Pr Florescu – Semnul Bisericii calatoare

Cristos a înviat!

Pr, Florescu, de la Edinburg, un prieten drag, întâlnirile cu care sunt întotdeauna un eveniment de poveste, a publicat ieri pe blogul său un text cu adevărat profetic legat de sărbătoarea Pastelui.

Iata aici fragmentul de început.

De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, adică ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica învierii Domnului drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței și împărăția cea vie a lui Dumnezeu.

Este aceeași distanță dintre religie și credință, pe care cei mai mulți credincioși, din păcate ținuți în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții lor care în aceste zile se pozează pe facebook în posturi dramatice, nu o vor străbate niciodată

De aici și sentimentul general de insecuritate, de sfârșitul lumii, de dezorientare spirituală: unde să te mai duci, unde să-l mai găsești pe Dumnezeu, atunci când toate drumurile tale au fost în afară și n-ai fost învățat să călătorești înlăuntrul tău

Vă încurajez să citiți AICI restul textul, care este la fel de miezos ca și introducerea.

Fiți binecuvântați!

Cazul Bulai sau despre talibanizarea societatii romanesti

Vă mărturisesc dintru început că plănuiam să ignor complet zavera din jurul nefericitei postări pe Facebook a deputatului USR Iulian Bulai, pe care o socotesc o penibilă furtună într-un pahar cu apă. Am decis totuși să spun ceva în mod public pe această temă, la îndemnul câtorva prieteni pe care îi prețuiesc. Iată, deci, câteva gânduri, ca invitație la reflecție.

Ocazia

Postarea domului deputat Bulai a fost, în opinia mea, doar ocazia, nu și cauza acestei comoții. Cauzele preexistau în subconștientul nostru colectiv și abia așteptau șansa de a se manifesta. Scandalul în sine spune mult mai multe despre noi decât despre deputatul care l-a ocazionat.

Postarea în sine este un exemplu tipic de comunicare ratată. Așa cum recunosc și unii dintre detractorii săi, dar, în mod paradoxal, nu și unii dintre colegi, este evident că domnul Bulai nu a urmărit să ultragieze ori să lezeze sentimentele religioase ale cuiva; cu atât mai puțin să rostească o blasfemie, el însuși declarându-se catolic practicant. Intenția sa clară a fost ca, pornind de la cele câteva considerente, deficitar și riscant formulate cu privire la nașterea lui Cristos, să atragă atenția asupra situației grave a copiilor instituționalizați din România, după 30 de ani de democrație, mai mult sau mai puțin originală. Faptul că cei critici față de postarea sa ignoră complet scopul acesteia ne spune cel puțin două lucruri: mai întâi că, așa cum am afirmat deja, comunicarea și-a ratat ținta și, mai important decât aceasta, că cei care au reacționat negativ la mesaj, indiferent de gradul lor de religiozitate, nu acordă prea mare importanță acestei teme, lucru care ar trebui să ne oripileze, nu doar din perspectivă creștină, ci și pur și simplu umană. Deși este posibil, totuși, ca unii dintre ei să considere că presupusa blasfemie a parlamentarului este mult mai gravă decât situația copiilor din țară, oricât de dureroasă ar fi aceea.

Dar nu, tema n-a prins în media și nici în mediul virtual, inclusiv în cel religios, așa cum nu par să fie de interes nici alte subiecte la fel de grave din societatea noastră, precum violența domestică, traficul de femei, inegalitatea de gen sau cea socială, dispariția progresivă a pădurilor ori analfabetismul funcțional. Acestea sunt de interes doar pentru câțiva pasionați de asemenea cauze aparent „ezoterice”. Ei se simt adesea ca niște Don Quijote luptând cu morile de vânt, în vreme ce media și spațiul virtual cheltuie cantități uriașe de energie pentru subiecte absolut marginale.

Excepție de la cele de mai sus face un articol dintr-o publicație naționalistă, cu iz neolegionar, din Piatra Neamț, care observă în comentariul domnului Bulai o aluzie la posibilitatea redeschiderii adopțiilor internaționale. Ori, pentru orice român verde este evident că copiii sunt un „bun al patriei” și este de preferat ca ei să trăiască în condiții de mizerie în orfelinatele noastre naționale, decât să fie îngrijiți omenește în familii, fie acestea și din străinătate, dacă românii, cu proverbialele lor inimi bune, nu-i vor.

Considerațiile deputatului Bulai legate de Crăciun sunt cel puțin nefericite în formularea lor și în terminologia frustă pentru care a optat („familie foarte ciudată”, „refuzat de comunitate” etc). Intenția sa a fost, probabil, ca prin aceasta să șocheze puțin cititorul și să-i capteze atenția cu privire la ceea ce voia să spună mai departe. Din păcate, efectul a fost exact invers. Dar cine dintre noi nu a făcut niciodată asemenea greșeli de comunicare. Pentru un politician însă, asemenea erori de calcul sunt costisitoare, ele traducându-se în voturi pierdute. Aceasta, pare-se, este singura preocupare a unora dintre colegii de partid ai domnului Bulai în acest context.

Din punct de vedere teologic, dar și științific, cea mai gravă eroare din comentariul încriminat este aceea legată de Maria ca fiind „mamă surogat”. Mai întâi, termenul tehnic este utilizat greșit, pentru că o mamă surogat nu poartă propriul ei copil biologic, trupul ei fiind o simplă gazdă temporară pentru copilul altei mame. Ori Isus a fost, din punct de vedere genetic copilul Mariei, chiar dacă nu și al lui Iosif, cel care l-a „adoptat” fără rezerve după intervenția îngerului. Așa fiind, Maria a devenit în mod implicit și plenar, Maica Domnului și Theotokos, „purtătoare de Dumnezeu”. Nu cred că domnul Bulai contestă această realitate în conștiința sa, dar implicațiile utilizării neglijente a acestei expresii nefericite a scandalizat peste măsură sentimentele celor care acordă venerație Sfintei Fecioare.

