distanță, în perioada studenției. Într-una din lungile discuții pe care le-am avut cu el în vizitele pe care i le făceam în satul Paleu, din Bihor, unde slujea ca paroh, Feri bacsi mi-a spus tranșant că, după părerea lui, este nelegitim pentru un creștin să fi anticomunist, căci spunea el, începem prin a urî comunismul și sfârșim urând comuniștii, iar aceasta vine de la diavolul, nu de la Dumnezeu. Am avut nevoie de aproape trei ani, și de o serie întreagă de întâmplări providențiale, pentru a-i da dreptate părintelui Visky.

Astfel, în primăvara lui 1978, mă pregăteam să mă alătur în mod public Comitetului Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC), condus de pastorul Pavel Nicolescu. Pavel însă, care fusese exmatriculat cu câțiva ani înainte de la Facultatea de Filozofie a Universității București doar cu două săptămâni înainte de absolvire, m-a sfătuit ferm să nu fac asta înainte de a absolvi Facultatea de științe economice, în luna octombrie a aceluiași an.

Aveam deci înainte câteva luni în care putea cântări luarea acestei decizii. Vorbesc despre o hotărâre, pentru că de aproape un an eram implicat cu mișcarea secretă de ucenicie creștină inițiată de organizația Navigatorilor. Știind despre implicările mele în mișcarea de disidență religioasă, liderii mișcării îmi ceruseră să aleg între aceasta și lucrarea de ucenicie; nu fiindcă socoteau că implicarea politică este una nelegitimă pentru un creștin, ci pentru că disidența implica acțiuni publice care aveau să atragă și mai mult asupra mea atenția Securității, punând astfel în pericol implicarea Navigatorilor în Romania.

Vara anului 1978 este cea în care, după multe deliberări și timp petrecut în rugăciune, am decis să renunț la implicările mele „politice”, în favoarea uceniciei. Este o decizie pe care, trebuie să spun, n-am regretat-o niciodată. Am în continuare o prețuire imensă pentru Pavel Nicolescu și pentru ce a făcut atunci ALRC-ul. Istoricul Dorin Dobrincu consideră că, deși aceasta este o dimensiune a rezistenței față de comunism care este neglijată în spațiul nostru public și academic, ea constituie cea mai solidă contestare pe baze ideologice a sistemului comunist de la noi. Din acest punct de vedere, ea este mult mai consistent anticomunistă decât mult mediatizata mișcare Goma, deși în cele din urmă ambele s-au încheiat cu plecarea sau expulzarea din țară a celor implicați. Dincolo de posibilitatea oferită de mișcarea Navigatorilor de a investi în formarea a sute de oameni, în special studenți, veniți în Iași de pe mai multe continente în anii care au urmat, decizia mea a fost cea care mi-a permis să rămân în țară în toată perioada comunistă, și aproape trei decenii după aceasta, lucru pe care-l socotesc un adevărat privilegiu, mai ales când mă uit la lucrurile nu prea entuziasmante care s-au întâmplat între timp cu mulți dintre militanții mișcării de disidență în care am fost implicat.

„Creștinul este de dreapta sau nu este deloc”?

Până în 1993, când am mers la Londra pentru un masterat în hermeneutică și apoi un doctorat în teologie, consideram că un creștin nu poate fi decât de dreapta, deși mă consideram, în esență, ca fiind din punct de vedere politic un om de centru. Astfel, dacă sub comunism nu am votat niciodată, după 1989 am votat mereu, fără excepție, pentru ceea ce am considerat a fi opțiuni de dreapta. Cu alte cuvinte, eram de fapt un om de centru-dreapta. Faptul că mai apoi acele opțiuni s-au dovedit a fi cu totul altceva nu face decât să ateste încă o dată natura îndoielnică a politicii. Și acum, după ce am trăit timp de 35 de ani sub comunism, mă tem că dacă aș vota cu stânga politică, mi s-au usca mâna, metaforic vorbind.

