Cazul Bulai sau despre talibanizarea societatii romanesti

Vă mărturisesc dintru început că plănuiam să ignor complet zavera din jurul nefericitei postări pe Facebook a deputatului USR Iulian Bulai, pe care o socotesc o penibilă furtună într-un pahar cu apă. Am decis totuși să spun ceva în mod public pe această temă, la îndemnul câtorva prieteni pe care îi prețuiesc. Iată, deci, câteva gânduri, ca invitație la reflecție.

Ocazia

Postarea domului deputat Bulai a fost, în opinia mea, doar ocazia, nu și cauza acestei comoții. Cauzele preexistau în subconștientul nostru colectiv și abia așteptau șansa de a se manifesta. Scandalul în sine spune mult mai multe despre noi decât despre deputatul care l-a ocazionat.

Postarea în sine este un exemplu tipic de comunicare ratată. Așa cum recunosc și unii dintre detractorii săi, dar, în mod paradoxal, nu și unii dintre colegi, este evident că domnul Bulai nu a urmărit să ultragieze ori să lezeze sentimentele religioase ale cuiva; cu atât mai puțin să rostească o blasfemie, el însuși declarându-se catolic practicant. Intenția sa clară a fost ca, pornind de la cele câteva considerente, deficitar și riscant formulate cu privire la nașterea lui Cristos, să atragă atenția asupra situației grave a copiilor instituționalizați din România, după 30 de ani de democrație, mai mult sau mai puțin originală. Faptul că cei critici față de postarea sa ignoră complet scopul acesteia ne spune cel puțin două lucruri: mai întâi că, așa cum am afirmat deja, comunicarea și-a ratat ținta și, mai important decât aceasta, că cei care au reacționat negativ la mesaj, indiferent de gradul lor de religiozitate, nu acordă prea mare importanță acestei teme, lucru care ar trebui să ne oripileze, nu doar din perspectivă creștină, ci și pur și simplu umană. Deși este posibil, totuși, ca unii dintre ei să considere că presupusa blasfemie a parlamentarului este mult mai gravă decât situația copiilor din țară, oricât de dureroasă ar fi aceea.

Dar nu, tema n-a prins în media și nici în mediul virtual, inclusiv în cel religios, așa cum nu par să fie de interes nici alte subiecte la fel de grave din societatea noastră, precum violența domestică, traficul de femei, inegalitatea de gen sau cea socială, dispariția progresivă a pădurilor ori analfabetismul funcțional. Acestea sunt de interes doar pentru câțiva pasionați de asemenea cauze aparent „ezoterice”. Ei se simt adesea ca niște Don Quijote luptând cu morile de vânt, în vreme ce media și spațiul virtual cheltuie cantități uriașe de energie pentru subiecte absolut marginale.

Excepție de la cele de mai sus face un articol dintr-o publicație naționalistă, cu iz neolegionar, din Piatra Neamț, care observă în comentariul domnului Bulai o aluzie la posibilitatea redeschiderii adopțiilor internaționale. Ori, pentru orice român verde este evident că copiii sunt un „bun al patriei” și este de preferat ca ei să trăiască în condiții de mizerie în orfelinatele noastre naționale, decât să fie îngrijiți omenește în familii, fie acestea și din străinătate, dacă românii, cu proverbialele lor inimi bune, nu-i vor.

Considerațiile deputatului Bulai legate de Crăciun sunt cel puțin nefericite în formularea lor și în terminologia frustă pentru care a optat („familie foarte ciudată”, „refuzat de comunitate” etc). Intenția sa a fost, probabil, ca prin aceasta să șocheze puțin cititorul și să-i capteze atenția cu privire la ceea ce voia să spună mai departe. Din păcate, efectul a fost exact invers. Dar cine dintre noi nu a făcut niciodată asemenea greșeli de comunicare. Pentru un politician însă, asemenea erori de calcul sunt costisitoare, ele traducându-se în voturi pierdute. Aceasta, pare-se, este singura preocupare a unora dintre colegii de partid ai domnului Bulai în acest context.

Din punct de vedere teologic, dar și științific, cea mai gravă eroare din comentariul încriminat este aceea legată de Maria ca fiind „mamă surogat”. Mai întâi, termenul tehnic este utilizat greșit, pentru că o mamă surogat nu poartă propriul ei copil biologic, trupul ei fiind o simplă gazdă temporară pentru copilul altei mame. Ori Isus a fost, din punct de vedere genetic copilul Mariei, chiar dacă nu și al lui Iosif, cel care l-a „adoptat” fără rezerve după intervenția îngerului. Așa fiind, Maria a devenit în mod implicit și plenar, Maica Domnului și Theotokos, „purtătoare de Dumnezeu”. Nu cred că domnul Bulai contestă această realitate în conștiința sa, dar implicațiile utilizării neglijente a acestei expresii nefericite a scandalizat peste măsură sentimentele celor care acordă venerație Sfintei Fecioare.

Deputatul, care este absolvent de seminar teologic romano-catolic, se apără spunând că nu a încercat decât să facă o contextualizare a istoriei Crăciunului, potrivit practicii spirituale numită lectio divina, în care lectura repetată a unui text scriptural este urmată de meditație și aplicarea acestuia la contextul prezent. Această abordare, așa cum știu toți cei care au practicat-o, este generatoare de noi sensuri și utilă în angajarea personală cu textul sacru, dar implică riscul unor devieri de sens atunci când participanții sunt lipsiți de experiență în lucru cu textul, sunt exagerat de „creativi” în materie dogmatică, ori practică metoda respectivă fără îndrumarea unui director spiritual. Ceea ce avem în postarea domnului Bulai pare să fie exact o asemenea deviere de sens, și o abordare exagerat de creativă a metodei, de așteptat din partea unui „artist”, așa cum se prezintă deputatul pe pagina sa de Facebook. O eventuală privire atentă aruncată asupra textului de către duhovnicul său l-ar fi putut scuti pe el de această jenă, și pe noi de scandal. Dar câți dintre noi își supun textele publicate pe net scrutării atente a altcuiva.

Ceea ce a reușit domnul Bulai cu această abordare superficială a interacțiunii sale cu textul sacru, care este specifică mai degrabă individualismului lumii evanghelice, a fost, vorba lui Blaga, să „strivească corola de minuni a lumii”. Încercarea sa eșuată de contextualizare a istoriei Crăciunului a reușit, chiar dacă nu în mod intenționat, să obnubileze miracolul întrupării fiului lui Dumnezeu prin Fecioara Maria. Și acesta este poate, din perspectivă spirituală, cel mai mare păcat al său în acest caz.

Domnul Bulai a realizat, chiar dacă prea târziu, greșeala făcută și și-a cerut iertare pentru zarva creată de postarea lui. Asta însă nu a ajutat la stingerea focului, pentru că de fapt, pentru destui dintre criticii săi, păcatul cel mai mare al domnului Bulai NU este ceea ce a scris el, oricât de neinspirate au fost vorbele lui, ci faptul că este membru USR, lucru care, se știe, încă de la eșecul referendumului legat de definirea familiei, este un păcat de moarte, ce se răsfrânge asupra tuturor membrilor și simpatizanților acestui partid și pe care creștinismul politic nu-l poate trece cu vederea.

