The conversation was moderated by Ralph Lee, moderator of LOI, and included fr. Dragos Herescu, Principal of the Institute for Orthodox Christian Studies in Cambridge, UK, myself, and the author of the book.
You may watch the conversation at the link below (please subscribe to the LOI channel on YouTube, if you want to be informed of future uploads).
“Russian World” Theology, and the Role of the Russian Orthodox Church in the Putin Regime’s War of Occupation
Vasile Ernu
Many years ago I worked on The Problem of Evil in Russian Thought, and later on Eschatology in Russian Politics. These were themes of the 1990s. By 2000 I had completely broken away from these areas. Books from that era ended up somewhere on the bottom shelf on the back row. Yet, it’s true that I always peeked at the subject.
These days we’ve been discussing a lot on the role of the Russian Orthodox Church in shaping the architecture of the Putin regime and especially its role in the military issue and the regime’s war of occupation in Ukraine. I had to reopen closed doors, and tried to clarify the situation a bit. Let’s take it one step at a time.
Beginnings
With the coming to power of the Bolshevik Soviet regime, a numer of well known anti-religious campaigns began. The first big campaign was against the Russian Orthodox Church (ROC), the majority church of the former Tsarist Empire, because it was the main enemy: it was powerful, well organised, owned a lot of property and had enormous power of influence. After the dissolution of the Tsarist state, it remained a central institution. The first great wave of repression was directed against it: property was taken away, churches were destroyed, some of the clergy were sent to prison, and a harsh anti-religious campaign began. During the Soviet state’s existence, there were some five large waves of anti-religious campaigns with different targets. For example, in the post-war years, the harshest campaigns were waged against Protestant denominations because they were suspected of having relations with the West.
It is worth remembering however that when the Great Patriotic War began (1941-1945), Stalin was forced to make a pact with the Church in order to gain its support in the war. Stalin’s first speech at the beginning of the war begins not with the familiar “Comrades…” but with “Brothers and sisters…”. And slowly the relationship between the ROC and Soviet power returned to normal, with the Church taking its place at the table of power.
The martyrdom state
I recall at this point a very important element: the theology of martyrdom, as I have been dealing with this subject for years and it is close to my heart – I have written extensively about it in my book The Sectarians. I come from the community of these persecuted Christians, and I can say that “the Stalinist era was the last golden age of Christianity”. I know: it sounds shocking. But let me explain: it is so, I believe, because in the modern era it is for the first time that Christianity is faced with a radical, high-risk choice, in a martyrdom situation: being a professing and practising Christian becomes risky and even involves paying a huge price, with years in prison. Paradoxically, this phenomenon will lead not to the secularisation of society, as in the West, but to a kind of preservation of religion in a much more consistent, concentrated and intense form.
It is no coincidence that in the 1970s religious literature is in great demand and intellectual fashion becomes deeply religious. Intellectuals predominantly read theology, conservative religious philosophy, Bibles fetch a huge price on the black market, and church-going or religious circles become frontier and fashionable phenomena in middle-class and intellectual circles.
The end of communism in the USSR, still in the midst of perestroika (1988), ends with the official celebration of the 1000th anniversary of the Christianisation of Russia. And in the last three years of communism the USSR becomes a veritable religious Babel: all the world’s religions were on the streets of Soviet cities and mysticism programmes were devoured on Soviet central TV. The land of atheism, progress, science and reason dissolved into mysticism and religiosity. Everyone believed in something, except communism.
Towards a new religarchy
The most important phenomenon in the 1990s is the dissolution of the state, state institutions, laws and the economy. The huge crisis of state legitimacy and economic chaos brought unprecedented social violence. Into this huge void left by the state, institutions, society and the economy came the ROC and various other denominations to replace or offer an alternative. The ROC, in particular, is becoming a central element in the new social-political configuration. This will be felt especially with the establishment of the Putin regime. In its process of rehabilitating the state, the economy, and society, the Putin regime brings the ROC to the fore.
In 2009 a new term appeared in Russian: “religarchy”. It describes a combination of religion and oligarchy that refers to an old reality in a new context: the mixing of the hierarchy of the ROC with state and financial structures. Religarchs are high dignitaries who are close to the power and economic elites who run the state. Religarchy is, however, different from other similar known political forms such as hierocracy (in ancient Israel) or medieval theocracy, where religious structures took over the role of the state. In the post-communist Orthodox states we are witnessing a kind of revival of the Byzantine tradition [of the symphony between the secular and the religious powers] adapted to a new social, political and economic context. In Russia, the phenomenon is becoming very visible under Putin and especially with the election of the new Patriarch of Russia, Kirill (2009). The Putin – Kirill tandem establishes this religarchy.
What is Nuclear Orthodoxy?
Nuclear Orthodoxy, or Atomic Orthodoxy, is a version of the concept of the “Russian Idea” according to which Orthodoxy – the confession that represents Russia – and the nuclear shield are the two components of Russia’s security. The idea of “Nuclear Orthodoxy” became widely known after the presentation of the “Russian Doctrine” project, organised by Metropolitan Kirill on 20 August 2007 at the Danilov Monastery, where the authors of the doctrine proposed to “cross breed Orthodoxy with atomic weapons”. But the term did not enter the lexicon of the authorities at the time and work on the project was stopped. The idea received no official support from the ROC. Vahtang Kipsidze, vice-president of the Synodal Department for Relations with Society and the Media, explained: “The views that the Church holds on weapons are reflected in the ‘Basis of the Social Concept’, and the Church should not be associated with various other doctrines that appear among experts and public figures.”
The issue of the blessing of weapons of mass destruction remains a controversial one for the ROC. There are various polarised opinions: from the assertion that the Church should not bless weapons at all, to the defence of the practice of blessing any type of weapon. In the draft document “On the Practice of the Blessing of Weapons in the Russian Orthodox Church”, prepared by the Commission for Church Law, it is proposed to limit the blessing and consecration of weapons to military personnel, because it is associated with the person to whom the blessing is given and, for the same reason, weapons of mass destruction and, in general, impersonal weapons should not be “consecrated”. The draft document “On the Blessing of Orthodox Christians for Military Service” states: “The use of this rite to ‘sanctify’ any variety of weapons, the use of which could lead to the death of an uncertain number of people, including weapons of indiscriminate action and weapons of mass destruction, is not reflected in the tradition of the Orthodox Church and does not correspond to the content of the Church’s official rule on blessing military weapons, and therefore should be excluded from pastoral practice”.
In conclusion: ‘Nuclear Orthodoxy’ is in fact a trend in the clericalisation of the Russian military and foreign policy – the use of messianic rhetoric and the merging of the ROC and the state – what we call Religarchy, in the latter part of the Putin regime.
What is more, the ROC has created a new narrative according to which the Russian military is designed not only to defend the secular homeland, the “city of man”, but also to save humanity: nuclear weapons are redefined not only as weapons of mass destruction, but also as a guarantor of peace, described in religious, evangelical terms as “weapons of peace”. Other significant aspects of “Nuclear Orthodoxy” are the “baptism of the Soviet past” and the alliance between “Reds and Whites” in preserving the Russian state as the protector of this crucial spiritual and civilisational heritage, which must not disappear from the face of the earth. I would also remind you that two years ago Russia inaugurated with full honours the Russian Army Cathedral, which illustrates military actions in the history of this country, including the victory over Nazi Germany and the recent annexation of Crimea.
The roots of Russia’s nuclear Orthodoxy: geopolitics, Katechon, and a new irrationalism
I will try to summarise in what follows a lecture by historian Viktor Shnirelman, PhD in history, senior researcher at the Institute of Ethnology and Anthropology of the Russian Academy of Sciences and a full member of the Academia Europaea, on how the traditional Christian doctrine of a good force trying to prevent the coming of Antichrist has been transformed into the idea of the inevitability of nuclear war, which a number of Russian politicians enthusiastically support and has its roots in Russian religious thought.
In Paul’s second Epistle to the Thessalonians 2:7, we encounter the concept of the Katechon, which is considered to be the opposite of Antichrist: the power that prevents Antichrist’s advance into the world before the Apocalypse. He is the embodiment of the “power of good”, whose mission is to prevent the coming of the Apocalypse and the triumph of evil on earth.
At the end of the 19th century, in Russian Orthodox circles, the belief that the Katechon is closely linked to Russia emerged and began to spread. Many saw him in the Russian tsar. This view has changed after the Revolution of February 1917 when Tsar Nicholas II was overthrown and shot. For believers, this was a sign that the end of the world was near: there was no one left to save the world from the Antichrist. However, since the end times had not come, it meant that the Katechon was still here. In the 20th century, Orthodox thinkers came to the conclusion that the role of “restraint”, of “delay” was played by Russia itself or the Russian people. This idea has been taken up by Russian Orthodox fundamentalists over the last thirty years.