Și totuși, experiența mea britanică a schimbat în mine ceva esențial cu privire la această percepție. Unii vor spune că este acesta este efectul inevitabil al unei teologii îndoielnice, și e dreptul lor de a crede asta, oricât de greșiți ar fi în opinia lor. Schimbarea poziției mele are de fapt de-a face doar în mică măsură cu teologia. Îmi amintesc bine de surpriza pe care am avut-o când l-auzit pentru prima dată vorbind pe Tony Blair. Până atunci nu mi-aș fi putut închipui că liderul unui partid de stânga (desigur, social-democrat modern, nu comunist) poate vorbi și acționa, cel puțin până la decizia de neiertat de a-l urma pe Bush în nebunia războiului din Irak, în termeni absolut compatibili cu viziunea mea creștină asupra realității.

A doua surpriză a fost să văd faptul că britanicii, inclusiv colegii mei de la teologie, aveau o adevărată venerație pentru liderul sud-african Nelson Mandela, un om pe care, în virtutea convingerilor mele de dreapta, îl consideram „un nenorocit de comunist”. Din fericire, acum știu mai bine cum stau lucrurile.

Acesta a fost începutul migrației mele intelectuale și spirituale către poziția mea actuală în materie de politică, una care este mai degrabă de centru-stânga, așa cum mi-au dovedit în mod repetat rezultatele testului de busolă politică pe care îl puteți găsi la adresa web https://www.politicalcompass.org/test.

Sensibilitățile „politice” ale Evangheliei

Un factor esențial în conturarea convingerilor mele politice actuale l-a jucat implicarea timp de circa 20 de ani cu organizația umanitară World Vision International. În reflecțiile mele biblice și teologice, sub impactul experiențelor trăite în călătoriile în cele aproape 70 de țări pe care le-am vizitat până acum, am ajuns să mă confrunt pentru prima dată în mod serios cu sensibilitățile sociale ale Evangheliei. Am realizat în acest proces că în centrul Evangheliei lui Cristos se află nu libertatea și inițiativa individuală, ca în liberalismul clasic, oricât de importante rămân acestea pentru noi, ci inima lui Dumnezeu pentru cei săraci și marginalizați. Din această perspectivă, căutarea cu orice preț a creșterii economice și a profitului, ca în mai toate versiunile politice actuale de dreapta, este fundamental incompatibilă cu viziunea creștină asupra realității în general, și asupra politicii, în particular. Așa fiind, am o veritabilă oroare față de lipsa totală de empatie față de problematica sărăciei, privită ca o boală imputabilă aproape exclusiv victimelor, pe care o manifestă reprezentanții dreptei românești, în special ai celei creștine, indiferent dacă este ortodoxă ori evanghelică – catolicii fiind, din această perspectivă într-o cu totul altă categorie, din pricina „gândirii sociale” consistente promovată de această tradiție eclesială. Astfel, în loc să fie „vocea celor care nu au glas”, reprezentanții dreptei creștine se manifestă, ca mai întotdeauna în istorie, drept apărătorii intereselor celor bogați. Scriind cele de mai sus, nu pot să nu aud în urechi judecata tranșantă a lui Cristos, care spunea că „anevoie va intra un bogat în împărăția cerurilor”.

La cele spuse deja trebuie să adaug faptul că, temperamental și vocațional, sunt extrem de alergic la orice formă de conservatorism, deși sunt gata să recunosc părțile pozitive ale acestuia: respectul pentru tradiție – pe care și eu, în calitate de creștin liturgic și sacramental o prețuiesc; opoziția față de mutațiile sociale bruște, de tip revoluționar – față care și eu am oroare; discursul centrat pe valori – deși adesea rădăcinile acestora sunt de natură socială, dacă nu chiar de clasă, mai degrabă decât spirituale.

Pe de altă parte, deși nu cred în mitul modernist al progresului, și detest în egală măsură apelativul de „progresist”, mai ales din pricina bagajului polemic căpătat în ultima vreme, îmi este în și mai mare măsură antipatic apelativul de „reacționar”, din pricina aceluiași balast polemic, deși, instinctiv, sunt ispitit în mod constant – mea culpa – să mă folosesc de el pentru a-i descrie pe prietenii mei conservatori.

Vocațional vorbind nu am chemare pastorală (aceasta fiind esențialmente o funcție de conservare), și îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că a dat acest dar altora. Personal prefer mai degrabă darul profetic, în ciuda prețului uriaș pe care acesta în implică (dacă cineva are îndoieli, este suficient să răsfoiască, fie și în fugă, paginile Scripturii).