Aceste resentimente, cu greu reprimate, și defulate cu regularitate par să fie cauza reacțiilor viscerale în chestiunea de care discutăm aici, iar nu presupusele blasfemii ale deputatului. Un caz special îl reprezintă în acest sens animatorii peneliști din spațiul virtual. Deși cei mai mulți dintre ei vădesc o cultură religioasă submediocră, și a o angajare religioasă îndoielnică, comparabile cu cele ale unora dintre colegii de partid ai împricinatului, îi vedem pe mulți dintre ei inflamați la culme, gata să se încoloneze într-o veritabilă cruciadă anti USR, pentru a răzbuna onoarea pretins ultragiată a Sfintei Fecioare. Sincer să fiu, nu văd mari diferențe între ei și integriștii islamici din Pakistan care acuză pe creștinii de acolo de pretinsa ultragiere a onoarei Profetului. În cazul de față, după ce a preluat puterea, PNL-ul pare să fi uitat cu totul de inamicul politic de la stânga și este complet obsedat de distrugerea USR-ului ca forță parlamentară, care este perceput dintr-o dată ca fiind Răul cel Mare. Și, ca să fiu sincer, nu cred că motivul acestei atitudini are ceva de-a face cu ideologia, căci PNL-ul este în acest moment la fel de confuz și de nefinit sub raportul poziționării în spectrul politic ca și USR-ul. Avem aici de-a face de fapt cu un caz tipic de populism, în care activiștii din PNL încearcă să atragă de partea lor masa destul de largă a românilor ispitiți de fundamentalismul religios, indiferent dacă aceștia sunt catolici, ortodocși ori evanghelici.

Reacția

Am spus deja suficient despre reacția talibanilor în această chestiune. Vreau să mă aplec acum puțin asupra reacțiilor celor cu presupusă  greutate religioasă și teologică. Nu însă fără a observa că, inițial, liderii catolici s-au abținut de la comentarii pe această temă, devenită subit extrem de delicată, mai ales după intervenția agresivă a unor voci ortodoxe încărcate de autoritate. A venit însă acum și declarația publică pe această temă a noului episcop catolic de Iași, Iosif Păuleț. Aceasta a constat într-o mustrare (poate prea) aspră, dar pe deplin meritată de exprimarea neglijentă din textul domnului Bulai, pe care acesta a și acceptat-o într-o declarație publică. Tonul intervenției intempestive a episcopului a fost însă unul exagerat de apologetic, menit probabil să liniștească zarva stârnită de această poveste în tabăra ortodoxă. Nu este în interesul Bisericii Catolice să creeze polemici cu Biserica Ortodoxă majoritară, relațiile dintre cele două entități eclesiale fiind și așa suficient de tulburi.

Remarc mai întâi că avem de-a face cu o cantitate uriașă de sentimente religioase ultragiate de o presupusă blasfemie intenționată la adresa cultului marian. Așa cum arătam mai sus, și cum au recunoscut unii dintre detractorii mai lucizi ai domnului Bulai, pentru orice om cu bune intenții este evident faptul că autorul nu avut nicidecum intenția de a ultragia sentimentele religioase ale cuiva și, fiind catolic practicant, cu atât mai puțin de a rosti o blasfemie la adresa Sfintei Fecioare. Ori, cele mai multe dintre reacțiile critice la adresa postării respective, inclusiv din partea fețelor bisericești ortodoxe, acuză intenția.

Dar, desigur, putem ultragia pe cineva sau putem rosti o blasfemie și fără intenție, respectiv fără să ne dăm seama. În această situație specifică, ultragiul fără intenție este evident. Cât despre acuzația de blasfemie, avem aici mai degrabă de-a face cu o inadecvare a mijloacelor la scop. Dar o asemenea opțiune nu pare să fi trecut prin mintea înaltelor autorități ortodoxe, care, în numele poporului ultragiat în sentimentele sale religioase, au socotit că este imperios necesar să apeleze la o execuție publică simbolică, pare-se pentru a potoli furia mulțimii, prevenind astfel, Doamne ferește, cine știe ce alte excese. Nu cred că un asemenea scenariu este chiar atât de implauzibil cât ar părea. Dacă vă îndoiți, reluați vă rog lectura cărții Psihologia răului, a lui Scott Peck.

Înțeleg faptul să unii dintre cei care au reacționat critic la declarațiile domnului Bulai s-au simțit în mod sincer jigniți de ceea ce au perceput, în mod nelegitim cred eu, a fi intenții și afirmații blasfemiatoare la adresa Sfintei Fecioare. Dacă acestea ar fi fost făcute de un iconoclast, de un agnostic, sau de un ateu, asemenea suspiciuni ar fi fost plauzibile, dar și în acel caz intenția ar fi trebuit dovedită. Ceea ce nu e ușor de făcut. Nu sunt specialist în sociologie și psihologie religioasă (avem din păcate prea puțini specialiști în aceste discipline în România), dar sunt conștient de forța, în bine sau în rău, pe care o are pietatea populară. Mi se pare însă extrem de grav faptul că responsabilii noștri religioși manipulează sentimentele instabile ale mulțimii în scopuri obscure, care nu am nimic de-a face cu țelurile superioare ale credinței religioase, oricare ar fi aceea. Ori cred că de data aceasta avem înaintea noastră câteva exemple tipice de manipulare.

Astfel, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, de altfel un om educat și mult mai decent decât cel pe care l-a înlocuit cu câțiva ani în urmă în această poziție, se folosește de un truc retoric ieftin pentru a desființa cu „mânie proletară” afirmațiile considerate ofensatoare, ale „dușmanului de clasă”, descris cu îngăduință creștină ca fiind penibil, obraznic, incult, blasfemiator. De vreme ce, zice-se, BOR „nu comentează” aceste declarații, Vasile Bănescu nu se obosește să aducă argumente în favoarea etichetelor folosite. În mod simbolic, execuția publică a avut loc. În rest, nimic altceva nu are importanță.

Nu aflăm din intervenția de mai sus care este motivul real al vehemenței acesteia. El este însă absolut transparent în declarația amplă făcută de episcopul ortodox Ignatie al Hușilor, și el un om foarte popular, pentru un canal media cunoscut pentru etica profesională îndoielnică și modul slugarnic în care a slujit interesele puterii. Situl anunță încă din titlu, în mod grandilocvent, pe post de click bait, că cel care vorbește este „cel mai apreciat episcop”, și, ca atare, ceea ce spune aici trebuie luat foarte în serios. Nu contest nicidecum meritele episcopului, care este perceput ca o veritabilă gură de oxigen după scandalurile de pedofilie care au zguduit episcopia respectivă, și nici abilitățile sale mediatice. Acestea însă nu scuză atitudinea sa extrem de agresivă și batjocoritoare în acest caz.