Deputatul, care este absolvent de seminar teologic romano-catolic, se apără spunând că nu a încercat decât să facă o contextualizare a istoriei Crăciunului, potrivit practicii spirituale numită lectio divina, în care lectura repetată a unui text scriptural este urmată de meditație și aplicarea acestuia la contextul prezent. Această abordare, așa cum știu toți cei care au practicat-o, este generatoare de noi sensuri și utilă în angajarea personală cu textul sacru, dar implică riscul unor devieri de sens atunci când participanții sunt lipsiți de experiență în lucru cu textul, sunt exagerat de „creativi” în materie dogmatică, ori practică metoda respectivă fără îndrumarea unui director spiritual. Ceea ce avem în postarea domnului Bulai pare să fie exact o asemenea deviere de sens, și o abordare exagerat de creativă a metodei, de așteptat din partea unui „artist”, așa cum se prezintă deputatul pe pagina sa de Facebook. O eventuală privire atentă aruncată asupra textului de către duhovnicul său l-ar fi putut scuti pe el de această jenă, și pe noi de scandal. Dar câți dintre noi își supun textele publicate pe net scrutării atente a altcuiva.

Ceea ce a reușit domnul Bulai cu această abordare superficială a interacțiunii sale cu textul sacru, care este specifică mai degrabă individualismului lumii evanghelice, a fost, vorba lui Blaga, să „strivească corola de minuni a lumii”. Încercarea sa eșuată de contextualizare a istoriei Crăciunului a reușit, chiar dacă nu în mod intenționat, să obnubileze miracolul întrupării fiului lui Dumnezeu prin Fecioara Maria. Și acesta este poate, din perspectivă spirituală, cel mai mare păcat al său în acest caz.

Domnul Bulai a realizat, chiar dacă prea târziu, greșeala făcută și și-a cerut iertare pentru zarva creată de postarea lui. Asta însă nu a ajutat la stingerea focului, pentru că de fapt, pentru destui dintre criticii săi, păcatul cel mai mare al domnului Bulai NU este ceea ce a scris el, oricât de neinspirate au fost vorbele lui, ci faptul că este membru USR, lucru care, se știe, încă de la eșecul referendumului legat de definirea familiei, este un păcat de moarte, ce se răsfrânge asupra tuturor membrilor și simpatizanților acestui partid și pe care creștinismul politic nu-l poate trece cu vederea.

Aceste resentimente, cu greu reprimate, și defulate cu regularitate par să fie cauza reacțiilor viscerale în chestiunea de care discutăm aici, iar nu presupusele blasfemii ale deputatului. Un caz special îl reprezintă în acest sens animatorii peneliști din spațiul virtual. Deși cei mai mulți dintre ei vădesc o cultură religioasă submediocră, și a o angajare religioasă îndoielnică, comparabile cu cele ale unora dintre colegii de partid ai împricinatului, îi vedem pe mulți dintre ei inflamați la culme, gata să se încoloneze într-o veritabilă cruciadă anti USR, pentru a răzbuna onoarea pretins ultragiată a Sfintei Fecioare. Sincer să fiu, nu văd mari diferențe între ei și integriștii islamici din Pakistan care acuză pe creștinii de acolo de pretinsa ultragiere a onoarei Profetului. În cazul de față, după ce a preluat puterea, PNL-ul pare să fi uitat cu totul de inamicul politic de la stânga și este complet obsedat de distrugerea USR-ului ca forță parlamentară, care este perceput dintr-o dată ca fiind Răul cel Mare. Și, ca să fiu sincer, nu cred că motivul acestei atitudini are ceva de-a face cu ideologia, căci PNL-ul este în acest moment la fel de confuz și de nefinit sub raportul poziționării în spectrul politic ca și USR-ul. Avem aici de-a face de fapt cu un caz tipic de populism, în care activiștii din PNL încearcă să atragă de partea lor masa destul de largă a românilor ispitiți de fundamentalismul religios, indiferent dacă aceștia sunt catolici, ortodocși ori evanghelici.

Reacția

Am spus deja suficient despre reacția talibanilor în această chestiune. Vreau să mă aplec acum puțin asupra reacțiilor celor cu presupusă  greutate religioasă și teologică. Nu însă fără a observa că, inițial, liderii catolici s-au abținut de la comentarii pe această temă, devenită subit extrem de delicată, mai ales după intervenția agresivă a unor voci ortodoxe încărcate de autoritate. A venit însă acum și declarația publică pe această temă a noului episcop catolic de Iași, Iosif Păuleț. Aceasta a constat într-o mustrare (poate prea) aspră, dar pe deplin meritată de exprimarea neglijentă din textul domnului Bulai, pe care acesta a și acceptat-o într-o declarație publică. Tonul intervenției intempestive a episcopului a fost însă unul exagerat de apologetic, menit probabil să liniștească zarva stârnită de această poveste în tabăra ortodoxă. Nu este în interesul Bisericii Catolice să creeze polemici cu Biserica Ortodoxă majoritară, relațiile dintre cele două entități eclesiale fiind și așa suficient de tulburi.

Remarc mai întâi că avem de-a face cu o cantitate uriașă de sentimente religioase ultragiate de o presupusă blasfemie intenționată la adresa cultului marian. Așa cum arătam mai sus, și cum au recunoscut unii dintre detractorii mai lucizi ai domnului Bulai, pentru orice om cu bune intenții este evident faptul că autorul nu avut nicidecum intenția de a ultragia sentimentele religioase ale cuiva și, fiind catolic practicant, cu atât mai puțin de a rosti o blasfemie la adresa Sfintei Fecioare. Ori, cele mai multe dintre reacțiile critice la adresa postării respective, inclusiv din partea fețelor bisericești ortodoxe, acuză intenția.

Dar, desigur, putem ultragia pe cineva sau putem rosti o blasfemie și fără intenție, respectiv fără să ne dăm seama. În această situație specifică, ultragiul fără intenție este evident. Cât despre acuzația de blasfemie, avem aici mai degrabă de-a face cu o inadecvare a mijloacelor la scop. Dar o asemenea opțiune nu pare să fi trecut prin mintea înaltelor autorități ortodoxe, care, în numele poporului ultragiat în sentimentele sale religioase, au socotit că este imperios necesar să apeleze la o execuție publică simbolică, pare-se pentru a potoli furia mulțimii, prevenind astfel, Doamne ferește, cine știe ce alte excese. Nu cred că un asemenea scenariu este chiar atât de implauzibil cât ar părea. Dacă vă îndoiți, reluați vă rog lectura cărții Psihologia răului, a lui Scott Peck.