O altă manifestare, aparent contradictorie, a opțiunii mele de centru-stânga, este alergia mea la stângismul militant, fie el de factură ateist-secularistă sau de nuanță creștină (pentru unii „dreptaci” s-ar putea să fie o surpriză că ideile socialiste nu-și au originea în ateism, așa cum crede, din ignoranță, dreapta americană, inclusiv cea creștină, ci în cercurile creștine britanice care manifestau sensibilitate „evanghelică” față de problemele celor săraci și năpăstuiți). Asta însă nu mă împiedică să am relații de prietenie autentică, asezonate în mod regulat cu polemici mai mult sau mai puțin cordiale, cu prietenii mei de stânga. Acest lucru îi derutează complet amicii mei de la dreapta (e drept că, în contrapartidă, unele dintre acțiunile sau pozițiile lor mă contrariază la fel de mult pe mine.

Ca să dau doar doua exemple în acest sens, unul dintre prietenii mei, de foarte dreapta acum, îmi spunea cu ceva timp în urmă: „nu știu cum poți fi tu prieten cu Vasile Ernu”. Pe de altă parte, mi-e greu să înțeleg cum este posibil ca unul dintre oamenii cei mai lucizi și mai luminați ai conservatorismului românesc, intelectual public creștin pentru care am o mare prețuire, deși polemizăm din când în când, date fiind pozițiile noastre politice și temperamentale diferite, a acceptat invitația de a participa la lansarea unui volum propagandistic scris în apărarea lui Trump. Mi-am spus că este vorba de avatarurile prieteniei. Dar mi-am amintit imediat de acel adagiu latin care începe cu amicus Plato

Și acum, încotro?

Capătul acestui drum sinuos, cel puțin până în acest moment, este opțiunea mea fermă pentru social liberalism. Cred cu tărie în libertate ca dar uman fundamental, precum și în valoarea inițiativei individuale, creatoare de plus valoare (ca să folosesc un termen economic marxist), dar detest profund promovarea individualismului, a egoismului și a avariției, ca presupuse virtuți ale capitalismului. Aceasta nu înseamnă că prefer opțiunea economică socialistă, și cu atât mai puțin pe cea comunistă; nu după ce am trăit timp de 35 de ani sub „binecuvântările” sistemului comunist. Aș prefera oricând o „a treia cale”, dacă ea ar putea fi imaginată.

Cred, de asemenea, în responsabilitatea socială a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pentru mine, o societate sănătoasă, înfloritoare, este cea care promovează bunăstarea umană, mai întâi cea spirituală și apoi cea materială, iar nu una a căutării cu orice preț a maximizării profitului și a creșterii economice ca scop în sine. Eu cred că o societatea umană este cu atât mai matură cu cât:

– cultivă mai multe sensibilități ecologice consistente;
– promovează egalitatea de șanse, inclusiv între femeii și bărbați (și implicit exorcizează misoginismul și patriarhalismul);
– cultivă o cultură a vieții, atât înainte de naștere, cât și, mai ales, după;
– apără pluralismul (cultural, politic, religios, de gen etc) și se ferește de nivelare socială;
– încurajează o cultură a păcii și înțelegerii, excluzând pe cât posibil violența și războiul ca mijloace de rezolvare a diferendelor dintre grupuri și state.

Vi se pare că toate acestea sună prea utopic? Eu cred că nu, și mă rog în fiecare zi, așa cum ne-a învățat Cristos: „vie împărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Amin!

Reclaiming Jesus – A Prophetic Call from the Elders of the Church in America

reclaimingjesusheader

We are living through perilous and polarizing times as a nation, with a dangerous crisis of moral and political leadership at the highest levels of our government and in our churches. We believe the soul of the nation and the integrity of faith are now at stake.

It is time to be followers of Jesus before anything else—nationality, political party, race, ethnicity, gender, geography—our identity in Christ precedes every other identity. We pray that our nation will see Jesus’ words in us. “By this everyone will know that you are my disciples, if you have love for one another” (John 13:35).