În ciuda eforturilor sale de a ne convinge de contrariul, textul ierarhului este în mod clar unul anticatolic și anti USR. Domnul Bulai este numit, cu dispreț suveran „deputat USR cu reflexe iluministe”. Din nou, doar afirmații fără nici un fel de argumente. Acestea au fost, probabil, epuizate le referendum. Ierarhul îi vorbește de sus, în mod sentențios deputatului nostru, folosind citate de o prețiozitate atent căutată. El se plânge că domnul Bulai nu folosește în comentariul lui terminologia Tradiției, singura care, în opinia sa, este demnă de misterul întrupării. Desigur, este dreptul episcopului să prefere limbajul prăfuit al ceasloavelor. Dar mi se pare complet deplasat să impună mirenilor, neprofesioniști în ale teologiei, folosirea acestuia. Eu nu mă aștept ca episcopul să cânte la perfecție capriciile lui Paganini, căci nu este violonist. Dar mi se pare legitim să aștept de la el acuratețe dogmatică, dar și îngăduință creștinească, dacă nu cumva cer prea mult. Teologia adevărată nu se face cu repetarea slugarnică a termenilor scripturali sau patristici, spunea biblistul ortodox Savvas Agourides. Ierarhul nostru se așteaptă însă ca un mirean, fără instruire superioară în teologie, să vorbească despre întruparea fiului lui Dumnezeu precum Papa Ratzinger, poate cel mai important teolog catolic în viață. Dar dacă ar fi făcut asta, probabil că episcopul ar fi găsit altceva de reproșat. Căci, așa cum am spus deja, domnului Bulai i se poate ierta până și „păcatul” de a fi catolic, dar nu și acela de a fi membru USR, partid care s-a opus referendumului „acela”. Despre asta este, de fapt, toată tevatura. Să nu ne ascundem după deget.

Acest nou scandal din media românească vădește încă odată absența unei civilizații a dialogului și incapacitatea noastră, a tuturor, inclusiv a autorului acestor rânduri, de a discuta la rece, cu argumente raționale și fără etichetări facile, lucrurile care ne despart. Nu este de dorit și, slavă Domnului, nu este posibil să ne întoarcem la vremurile „consensului” social și ideatic absolut. Indiferent dacă ne place sau nu, pluralismul este regula vremurilor prezente. Și dacă nu vom învăța măcar să ne tolerăm, dacă nu putem să ne acceptăm unii pe alții, cu tot cu diferențele dintre noi, societatea noastră nu va avea nici un viitor. Din nefericire, deocamdată nu sunt semne care să justifice optimismul. Cine știe, poate că și în această privință nădejdea noastră este tot diaspora. Și nu mă refer la generațiile actuale, ci la aceea a nepoților mei. Dar până atunci mai avem de așteptat o vreme. Să sperăm că o vom folosi spre bine.

In memoriam pr. Cornel Cadar (1964-2019)

(pr. Cornel Cadar)

Zilele acestea a plecat dintre noi către o lume mai bună un om pentru care am o prețuire fără margini. L-am cunoscut pe pr. Cornel Cadar în 1992, atunci când a preluat responsabilitatea slujirii tinerilor în bisericile romano-catolice din Iași. Era o perioadă în care efervescența schimbărilor din țară după căderea comunismului, lăsase loc unei colaborări ecumenice autentice între ortodocși, catolici și protestanți (din păcate, vremurile acelea sunt de mult apuse). Pe atunci organizam împreună evenimente cu caracter apologetic în universități și alte spații publice, iar tinerii evanghelici erau implicați, alături de catolici și ortodocși în întâlnirile și pelerinajele legate de mișcarea Taizé (până în momentul în care ASCOR-ul a intrat sub influențe fundamentaliste și anti-ecumenice; același lucru, din nefericire, s-a întâmplat ulterior și cu mișcările studențești evanghelice).

Începuturile slujirii la Iași nu au fost ușoare pentru pr. Cornel. Episcopul Petru Gherghel tocmai mutase în parohia din Pașcani pe pr. Anton Săboanu, care se ocupase până atunci de lucrarea cu tinerii, și care era foarte iubit de aceștia. Ca urmare, tinerii preferau mai degrabă să meargă la el la Pașcani, decât să participe la întâlnirile tinerilor catolici de la Iași. Însă, cu înțelepciune și perseverență, pr. Cornel a reușit, în timp, să câștige încrederea tinerilor, care apoi l-au urmat fără rezerve, până în 2016, când acesta a predat responsabilitatea respectivă unui preot mai tânăr.

Eu eram atunci unul dintre prezbiterii comunității evanghelice Filocalia, formată în 1990, în care erau implicați, în diverse grade, studenți și tineri venind din diverse tradiții religioase, inclusiv cea catolică și cea ortodoxă. Unii dintre aceștia sunt acum preoți sau persoane consacrate în acele biserici. Legăturile mele cu lumea catolică erau însă mai vechi, datând din perioada comunistă. Îmi amintesc și acum, cu plăcere, de un Crăciun de la mijlocul anilor ’80, când, împreună cu un grup de tineri evanghelici, la invitația prietenilor noștri catolici, am vizionat la institutul lor teologic din Copou filmul lui Zeffirelli Isus din Nazaret. Relațiile dintre evanghelicii orientați ecumenic și catolici s-au strâns și mai mult după venirea la Iași a pr. Cornel. Îmi amintesc și acum surpriza foarte plăcută pe care au avut-o credincioșii baptiști din comunitatea Betania, în care am fost implicat după 1996, atunci când pr. Cadar a fost cel care a rostit cuvântul de învățătură.

Probabil cea mai consistentă implicare comună din acea perioadă a fost aceea în cadrul emisiunii Lumina din noi, coordonată de Laurențiu Melinte la Radio Europa Nova. Timp de mai mult de trei ani, între 1995-și 1999, am participat alături de pr. Cornel Cadar și de pr. Viorel Dumitriu (parohul bisericii ortodoxe din strada Curelari) la o misiune de două ore realizată în direct. Nouă ni se alăturau din când în când câțiva alți prieteni din bisericile noastre, între care țin să-i menționez în special pe pr. Mihail Lungeanu (ortodox), și pe dr. Dănuț Jemna (penticostal), profesor la universitate, care a devenit mai apoi un participant constant, și a moderat chiar ultimele întâlniri. Emisiunile, care se concentrau pe diverse teme alese de comun acord, erau deosebit de alerte, și nu evitau nicidecum subiectele controversate, atât în plan religios cât și politic, fiind nu de puține ori critice cu privire la propriile noastre tradiții eclesiale, ceea ce a și dus, în cele din urmă, la suspendarea emisiunii, la presiunile mitropoliei ortodoxe. Principala lor calitate era însă aceea că, deși în mod inevitabil discutam și despre diferențele dintre cele trei mari tradiții creștine, accentul cădea întotdeauna pe ceea ce ne unea în calitate de ucenici ai lui Cristos. Nu s-a întâmplat absolut niciodată să avem discuții polemice, în ciuda faptului că eram cu toții personalități puternice, cu convingeri ferme, pe care însă le afirmam în mod nedogmatic, fiind mereu gata să învățăm unul de la celălalt. Ceea ce ne unea era dedicarea față de Cristos și respectul reciproc.