Today, the Russian marketplace of ideas has many interpretations for it: some argue that the Russian people are chosen for this, others consider it to be the Church, while others argue that the Katechon is a political concept and therefore can only be an Orthodox state. According to some authors, even a communist state can fulfil the role of Katechon – not because it is communist, but because it is a state.
In this polemic, the function of the Katechon moves from the spiritual to the political. Thus emerges the notion of “political Orthodoxy”, which was particularly developed in the early 2000s by the well-known Russian nationalist Egor Holmogorov. He reproached contemporary Russian theology the neglect of “political eschatology”, which leads to a loss of the meaning of history. He also explained that Russia was the land of the end of the world, where all world events would come to an end, and in the event of its decline, the world would face an inevitable apocalypse.
Orthodox philosopher Arkadi Maler links the concept of the Katechon to imperial power and argues that the “last kingdom” in the Holy Scripture should be understood not as the Roman Empire, but as its successor, Russia – the “Third Rome”. Maler presents the Russian Orthodox Church as universal and declares that its canonical territory is the whole world. Thus, he advocates Russia’s universal imperial mission – in fact, territorial expansion in the name of Orthodoxy, which supposedly has the right to oppose the “mystery of lawlessness” wherever it manifests itself. Russia’s territorial expansion is a consequence of its mission as the Katechon, which justifies empire and imperialist policies because they are meant to oppose anomy and anarchy. It is not just an empire, but an Orthodox empire with religious legitimacy.
In the “Russian Doctrine” of the National Patriots, published in 2005, the category of the Katechon took on a definitively secular form. It explicitly uses the term Katechon and explains that it should be understood in secular terms. According to the authors of the document, the historical mission of Russia, like that of the Soviet Union, is to preserve world equilibrium. They argue that by saving Russia, we save the whole world and they base their reasoning on the idea of a “Third Rome”.
Talking about the “decline of the West”, fundamentalists link its “moral decline” to the fact that the West is already in the hands of the Antichrist. Russia, on the other hand, is the last bastion of Orthodoxy, true values and morality. In this case, Western policy towards Russia is explained by Antichrist’s attempts to destroy the Katechon: sanctions are not a punishment for breaking international norms, but the desire of the forces of evil to remove the last obstacle to Antichrist’s triumph.
It seems that, for them, Russia has a “monopoly on truth” and has the right to act as it sees fit, justifying its actions by its divine mission. The Soviet idea of a struggle between two antagonistic systems is replaced by a religiously framed concept of geopolitical confrontation between two antagonistic civilisations.
These sentiments have long since overtaken theory, the researcher tells us. They were observed during the military conflict in Ukraine in 2014. In the city of Sloviansk, where the Donbass resistance originated, for example, the hieromonk Viktor Pivovarov spoke to militiamen and claimed that the war is being waged with the satanic rule that aims for the destruction of true Christianity – Orthodoxy. It was supposedly unleashed by global financiers to divide the Russian world and bring closer the kingdom of Antichrist, which is only prevented by the Orthodox Church. At the same time, Orthodox websites were writing about the war against Satanist oligarchs – enemies of Christianity and of Holy Russia.
This discourse received a new impetus when Donald Trump became president of the US. Evangelical Christians then declared that America was keeping the world out of chaos, which immediately provoked an outcry from Russian Orthodox fundamentalists, who pointed out that only Russia could fulfil this mission as an Orthodox state and the Third Rome. The discourse described above is built around the idea of an inevitable confrontation between the civilisation of good, Russia, and the civilisation of evil, the modern West. Both sides of religious fundamentalism want a monopoly on the Katechon.
In recent years, pro-Kremlin officials, authorities and journalists have gradually accustomed the Russians to the idea of war and military terminology. Moreover, initially, journalists and military experts talked about it in abstract terms, but in 2017-2018, especially after President Putin’s speech to the Federal Assembly on March 1, 2018, a discussion of nuclear war as a real prospect began, with concrete calculations about its immediate targets, methods of winning such confrontations, and the possible results of military actions. Putin’s speech at the Valdai Forum in October 2018 gave further impetus to this. Journalist Leonid Mlecin said at the time that it was like being back in the 1930s. However, we are probably returning to an even earlier era.
I would also recall at this point the story of the autocephaly of the Ukrainian Orthodox Church, where the Kremlin is trying to point out that, firstly, Kiev is the cradle of Russian Orthodoxy and that its church has been under the jurisdiction of the Moscow Patriarchate for centuries, and secondly, that Ukraine is today on the front line of the Second Cold War, triggered by the United States-backed armed coup in Kiev. The Kremlin does not acknowledge its own culpability in triggering the war in Ukraine and blames the Americans. In other words, all of Russia’s actions seem justified and the sanctions were imposed to get back at them because they are falsely perceived as the aggressor.
On December 26, 2018, Putin congratulated the Russians on the launch of the Avangard missile system and said it was a wonderful gift to the country for the New Year. In other words, the new step towards nuclear war was, according to the president, the best possible gift. This is quite in line with his statement in October 2018 that in the event of nuclear aggression, being victims of it, Russians would go to heaven. It is hard not to see here an element of eschatological thinking and an implicit reference to Russia’s role as Katechon.
Swedish researcher Maria Engström has hypothesised that the official ideology of the Russian authorities in recent years is at least partly based on apocalyptic doctrine, although it is presented mainly in secular terms. She pointed out that neoconservative anthropology is centred on the citizen who lives not by reason but by passions and emotions. She published her article in 2013, just before the events of 2014. She pointed out that she was inspired by several of Putin’s speeches couched in the rhetoric of the Katechon, but admitted that he never once mentioned the term.
Nuclear Orthodoxy seen from the West – Dmitry Adamsky – Russian Nuclear Orthodoxy
In the West, this theme has been best described by Dmitry Adamsky in Russian Nuclear Orthodoxy (Stanford University Press, 2019). I give you a short summary.
The first thing Adamsky draws attention to is the way religious categories are introduced into the sphere of politics. This phenomenon, according to the author, is deeply rooted in the Russian political-military class and he believes it is a long-term trend. But the author makes it clear, and I think he is correct, when he says that the association of faith and politics is “an organizational and personal tribute to the spirit of the times”, and when it comes to substantive issues, practices related to strategy and planning of operations, religiosity and the theological side do not matter. In other words, military specialists are still guided by the elements of military science, not by religious impulses.
The second important conclusion suggested by the author is that he believes the ROC will gradually become an instrument of social mobilisation within national security institutions, as well as qualitative and quantitative regulation of military service. In practice, he suggests, this will lead to the fact that in appointments to office the factor of “attachment to religion” will play a much greater role than it did before. And for a multi-faith Russia it will prove, the author believes, a ticking time-bomb.
Another thesis of Adamsky is that the growing role of the ROC may lead to its becoming an instrument of influence for bureaucratic institutions competing for resources inside and outside the strategic community, especially when those resources are limited. In other words, supporters of the Moscow Patriarchate are more likely to get what they want rather than their opponents, which can lead to some very significant alliances in terms of power and weight of decisions.
The author’s third thesis affirms that such a “theologisation of Russian strategic culture” will be relevant to future conflicts. The layer of “nuclear priests”, according to Adamsky, will be less inclined to limit conflict and, instead, will join the camp of advocates of its escalation. In this regard, the author believes that, in addition to the international component, there will be a domestic political factor in consolidating the Kremlin as a centre of power in Russia: the legitimacy of the Church is a powerful tool in the hands of a skilled political leader.
These theses offer a multiple and useful set of arguments and information. Personally I think this line of argument should be kept in mind: it reveals many real tendencies. We see it especially now, in this war. At the same time, I believe that the ecclesiastical, bureaucratic, financial, social as well as military structures are not homogeneous; they have within them different centres of influence and do not always interact with each other smoothly and harmoniously, but conflictingly, competitively, having different interests. However, the book and the analysis offered by Adamsky deserve all our attention and are highly relevant.
The Russian Orthodox Church and the war of the Putin regime
The ROC and the “power of the devil” or How Patriarch Kirill forgot the Gospel and became a preacher of fratricidal war – headlines in a major opposition magazine.