When politics undermines our theology, we must examine that politics. The church’s role is to change the world through the life and love of Jesus Christ. The government’s role is to serve the common good by protecting justice and peace, rewarding good behavior while restraining bad behavior (Romans 13). When that role is undermined by political leadership, faith leaders must stand up and speak out. Rev. Dr. Martin Luther King Jr. said, “The church must be reminded that it is not the master or the servant of the state, but rather the conscience of the state.”

It is often the duty of Christian leaders, especially elders, to speak the truth in love to our churches and to name and warn against temptations, racial and cultural captivities, false doctrines, and political idolatries—and even our complicity in them. We do so here with humility, prayer, and a deep dependency on the grace and Holy Spirit of God.

This letter comes from a retreat on Ash Wednesday, 2018. In this season of Lent, we feel deep lamentations for the state of our nation, and our own hearts are filled with confession for the sins we feel called to address. The true meaning of the word repentance is to turn around. It is time to lament, confess, repent, and turn. In times of crisis, the church has historically learned to return to Jesus Christ.

Jesus is Lord. That is our foundational confession. It was central for the early church and needs to again become central to us. If Jesus is Lord, then Caesar was not—nor any other political ruler since. If Jesus is Lord, no other authority is absolute. Jesus Christ, and the kingdom of God he announced, is the Christian’s first loyalty, above all others. We pray, “Thy kingdom come, thy will be done, on earth as it is in heaven” (Matthew 6:10). Our faith is personal but never private, meant not only for heaven but for this earth.

The question we face is this: Who is Jesus Christ for us today? What does our loyalty to Christ, as disciples, require at this moment in our history? We believe it is time to renew our theology of public discipleship and witness. Applying what “Jesus is Lord” means today is the message we commend as elders to our churches.

What we believe leads us to what we must reject. Our “Yes” is the foundation for our “No.” What we confess as our faith leads to what we confront. Therefore, we offer the following six affirmations of what we believe, and the resulting rejections of practices and policies by political leaders which dangerously corrode the soul of the nation and deeply threaten the public integrity of our faith. We pray that we, as followers of Jesus, will find the depth of faith to match the danger of our political crisis. Continue reading “Reclaiming Jesus – A Prophetic Call from the Elders of the Church in America”

Teodor Baconschi despre principalele directii ale intelectualitatii romanesti si un raspuns

Theodor Baconschi

Într-un comentariu postat astăzi pe Facebook, domnul Teodor Baconschi, unul dintre intelectualii români pe care îi prețuiesc cel mai mult, spunea următoarele, cu privire la actualele orientări politice ale intelectualilor români.

Care sunt principalele direcții ale intelectualității românești?

  1. a) național-comuniști (Securitatea ”bună”, ”patriotică”)
    b) liberali clasici, pro-europeni
    c) conservatori clasici, pro-occidentali, critici ai exceselor PC (political correctness)
    d) naționaliști ortodocși (tente neo-legionare, potențial putiniste, anti-occidentali)
    e) globaliști pro-economie digitală, tehnocrați.
    f) stânga radicală, militant ateistă, anticlericală, pro-LGBT

Cel mai puțin sprijin politico-mediatic îl au cei din categoria în care mă înscriu (c). Și tocmai acest fapt înclină balanța în favoarea opțiunilor anti-occidentale, pentru că grupările a) și d) sunt mai numeroase, pe când grupările c), e) și f) sunt ireconciliabil divizate ideologic.

Dacă situația se menține, România se îndepărtează încet și sigur de Occident.

Iată mai jos și răspunsul meu.

Stimate Domnule Baconschi,

Eu nu mă încadrez în niciuna dintre categoriile de mai sus, de altfel foarte bine definite de dvs.

Eu sunt mai degrabă adeptul social-liberalismului, o poziție aproape nereprezentată în spațiul intelectual și politic romanesc. Deși apreciez unele dintre valorile conservatorismului, sunt în mod aproape visceral alergic la paseismul conservator.

Sunt rezervat și față de liberalismul clasic, pe care îl consider o ideologie a egoismului și o formă de idolatrizare a pieței (așa-zis libere) și a profitului.