Numărul celor care ascultau în mod consecvent emisiunile noastre era destul de mare, și de-a lungul anilor am primit nenumărate reacții, mai ales pozitive, dar și critici ale unor persoane care erau deranjate de criticile noastre constante la adresa guvernanților. Mare păcat că n-am reușit să păstrăm înregistrări din acea perioadă. Sau poate, cine știe, ele s-or afla pe undeva, în arhivele serviciilor secrete, sau prin casele credincioșilor care ne urmăreau săptămână de săptămână.

Îmi amintesc bine un incident care a avut loc în studioul TeleM, în care într-o emisiune în direct, cu pr. Cornel și pr. Viorel, chiar în sâmbăta dinaintea celui de al doilea tur al alegerilor prezidențiale din anul 2000, în care opțiunea era între Ion Iliescu și Vadim Tudor. Am spus atunci că nu mi-aș fi închipuit niciodată că la zece ani de la căderea comunismului voi avea de ales între un comunist și un fascist. Domnul Ticu Isari, directorul postului TV a oprit imediat emisiunea, speriat că riscă să piardă licența, și a reluat-o numai după plecarea mea. N-am mai fost invitat niciodată după aceea la TeleM.

Timpul a trecut însă, și am început să simțim și noi, încetul cu încetul, efectele lui. În 28 ianuarie 2014, părintele Cornel îmi scria la Londra:

Domnule Dănuț,
Vă scriu pentru a vă spune că pr. Viorel Dumitriu este grav bolnav. Un cancer l-a pus la pat în câteva săptămâni. Duminică era foarte slăbit, nu se mai putea ridica. Acum e la spital, însă medicii nu prea întrevăd nimic. Dumnezeu să aibă milă de el.
Rugați-vă pentru el.
Pr. Cornel Cadar

(Pr Viorel Dumitriu)

Două săptămâni mai târziu, prietenul și tovarășul nostru de isprăvi ecumenice avea să ne părăsească pentru o lume mai bună. Avea 75 de ani. Iar acum a venit rândul pr. Cornel, la vârsta de 55 de ani. Eu am 65. Probabil că ar fi bine să-mi fac și eu cu atenție socotelile.

De-a lungul anilor am făcut multe alte lucruri împreună cu pr. Cadar. În acei ani mi-a fost un prețios prieten și sfătuitor, așa cum nu găseam decât cu greu între coreligionarii mei. Ne-am rugat adesea împreună și i-am cerut ajutorul în rugăciune în tot felul de cauze complicate. Nu de puține ori am trimis la el, pentru sfat și rugăciune, mai ales oameni tineri – catolici, ortodocși ori protestanți – care aveau nevoie de ajutor spiritual.

Ne-a binecuvântat nu de puține ori cu vizita sa și s-a rugat pentru copiii și nepoții noștri. În câteva ocazii, foarte speciale pentru mine, pr. Cornel ne-a onorat cu prezența și slujirea sa.

Astfel, în martie 2005, a răspuns invitației mele de rosti o rugăciune de binecuvântare pentru începerea lucrărilor de construcție la casa noastră, alături de Mihai Costache, pastorul Bisericii baptiste Betania, în care ne închinam atunci, și un bun prieten, preot ortodox.

(Pr. Cornel Cadar, dr. Danuț Jemna, DănuțM, Rev. Patrick Irwin)

Șapte ani mai târziu, pr. Cadar a fost din nou alături de noi la sfințirea casei noastre, de data aceasta alături de prietenul nostru comun dr. Dănuț Jemna, pastorul Bisericii Străjerul, în care ne închinam atunci și de Rev. Patrick Irwin, preotul paroh al Bisericii Anglicane din București in în care fusesem confirmat în anul 2009. A fost o slujbă superbă, de care sunt sigur că-și amintesc toți cei care au participat la ea.

(DănuțM, pr. Cornel Cadar)

Așa cum nu pot eu uita faptul că prietenul meu catolic și-a făcut timp în programul lui aglomerat pentru a fi alături de mine și de câțiva prieteni apropiați, pe care îi știa bine, pentru a depăna împreună amintiri la aceeași masă, atunci când am împlinit 60 de ani.

De atunci ne-am mai văzut doar de câteva ori. Anul trecut l-am vizitat la episcopia catolică, unde locuia, pentru a-i duce un exemplar din cartea Omul evanghelic, pe care o publicasem nu demult la Polirom. După ce în urmă cu vreun an m-am mutat la Glasgow, în Scoția, l-am mai vizitat o dată, în cursul penultimei mele vizite în țară. Era deja foarte slăbit de boală și vorbea foarte greu. Abia l-am recunoscut. Ne-am despărțit cu mare greutate și cu sentimentul că este, poate, ultima dată când ne vedem pe pământul acesta.

Acum, cei care l-au iubit și pe care i-a slujit cu credincioșie atâția ani își iau la revedere, în vreme ce el merge să se odihnească cu sfinții, de toate nevoințele lui. Ne vom revedea însă la sărbătoarea cea mare a învierii și ne vom petrece împreună veșnicia, rememorând lucrurile frumoase care ne-au unit, și continuând să-l slujim pe Domnul nostru, așa cum am făcut și aici.

Axios! Soli deo gloria!

Pe scurt despre cultul sfintilor

Icoană a Sf Columba, dăruită fiului meu, la hirotonia lui in Church of Scotland.

NOTĂ: Am scris acest scurt text ca răspuns la întrebarea unei vechi prietene evanghelice, pornind de la atitudinea refractară a unur evanghelici din jurul ei cu privire la ceea ce ea numea „închinarea la sfinți”.

Dragă A,

La solicitarea ta, iată, încerc să scriu câte ceva, foarte schematic, și fără a intra în prea multe detalii, în legătură, așa cum spui tu, cu „închinarea la sfinți”.
Mai întâi, o precizare terminologică extrem de importantă. Sub raport teologic, numai lui Dumnezeu i se cuvine inchinarea („latreia”, în limba greacă).
Când vorbim despre „cultul sfinților” (aceasta este expresia teologic corectă), ne referim la venerare („doulia”, în grecește), adică la respect profund, asemeni celui datorat de exemplu părinților, fie ei fizici sau spirituali, și chiar mai mult de atât.

Cultul sfinților, și practica asociată cu acesta, a rugăciunilor către sfinți sunt fundamentate pe conceptul teologic (prea puțin înțeles in protestantismul evanghelic) de „comuniune a sfinților”. El se referă la faptul că noi cei credincioși, care suntem acum în trup, suntem în strânsă comuniune cu cei care au plecat în veșnicie, și care, conform învățăturii lui Cristos, sunt vii, poate mai vii decât noi. Căci Yahweh, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, este „un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morți”. Iar dacă ei sunt vii, teoretic cel puțin, ne putem adresa lor, cerându-le să mijlocească pentru noi, exact așa cum ne solicităm unii altora ajutorul în rugăciune.