The official Church has not found the strength not only to condemn Russia’s invasion of Ukraine, but also to call a spade a spade: war is war, aggression is aggression. Patriarch Kirill has sent a clear message: he is with Putin, not with the Christians he “shepherds”, says journalist and religious activist Sergei Ciapnin. Leading high-profile priests – Archbishops Andrei Tkachov and Artemie Vladimirov, along with many other priests, have taken the same position: unconditional support for the Putin regime and the war.
Pro-war church preaching conforms fully to the guidelines of state propaganda and is, in fact, itself a form of this propaganda. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values and “organise gay pride parades”. Moreover, Patriarch Kirill goes further and involves his parishioners in an extremely dangerous “Russian roulette”, stating that “we have entered a battle that has a metaphysical, not a physical meaning”. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values.
However, there are also voices in the Orthodox Church in favour of peace and an end to the fratricidal war, while dissident priests are on trial for “discrediting the armed forces”. The most important protest has been the signing of a large document by several priests, theologians and intellectuals close to Russian Orthodoxy, but who are more likely to be from outside Russia, declaring that this position and theology of the “Russian World” is heresy (see, Declaration on the “Russian World” (Ruskii Mir) Teaching) [link]. Another initiative comes from clergy in Russia who want to condemn the war: not a large number but important. [link] Will it have an effect or not? Is it just a start? Will the system crack? We can’t have a clear answer yet, but it’s a wake-up call for the Putin regime and an ounce of hope for peace.
Some conclusions
A brief description of the country of Russia for the year 2021.
Russia’s population in January 2021 was 145.9 million. Of these, 53.6% are women and 46.4% are men; 74.9% of Russia’s population lives in urban areas and 25.1% in rural areas. Internet: At the beginning of 2021, there were 124 million internet users in Russia. From 2020 to 2021, the number of internet users increased by 6.0 million (+5.1%), and the penetration level in Russia is 85.0%.
Social media: In January 2021, there were 99 million social media users in Russia, and the social media audience grew by 4.8 million (+5.1%) in the last year.
Important: Figures on the number of social media users do not correlate with the number of unique internet users who are registered on social media. In January 2021, there were 228.6 million mobile devices with internet access in Russia. The number of mobile connections in relation to Russia’s total population was 156.7%. Many people have multiple mobile devices with internet access, so the number of mobile connections can exceed 100% of the total population (source).
Levada Independent Study Center gives us some important data on religiosity in Russia for 2017. [link]
Orthodoxy remains the dominant faith in Russia. The vast majority of Russians – 92-93% of those surveyed, treat Orthodox Christians with respect and goodwill. The number of those who consider themselves believers or rather “religious people” continues to grow: in three years, this figure has increased from 35% to 53%, mainly at the expense of a diluted mass of people who are not very “religious” or who hesitate to define their degree of religiosity: about half – 44% of respondents describe themselves as “somewhat religious”. Only a small percentage of those surveyed consider themselves “very religious” (9%); a third of those surveyed consider themselves “not very religious” (33%). The number of atheists and non-believers has fallen sharply in the last three years, from 26% to 13%. 73% of respondents did not change their diet during Lent in 2017, 9% planned to “fast during the last week of Lent”, 15% “fast partially” and only 2% of those surveyed “fast completely”. Only 13% of Russians know about the Jehovah’s Witness ban in the Russian Federation, and 34% have heard something, but do not know the details. More than 60%, for example, say they have a positive opinion of Protestants; at the same time, almost 80% of Russians approve of the Jehovah’s Witnesses ban, even though the overwhelming majority know it is a Christian sect, one of the varieties of Protestantism.
No more than a third of respondents supported the view that religion should have a significant influence on state policy: 28% of Russians agreed that the Church should have an influence on state decision-making. 39% of Russians are satisfied with the influence the Church has on the state at present. The number of respondents who think that the Church’s influence on politics is “insufficient” is 16%, and about a quarter of respondents think that the Church’s influence on public policy is too great (23%).
In Russia, 49% of young people describe themselves as non-believers. Only 4% of young Russians go to church regularly and 37% do not go at all. 14% of Russians pray regularly and 46% have never prayed.
All the data show that the population seems to be more secular, urban and more coupled to modernity than the government wants to convey. At the same time, we see that the role of the ROC and the official propaganda is powerful enough to still be able to build a critical mass to support the regime. The religious conservative factor is important in this “anatomy of power”, but it is not the only one and it is not enough to dominate. But it remains an essential one in the construction of the Putin regime.
(The original text, in Romanian, published in the Libertatea newspaper, caan be accessed HERE.)
Teologie politică: confruntarea dintre „iehoviști” și „pravoslavnici”. Geopolitica pe înțelesul așa zișilor creștini
Primul verset din Biblie pe care mi-l amintesc de la mama este acesta: „Aşa vorbeşte Domnul: Un țipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrămi amare: Rahela își plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” E din Ieremia – dar voi știți.
Există o veche teză cum că politica este o teologie laicizată. Cum ar veni: nimic nu e nou sub soare. Se mai schimbă ambalajul: esența de mii de ani e cam aceiași.
După căderea comunismului Estul a fost invadat de tot soiul de predicatori. Au venit să ne pocăiască, să ne salveze. I-am primit cu brațele deschise. Și probabil bine au făcut, bine am făcut. Lumea e complexă.
Predicatorii erau „iehoviști”: adică cineva care vrea să te salveze cu forța – pocăiește-te că te ia dracu’, nu ai altă alegere. Esticii erau cam pravoslavnici: cu păcatul la vedere. Cu viziuni radical diferite despre salvare.
În lumea Estului sălbatic, predicatorii au început să se confrunte cu situații nemaiîntâlnite în lumea lor. Cum ar spune rabinul de la Odessa: aici e mai ușor să găsești un sfânt decât un om drept. Drept în termenii fratelui predicator: fals puritanism formal. Stranii oameni!
Am crescut și am trăit între cele două lumi: între frații „iehoviști” și vecinii „pravoslavnici”. Dacă ceva știu cât de cât mai consistent atunci ei sunt. Am copilărit în soviete cu alde Billy Graham, consilierii spirituali ai președinților „iehoviști”. Știu și ce vise au. Așa e între copiii de imperii: pot fi și „iehovist” și „pravoslavnic” simultan – dar prefer să nu…
„Iehoviștii” cred cu convingere, fără nici un fel de dubiu, că „pravoslavnicii” sunt păgâni, un soi de precreștini. ȘI cred și mai înfocat că ei trebuiesc „pocăiți” și salvați cu orice preț – chiar și împotriva voinței lor.
„Pravoslavnicii”, bându-și vinul și înjurând cu gura plină, se uită la „pocăiții iehoviști” cu un dispreț profund: niște eretici. Niște materialiști care nu fac deosebire între McDonald și Biserică, între Cristos și mașina lor Ford. N-au spiritualitate. Dar nu au tupeul să-i creștineze – îi lasă în plata lor de rătăciți: hai sictir. Nu am văzut „pravoslavnici” evanghelizând „iehoviști”, adică să-i facă precum ei. Invers? Legiune.
Salvarea – „pocăința” este un act eminamente politic. Cele două viziuni despre salvare nu se pot împăca: „iehoviștii” cred că fapta bună e semn al salvării – un purism radical – iar „pravoslavnicii” cred că păcatul la vedere este o normalitate pentru că salvarea este un dar, un sacrificau divin pentru om. Teologii politice radical diferite.
Cine are dreptate? Eu cred că e o falsă dilemă – e logica războiului. Total greșită.
Unii au „sfânta tradiție”, alții au „sfânta Sola Scriptura”: în orice Tradiție sau Scriptură se ascunde un pistol.
Dar noilor generații le place la nebunie de „iehoviștii pocăiți”. De ce? Au costumele curate. Pentru că, argumentul forte – teologia prosperității. Ce spune ea? Nimeni nu vrea să fie necivilizat, sărac, lipsit de bunăstare. Iubim prosperitatea atât de mult că suntem gata să ne vindem părinții și copii pentru ea.
Ce înseamnă bunăstarea? Înseamnă că ești alesul – ești salvat: ești Fiul lui Dumnezeu. Ai prosperitate, ai avere, ai de toate? E semn divin – Dumnezeu pentru că ești bun și corect te-a binecuvântat. Ești sărac și amărât – semn al păcatului, al lipsei de binecuvântare divină. În lumea „iehovistă” nu există Iov – Iov e semn al blestemului omului căzut în păcat.
Asta este noul Idol – ideologie vine nu de la idee, ci de la Idol. Banul este legat direct de Dumnezeu. Mă rog – Idol. Un monoteism mercantil. În el tropăie deja ambele tabere: doar că fratele „pravoslavnic” nu-ți mai ține predica – te rade direct.