Înțeleg faptul să unii dintre cei care au reacționat critic la declarațiile domnului Bulai s-au simțit în mod sincer jigniți de ceea ce au perceput, în mod nelegitim cred eu, a fi intenții și afirmații blasfemiatoare la adresa Sfintei Fecioare. Dacă acestea ar fi fost făcute de un iconoclast, de un agnostic, sau de un ateu, asemenea suspiciuni ar fi fost plauzibile, dar și în acel caz intenția ar fi trebuit dovedită. Ceea ce nu e ușor de făcut. Nu sunt specialist în sociologie și psihologie religioasă (avem din păcate prea puțini specialiști în aceste discipline în România), dar sunt conștient de forța, în bine sau în rău, pe care o are pietatea populară. Mi se pare însă extrem de grav faptul că responsabilii noștri religioși manipulează sentimentele instabile ale mulțimii în scopuri obscure, care nu am nimic de-a face cu țelurile superioare ale credinței religioase, oricare ar fi aceea. Ori cred că de data aceasta avem înaintea noastră câteva exemple tipice de manipulare.

Astfel, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, de altfel un om educat și mult mai decent decât cel pe care l-a înlocuit cu câțiva ani în urmă în această poziție, se folosește de un truc retoric ieftin pentru a desființa cu „mânie proletară” afirmațiile considerate ofensatoare, ale „dușmanului de clasă”, descris cu îngăduință creștină ca fiind penibil, obraznic, incult, blasfemiator. De vreme ce, zice-se, BOR „nu comentează” aceste declarații, Vasile Bănescu nu se obosește să aducă argumente în favoarea etichetelor folosite. În mod simbolic, execuția publică a avut loc. În rest, nimic altceva nu are importanță.

Nu aflăm din intervenția de mai sus care este motivul real al vehemenței acesteia. El este însă absolut transparent în declarația amplă făcută de episcopul ortodox Ignatie al Hușilor, și el un om foarte popular, pentru un canal media cunoscut pentru etica profesională îndoielnică și modul slugarnic în care a slujit interesele puterii. Situl anunță încă din titlu, în mod grandilocvent, pe post de click bait, că cel care vorbește este „cel mai apreciat episcop”, și, ca atare, ceea ce spune aici trebuie luat foarte în serios. Nu contest nicidecum meritele episcopului, care este perceput ca o veritabilă gură de oxigen după scandalurile de pedofilie care au zguduit episcopia respectivă, și nici abilitățile sale mediatice. Acestea însă nu scuză atitudinea sa extrem de agresivă și batjocoritoare în acest caz.

În ciuda eforturilor sale de a ne convinge de contrariul, textul ierarhului este în mod clar unul anticatolic și anti USR. Domnul Bulai este numit, cu dispreț suveran „deputat USR cu reflexe iluministe”. Din nou, doar afirmații fără nici un fel de argumente. Acestea au fost, probabil, epuizate le referendum. Ierarhul îi vorbește de sus, în mod sentențios deputatului nostru, folosind citate de o prețiozitate atent căutată. El se plânge că domnul Bulai nu folosește în comentariul lui terminologia Tradiției, singura care, în opinia sa, este demnă de misterul întrupării. Desigur, este dreptul episcopului să prefere limbajul prăfuit al ceasloavelor. Dar mi se pare complet deplasat să impună mirenilor, neprofesioniști în ale teologiei, folosirea acestuia. Eu nu mă aștept ca episcopul să cânte la perfecție capriciile lui Paganini, căci nu este violonist. Dar mi se pare legitim să aștept de la el acuratețe dogmatică, dar și îngăduință creștinească, dacă nu cumva cer prea mult. Teologia adevărată nu se face cu repetarea slugarnică a termenilor scripturali sau patristici, spunea biblistul ortodox Savvas Agourides. Ierarhul nostru se așteaptă însă ca un mirean, fără instruire superioară în teologie, să vorbească despre întruparea fiului lui Dumnezeu precum Papa Ratzinger, poate cel mai important teolog catolic în viață. Dar dacă ar fi făcut asta, probabil că episcopul ar fi găsit altceva de reproșat. Căci, așa cum am spus deja, domnului Bulai i se poate ierta până și „păcatul” de a fi catolic, dar nu și acela de a fi membru USR, partid care s-a opus referendumului „acela”. Despre asta este, de fapt, toată tevatura. Să nu ne ascundem după deget.

Acest nou scandal din media românească vădește încă odată absența unei civilizații a dialogului și incapacitatea noastră, a tuturor, inclusiv a autorului acestor rânduri, de a discuta la rece, cu argumente raționale și fără etichetări facile, lucrurile care ne despart. Nu este de dorit și, slavă Domnului, nu este posibil să ne întoarcem la vremurile „consensului” social și ideatic absolut. Indiferent dacă ne place sau nu, pluralismul este regula vremurilor prezente. Și dacă nu vom învăța măcar să ne tolerăm, dacă nu putem să ne acceptăm unii pe alții, cu tot cu diferențele dintre noi, societatea noastră nu va avea nici un viitor. Din nefericire, deocamdată nu sunt semne care să justifice optimismul. Cine știe, poate că și în această privință nădejdea noastră este tot diaspora. Și nu mă refer la generațiile actuale, ci la aceea a nepoților mei. Dar până atunci mai avem de așteptat o vreme. Să sperăm că o vom folosi spre bine.

In memoriam pr. Cornel Cadar (1964-2019)

(pr. Cornel Cadar)

Zilele acestea a plecat dintre noi către o lume mai bună un om pentru care am o prețuire fără margini. L-am cunoscut pe pr. Cornel Cadar în 1992, atunci când a preluat responsabilitatea slujirii tinerilor în bisericile romano-catolice din Iași. Era o perioadă în care efervescența schimbărilor din țară după căderea comunismului, lăsase loc unei colaborări ecumenice autentice între ortodocși, catolici și protestanți (din păcate, vremurile acelea sunt de mult apuse). Pe atunci organizam împreună evenimente cu caracter apologetic în universități și alte spații publice, iar tinerii evanghelici erau implicați, alături de catolici și ortodocși în întâlnirile și pelerinajele legate de mișcarea Taizé (până în momentul în care ASCOR-ul a intrat sub influențe fundamentaliste și anti-ecumenice; același lucru, din nefericire, s-a întâmplat ulterior și cu mișcările studențești evanghelice).