Desigur, în textul canonic al Scripturii nu există un exemplu în acest sens (există ânsă cel puțin unul în textele deuterocanonice, ori apocrife), și cu atât mai puțin nu există o poruncă. Așa fiind, din perspectivă strict biblică, cei care au rezerve față de această practică nu se află nici în păcat, nici în neascultare. În egală măsură însă, nu găsim în Scripturi nici implicit, nici explicit o poruncă împotriva acestei practici tradiționale. Ca atare, cei care sunt rezervață față de rugăciunile adresate sfinților ar trebui să se ferească de a judeca sau de a-i eticheta (de exemplu ca fiind idolatri) pe cei care îi venerează pe sfinți.
Precizez că „cultul sfinșilor” este prezent nu doar in catolicism și ortodoxie (unde avem de-a face cu o formă „hard” a acestuia), ci și în protestantismul magisterial, la anglicani (biserica mea), dar si la luterani, in forme mai „soft”, însă doar rareori la reformați, din pricina icoloclasmului strict al acestora și deloc la evanghelici, care au preluat de la calvini atitudinea față de acuste practici.

Desi distinctia dintre inchinare si venerare este, din punct de vedere teoretic, extrem de importanta in teologia ortodoxă, din pacate cei mai multi preoți nu-și educă enoriașii cu privire la aceasta, ceea ce dovedeste ca, în practica pastorală, ei nu dau prea mare importanta acestei distincții. Ori, conform teoriei, daca un crestin „se inchină” sfintilor (sau relicvelor acestora, ori icoanelor) în loc să le venereze, rezultatul este că au căzut în idolatrie. Banuiesc că preoții se bazează pe îngăduința și condescendența lui Dumnezeu, „slăbiciuni” pe care este evident că credincioșii evanghelici, în „mărinimia” lor ecumenică, nu prea le au față de catolici și ortodocși.

Așa cum reiese din cele de mai sus, această înțelegere a „cultului sfinților” are implicații, cu adăugirile de rigoare, și cu privire la „cultul relicvelor” și la „cultul icoanelor”. Dar despre acestea poate alta data.

Richard Rohr – Persecuted for My Sake (Oscar Romero)

Saint Oscar Romero
Saint Oscar Romero

Persecuted for My Sake
Sunday, October 14, 2018

 

You’re blessed when your commitment to God provokes persecution. The persecution drives you even deeper into God’s kingdom. . . .  And know that you are in good company. My prophets and witnesses have always gotten into this kind of trouble. —Matthew 5:10,12, The Message

Today Óscar Romero (1917–1980) will be named a saint by the Catholic Church. As Archbishop of San Salvador for the last four years of his life, Romero was a strong, public voice for the many voiceless and anonymous poor of El Salvador and Latin America. When he preached in the cathedral on Sunday mornings, I’m told that the streets were empty and all the radios where on full volume, to hear truth and sanity in an insane and corrupt world.

Here is a man who suffered with and for those who suffered. His loving heart shines through clearly in his homilies:

The shepherd must be where the suffering is. [1]

My soul is sore when I learn how our people are tortured, when I learn how the rights of those created in the image of God are violated.  [2]

A Gospel that doesn’t take into account the rights of human beings, a Christianity that doesn’t make a positive contribution to the history of the world, is not the authentic doctrine of Christ, but rather simply an instrument of power. We . . . don’t want to be a plaything of the worldly powers, rather we want to be the Church that carries the authentic, courageous Gospel of our Lord Jesus Christ, even when it might become necessary to die like he did, on a cross. [3]

In his homily on March 23, 1980, the day before he was murdered, Romero addressed the Salvadoran military directly:

Brothers, we are part of the same people. You are killing your own brother and sister peasants and when you are faced with an order to kill given by a man, the law of God must prevail; the law that says: Thou shalt not kill. No soldier is obliged to obey an order against the law of God. No one has to obey an immoral law. And it is time that you recover your consciences. . . . In the name of God, then, and in the name of this suffering people whose laments rise up to heaven each day more tumultuously, I plead with you, I pray you, I order you, in the name of God: Stop the repression! [4]

The next day, following his sermon, a U.S.-supported government hit squad shot him through his heart as he stood at the altar.

Only a few weeks earlier, Romero had said:

I have often been threatened with death. I must tell you, as a Christian, I do not believe in death without resurrection. If I am killed, I shall arise in the Salvadoran people. I say so without boasting, with the greatest humility. . . . A bishop will die, but God’s church, which is the people, will never perish. [5]

Romero’s epitaph reads “Sentir con la Iglesia” (“To be of one mind and heart with the Church”); these words were his episcopal motto, his promise to share the suffering and strength of the people he served.

Watch Father Richard’s reflection on Óscar Romero in this 3-minute video.

Call for Papers: Dumitru Staniloae’s encounter with the West

European Academy of Religion Annual Conference
Bologna, March 4-7 2019

CALL FOR PAPERS

Dumitru Staniloae’s encounter with the West

Proponent: Petre Maican (University of Aberdeen)

Dumitru Staniloae (1903-1993) has been one of the most creative Orthodox theologians of the twentieth century, yet one of the least known. His theological vision is a majestic combination of Florovsky’s’ neopatristic epistemology, philocalic wisdom, and Romanian folkloric elements. Still, Staniloae never shone away from engaging with Western theology and philosophy whether critical or constructive. His theological edifice bears the marks of his encounters with Karl Rahner, Martin Buber, Karl Barth or Paul Tillich. This panel seeks to uncover the significance of these interactions for Staniloae’s thinking. Was Staniloae a faithful reader of Western theology and philosophy? To what extent was he influenced by theological debates in Roman Catholicism or Protestantism, especially Vatican II? How was Staniloae’s interpretation of the Fathers impacted by the trends of Western historical criticism? How did the ecumenical interactions shape his understanding of Orthodox theology?
Language: English
Speakers already selected: Petrea Maican (University of Aberdeen), Viorel Coman (KU Leuven)
Disciplines involved: Theology, Ecclesiology, History, Social Sciences
If you want to submit your paper, please write to petre.maican@gmail.com

Richard Rohr – Art. Imagination

The imagination retains a passion for freedom. There are no rules for the imagination. It never wants to stay trapped in the expected territories. The old maps never satisfy it. It wants to press ahead beyond the accepted frontiers and bring back reports of regions no mapmaker has yet visited. —John O’Donohue [1]
Being made in the image and likeness of the Creator isn’t about “getting it right” or rationally understanding God. Jesus taught us that being “perfect even as our heavenly Father is perfect” (Matthew 5:48) is more about loving than having correct beliefs or following the rules. How do we grow into such loving likeness?
Each of us has our own unique imaginarium, an unconscious worldview constructed by our individual and group’s experiences, symbols, archetypes, and memories. For example, Jews, Muslims, Hindus, Catholics, and Protestants live in quite different imaginaria. God comes to us in images that we can trust and believe, that have the inherent power to open our hearts. Spirituality tries to move beyond words to evoke our imaginaria at the unconscious level, where real change must first happen. Continue reading “Richard Rohr – Art. Imagination”

Urbi et orbi – 1973, Vanju Mare

Danut militar
DanutM, soldat, Vanju Mare, 1973

Urmărind în ziua de Crăciun transmisiunea de la Vatican a mesajului papal urbi et orbi din ziua Crăciunului 2017, care este întotdeauna emoționantă pentru mine (ce să facem, vor spune unii, „un ecumenist va fi întotdeauna un ecumenist!”; la care eu răspund: „amin!”), mi-am adus aminte de un alt Crăciun, de acum exact 44 de ani.