Nimeni nu vrea spre Est – toți vor spre Vest. Bine că încă nu am devenit zen budiști chinezi. Dar urmează. Și nu ne putem opune chipului acestui veac cum spunea apostolul Pavel: spiritul vremii – Zeitgeist.
Asta este „ciocnirea teologilor & civilizațiilor”: cum ar spune un politolog „iehovist”.
Predicatorii îți cer să te ”pocăiești” – adică sa treci de partea unei lumi, de partea unei baricade: de partea binelui. Preotul „pravoslavnic”, puțin mahmur, te afurisește dacă te dai cu „pocăiții” – mare trădare, cazi din rangul uman al estului: ai trecut de partea răului.
Această poziție este ireconciliabilă: tu trebuie să alegi de partea cui ești. E situație de război: trebuie să lași pe mama și pe tatăl tău și să alegi. Dacă rămâi în această logică nu vei avea pace. Este logica violenței. Vei urî pe tatăl tău, vei ură pe mama ta, vei urî fratele, sora și prietenii. Și chiar propriii tăi copii. Asta este logica războiului teologico-politic. Ea este de ambele părți.
Dacă vrei să ieși din război, care este de o violență radicală, trebuie să ieși din această logică salvaționistă: creștin – păgân, bun – rău, civilizat – necivilizat. Și a necesitații de a-l salva pe celălalt cu orice mijloace împotriva voinței lui.
Cum ieșim? Deloc simplu. Logica violenței este facilă, logica păcii este enorm de complicată.
Dacă tot suntem în câmpul teologiei într-o țară pretins creștină aș spune că soluția este în însăși teologia ei, pe care mai ales Biserica a uitat-o. Această teologie spune că salvarea trebuie oferită prin dragoste și sacrificiu. Nici o formă de violență nu trebuie să nască violență. Când tu oferi salvarea celuilalt nu o impui, ci te sacrifici pentru celălalt chiar dacă el te va omorî. Precum exemplul lui Cristos.
Asta este teologia politică fundamentală. Asta însemnă să ieși din logia războiului. În formula laică asta însemnă nu chiar să te sacrifici, ci să ai un cadru legal prin care celălalt, indiferent de culoare, religie, etnie, gen, clasă să fie egal în drepturi. Nimeni nu are dreptul să salveze pe nimeni.
Mă rog: nu știu ce s-a înțeles. Dar isteria de a te plasa pe o parte sau alta a baricadei, de a rămâne în război cu orice preț, mi se pare fundamental greșită. Eu susțin că trebuie nu să te plasezi de partea „binelui” sau „răului” salvaționist, ci trebuie să ieși din logica războiului.
Știu – în război dușmanul cel mare este pacea, logica păcii. Dar tocmai asta trebuie făcut. Boicotat războiul – prin neparticiparea la el.
Da, sună romantic, naiv, dar „faceți dragoste nu război” este din această logică.
Sunteți „iehovist” sau „pravoslavnic”: foarte bine.
Iubiți-vă și pacea fie peste voi!
[Text publicat cu amabila permisiune a autorului.]
I add here the abstract, for those who might be interested in reading our text.
In the church tradition, we find that the great theologians were also deeply involved in the life of the church as bishops, priests, or pastors who served the believers in their parishes, though, even at that time, practicing theology started to drift apart from performing pastoral work. In Modernity, however, things began to change radically, especially with the development of theology as an academic discipline and even more so with the development of the profession of the theologian specializing in religious studies. This phenomenon penetrated Protestant churches in particular, but it is also found in Orthodoxy. In this study, we advance the hypothesis that, despite its negative connotation, the gap between academic theology and church life opens up the possibility of a promising dialogue between Evangelicals and the Orthodox in Romania. Especially in the last 30 years, theologians from both communities have interacted in the context of doctoral research, scientific conferences, and research projects, although the dialogue between church leaders and hierarchs is almost non-existent. We analyze whether this incipient theological dialogue could possibly create a bridge between the two communities and within them and between academia and the church. We believe that one of the best ways to reduce the distance between them is to build on the interest of the current generation of theologians from both churches in Biblical studies, in Patristic theology, and in the work of the Romanian theologian Dumitru Stăniloae.
In 2023 we will celebrate one hundred years from the birth of the Lord’s Army, a pietistic renewal movement within the Romanian Orthodox Church. It is in view of this anniversary that I publish this text written by Brian Morgan, Pastor of Peninsula Bible Church in Cupertino, CA, who knew personally Traian Dorz, one of the leaders of the movement. [Warning: this is a long article.]
August 13, 2013
Surprised by the Power of the Poem
How one touch from a Romanian poet transformed a church in California
Besieged by poetry
Like most of my discoveries in life, the gift of poetry in a word-soaked world landed upon me much later than I would have preferred. But as is often the case, the wait only served to increase my capacity for joy. I studied economics at Stanford University with the intention of going into business but, through the ministry of Peninsula Bible Church, I changed course and became a pastor. Shortly after Emily and I were married in 1972, we lost our firstborn son (David Jonathan – nine days after birth) due to a rare enzyme deficiency. The following year our daughter Jessica endured the same fate. Nothing prepared me for how to process my grief until 1988, when poetry found me. Of the many paths of discovery, mine was not unlike that of Chilean poet Pablo Neruda:
Ajunsesem la acea vârstă … poezia a sosit În căutarea mea … nu știu, nu știu de unde a venit, din iarnă sau de la un râu nu știu cum sau când nu, nu erau glasuri, nu erau nici cuvinte sau tăcere, ci am fost luat de pe stradă pe neașteptate de lângă ceilalți, din ramurile nopții, printre focuri violente, sau întorcându-mă singur, eram acolo, fără chip, și m-a atins.
And it was at that age… Poetry arrived in search of me. I don’t know, I don’t know where it came from, from winter or a river. I don’t know how or when, no, they were not voices, they were not words, nor silence, but from a street I was summoned, from the branches of night, abruptly from the others, among violent fires or returning alone, there I was without a face and it touched me.[1]
I was that age, thirty-seven, when poetry arrived. On the outskirts of hell a poet had shaped the soul of his nation to sing. The place was România and the year 1988, a little more than a year before the brutal, 20-year regime of Nicolae Ceausescu would come to an end with his execution on December 25, 1989. The poet was Traian Dorz, born exactly seventy years earlier on December 25, 1914, a man of profound and abiding faith who watched in horror as his beloved country was ravaged, raped and left to grope alone in the darkness, her dignity stolen, her faith mercilessly stomped out. Working in this wasteland, God gave Dorz a voice powerful enough to pierce the oppressive darkness of Communist Romania and energize his silent, suffering countrymen. So powerful were his poems that the Securitate brutally confiscated every page of them, piled them in an oxcart and burned them before his eyes. Then, they imprisoned the poet. But they could not silence his voice.
Over the next seventeen years of imprisonment, house arrest and brutal torture Dorz worked with relentless energy. Equipped with only his memory, a glass shard for a pallet, lime and spittle as his paint, and a matchstick for a brush, he resurrected his poems from the ash heap––some 4500 poems.
Just as in King David’s story, this poet “would have the last word, not to mention the silence after.”[2] Ceausescu, the dictator, and Traian Dorz both died in 1989. Ceausescu has no lasting legacy from his fleeting, vulgar shadow, but today, thousands of Romanians sing Dorz’s immortal songs as the sacred expression of their faith. Hearing them for the first time, I felt that I was transported to another place and time where one touches the face of the Holy. In every resonant syllable of a language I could not yet understand I “felt a grim energy verging on elation.”[3]
Those songs inside the window, songs that magnify the light, those songs inside the window, haunt my soul this very night.
Embraced by the poet
And then I met the man. It was a warm summer evening in Cluj. I just had returned from a secret meeting, full of song and Spirit and entered my host’s home. As I opened the door to my room, I saw him standing there––Traian Dorz, seventy-three years of age. He was a man of small stature, but he possessed a powerful presence––a peasant yet a king. Here was a man who endured more suffering and swallowed more evil than I could comprehend. Seeing him, I felt conflicting emotions warring within me. Repelled by my own sense of unworthiness, I felt like dust on the scale, and at the same time, drawn by a holy love. I showed him a photo I had taken of the Roman pavement stone in Israel where Pilate presented the scourged Jesus to the crowds, saying, “Behold the man” (in Latin ecce homo). He took it and held it with unspeakable tenderness and wept. Then he took me into his arms, looked deep into my eyes and said, “You teach about the cross….we live under the cross.” Then in an act of extreme tenderness, he gently pressed his cheek to mine and prayed for me. I needed no translation. Like the apostle Paul, he was praying that I might “have strength to comprehend with all the saints what is the breadth and length and height and depth of the love Christ, and to know this love that surpasses knowledge” (Eph 3:17-19), a love that hehad come to know in suffering living under the cross. The words rolled off his tongue in dream-like cadences. The soft timbre and pulsating rhythms of his voice seized me and tore my heart like water.