Începuturile slujirii la Iași nu au fost ușoare pentru pr. Cornel. Episcopul Petru Gherghel tocmai mutase în parohia din Pașcani pe pr. Anton Săboanu, care se ocupase până atunci de lucrarea cu tinerii, și care era foarte iubit de aceștia. Ca urmare, tinerii preferau mai degrabă să meargă la el la Pașcani, decât să participe la întâlnirile tinerilor catolici de la Iași. Însă, cu înțelepciune și perseverență, pr. Cornel a reușit, în timp, să câștige încrederea tinerilor, care apoi l-au urmat fără rezerve, până în 2016, când acesta a predat responsabilitatea respectivă unui preot mai tânăr.

Eu eram atunci unul dintre prezbiterii comunității evanghelice Filocalia, formată în 1990, în care erau implicați, în diverse grade, studenți și tineri venind din diverse tradiții religioase, inclusiv cea catolică și cea ortodoxă. Unii dintre aceștia sunt acum preoți sau persoane consacrate în acele biserici. Legăturile mele cu lumea catolică erau însă mai vechi, datând din perioada comunistă. Îmi amintesc și acum, cu plăcere, de un Crăciun de la mijlocul anilor ’80, când, împreună cu un grup de tineri evanghelici, la invitația prietenilor noștri catolici, am vizionat la institutul lor teologic din Copou filmul lui Zeffirelli Isus din Nazaret. Relațiile dintre evanghelicii orientați ecumenic și catolici s-au strâns și mai mult după venirea la Iași a pr. Cornel. Îmi amintesc și acum surpriza foarte plăcută pe care au avut-o credincioșii baptiști din comunitatea Betania, în care am fost implicat după 1996, atunci când pr. Cadar a fost cel care a rostit cuvântul de învățătură.

Probabil cea mai consistentă implicare comună din acea perioadă a fost aceea în cadrul emisiunii Lumina din noi, coordonată de Laurențiu Melinte la Radio Europa Nova. Timp de mai mult de trei ani, între 1995-și 1999, am participat alături de pr. Cornel Cadar și de pr. Viorel Dumitriu (parohul bisericii ortodoxe din strada Curelari) la o misiune de două ore realizată în direct. Nouă ni se alăturau din când în când câțiva alți prieteni din bisericile noastre, între care țin să-i menționez în special pe pr. Mihail Lungeanu (ortodox), și pe dr. Dănuț Jemna (penticostal), profesor la universitate, care a devenit mai apoi un participant constant, și a moderat chiar ultimele întâlniri. Emisiunile, care se concentrau pe diverse teme alese de comun acord, erau deosebit de alerte, și nu evitau nicidecum subiectele controversate, atât în plan religios cât și politic, fiind nu de puține ori critice cu privire la propriile noastre tradiții eclesiale, ceea ce a și dus, în cele din urmă, la suspendarea emisiunii, la presiunile mitropoliei ortodoxe. Principala lor calitate era însă aceea că, deși în mod inevitabil discutam și despre diferențele dintre cele trei mari tradiții creștine, accentul cădea întotdeauna pe ceea ce ne unea în calitate de ucenici ai lui Cristos. Nu s-a întâmplat absolut niciodată să avem discuții polemice, în ciuda faptului că eram cu toții personalități puternice, cu convingeri ferme, pe care însă le afirmam în mod nedogmatic, fiind mereu gata să învățăm unul de la celălalt. Ceea ce ne unea era dedicarea față de Cristos și respectul reciproc.

Numărul celor care ascultau în mod consecvent emisiunile noastre era destul de mare, și de-a lungul anilor am primit nenumărate reacții, mai ales pozitive, dar și critici ale unor persoane care erau deranjate de criticile noastre constante la adresa guvernanților. Mare păcat că n-am reușit să păstrăm înregistrări din acea perioadă. Sau poate, cine știe, ele s-or afla pe undeva, în arhivele serviciilor secrete, sau prin casele credincioșilor care ne urmăreau săptămână de săptămână.

Îmi amintesc bine un incident care a avut loc în studioul TeleM, în care într-o emisiune în direct, cu pr. Cornel și pr. Viorel, chiar în sâmbăta dinaintea celui de al doilea tur al alegerilor prezidențiale din anul 2000, în care opțiunea era între Ion Iliescu și Vadim Tudor. Am spus atunci că nu mi-aș fi închipuit niciodată că la zece ani de la căderea comunismului voi avea de ales între un comunist și un fascist. Domnul Ticu Isari, directorul postului TV a oprit imediat emisiunea, speriat că riscă să piardă licența, și a reluat-o numai după plecarea mea. N-am mai fost invitat niciodată după aceea la TeleM.

Timpul a trecut însă, și am început să simțim și noi, încetul cu încetul, efectele lui. În 28 ianuarie 2014, părintele Cornel îmi scria la Londra:

Domnule Dănuț,
Vă scriu pentru a vă spune că pr. Viorel Dumitriu este grav bolnav. Un cancer l-a pus la pat în câteva săptămâni. Duminică era foarte slăbit, nu se mai putea ridica. Acum e la spital, însă medicii nu prea întrevăd nimic. Dumnezeu să aibă milă de el.
Rugați-vă pentru el.
Pr. Cornel Cadar

(Pr Viorel Dumitriu)

Două săptămâni mai târziu, prietenul și tovarășul nostru de isprăvi ecumenice avea să ne părăsească pentru o lume mai bună. Avea 75 de ani. Iar acum a venit rândul pr. Cornel, la vârsta de 55 de ani. Eu am 65. Probabil că ar fi bine să-mi fac și eu cu atenție socotelile.

De-a lungul anilor am făcut multe alte lucruri împreună cu pr. Cadar. În acei ani mi-a fost un prețios prieten și sfătuitor, așa cum nu găseam decât cu greu între coreligionarii mei. Ne-am rugat adesea împreună și i-am cerut ajutorul în rugăciune în tot felul de cauze complicate. Nu de puține ori am trimis la el, pentru sfat și rugăciune, mai ales oameni tineri – catolici, ortodocși ori protestanți – care aveau nevoie de ajutor spiritual.