Detest naționalismul (mai ales pe cel filetist), pe care îl socotesc aproape o boală mentală, dar consider că patriotismul este o expresie a normalității (deși nu pot spune că sunt „mândru că sunt roman” – în vremurile astea nu prea cred că am prea multe motive, și, nefiind conservator, nu mă satisface sa mă uit pentru asta doar în trecut). Cred, de asemenea, că statul național este un proiect iluminist profund viciat de această ideologie raționalistă.

Eu sunt pro-occidental și pro-european, și, trebuie să adaug, precum conservatorii, apreciez valorile Răsăritului (în definitiv am făcut un doctorat în eclesiologie ortodoxă, și această interacțiune m-a condus la anglicanism), dar sunt extrem de critic față de multele slăbiciuni orientale (așa cum nu prea reușesc a fi naționaliștii și cei mai mulți conservatori).

În egală măsură, sunt un creștin ecumenic, și detest sectarismul și intoleranța, sub toate formele ei (inter-creștină sau inter-religioasă). Definesc ecumenismul nu în sensul efortului de refacere a unității instituționale a Bisericii, ci, în spiritul teologiei Părintelui Stăniloae, ca pe un ecumenism al Spiritului, în care se regăsesc toți cei care-l recunosc pe Cristos ca Domn și Dumnezeu.

Sunt, de asemenea, un susținător fervent al unei Europe unite și federale, așa cum a fost conceput ea de Părinții Fondatori – pe principii profund creștine sociale și liberale), deși sunt conștient de faptul că, mai ales sub influența lui Giscard d’Estaing, UE a devenit un monstru birocratic și din ce în ce mai puțin democratic. Aceasta însă nu mă face sa abandonez proiectul Europei Unite, așa cum au făcut englezii, din lașitate, din prostie, și ca urmare a unor calcule meschine, ci militez pentru revizuirea din temelii a proiectului european și pentru revenirea la principiile de la început (iată cî în asta sunt și eu puțin conservator 🙂 ).

De asemenea, sunt oripilat de atitudinea de respingere, dacă nu chiar de ură (xenofobie) față de migranți, și chiar față de refugiați (există, evident, o deosebire între cele doua concepte), așa cum este manifestată ea de naționaliști și de mai toți conservatorii. Socotesc că aceasta atitudine nu are nicio legătură cu Evanghelia iubirii a lui Isus Cristos, deși înțeleg foarte bine faptul că statele au datoria de a manageria cu înțelepciune, dar și cu compasiune, aceste procese.

Nu sunt anti-LGBT, nici pro. Și, mai ales, deși sunt heterosexual, și socotesc că aceasta este normalitatea în lumea noastră, așa cum a fost ea creată de Dumnezeu, nu sunt homofob și detest homofobia, care este aproape intrinsecă pozițiilor naționaliste și conservatoare (de aceea mă opun cu fermitate manipulărilor coordinate de așa-numita Coaliție pentru Familie, care ar trebui să se numească, mai degrabă, Coaliția pentru Homofobie). Eu cred în libertate (a tuturor, nu doar a celor hetero).
Eu nu cred nici în patriarhalism și nici în misoginie. Dar într-o lume a bărbaților, făcută pentru bărbați, pentru motive de echilibru, sunt un teolog feminist, deși detest marxismul, în care am crezut cândva, dar nu am nici obsesii anti-marxiste, ca majoritatea conservatorilor și liberalilor.

Pentru același motiv nu sunt nici anti political correctness (PC – o alta obsesie conservatoare, cred eu – și nu e de mirare, căci PC este o formă de contestare a status-quo-ului, atât de drag conservatorilor), decât atunci când aceasta devine excesiva, ceea ce, trebuie să recunosc, se întâmpla de foarte multe ori – dar nu este în mod intrinsec așa, dar aceasta se întâmplă în mod inevitabil cu tot ceea ce înseamnă reacție. Cred însă că într-o lume profund nedreaptă și inegală, atenția fata de sensibilitățile minorităților de orice gen este o forma fundamentala de omenie. Poate că, fiind toata viată mea parte a tot felul de minorități, am capacitatea de a vedea ceea ce un majoritar nu va vedea niciodată, decât daca are o neobișnuită dotare empatică.