That one touch was all I would ever experience from the poet. But it was all I needed. “Suddenly I saw the heavens unfastened and open…my heart broke loose with the wind.”[4] I woke up in the middle of night weeping and asked God to give me something of the spirit of this man. Returning home on the train, I had a strange sensation that I had been a secret witness of one of the most precious spiritual creations on the planet. This poet was the Solzhenitsyn of România. Buried deep within my sleeping bag was one of his forbidden hymnals of a thousand songs. I smuggled it out with a promise that we would try to publish it and smuggle more copies back into the country.
The Romanian poet in California
Coming home, I came to treasure the poem and to recognize its unique power to unlock grief in the soul in a way that doesn’t deny or obliterate it, but rather transcends it by naming and embracing our grief in the presence of God and his people. Besides the Psalms, David’s lament over Jonathan (2 Sam 1:17-27) became a signature text that revealed some of the mystery as to why the poem was such an effective tool to process and transcend grief for the ancients. Like David, I learned to write my own laments, articulating the grief over the death of my first two children, and shared them with the congregation. Then I encouraged others in the congregation to write their own poems/psalms of lament and praise and offer them publicly as acts of worship. Our experiences, rather than being a litany of morbid dirges, became unforgettable moments uniting us in sacred love. Fragmented people who had been living broken lives, disassociated from their pain and trying desperately to live victorious Christian lives began instead to deal with grief head on, to heal, to participate honestly in the large community of faith, and walk with God in deeper intimacy.
On the Wings of the Poem
For the decades that followed I traveled with teams on the wings of the poem and have never been disappointed as the poem led us to the deepest wells, where “love gushed forth filling every crack” (T. S. Eliot). Over the next twenty-five years we made over a dozen trips into Romania, walking alongside our Romanian friends as they also used David’s psalms and Dorz’ poems to recover their own voices from the ashes of lives that had been horribly crushed and disfigured beneath Ceausescu’s vicious lash.
Experiencing the power of the poem changed my orientation as a pastor. I have always been passionate about teaching the Hebrew Scriptures in all their beauty. But it never occurred to me that teaching was only first step in making disciples. If God’s chosen way of communicating to humankind was “story” and “poem,” then my job is to equip people to become storytellers and poets. Now my greatest delight is to give God’s people the tools in the art of Biblical narrative and poetry to acquire their own voice. The crowning moment comes when I step off the stage and listen to a symphony of voices, set free to be honest and true, engaging the living God. It is a gift that, as the poet prayed, has enlarged my heart to begin to comprehend the length, breadth, and height of the love of Christ.
The divine humor in all of this is that I work in a church whose male population is dominated by software engineers, who have little use for poetry. About half our congregation originates from cultures where articulating emotions is not only discouraged, it is unthinkable. Yet, in this hostile, rocky soil the poem planted itself and became strangely treasured.
What will you do, Romania?
What will Romania do with their national treasure? Since the overthrow of Ceausescu on Christmas Day 1989, Romania has rejoiced in her freedom. But is Romania truly free? From my perspective the vast majority of Romanians define their “freedom” in terms of the illusive and deceitful American dream of independence and wealth. The best of the population is forsaking their homeland, fleeing to other countries that offer better wages and a “better” life. Last summer while on a retreat in Lake Tahoe, California, we ran into a group of young Romanians living on the north shore. They told us there were about 75 Romanians living there ages 20-30, who were making good money and had no intention of going home. We invited two of them for dinner and told them the American dream they were seeking is nothing compared to our life experiences in Romania– of being embraced by the poet, of hearing a heavenly oboe, of adopting children, of encountering angels in a cornfield, of being swallowed by a love so wonderful we can’t stop crying.
I met Traian Dorz in 1988 in Cluj and now, after 25 years, I feel very privileged to be here again at a symposium that honors the poet and his poetry. In closing I would like to encourage you to do all that you can to make his literary works known around the world. My friend John Felstiner took seventeen years to translate the poetry of Paul Celan. When John completed the last draft of Paul Celan: Poet, Survivor, Jew, his wife Mary read it and left a note on his desk that took his breath away – “Now I know what you were put on earth as a Jew for.” Not knowing German, I have been enriched beyond measure by the meticulous care Felstiner gave to his translations and nationally acclaimed biography.
Like the Canaanite woman in Mark’s gospel (Mark 7:26-30), I came to Romania as a foreigner distraught over the death of my son and my daughter. Not knowing Romanian, I had no capacity to feed my thirsty soul on the poet’s feast. But by God’s grace I was given a crumb. With just one touch of the poet I was able to name my grief, transcend my sorrow, and just as the poet prayed, I was swallowed by the love of Christ. And in the process of losing two children, I gained a nation of children, whom I love as my own.
Just think O blessed Romania, what would happen if you translated Dorz’s poems and gave your National Treasure to the nations? I tell you “the coastlands eagerly wait for his law” (Isa 42:4). For as Traian Dorz said, “Man cannot live without poetry.”
You may download from the link below the entire text:
[1] Ilan Staven ed., The Poetry of Pablo Neruda (New York: Farrar, Straus and Giroux, 2003), 659.
[2] John Felstiner’s description of the figure Shulammite in Paul Celan’s poem “Deathfugue” in Paul Celan, Poet, Survivor, Jew (New Haven: Yale University Press, 1995), 41.
[3] Felstiner’s description of “becoming conversant” with the poetry of Paul Celan. Paul Celan, Poet, Survivor, Jew, xix.
[4] Ilan Staven ed., The Poetry of Pablo Neruda, 660.
I just found out one year later (I have no idea how I missed the annoucement) that Langham Monographs has published the PhD of my friend Daniel Oprean, for which I was one of the supervisors, as it also deals with the theology of Dumitru Staniloae. Another excellent example of dialogical ecumenical theology. Well done, Daniel!
Here is the presentation of the volume as it appears on Amazon:
Baptists in Romania have developed a practice of suspicion when it comes to religious dialogue, especially with the Romanian Orthodox tradition, due to a history that is characterized by oppression. In this detailed study Dr Daniel Oprean paves the way for positive dialogue between the two traditions, highlighting that much can be gained and learned by acknowledging similarities and differences in key aspects of theology.
Dr Oprean explores how existing theological resources can be used to enhance theological discourse between Baptist and Orthodox traditions in Romania through in-depth analysis of the thought of British Baptist theologian, Professor Paul Fiddes, and Romanian Orthodox theologian, Father Dumitru Stăniloae. Oprean in particular looks at their understanding of trinitarian and human participation through perichoresis, the Eucharist, Christian spirituality, and baptism and chrismation. Presented as a conversation between the two traditions this study is a model for how theological and religious dialogue can facilitate reconciliation, not just in the church but also in wider society.
Recently she did a series of recordings in this she discusses the content of this important book. I share below the links to these conversations, for those who are interested in thic topic.
La solicitarea autorului, cu care am dialogat în repetate rânduri pe parcursul cercetîrii sale doctorale, ale cărei rezultate sunt prezentată acum publicului interesat, am scris o scurtă postfață a acestui volum, pe care v-o prezint mai jos, ca o pregustare a cărții și o motivație le lectură.
* * *
Postfață
Dorința supremă a Mântuitorului pentru Biserică în rugăciunea sa din Ioan 17 este „ca toți să fie una”. În contextul fragmentării continue a comunităților creștine (există astăzi peste 40.000 de confesiuni mai mult sau mai puțin creștine în lume), ea rămâne însă un simplu deziderat, dacă nu cumva o utopie, după circa douăzeci de secole de istorie creștină. Cât despre schisme, ele nu au început nicidecum în 1054, chiar dacă aceea este cea mai mare. Nu trebuie să o uităm nici pe cea dintâi, din 431, legată de nestorieni, nici pe cea din 451, din jurul definițiilor cristologice de la Calcedon. Dar nimeni nu poate contesta faptul că cutia confesională a Pandorei a fost deschisă în mod radical odată cu începuturile Reformei, în 1517, în ciuda faptului că nicidecum nu aceasta a fost intenția lui Luther.