În decembrie 1973 mă aflam într-o unitate militară la Vânju Mare, în Mehedinți, unde făceam armata la termen redus, la intendență, înainte de începerea studiilor universitare economice. Tocmai împlinisem 19 ani. Cele opt luni petrecute acolo au reprezentat una dintre cele mai dificile perioade din viața mea.

Când am ajuns în unitate, purtam deja asupra mea eticheta unui proscris. Pe dosarul meu scria „baptist”, ceea ce, în limbajul militar comunist se traducea prin „sectant”, „retrograd”, „dușman al patriei”, și altele asemenea. Am fost preluat imediat sub observație de ofițerul de contrainformații, securistul unității militare, care a recrutat imediat câțiva informatori dintre colegii mei (delațiunile lor aveam să le găsesc mulți ani mai târziu, în primul meu dosar de urmărire de la Securitate – au fost în total patru la număr, și care acum se află transcris în întregime pe acest blog – dacă vă interesează, găsiți aceste documente, însoțite de comentarii, dând o căutare după expresia „File I-1065”). Au urmat interogatorii umilitoare, batjocuri („nu avem nevoie de savanți pocăiți în țara noastră”, amenințări („nu vei termina niciodată facultatea”, și multe asemenea. Continue reading “Urbi et orbi – 1973, Vanju Mare”

What’s Missing from the Pope and Patriarch’s Statement on Climate Change – Public Orthodoxy

Source: What’s Missing from the Pope and Patriarch’s Statement on Climate Change – Public Orthodoxy

O blatantly neoliberal view of ecology – with the worship of the so-called ‘free market’ and wild capitalism included; a genuine ‘gospel according to capitalism’.
And, of course, very critical of the biblical and theological critique made by Pope Francis and Ecumenical Patriarch to the incessant and unmoderated search for profit with the excuse of looking for the illusionaary greatest good for most people, in spite of the worrying growing disparity between the richesst and the poorest of this world.

Richard Rohr on Prophets

Continue reading “Richard Rohr on Prophets”

Richard Rohr Meditation: Saved by the Cross

Source: Richard Rohr Meditation: Saved by the Cross

In case you wondered what Fr Rohr thinks about the Cross (I know my dear friend Eugen Matei does). This spells it out a bit.

Richard Rohr – Love at the Core of the Gospel

Franciscans never believed that “blood atonement” was required for God to love us. We believed that Christ was Plan A from the very beginning (Colossians 1:15-20, Ephesians 1:3-14, John 1:1-18). Christ wasn’t a Plan B after the first humans sinned, which is the way most people seem to understand the significance of the death and resurrection of Jesus. The Great Mystery of Incarnation could not be a mere mop-up exercise, a problem-solving technique, or dependent on human beings messing up.  The Incarnation was not motivated by a problem but by love.

Did God intend no meaning or purpose for creation during the first 13.8 billion years? Did the sun, moon, and galaxies have no divine significance? The fish, the birds, the animals were just waiting for humans to appear? Was there no Divine Blueprint (“Logos”) from the beginning? This thinking reveals the hubris of the human species and our tendency to anthropomorphize the whole story around ourselves. Continue reading “Richard Rohr – Love at the Core of the Gospel”

Richard Rohr – A Nonviolent Atonement

Note: See how similar is the Franciscan view of salvation as a nonviolent process to the Orthodox view, and how radically diferent from the juridical emphasis that dominates mainline Catholicand almost all Protestant and Evangelical atonement theories (based on the view of an angry God – as opposed to a loving one, who had to punish his Son in order to be able to, again, reluctanty, love his human creatures).

_______________

Continue reading “Richard Rohr – A Nonviolent Atonement”

Predica Papei în ajunul Rusaliilor – www.magisteriu.ro

Source: Predica Papei în ajunul Rusaliilor – www.magisteriu.ro

Un superb mesaj de Rusalii al Papei Francesco.

The Pope Dancing to Hasidic Music

The encounter took place during a 45-minute papal audience on Monday (May 8) with a delegation led by Polish Rabbi Edgar Gluck, who was accompanied by his son Zvi, who lives in New York, and other rabbis.

(Source, HERE.)

Pope Francis – Why the Only Future Worth Building Includes Everyone

Note: This is a fabulous TED talk, done recently by the Holy Father, Pope Francis.

Here is the transcript of this amazing talk:

0:11 [His Holiness Pope Francis Filmed in Vatican City First shown at TED2017]

0:15 Good evening – or, good morning, I am not sure what time it is there. Regardless of the hour, I am thrilled to be participating in your conference. I very much like its title – “The Future You” – because, while looking at tomorrow, it invites us to open a dialogue today, to look at the future through a “you.” “The Future You:” the future is made of yous, it is made of encounters, because life flows through our relations with others. Quite a few years of life have strengthened my conviction that each and everyone’s existence is deeply tied to that of others: life is not time merely passing by, life is about interactions.

1:27 As I meet, or lend an ear to those who are sick, to the migrants who face terrible hardships in search of a brighter future, to prison inmates who carry a hell of pain inside their hearts, and to those, many of them young, who cannot find a job, I often find myself wondering: “Why them and not me?” I, myself, was born in a family of migrants; my father, my grandparents, like many other Italians, left for Argentina and met the fate of those who are left with nothing. I could have very well ended up among today’s “discarded” people. And that’s why I always ask myself, deep in my heart: “Why them and not me?”

2:35 First and foremost, I would love it if this meeting could help to remind us that we all need each other, none of us is an island, an autonomous and independent “I,” separated from the other, and we can only build the future by standing together, including everyone. We don’t think about it often, but everything is connected, and we need to restore our connections to a healthy state. Even the harsh judgment I hold in my heart against my brother or my sister, the open wound that was never cured, the offense that was never forgiven, the rancor that is only going to hurt me, are all instances of a fight that I carry within me, a flare deep in my heart that needs to be extinguished before it goes up in flames, leaving only ashes behind. Continue reading “Pope Francis – Why the Only Future Worth Building Includes Everyone”

Pope Francis Addresses the EU Leaders

(Vatican Radio) Pope Francis addressed Heads of State and Heads of Government of European Union countries on Friday afternoon, the eve of the 60° anniversary of the signing of the treaties creating the European Economic Community and the European Atomic Energy Community – the first major structural steps toward creating the European Union.

* * *

Please find below my selection of excerpts, and my emphases, from this address.

* * *

The Bible, with its rich historical narratives, can teach us a basic lesson.  We cannot understand our own times apart from the past, seen not as an assemblage of distant facts, but as the lymph that gives life to the present.  Without such an awareness, reality loses its unity, history loses its logical thread, and humanity loses a sense of the meaning of its activity and its progress towards the future.

25 March 1957 was a day full of hope and expectation, enthusiasm and apprehension.  Only an event of exceptional significance and historical consequences could make it unique in history.  The memory of that day is linked to today’s hopes and the expectations of the people of Europe, who call for discernment in the present, so that the journey that has begun can continue with renewed enthusiasm and confidence. Continue reading “Pope Francis Addresses the EU Leaders”

Common Prayer

Source: Common Prayer

Blessed Oscar Romero was assasinated 37 years ago. May his memory last forever!