Ne-a binecuvântat nu de puține ori cu vizita sa și s-a rugat pentru copiii și nepoții noștri. În câteva ocazii, foarte speciale pentru mine, pr. Cornel ne-a onorat cu prezența și slujirea sa.

Astfel, în martie 2005, a răspuns invitației mele de rosti o rugăciune de binecuvântare pentru începerea lucrărilor de construcție la casa noastră, alături de Mihai Costache, pastorul Bisericii baptiste Betania, în care ne închinam atunci, și un bun prieten, preot ortodox.

(Pr. Cornel Cadar, dr. Danuț Jemna, DănuțM, Rev. Patrick Irwin)

Șapte ani mai târziu, pr. Cadar a fost din nou alături de noi la sfințirea casei noastre, de data aceasta alături de prietenul nostru comun dr. Dănuț Jemna, pastorul Bisericii Străjerul, în care ne închinam atunci și de Rev. Patrick Irwin, preotul paroh al Bisericii Anglicane din București in în care fusesem confirmat în anul 2009. A fost o slujbă superbă, de care sunt sigur că-și amintesc toți cei care au participat la ea.

(DănuțM, pr. Cornel Cadar)

Așa cum nu pot eu uita faptul că prietenul meu catolic și-a făcut timp în programul lui aglomerat pentru a fi alături de mine și de câțiva prieteni apropiați, pe care îi știa bine, pentru a depăna împreună amintiri la aceeași masă, atunci când am împlinit 60 de ani.

De atunci ne-am mai văzut doar de câteva ori. Anul trecut l-am vizitat la episcopia catolică, unde locuia, pentru a-i duce un exemplar din cartea Omul evanghelic, pe care o publicasem nu demult la Polirom. După ce în urmă cu vreun an m-am mutat la Glasgow, în Scoția, l-am mai vizitat o dată, în cursul penultimei mele vizite în țară. Era deja foarte slăbit de boală și vorbea foarte greu. Abia l-am recunoscut. Ne-am despărțit cu mare greutate și cu sentimentul că este, poate, ultima dată când ne vedem pe pământul acesta.

Acum, cei care l-au iubit și pe care i-a slujit cu credincioșie atâția ani își iau la revedere, în vreme ce el merge să se odihnească cu sfinții, de toate nevoințele lui. Ne vom revedea însă la sărbătoarea cea mare a învierii și ne vom petrece împreună veșnicia, rememorând lucrurile frumoase care ne-au unit, și continuând să-l slujim pe Domnul nostru, așa cum am făcut și aici.

Axios! Soli deo gloria!

Pe scurt despre cultul sfintilor

Icoană a Sf Columba, dăruită fiului meu, la hirotonia lui in Church of Scotland.

NOTĂ: Am scris acest scurt text ca răspuns la întrebarea unei vechi prietene evanghelice, pornind de la atitudinea refractară a unur evanghelici din jurul ei cu privire la ceea ce ea numea „închinarea la sfinți”.

Dragă A,

La solicitarea ta, iată, încerc să scriu câte ceva, foarte schematic, și fără a intra în prea multe detalii, în legătură, așa cum spui tu, cu „închinarea la sfinți”.
Mai întâi, o precizare terminologică extrem de importantă. Sub raport teologic, numai lui Dumnezeu i se cuvine inchinarea („latreia”, în limba greacă).
Când vorbim despre „cultul sfinților” (aceasta este expresia teologic corectă), ne referim la venerare („doulia”, în grecește), adică la respect profund, asemeni celui datorat de exemplu părinților, fie ei fizici sau spirituali, și chiar mai mult de atât.

Cultul sfinților, și practica asociată cu acesta, a rugăciunilor către sfinți sunt fundamentate pe conceptul teologic (prea puțin înțeles in protestantismul evanghelic) de „comuniune a sfinților”. El se referă la faptul că noi cei credincioși, care suntem acum în trup, suntem în strânsă comuniune cu cei care au plecat în veșnicie, și care, conform învățăturii lui Cristos, sunt vii, poate mai vii decât noi. Căci Yahweh, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, este „un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morți”. Iar dacă ei sunt vii, teoretic cel puțin, ne putem adresa lor, cerându-le să mijlocească pentru noi, exact așa cum ne solicităm unii altora ajutorul în rugăciune.

Desigur, în textul canonic al Scripturii nu există un exemplu în acest sens (există ânsă cel puțin unul în textele deuterocanonice, ori apocrife), și cu atât mai puțin nu există o poruncă. Așa fiind, din perspectivă strict biblică, cei care au rezerve față de această practică nu se află nici în păcat, nici în neascultare. În egală măsură însă, nu găsim în Scripturi nici implicit, nici explicit o poruncă împotriva acestei practici tradiționale. Ca atare, cei care sunt rezervață față de rugăciunile adresate sfinților ar trebui să se ferească de a judeca sau de a-i eticheta (de exemplu ca fiind idolatri) pe cei care îi venerează pe sfinți.
Precizez că „cultul sfinșilor” este prezent nu doar in catolicism și ortodoxie (unde avem de-a face cu o formă „hard” a acestuia), ci și în protestantismul magisterial, la anglicani (biserica mea), dar si la luterani, in forme mai „soft”, însă doar rareori la reformați, din pricina icoloclasmului strict al acestora și deloc la evanghelici, care au preluat de la calvini atitudinea față de acuste practici.

Desi distinctia dintre inchinare si venerare este, din punct de vedere teoretic, extrem de importanta in teologia ortodoxă, din pacate cei mai multi preoți nu-și educă enoriașii cu privire la aceasta, ceea ce dovedeste ca, în practica pastorală, ei nu dau prea mare importanta acestei distincții. Ori, conform teoriei, daca un crestin „se inchină” sfintilor (sau relicvelor acestora, ori icoanelor) în loc să le venereze, rezultatul este că au căzut în idolatrie. Banuiesc că preoții se bazează pe îngăduința și condescendența lui Dumnezeu, „slăbiciuni” pe care este evident că credincioșii evanghelici, în „mărinimia” lor ecumenică, nu prea le au față de catolici și ortodocși.

Așa cum reiese din cele de mai sus, această înțelegere a „cultului sfinților” are implicații, cu adăugirile de rigoare, și cu privire la „cultul relicvelor” și la „cultul icoanelor”. Dar despre acestea poate alta data.