Cu toate cele de mai sus, Domnule Baconschi, îmi declar încă odată în mod public prețuirea pentru Dvs. ca intelectual creștin.

 

Random Thoughts on My Canadian Friend Don Posterski – May God Rest Him in Peace!

Don Posterski

UPDATE: On Wednesday, June 13th, at 2pm, Toronto time, my dear friend Don Posterski went to be in glory with Christ and the saints. May he rest in peace!

I met Don for the first time in early 2000, just a few months after I joined World Vision, to work in the Middle East and Eastern Europe Region (MEER), as Director for Faith & Development (F&D – the sector of which Don was in charge in WVI, earlier called Christian Impact – CI, and then Christian Commitments – CC)). Soon after that, he invited me to join him in the WVI Commission on the Church, which, due to Don’s wisdom and his ability to lead a team of very diverse and hard headed members, was the most significant initiative in which I was involved in my 20 years in WV. I wish I had a picture from any of those significant meetings, but I do not. Therefore, I will try to compensate (over)illustrating other events.

Later that year, in October, I invited Don to join my team in Sinaia, Romania, for the first regional event of our sector, called the Christian Life Conference. There, the main speaker was Jim Houston, who taught on Christian Discipleship, while Don taught on building church partnerships, Tim Dearborn taught on witness to Jesus Christ and I taught on spiritual formation. It was a great event, which participants remember fondly, almost 18 years later. Again, Don gave the measure of his unique leadership style, by keeping himself in the background and encouraging others to serve with their gifts. (Again, sadly, I lost all pictures from that event.) Continue reading “Random Thoughts on My Canadian Friend Don Posterski – May God Rest Him in Peace!”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 4

Ne-apropiem acum de prezent. Sigur că între anul în care a fost recucerit Ierusalimul de către musulmani și vremea noastră, s-au întâmplat o mulțime de lucruri. S-au întâmplat, între altele, multele persecuții ale evreilor de către creștini, în toată perioada medievală. Și-apoi, pogromurile de la începutul secolului al XX-lea, în Rusia și în Balcani, care au precedat, într-un fel holocaustul. Apoi, holocaustul însuși, când 6 milioane de evrei (din cele circa nouă milioane care trăiau atunci în Europa) au murit. Asta în afară de țigani, de homosexuali, de iehoviști, de comuniști și de alte diverse minorități.

Să mergem mai departe! Câte ceva despre situația actuală. Hărțile pe care le pun acum înaintea voastră sunt hărți stranii, pe care rareori o să le găsiți în presa noastră. Avem de-a face, mai întâi cu felul în care a fost stabilită harta Israelului, readus în granițele lui, în 1948, dar nu în momentul în care a fost înființat statul evreu, ci imediat după ce a avut loc războiul cu arabii, care s-au ridicat foarte rapid împotriva lor, ca stat nou înființat.

 

Nakhba map

În a doua hartă avem de-a face cu un alt fapt care este complet trecut cu vederea în discuțiile despre Israel. Este vorba despre depopularea spațiului care avea să revină Israelului. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 4”

Ahed Tamimi – Living Resistance Tour

Ahed Tamimi, presently in prison in Israel, the harsh occupier of her home country, Palestine,  is called ‘the Palestinian Jeanne d’Arc’. She has become, at only 16 years old, the most powerful symbol of Palestinian non-violent resistance to the Israeli occupation of the Palestinian territories.

If you want to understand more about why is she considered dangerous to the heavily armed occupier, you may read this well written article, by Nina Fischer.

Christian Solidarity Worldwide – A Prayer Diary for Cuba

cuba_map

“God gives us strength based on our faith. We are fighting for freedom. Our Lord said the truth will set you free and we are fighting for this ideal.” Berta Soler is a human rights activist and the leader of the Ladies in White group. Berta exemplifies the courage and perseverance of Cuba’s human rights activists, church leaders and hundreds of others who face daily harassment just because of what they believe.

Sunday

Fếlix Llerena López is a young religious freedom defender who was arrested three months after an advocacy visit to Washington, DC with CSW. He wasn’t permitted to travel and had even been expelled from university. However, the charges against him have now been dropped: praise God for this good news. Continue reading “Christian Solidarity Worldwide – A Prayer Diary for Cuba”