Cartea pe care tocmai ați terminat-o de citit este un strigăt după ajutor, adresat de autor către Dumnezeu și către semenii săi creștini de orice confesiune, izvorât din inima unui om al speranței. Dr. Druhora nu este nicidecum un naiv. El a trăit cea mai mare parte a vieții sale în România și a văzut aici pe viu relațiile nicidecum ideale dintre diversele comunități religioase, fie ele majoritare sau minoritare. Iar experiența lui americană nu i-a oferit mai multe motive de optimism. Așa fiind, încrederea lui în posibilitatea apropierii progresive de idealul cristic al unității creștine nu este înrădăcinat în „cele care se văd”, ci este un act al credinței.
Din această credință s-a născut cercetarea academică ce a dat naștere acestei cărți. Și tot în ea își găsește reverendul Druhora motivația pentru inițiativele lui care încearcă să aducă față în față, pe tărâm american, cele mai bune minți (și inimi) ale lumii ortodoxe și ale lumii evanghelice, pentru a explora împreună diversele posibilități de apropiere între cele două tradiții.
Autorul sugerează că înainte de a aștepta progrese în acest dialog, cel două părți trebuie să facă efortul informării, singura care poate așeza apropierea reciprocă pe terenul realității. Rezultatul acestui prim pas, care presupune de la bun început buna voință reciprocă, este eliminarea prejudecăților, a falselor impresii și a percepțiilor reciproce eronate. În acest punct al apropierii între cele două tradiții există deja o serie de elemente pe care se poate construi mai departe, atât în spațiul american, cât și în cel românesc. Un număr semnificativ de teologi evanghelici au scris teze de doctorat și alte lucrări care explorează interferențele între cele două comunități eclesiale, texte care au fost bine primite de lumea ortodoxă. Există o tot mai mare deschidere în școlile teologice ale evanghelicilor pentru a adresa invitații unor personalități ortodoxe (chiar dacă reciproca este mai puțin valabilă, cel puțin în România). Desigur, mai sunt încă foarte multe lucruri de făcut, dar procesul a început deja.
Mult mai complicate de rezolvat sunt însă blocajele subliminale, de natură emoțională, zidite în timp, între cele două tradiții. Rădăcinile lor sunt adânci și cu atât mai puternice cu cât sunt mai puțin conștientizate. În acest spațiu informarea este neputincioasă, căci nicio cantitate suplimentară de adevăr nu poate naște încredere și nu poate aduce vindecarea emoțiilor sau a amintirii traumelor relaționale din trecut. Menționăm aici doar două dintre, din pricina potențialului lor distructiv. Avem, pe de o parte, memoria vie, uneori chiar foarte recentă, a persecuțiilor la care au fost supuse minoritățile protestante în toate spațiile dominate de ortodoxie. De cealaltă parte avem percepția, la fel de legitimă, că cele mai multe, dacă nu cumva chiar toate, eforturile evanghelistice și misionare ale evanghelicilor în spațiile dominate în mod tradițional de ortodoxie sunt bazate pe prozelitism, adică pe utilizarea unor mijloace îndoielnice din punct de vedere etic pentru atragerea către bisericile evanghelice a celor botezați ortodocși, pornind de la convingerea că dacă aceștia nu au trecut printr-o convertire radicală de tip evanghelic, ei sunt de fapt „necreștini”.
„Formarea”, al doilea element al triadei propuse de Lochhead, devine în acest punct un pas absolut esențial. El presupune ca ortodocșii și evanghelicii să petreacă timp împreună, în ambele contexte, pentru a se cunoaște ca persoane în dialog, dincolo de respectivele condiționări dogmatice și instituționale. În acest proces există șansa ca și unii și ceilalți să descopere că, în ciuda diferențelor semnificative și incontestabile dintre ei, din perspectiva Crezului creștin fundamental, ceea ce îi unește este mult mai mult și mai important decât ceea ce-i desparte.
Totuși, chiar dacă aceasta presupune o implicare reală și sinceră a partenerilor de dialog, schimbarea reală, durabilă – „transformarea”, în termenii lui Lochhead – este în mod esențial și absolut necesar rezultatul intervenției supranaturale a Duhului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru ca eforturile noastre să aducă roade care persistă, avem nevoie de o adevărată „epicleză ecumenică”. Actul cunoașterii unii despre ceilalți, se îmbogățește atunci când stăm unii în prezența celorlalți ca să ne cunoaștem unii pe alții. Dar invocarea împreună și acțiunea transformatoare a Duhului este singura instanță care ne poate face capabili să fim unii pentru alții. Iată idealul către care vrea să ne motiveze autorul acestei lucrări.
În acest punct ne putem întrebarea dacă nu cumva un asemenea demers vine prea târziu. Motive am avea destule. După entuziasmul născut în jurul său în perioada postbelică, Consiliul Mondial al Bisericilor se află deja de câteva decenii într-o profundă criză. Ecumenismul care urmărește unirea în jurul „celui mai mic numitor comun” (un eufemism pentru nu prea nobila noțiune de compromis dogmatic), ideal promovat în cadrul CMB de confesiunile protestante liberale, nu avea cum să-i convingă pe membrii ortodocși sau evanghelici ai mișcării.
De asemenea, așa cum a devenit evident mai ales după recentul sinod quasi pan-ortodox din Creta, ecumenismul nu are piață bună în contextele în care ortodoxia este majoritară, inclusiv în România. Iar în contextele evanghelice din aceleași spații culturale atitudinea față de ecumenism este și mai negativă. De aceea liderii ortodocși sau evanghelici care sunt angajați cu sinceritate în dialogul ecumenic sunt priviți cu suspiciune atât în propriile lor comunități, cât și în celelalte. Așa fiind, cei care au asemenea convingeri trebuie să socotească bine prețul angajării și să fie gata a primi săgeți și dintr-o parte, și din alta. Și chiar dacă numărul celor care au acest curaj este extrem de redus, ei sunt chemați la o slujire cu adevărat profetică în trupul mistic al lui Isus Cristos, care este Biserica. Ori, așa cum știm din Scripturi, puterea nu stă niciodată în număr, ci este în mâna lui Dumnezeu.
Valoarea demersului academic întreprins de dr. Druhora constă în faptul că Diaspora ortodoxă pare să fie mult mai deschisă la dialog cu celelalte tradiții creștine, inclusiv cea evanghelică, decât bisericile ortodoxe din spațiile majoritar ortodoxe. Statutul minoritar al ortodocșilor în spațiul occidental dă naștere cu mai mare ușurință unei abordări mai smerite și mai empatice în dialogul lor cu celelalte comunități religioase. De aceea lecțiile învățate în diasporă pot deveni material de studiu, cu statut de exemplu pentru ortodocșii și evanghelicii care trăiesc împreună în Răsărit.
Tocmai de aceea am sprijinit, după puterile noastre acest demers, și ne bucurăm să vedem sub lumina tiparului rezultatele lui. Încredințăm acum această lucrare în mâinile bunului Dumnezeu și ne rugăm ca ea să fie o binecuvântare și o încurajare pentru mulți căutători ai adevărului și ai păcii.
Glasgow, 13 noiembrie 2019,
la sărbătoarea Sf. Ioan Gură de Aur
Dănuț Mănăstireanu, teolog anglican
Membru al Bordului Inițiativei Ortodoxe Lausanne
Pr, Florescu, de la Edinburg, un prieten drag, întâlnirile cu care sunt întotdeauna un eveniment de poveste, a publicat ieri pe blogul său un text cu adevărat profetic legat de sărbătoarea Pastelui.
Iata aici fragmentul de început.
De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, adică ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica învierii Domnului drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței și împărăția cea vie a lui Dumnezeu.
Este aceeași distanță dintre religie și credință, pe care cei mai mulți credincioși, din păcate ținuți în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții lor care în aceste zile se pozează pe facebook în posturi dramatice, nu o vor străbate niciodată.
De aici și sentimentul general de insecuritate, de sfârșitul lumii, de dezorientare spirituală: unde să te mai duci, unde să-l mai găsești pe Dumnezeu, atunci când toate drumurile tale au fost în afară și n-ai fost învățat să călătorești înlăuntrul tău.
Vă încurajez să citiți AICI restul textul, care este la fel de miezos ca și introducerea.