Scurte consideratii personale despre recent incheiata Conferinta IOTA de la Iasi

Conferinta a fost foarte bine organizata si suportul asigurat de Arhiepiscopia Moldovei surprinzator de profesionist, in ciuda rezervelor unora mai conservatori de acolo fata de IOTA (perceputa ca fiind prea radicala).

Discursul Mitropolitului Kallistos, care poate fi urmatit pe canalul youtube al IOTA, a fost foarte transant si totusi a fost aplaudat la scena deschisa de participantii la deschiderea oficiala a conferintei, la Teatrul National, in prezenta participantilor si a multor personalitati iesene.

Desigur, asa cum era de asteptat, numarul femeilor care au prezentat lucrari in cadrul conferintei a fost mult mai mic decit cel al barbatilor, dar prezentarile lor, cel putin cele la care eu am assistat, si am incercat sa vad cit pot de multe dintre ale lor, au fost substantiale si au nascut dezbateri foarte serioase.

Prezenta observatorilor ecumenici, si a unor prezentari facute de ne-ortodocsi a fost importanta si, din cite imi spunea Paul Gavrilyuk, intr-o scurta convrbire, ceva ce va continua.

In sectiunile legate de ecumenism au fost numai prezentari facute de ne-evanghelici. Desigur, era mai ‘safe’ asa, data fiind tendinta anti-ecumenica din ortodoxia din aceasta parte de lume, dar este ceva ce ar trebui evitat in viitor, din motive de credibilitate.

A fost, pentru mine, o ocazie de a intilni, la mine acasa, o multime de prieteni ortodocsi, din diverse parti ale lumii. Sper ca povestea va continua, caci otodoxia din partea noastra de lume are nevoie de asa ceva ca de aer pentru a iesi dn autosuficienta pe care i-o da statutul de religie majoritara si de aflarea in proximitatea toxica a puterii politice.

Intr-o nota personala, ma bucur ca textul meu, modest, legat de perichoresis in Dogmatica lui Staniloae a fost primit foarte bine.
Doamne-ajuta!

HE Kallistos Ware – Unity and Conciliarity in the Orthodox Church, IOTA Conference, Iasi, 2019

Christian Solidarity Worldwide – Prayer for Eritrea

Thank you so much for your faithful prayers for Eritrea over the years. It’s often difficult to keep faithfully petitioning God during a situation which doesn’t change or worsens; so your perseverance means the world to us and, of course, to the Eritrean people who are suffering under one of the most brutal regimes in the world.

Sunday 20 May
Patriarch Antonios of the Eritrean Orthodox Church has been under house arrest since he was illegally removed from office in 2007. He is allegedly under pressure to resign and make way for a pro-government bishop. He’s in his 90s, surrounded by enemies, and severely diabetic. Ask God to encourage Patriarch Antonios in his imprisonment, granting him strength, faith and perseverance.

Monday 21 May
Patriarch Antonios is one of over 10,000 prisoners of conscience in Eritrea, including many from recognised and unrecognised faith groups who have been detained without charge or trial, in life threatening conditions. Please pray for all those who are imprisoned in Eritrea: for God to comfort them, grant them endurance, and for their unconditional release.

Continue reading “Christian Solidarity Worldwide – Prayer for Eritrea”

Omul evanghelic. O explorare a comunitatilor protestante romanesti

Dragi prieteni,

Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.

Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.

În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.

Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.

Omul evanghelic – Cuprins

 

Call for Papers: Dumitru Staniloae’s encounter with the West

European Academy of Religion Annual Conference
Bologna, March 4-7 2019

CALL FOR PAPERS

Dumitru Staniloae’s encounter with the West

Proponent: Petre Maican (University of Aberdeen)

Dumitru Staniloae (1903-1993) has been one of the most creative Orthodox theologians of the twentieth century, yet one of the least known. His theological vision is a majestic combination of Florovsky’s’ neopatristic epistemology, philocalic wisdom, and Romanian folkloric elements. Still, Staniloae never shone away from engaging with Western theology and philosophy whether critical or constructive. His theological edifice bears the marks of his encounters with Karl Rahner, Martin Buber, Karl Barth or Paul Tillich. This panel seeks to uncover the significance of these interactions for Staniloae’s thinking. Was Staniloae a faithful reader of Western theology and philosophy? To what extent was he influenced by theological debates in Roman Catholicism or Protestantism, especially Vatican II? How was Staniloae’s interpretation of the Fathers impacted by the trends of Western historical criticism? How did the ecumenical interactions shape his understanding of Orthodox theology?
Language: English
Speakers already selected: Petrea Maican (University of Aberdeen), Viorel Coman (KU Leuven)
Disciplines involved: Theology, Ecclesiology, History, Social Sciences
If you want to submit your paper, please write to petre.maican@gmail.com

The Newness of the Old – IOCS Conference 2018

Dear Friends,

Abstracts are invited for a two-day conference on the theme ‘The Newness of the Old’: Tradition, Doctrine and Christian Life between Preservation and Innovation, to be held at Sidney Sussex, Cambridge (UK), 31st August – 1st September 2018. We would be grateful if you could kindly disseminate this message and/or display the poster in the attachment (last page).

Please send your abstract of 400 words for a short paper of 20 mins to cs300@cam.ac.uk. The deadline for the submission of abstracts is 30 April 2018. Please provide the following information when you submit your abstract:

•    Highest degree received
•    Year degree was received
•    Academic affiliation
•    Academic position
•    Religious/Church affiliation

Keynote speakers include:

•    Dr Brandon Gallaher (University of Exeter)
•    Revd Prof Nikolaos Loudovikos (University Ecclesiastical Academy of Thessaloniki)
•    Revd Prof Andrew Louth (Emeritus Professor, Durham University)
•    Prof Jens Zimmerman (Trinity Western University)

Continue reading “The Newness of the Old – IOCS Conference 2018”

Fr John Behr – Reading Scripture

women-bible

There are indeed many ways in which Scripture is read, and there is also great deal of debate about this, both on a general level and also within scholarly circles. But there is a certain feature of the reading of Scripture which is absolutely fundamental to the Christian tradition, from the initial proclamation of the gospel to the creeds propounded by the Councils. This is so important that Paul repeats it twice within a single sentence: ‘I delivered to you, as of first importance, what I also received, that Christ died in accordance with the Scriptures, that he was buried and rose on the third day in accordance with the Scriptures’ (1 Cor. 15:3–4). The Scriptures here are what we (somewhat misleadingly) call the ‘Old Testament’; and it is by reference to these same Scriptures that the Creed of Nicaea also states that Christ died and rose ‘in accordance with the Scriptures’. It is these Scriptures that provided the framework, the terms, the imagery, and the language by which the Apostles and Evangelists understood and proclaimed the revelation of God in Christ. They were and still are (even now we have the writings of the New Testament) the primary Scriptures of the Christian tradition (they are, after all, appealed to as the Scripture by the NT texts themselves), the primary texts by which we are led into the revelation of God in Christ. Continue reading “Fr John Behr – Reading Scripture”

George Demacopoulos – Is it Time to Relinquish Liturgical Greek?