Richard Rohr – A Nonviolent Atonement

richard-rohr

Jesus’ teachings seem to have been understood rather clearly during the first few hundred years after his death and resurrection. Values like nonparticipation in war, simple living, and love of enemies were common among his early followers. For example, the Didache, written around AD 90, calls readers to “share all things with your brother; and do not say that they are your own. For if you are sharers in what is imperishable, how much more in things which perish.” [1] At this time, Christianity was countercultural, untouched by empire, rationalization, and compromise.

However, when the imperial edict of AD 313 elevated Christianity to a privileged position in the Roman Empire, the church increasingly accepted, and even defended, the dominant social order, especially concerning war, money, and class. Morality became individualized and largely sexual. Formal Christianity slowly lost its free and alternative vantage point, which is probably why what we now call “religious life” began, and flourished, after 313. People went to the edges of the church and took vows of poverty, living in satellites that became “little churches,” without ever formally leaving the big church. Continue reading “Richard Rohr – A Nonviolent Atonement”

Pope, Anglican leader, vow joint action on poverty and environment | Religion News Service

ROME (Reuters) The pledge at a vespers prayer service came despite challenges to greater unity posed by differences over women priests and gay marriage.

Source: Pope, Anglican leader, vow joint action on poverty and environment | Religion News Service

Here are two men I deeply love and respect.

Richard Rohr – Two Halves of Life: The Task within the Task

Fr. Rohr-Franciscan

Fr. Rohr is sharing this week, and the following, his ideas about the ‘two halves of life’, the topic of his book Falling Upward, and of many of his recorded talks.

This coincides with my intention to share on my blog some quotes and comments from my fifth reading of the book mentioned above, which had a great impact on my life at a time that I most needed it. My providential meeting with Fr Rohr, four years ago has created a bond between us, and I consider him my spiritual mentor at a distance. I hope my reflections on his ideas will be also helpful for you.

Here is what Fr Rohr has written in opening this series of daily reflections (if interested, you may subscribe HERE to receive daily thought email his reflections): Continue reading “Richard Rohr – Two Halves of Life: The Task within the Task”

Interviu Teodor Baconschi – Est-Vest, renaştere şi debandadă spirituală – fragmente

Theodor Baconschi

Am selectat mai jos citeva fragmente dintr-un foarte interesant interviu acordat de Teodor Baconschi lui Cristian Patrasconiu pentru platforma LaPunkt. Sper ca ele va vor motiva sa citi intregul interviu, care poate fi accesat la linkul de mai sus.

Avem de-a face, desigur, cu o perspectiva conservatoare si ortodoxa, asumata in mod deschis de autor. Ceea ce nu inseamna insa ca aceasta il scuteste de anumite interpretari partizane si subiective, desigur, inevitabile in orice demers intelectual cinstit.

Enumar, in fuga, citeva dintre acestea:

  • perspectiva exclusiv negativa asupra procesului de secularizare in Europa
  • invinuirea exclusiva a protestantismului pentru acest ‘flagel’
  • cresterea prezentei musulmane in Europa privita preponderent ca o amenintare
  • atitudinea implicit critica fata de papa Francisn, pus in contract cu ‘ultimul papă conservator, Benedict al XVI-lea’

si la acestea as putea adauga si altele, dar va las s-o faceti voi insiva.

* * *

Societatea românească e un mozaic de fracturi. Aveam, la 1900, un retard istoric de cel puțin 100 de ani față de Occident (evident, e o apreciere pur estimativă). Aproape un secol mai târziu, când a căzut comunismul, eram, iarăși, una dintre cele mai sărace țări de pe continent. Deși ne-au ajutat să ne dezvoltăm, tranziția democratică și integrarea euro-atlantică n-au făcut decât să ne așeze întru-un sistem de referință care ne-a agravat complexele de inferioritate. Pe acest fundal dislocat, regăsirea tradiției precomuniste, cu o Biserică Ortodoxă liberă, s-a făcut adesea formal și zgomotos, fără creșterea organică de care au nevoie procesele istorice firești. Am intrat în mileniul trei cu povara acestor handicapuri. Prin urmare, nu putem încă avea o atitudinea critică față de Occident: nu l-am trăit pe dinăuntru. Dacă ne socotim ca parte integrantă a lui, ne ies oricând la iveală reminiscențele comuniste și orientale. Dacă îl respingem, nu prea avem ce să punem în loc. Avem, cum s-a spus, o modernizare lipsită de modernitate. Am copiat, în loc să asimilăm. Cu alte cuvinte, în loc să spunem ce e greșit amenajat ”la ei”, ne sar în ochi propriile defecțiuni de parcurs. Continue reading “Interviu Teodor Baconschi – Est-Vest, renaştere şi debandadă spirituală – fragmente”

Pope Francis Has A Dream

Source: Pope Francis Has A Dream

‘Francis defended the idea that continental Europe plays a particularly important role, while at the same time exhibited a rejection of colonial ideals. His vision is that of a Europe based on new ideas and discussions, a political and social model engaging all of the players on the global stage. Francis called for a “just distribution of the wealth of the earth,” as well as “more inclusive and equal economic models” and the transition “from a liquid economy to a social economy” in which the priority will be access to employment, rather than a speculative economy. His Europe is one that is sympathetic and open to youth, migrants and refugees.’

Joint Declaration of Pope Francis and Patriarch Kirill

Kiril & Francis

“The grace of the Lord Jesus Christ and the love of God the Father and the fellowship of the holy Spirit be with all of you” (2 Cor 13:13).

1. By God the Father’s will, from which all gifts come, in the name of our Lord Jesus Christ, and with the help of the Holy Spirit Consolator, we, Pope Francis and Kirill, Patriarch of Moscow and All Russia, have met today in Havana. We give thanks to God, glorified in the Trinity, for this meeting, the first in history.

It is with joy that we have met like brothers in the Christian faith who encounter one another “to speak face to face” (2 Jn 12), from heart to heart, to discuss the mutual relations between the  Churches, the crucial problems of our faithful, and the outlook for the progress of human civilization.

2. Our fraternal meeting has taken place in Cuba, at the crossroads of North and South, East and West. It is from this island, the symbol of the hopes of the “New World” and the dramatic events of the history of the twentieth century, that we address our words to all the peoples of Latin America and of the other continents.

It is a source of joy that the Christian faith is growing here in a dynamic way.  The powerful religious potential of Latin America, its centuries–old Christian tradition, grounded in the personal experience of millions of people, are the pledge of a great future for this region.

3. By meeting far from the longstanding disputes of the “Old World”, we experience with a particular sense of urgency the need for the shared labour of Catholics and Orthodox, who are called, with gentleness and respect, to give an explanation to the world of the hope in us (cf. 1 Pet 3:15). Continue reading “Joint Declaration of Pope Francis and Patriarch Kirill”

11 quotes Saint Augustine Essential for Our Christian Life

A beautiful image gallery inspired by 11 quotes from Saint Augustine in his work The Confessions. May these words keep inspiring us as much today as yesterday in our search for the truth, which is nothing other than the search for God.