Vă mărturisesc dintru început că plănuiam să ignor complet zavera din jurul nefericitei postări pe Facebook a deputatului USR Iulian Bulai, pe care o socotesc o penibilă furtună într-un pahar cu apă. Am decis totuși să spun ceva în mod public pe această temă, la îndemnul câtorva prieteni pe care îi prețuiesc. Iată, deci, câteva gânduri, ca invitație la reflecție.
Ocazia
Postarea domului deputat Bulai a fost, în opinia mea, doar ocazia, nu și cauza acestei comoții. Cauzele preexistau în subconștientul nostru colectiv și abia așteptau șansa de a se manifesta. Scandalul în sine spune mult mai multe despre noi decât despre deputatul care l-a ocazionat.
Postarea în sine este un exemplu tipic de comunicare ratată. Așa cum recunosc și unii dintre detractorii săi, dar, în mod paradoxal, nu și unii dintre colegi, este evident că domnul Bulai nu a urmărit să ultragieze ori să lezeze sentimentele religioase ale cuiva; cu atât mai puțin să rostească o blasfemie, el însuși declarându-se catolic practicant. Intenția sa clară a fost ca, pornind de la cele câteva considerente, deficitar și riscant formulate cu privire la nașterea lui Cristos, să atragă atenția asupra situației grave a copiilor instituționalizați din România, după 30 de ani de democrație, mai mult sau mai puțin originală. Faptul că cei critici față de postarea sa ignoră complet scopul acesteia ne spune cel puțin două lucruri: mai întâi că, așa cum am afirmat deja, comunicarea și-a ratat ținta și, mai important decât aceasta, că cei care au reacționat negativ la mesaj, indiferent de gradul lor de religiozitate, nu acordă prea mare importanță acestei teme, lucru care ar trebui să ne oripileze, nu doar din perspectivă creștină, ci și pur și simplu umană. Deși este posibil, totuși, ca unii dintre ei să considere că presupusa blasfemie a parlamentarului este mult mai gravă decât situația copiilor din țară, oricât de dureroasă ar fi aceea.
Dar nu, tema n-a prins în media și nici în mediul virtual, inclusiv în cel religios, așa cum nu par să fie de interes nici alte subiecte la fel de grave din societatea noastră, precum violența domestică, traficul de femei, inegalitatea de gen sau cea socială, dispariția progresivă a pădurilor ori analfabetismul funcțional. Acestea sunt de interes doar pentru câțiva pasionați de asemenea cauze aparent „ezoterice”. Ei se simt adesea ca niște Don Quijote luptând cu morile de vânt, în vreme ce media și spațiul virtual cheltuie cantități uriașe de energie pentru subiecte absolut marginale.
Excepție de la cele de mai sus face un articol dintr-o publicație naționalistă, cu iz neolegionar, din Piatra Neamț, care observă în comentariul domnului Bulai o aluzie la posibilitatea redeschiderii adopțiilor internaționale. Ori, pentru orice român verde este evident că copiii sunt un „bun al patriei” și este de preferat ca ei să trăiască în condiții de mizerie în orfelinatele noastre naționale, decât să fie îngrijiți omenește în familii, fie acestea și din străinătate, dacă românii, cu proverbialele lor inimi bune, nu-i vor.
Considerațiile deputatului Bulai legate de Crăciun sunt cel puțin nefericite în formularea lor și în terminologia frustă pentru care a optat („familie foarte ciudată”, „refuzat de comunitate” etc). Intenția sa a fost, probabil, ca prin aceasta să șocheze puțin cititorul și să-i capteze atenția cu privire la ceea ce voia să spună mai departe. Din păcate, efectul a fost exact invers. Dar cine dintre noi nu a făcut niciodată asemenea greșeli de comunicare. Pentru un politician însă, asemenea erori de calcul sunt costisitoare, ele traducându-se în voturi pierdute. Aceasta, pare-se, este singura preocupare a unora dintre colegii de partid ai domnului Bulai în acest context.
Din punct de vedere teologic, dar și științific, cea mai gravă eroare din comentariul încriminat este aceea legată de Maria ca fiind „mamă surogat”. Mai întâi, termenul tehnic este utilizat greșit, pentru că o mamă surogat nu poartă propriul ei copil biologic, trupul ei fiind o simplă gazdă temporară pentru copilul altei mame. Ori Isus a fost, din punct de vedere genetic copilul Mariei, chiar dacă nu și al lui Iosif, cel care l-a „adoptat” fără rezerve după intervenția îngerului. Așa fiind, Maria a devenit în mod implicit și plenar, Maica Domnului și Theotokos, „purtătoare de Dumnezeu”. Nu cred că domnul Bulai contestă această realitate în conștiința sa, dar implicațiile utilizării neglijente a acestei expresii nefericite a scandalizat peste măsură sentimentele celor care acordă venerație Sfintei Fecioare.
Deputatul, care este absolvent de seminar teologic romano-catolic, se apără spunând că nu a încercat decât să facă o contextualizare a istoriei Crăciunului, potrivit practicii spirituale numită lectio divina, în care lectura repetată a unui text scriptural este urmată de meditație și aplicarea acestuia la contextul prezent. Această abordare, așa cum știu toți cei care au practicat-o, este generatoare de noi sensuri și utilă în angajarea personală cu textul sacru, dar implică riscul unor devieri de sens atunci când participanții sunt lipsiți de experiență în lucru cu textul, sunt exagerat de „creativi” în materie dogmatică, ori practică metoda respectivă fără îndrumarea unui director spiritual. Ceea ce avem în postarea domnului Bulai pare să fie exact o asemenea deviere de sens, și o abordare exagerat de creativă a metodei, de așteptat din partea unui „artist”, așa cum se prezintă deputatul pe pagina sa de Facebook. O eventuală privire atentă aruncată asupra textului de către duhovnicul său l-ar fi putut scuti pe el de această jenă, și pe noi de scandal. Dar câți dintre noi își supun textele publicate pe net scrutării atente a altcuiva.
Ceea ce a reușit domnul Bulai cu această abordare superficială a interacțiunii sale cu textul sacru, care este specifică mai degrabă individualismului lumii evanghelice, a fost, vorba lui Blaga, să „strivească corola de minuni a lumii”. Încercarea sa eșuată de contextualizare a istoriei Crăciunului a reușit, chiar dacă nu în mod intenționat, să obnubileze miracolul întrupării fiului lui Dumnezeu prin Fecioara Maria. Și acesta este poate, din perspectivă spirituală, cel mai mare păcat al său în acest caz.
Domnul Bulai a realizat, chiar dacă prea târziu, greșeala făcută și și-a cerut iertare pentru zarva creată de postarea lui. Asta însă nu a ajutat la stingerea focului, pentru că de fapt, pentru destui dintre criticii săi, păcatul cel mai mare al domnului Bulai NU este ceea ce a scris el, oricât de neinspirate au fost vorbele lui, ci faptul că este membru USR, lucru care, se știe, încă de la eșecul referendumului legat de definirea familiei, este un păcat de moarte, ce se răsfrânge asupra tuturor membrilor și simpatizanților acestui partid și pe care creștinismul politic nu-l poate trece cu vederea.
Aceste resentimente, cu greu reprimate, și defulate cu regularitate par să fie cauza reacțiilor viscerale în chestiunea de care discutăm aici, iar nu presupusele blasfemii ale deputatului. Un caz special îl reprezintă în acest sens animatorii peneliști din spațiul virtual. Deși cei mai mulți dintre ei vădesc o cultură religioasă submediocră, și a o angajare religioasă îndoielnică, comparabile cu cele ale unora dintre colegii de partid ai împricinatului, îi vedem pe mulți dintre ei inflamați la culme, gata să se încoloneze într-o veritabilă cruciadă anti USR, pentru a răzbuna onoarea pretins ultragiată a Sfintei Fecioare. Sincer să fiu, nu văd mari diferențe între ei și integriștii islamici din Pakistan care acuză pe creștinii de acolo de pretinsa ultragiere a onoarei Profetului. În cazul de față, după ce a preluat puterea, PNL-ul pare să fi uitat cu totul de inamicul politic de la stânga și este complet obsedat de distrugerea USR-ului ca forță parlamentară, care este perceput dintr-o dată ca fiind Răul cel Mare. Și, ca să fiu sincer, nu cred că motivul acestei atitudini are ceva de-a face cu ideologia, căci PNL-ul este în acest moment la fel de confuz și de nefinit sub raportul poziționării în spectrul politic ca și USR-ul. Avem aici de-a face de fapt cu un caz tipic de populism, în care activiștii din PNL încearcă să atragă de partea lor masa destul de largă a românilor ispitiți de fundamentalismul religios, indiferent dacă aceștia sunt catolici, ortodocși ori evanghelici.