Liturgical Greek

Every religious tradition in the United States is seeing its membership decline.  But according to the most recent Pew Study, few Christian traditions are seeing their members head for the doors as quickly as the Orthodox—only 53% of adults who were raised in the Orthodox Church still identify as Orthodox.

Professional statisticians will note that the sample size of Orthodox in the Pew study is small, but the Greek Orthodox Archdiocese’s own published statistics on marriages and baptisms over the past forty years suggests that the retention of its younger members is falling dramatically.

Is our parochial use of Liturgical Greek part of the problem?

Read HERE the rest of this courageous article

What’s Missing from the Pope and Patriarch’s Statement on Climate Change – Public Orthodoxy

Source: What’s Missing from the Pope and Patriarch’s Statement on Climate Change – Public Orthodoxy

O blatantly neoliberal view of ecology – with the worship of the so-called ‘free market’ and wild capitalism included; a genuine ‘gospel according to capitalism’.
And, of course, very critical of the biblical and theological critique made by Pope Francis and Ecumenical Patriarch to the incessant and unmoderated search for profit with the excuse of looking for the illusionaary greatest good for most people, in spite of the worrying growing disparity between the richesst and the poorest of this world.

Post-Truth – Public Orthodoxy

Source: Post-Truth – Public Orthodoxy

Here is an Orthodox theological view of post-truth. A tough one.

Deafening Silence – Public Orthodoxy

Source: Deafening Silence – Public Orthodoxy

Inga Leonova, editor of The Wheel, a quarterly journal of Orthodoxy and culture, writes on the ugly face of deadly fascist (supposedly Orthodox) ideolofy of the Iron Guard in Romania and the role it played in the violent recent events oon Charlottesville, Va.

Richard Rohr – A Nonviolent Atonement

Note: See how similar is the Franciscan view of salvation as a nonviolent process to the Orthodox view, and how radically diferent from the juridical emphasis that dominates mainline Catholicand almost all Protestant and Evangelical atonement theories (based on the view of an angry God – as opposed to a loving one, who had to punish his Son in order to be able to, again, reluctanty, love his human creatures).

_______________

Continue reading “Richard Rohr – A Nonviolent Atonement”

The Benedict of History versus The Benedict Option – Public Orthodoxy

Source: The Benedict of History versus The Benedict Option – Public Orthodoxy

Here is an Orthodox author who agrees on my evaluation that Dreher (an Orthodox himself) misreads Benedict in his defetist approach to the American ‘cultural wars’ madness.

Women and the Creed: “For Us Humans and for Our Salvation” – Public Orthodoxy

Source: Women and the Creed: “For Us Humans and for Our Salvation” – Public Orthodoxy

An Orthodox case for the use of inclusive language in the translation of the CReed. Remarkable.

Science, Truth, and the Current Political Climate | Public Orthodoxy

Source: Science, Truth, and the Current Political Climate | Public Orthodoxy

This is a very important discussion in the context in which, in majority Orthodox countries, includng Romania, the structural conservatism of Orthodoxy is usually also associated with an anti-science stance, very similar to the one that dominates much of conservative evangelicalism, not just in the United States, where it could be explained by their blind allegiance to the Trump madness, but in many other places, especially in the West.

realitatea e cu totul și cu totul alta | JURNAℓ SCOȚIAN

Source: realitatea e cu totul și cu totul alta | JURNAℓ SCOȚIAN

Pr Florescu despre experientee din jurul lansarii ultimei sale carti.

Ioan-Florin Florescu – Tari de poveste

Redau mai jos un scurt capitol din cartea Pr Ioan-Florin Florescu, Jurnal scotian, publicata de Polirom si lansata recent la Iasi. Textul se afla la paginile 80-81 in textul tiparit al cartii (pentru cei care traiesc departe de tara, este important sa stiti ca exista si o editie digitala a cartii, la care puteti avea acces instantaneu, dupa ce faceti plata online). Daca ma intrebati cum de am ales tocmai acest fragment din carte, va voi raspunde doar ca ‘prietenii stiu de ce’. 🙂

* * *

Dialog parcă din Daniil Harms, între două românce, la biserica greacă din Glasgow. Două femei, una cu un copil în braţe, cealaltă, o adolescentă cu o şapcă roşie pe cap, vorbesc între ele, fără să ştie că le înţeleg.
— Dacă nici anu’ ăsta nu-mi găsesc de lucru, zice fata cu şapcă, mă duc pe insula Mako.
— Da’ ce-i pe insula Mako? se interesează femeia cu copil.
— N-ai văzut Haşdoio, filmul cu sirenele?
— Ce-i cu sirenele? e în continuare nedumerită cealaltă.
— Păi, ele erau de pe insula Mako, răspunde fata cu şapcă.
Am râs cu faţa în pumni până la Evanghelie.
După-amiază, mă întâlnesc într-un pub din Bishopton cu un prieten drag, venit de la Iaşi să-şi vadă băiatul care locuieşte în Scoţia. Între altele, îmi povesteşte despre Abhazia, de unde s-a întors nu demult. O ţară frumoasă, străvechea Colchida, unde a predicat Simon Cananeul, ruinată în ultimii ani de războiul secesionist cu Georgia. Acum douăzeci de ani în Abhazia era o Biserică înfloritoare, îmi spune prietenul meu. Continue reading “Ioan-Florin Florescu – Tari de poveste”

Rowan Williams – On The Benedict Option: a new monasticism for the 21st century

Source: The Benedict Option: a new monasticism for the 21st century

Finally a serious analysis of Dreher’s book on the so-called ‘Benedict option’, in fact, in my opinion, a fatalistic, and possibly extremely damaging, call for withdrawal of committed Christians from social involvement, after the continuous series of defeats they have registered in the foolish ‘cultural wars’ they have fought as they tried to revive of ‘gloriously’ defunct Christendom. Which resembles with the similar social withdrawal of the original ‘fundameentalists’ at the end of the 19th century. Am I the only one who is worried by this similarity?