Source: 11 quotes Saint Augustine Essential for Our Christian Life

Some great truths to ponder for Catholics and non-Catholics alike.

Christian de Chergé – Testamentul unui martir al iubirii

Christian de Chergé
Christian de Chergé

Dacă mă va ajunge ziua – și aceasta ar putea fi chiar astăzi – în care să fiu victima terorismului care pare că vrea să-i „înghită” pe toți străinii care trăiesc în Algeria, mi-ar plăcea ca comunitatea mea, ca Biserica mea, ca familia mea să-și amintească de faptul că viața mea a fost DĂRUITĂ lui Dumnezeu și acestei țări. Ca ei să accepte că singurul Stăpân al vieții nu poate fi străin de această brutală plecare. Ca ei să se roage pentru mine: cum aș putea fi eu vrednic de o astfel de ofrandă? Ca ei să știe să asocieze această moarte cu atâtea altele la fel de violente, lăsate în indiferență și anonimat.

Viața mea nu valorează mai mult decât alta. Nici mai puțin. În orice caz, ea nu mai are inocența copilăriei. Am trăit suficient ca să mă știu complice cu răul care, vai!, pare să prevaleze în lume și chiar cu cel care mă va lovi orbește. Mi-ar plăcea, atunci când va veni momentul, să am acea clipă de luciditate care să-mi permită a-i cere iertare lui Dumnezeu și tuturor fraților mei întru umanitate și în același timp să-i iert din toată inima pe cei care mă vor fi lovit. Continue reading “Christian de Chergé – Testamentul unui martir al iubirii”

Pope Francis – Urbi et orbi 2015

Dear brothers and sisters, Happy Christmas!

Christ is born for us, let us rejoice in the day of our salvation!

Let us open our hearts to receive the grace of this day, which is Christ himself.  Jesus is the radiant “day” which has dawned on the horizon of humanity.  A day of mercy, in which God our Father has revealed his great tenderness to the entire world.  A day of light, which dispels the darkness of fear and anxiety.  A day of peace, which makes for encounter, dialogue and, above all, reconciliation.  A day of joy: a “great joy” for the poor, the lowly and for all the people (cf. Lk 2:10).

On this day, Jesus, the Saviour is born of the Virgin Mary.  The Crib makes us see the “sign” which God has given us: “a baby wrapped in swaddling cloths and lying in a manger” (Lk 2:12).  Like the shepherds of Bethlehem, may we too set out to see this sign, this event which is renewed yearly in the Church.  Christmas is an event which is renewed in every family, parish and community which receives the love of God made incarnate in Jesus Christ.  Like Mary, the Church shows to everyone the “sign” of God: the Child whom she bore in her womb and to whom she gave birth, yet who is the Son of the Most High, since he “is of the Holy Spirit” (Mt 1:20).  He is truly the Saviour, for he is the Lamb of God who takes upon himself the sin of the world (cf. Jn 1:29).  With the shepherds, let us bow down before the Lamb, let us worship God’s goodness made flesh, and let us allow tears of repentance to fill our eyes and cleanse our hearts.  This is something we all need! Continue reading “Pope Francis – Urbi et orbi 2015”

It’s Official – I Am Leaving World Vision

world-vision

Note: Today, my World Vision supervisor, Conny Lenneberg, the leaders of our region, made the official announcement about my leaving the organisation. Here is what she wrote.

* * *

Dear colleagues,

It is with great regret that we advise that, due to funding challenges in F[inancial] Y[ear] [20]16, we will not be able to maintain our Faith in Development Director Position held by Danut Manastireanu beyond February 2015.

Danut has played an instrumental part in the development of the Christian Witness and Spiritual Formation of our leadership and staff over the past 17 years. We are most appreciative of the dedication and passion he has brought to FnD throughout the entire MEER [Middle East & Eastern Europe] region.

Danut started his relationship with WV as a member of WV Romania’s advisory board in 1995, later joining as WV staff in the position of MEER Christian Commitments Director in 1999.  During his service with WV Danut has contributed in so many ways, developing FnD [Faith in Development] staff across the region, supporting the N[ational] O[ffice]s,  advocating on behalf of the region to ensure good understanding of both the unique inter-denominational sensitivities and complex inter-faith context.   Some of the highlights of his contribution include:   Continue reading “It’s Official – I Am Leaving World Vision”

Pope Francis – Wake Up! Go! Go! Forward!

Message of Pope Francis to the Global Christian Forum

St Pope Francis

His Eminence Cardinal Kurt Koch

President of the Pontifical Council for Promoting Christian Unity

I extend greetings to you and all those participating in the Global Christian Forum Consultation, to be held in Tirana from 2 to 4 November 2015, as you reflect on the theme “Discrimination, persecution, martyrdom: following Christ together”.

In a particular way, I wish to greet our brothers and sisters of different Christian traditions who represent communities suffering for their profession  of faith in Jesus Christ, our Lord and Saviour. I think with great sadness of the escalating discrimination and persecution against Christians in the Middle East, Africa, Asia and elsewhere throughout the world. Your gathering shows that, as Christians, we are not indifferent to our suffering brothers and sisters. In various parts of the world, the witness to Christ, even to the shedding of blood, has become a shared experience of Catholics, Orthodox, Anglicans, Protestants, Evangelicals and Pentecostals, which is deeper and stronger than the differences which still separate our Churches and Ecclesial Communities. The communio martyrum is the greatest sign of our journeying together.

At the same time, your gathering will give voice to the victims of such injustice and violence, and seek to show the path that will lead the human family out of this tragic situation. With these sentiments, I assure you of my spiritual closeness. May the martyrs of today, belonging to many Christian traditions, help us to understand that all the baptised are members of the same Body of Christ, his Church (cf. I Cor 12:12-30). Let us see this profound truth as a call to persevere on our ecumenical journey towards full and visible communion, growing more and more in love and mutual understanding.

From  the Vatican, 1 November 2015

 

The Pact of the Catacombs – 50 Years Anniversary of a Radical Document

Basilica of Saints Nereus and Achilleus, an underground altar where the Catacomb Pact was signed at a Mass on Nov. 16, 1965. Religion News Service photo by Grant Gallicho
Basilica of Saints Nereus and Achilleus, an underground altar where the Catacomb Pact was signed at a Mass on Nov. 16, 1965. Religion News Service photo by Grant Gallicho

As Vatican Council II drew to a close in 1965, 40 bishops met at night in the Domitilla Catacombs outside Rome. In that holy place of Christian dead they celebrated the Eucharist and signed a document that expressed their personal commitments as bishops to the ideals of the Council under the suggestive title of the Pact of the Catacombs. The only place we have found its complete text transcribed is in the Chronicle of Vatican II by the Franciscan bishop Boaventura Kloppenburg. He titled the document Pact of the Servant and Poor Church. It is known that the bishops were led by Archbishop Helder Camara of Recife, Brazil, one of the widely respected 20th-century champions of justice and peace. Later on, Cardinal Roger Etchagaray, who served as honorary president of the Pontifical Council, Justice and Peace, also signed it. (Source HERE)

Here is a translation of the document, obviously, written originally in Latin. Continue reading “The Pact of the Catacombs – 50 Years Anniversary of a Radical Document”