Here are just a few signidicant quotes from Rowan Williams:

‘Given that the greatest moral dramas of 20th-century America were to do with civil rights and foreign war, Dreher’s perspective here is worrying. He assumes, laudably, that the new Christian communities will have some concern for the marginal and needy but anything like a broader social ideal does not figure largely.’

‘What is left most worryingly vague is how such groups might maintain a level of self-criticism, and how they would handle issues around authority and management of conflict. Benedict has a fair bit to say about this, and Dreher shows he is aware of it and of the problem of alienating a younger generation by excessive exclusivism.’

The Benedict Option is unsettling. It confronts the prevailing consensus about how far the majority is willing to make room for principled dissent and public argument – yet at the same time shows a rather dispiriting lack of confidence in public argument.’

‘…[the book] fails to note the irony of advocating what it does in a climate where liberal triumphalism has already been shaken by a very un-Benedictine set of influences, through the resurgence of populist conservatism and protectionism. And neither restating liberal nostrums nor Dreher’s “strategy of hibernation” – to borrow a phrase from Adorno – seems an adequate answer to this.’

Egyptian Christians Are Made of Steel… and Love

This moving short interview was recorded following a recent suicide attack of Muslim extremists at a Coptic Cathedral in Alexandria, Egypt.

Întâlniri cu cititorii „Jurnalului scoțian” la Cluj, București și Iași | JURNAℓ SCOȚIAN

Source: Întâlniri cu cititorii „Jurnalului scoțian” la Cluj, București și Iași | JURNAℓ SCOȚIAN

Lansarea cartii Pr Ioan-Florin Florescu:

La Iași, marți 30 mai, la Librarium Palas, de la ora 18, împreună cu scriitorii Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici.

Healing – a Neglected Aspect of Orthodox-Evangelical Dialogue? | Lausanne-Orthodox Initiative

Source: Healing – a Neglected Aspect of Orthodox-Evangelical Dialogue? | Lausanne-Orthodox Initiative

Tim Grass invites us to explore the need of healing in Orthodox-Evangelical relations, following people moving from one ecclesial community to the other. Certainly something worth exploring, as there are so many sectarian pathologies associated with these.

Ortodoxie si protestantism

Clipul de mai sus cuprinde prima parte a prelegerii mele de joi 27 aprilie, la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, cu ocazia conferintei internationale dedicate Reformei.

Multumesc lui Alin Cristea pentru inregistrare.

Doru Costache – Christianity at the Crossroads


Fr. Doru Costache

Note: This short text, on the perseccution of Christians in general, and the maartyrdom of the Coptic Church in particular comes from one of my favourite Orthodox theologians, the Romanian Fr. Doru Costache, who serves now in Australia. In the context of the present hysteria, especially in the US, on how they, poor good Christians (who brough foolish Trump to power), are persecuted by the secular world, which does not understad how precious they are, I believe the common sense gospel words in this text have to be heard more largely than on the academic website where they were published. Of course, I do this with the kind permission of Fr. Costache, to whom goes my gratitude.

* * *

14 April 2017 © AIOCS Doru Costache

No, you do not have to expect me to say that the current circumstances are new and that these days Christians must take some unprecedented action or to abolish their past. Neither should you expect me to say something like Christianity being in need of a radical reform today more than yesterday. My interest is in pointing out the need to retrieve something that we seem to have lost in history: our capacity to discern the times and assess our circumstances in a genuinely traditional manner. But let me be more specific.

Just recently, on Palm Sunday, our sisters and brothers of the Coptic Orthodox Church in Egypt have been once again the object of hate attacks on the part of their non-Christian neighbours. And the day before more Christians have been put to death in Syria. And the day before that more Christians have been put to death elsewhere. And days before that a Catholic priest was slaughtered during the celebration of the eucharist in France. And I hear of cases of Christians harassed by their non-Christian neighbours in some parts of Sydney. All this because they, indeed we, are Christian. Continue reading “Doru Costache – Christianity at the Crossroads”

Christ Is Risen! Rejoice!

My Easter ikon this year comes from Egypt, in commemoration of the Coptic martyrs who died there at the hand of religious fanatics on Palm Sunday. May the Lord bless them and rest them with the saints!

Fr. Boules George – A Message to Those Who Kill Us

Father Boules George gives a sermon during the Eve of Monday Pascha following the two bombings on Palm Sunday that took place at Saint George Coptic Orthodox Church in Tanta and Saint Mark Coptic Orthodox Cathedral in Alexandria.

Find below the transcription of this powerful sermon.

* * *

What will we say to them?

THANK YOU

The first thing we will say is “Thank you very, very much,” and you won’t believe us when we say it.

You know why we thank you? I’ll tell you. You won’t get it, but please believe us.

You gave us to die the same death as Christ–and this is the biggest honor we could have. Christ was crucified–and this is our faith. He died and was slaughtered–and this is our faith. You gave us, and you gave them to die.

We thank you because you shortened for us the journey. When someone is headed home to a particular city, he keeps looking at the time. “When will I get home? Are we there yet?” Can you imagine if in an instant he finds himself on a rocket ship straight to his destination? You shortened the journey! Thank you for shortening the journey.

We thank you because you gave to us to fulfill what Christ said to us: “Behold, I send you out as lambs among wolves” (Luke 10:3). We were lambs; our only weapons: our faith and the church we pray in. I carry no weapon in my hand. We are so grateful that you helped us fulfill this saying of Christ. Continue reading “Fr. Boules George – A Message to Those Who Kill Us”

Publicitate. Iepurașul pascal vă aduce un „Jurnal” | JURNAℓ SCOȚIAN

Source: Publicitate. Iepurașul pascal vă aduce un „Jurnal” | JURNAℓ SCOȚIAN

O carte de cautat, neaparat. Multumim, Parinte Florescu; multumim, Polirom.