Reacția
Am spus deja suficient despre reacția talibanilor în această chestiune. Vreau să mă aplec acum puțin asupra reacțiilor celor cu presupusă greutate religioasă și teologică. Nu însă fără a observa că, inițial, liderii catolici s-au abținut de la comentarii pe această temă, devenită subit extrem de delicată, mai ales după intervenția agresivă a unor voci ortodoxe încărcate de autoritate. A venit însă acum și declarația publică pe această temă a noului episcop catolic de Iași, Iosif Păuleț. Aceasta a constat într-o mustrare (poate prea) aspră, dar pe deplin meritată de exprimarea neglijentă din textul domnului Bulai, pe care acesta a și acceptat-o într-o declarație publică. Tonul intervenției intempestive a episcopului a fost însă unul exagerat de apologetic, menit probabil să liniștească zarva stârnită de această poveste în tabăra ortodoxă. Nu este în interesul Bisericii Catolice să creeze polemici cu Biserica Ortodoxă majoritară, relațiile dintre cele două entități eclesiale fiind și așa suficient de tulburi.
Remarc mai întâi că avem de-a face cu o cantitate uriașă de sentimente religioase ultragiate de o presupusă blasfemie intenționată la adresa cultului marian. Așa cum arătam mai sus, și cum au recunoscut unii dintre detractorii mai lucizi ai domnului Bulai, pentru orice om cu bune intenții este evident faptul că autorul nu avut nicidecum intenția de a ultragia sentimentele religioase ale cuiva și, fiind catolic practicant, cu atât mai puțin de a rosti o blasfemie la adresa Sfintei Fecioare. Ori, cele mai multe dintre reacțiile critice la adresa postării respective, inclusiv din partea fețelor bisericești ortodoxe, acuză intenția.
Dar, desigur, putem ultragia pe cineva sau putem rosti o blasfemie și fără intenție, respectiv fără să ne dăm seama. În această situație specifică, ultragiul fără intenție este evident. Cât despre acuzația de blasfemie, avem aici mai degrabă de-a face cu o inadecvare a mijloacelor la scop. Dar o asemenea opțiune nu pare să fi trecut prin mintea înaltelor autorități ortodoxe, care, în numele poporului ultragiat în sentimentele sale religioase, au socotit că este imperios necesar să apeleze la o execuție publică simbolică, pare-se pentru a potoli furia mulțimii, prevenind astfel, Doamne ferește, cine știe ce alte excese. Nu cred că un asemenea scenariu este chiar atât de implauzibil cât ar părea. Dacă vă îndoiți, reluați vă rog lectura cărții Psihologia răului, a lui Scott Peck.
Înțeleg faptul să unii dintre cei care au reacționat critic la declarațiile domnului Bulai s-au simțit în mod sincer jigniți de ceea ce au perceput, în mod nelegitim cred eu, a fi intenții și afirmații blasfemiatoare la adresa Sfintei Fecioare. Dacă acestea ar fi fost făcute de un iconoclast, de un agnostic, sau de un ateu, asemenea suspiciuni ar fi fost plauzibile, dar și în acel caz intenția ar fi trebuit dovedită. Ceea ce nu e ușor de făcut. Nu sunt specialist în sociologie și psihologie religioasă (avem din păcate prea puțini specialiști în aceste discipline în România), dar sunt conștient de forța, în bine sau în rău, pe care o are pietatea populară. Mi se pare însă extrem de grav faptul că responsabilii noștri religioși manipulează sentimentele instabile ale mulțimii în scopuri obscure, care nu am nimic de-a face cu țelurile superioare ale credinței religioase, oricare ar fi aceea. Ori cred că de data aceasta avem înaintea noastră câteva exemple tipice de manipulare.
Astfel, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, de altfel un om educat și mult mai decent decât cel pe care l-a înlocuit cu câțiva ani în urmă în această poziție, se folosește de un truc retoric ieftin pentru a desființa cu „mânie proletară” afirmațiile considerate ofensatoare, ale „dușmanului de clasă”, descris cu îngăduință creștină ca fiind penibil, obraznic, incult, blasfemiator. De vreme ce, zice-se, BOR „nu comentează” aceste declarații, Vasile Bănescu nu se obosește să aducă argumente în favoarea etichetelor folosite. În mod simbolic, execuția publică a avut loc. În rest, nimic altceva nu are importanță.
Nu aflăm din intervenția de mai sus care este motivul real al vehemenței acesteia. El este însă absolut transparent în declarația amplă făcută de episcopul ortodox Ignatie al Hușilor, și el un om foarte popular, pentru un canal media cunoscut pentru etica profesională îndoielnică și modul slugarnic în care a slujit interesele puterii. Situl anunță încă din titlu, în mod grandilocvent, pe post de click bait, că cel care vorbește este „cel mai apreciat episcop”, și, ca atare, ceea ce spune aici trebuie luat foarte în serios. Nu contest nicidecum meritele episcopului, care este perceput ca o veritabilă gură de oxigen după scandalurile de pedofilie care au zguduit episcopia respectivă, și nici abilitățile sale mediatice. Acestea însă nu scuză atitudinea sa extrem de agresivă și batjocoritoare în acest caz.
În ciuda eforturilor sale de a ne convinge de contrariul, textul ierarhului este în mod clar unul anticatolic și anti USR. Domnul Bulai este numit, cu dispreț suveran „deputat USR cu reflexe iluministe”. Din nou, doar afirmații fără nici un fel de argumente. Acestea au fost, probabil, epuizate le referendum. Ierarhul îi vorbește de sus, în mod sentențios deputatului nostru, folosind citate de o prețiozitate atent căutată. El se plânge că domnul Bulai nu folosește în comentariul lui terminologia Tradiției, singura care, în opinia sa, este demnă de misterul întrupării. Desigur, este dreptul episcopului să prefere limbajul prăfuit al ceasloavelor. Dar mi se pare complet deplasat să impună mirenilor, neprofesioniști în ale teologiei, folosirea acestuia. Eu nu mă aștept ca episcopul să cânte la perfecție capriciile lui Paganini, căci nu este violonist. Dar mi se pare legitim să aștept de la el acuratețe dogmatică, dar și îngăduință creștinească, dacă nu cumva cer prea mult. Teologia adevărată nu se face cu repetarea slugarnică a termenilor scripturali sau patristici, spunea biblistul ortodox Savvas Agourides. Ierarhul nostru se așteaptă însă ca un mirean, fără instruire superioară în teologie, să vorbească despre întruparea fiului lui Dumnezeu precum Papa Ratzinger, poate cel mai important teolog catolic în viață. Dar dacă ar fi făcut asta, probabil că episcopul ar fi găsit altceva de reproșat. Căci, așa cum am spus deja, domnului Bulai i se poate ierta până și „păcatul” de a fi catolic, dar nu și acela de a fi membru USR, partid care s-a opus referendumului „acela”. Despre asta este, de fapt, toată tevatura. Să nu ne ascundem după deget.
Acest nou scandal din media românească vădește încă odată absența unei civilizații a dialogului și incapacitatea noastră, a tuturor, inclusiv a autorului acestor rânduri, de a discuta la rece, cu argumente raționale și fără etichetări facile, lucrurile care ne despart. Nu este de dorit și, slavă Domnului, nu este posibil să ne întoarcem la vremurile „consensului” social și ideatic absolut. Indiferent dacă ne place sau nu, pluralismul este regula vremurilor prezente. Și dacă nu vom învăța măcar să ne tolerăm, dacă nu putem să ne acceptăm unii pe alții, cu tot cu diferențele dintre noi, societatea noastră nu va avea nici un viitor. Din nefericire, deocamdată nu sunt semne care să justifice optimismul. Cine știe, poate că și în această privință nădejdea noastră este tot diaspora. Și nu mă refer la generațiile actuale, ci la aceea a nepoților mei. Dar până atunci mai avem de așteptat o vreme. Să sperăm că o vom folosi spre bine.
Zilele acestea a plecat dintre noi către o lume mai bună un om pentru care am o prețuire fără margini. L-am cunoscut pe pr. Cornel Cadar în 1992, atunci când a preluat responsabilitatea slujirii tinerilor în bisericile romano-catolice din Iași. Era o perioadă în care efervescența schimbărilor din țară după căderea comunismului, lăsase loc unei colaborări ecumenice autentice între ortodocși, catolici și protestanți (din păcate, vremurile acelea sunt de mult apuse). Pe atunci organizam împreună evenimente cu caracter apologetic în universități și alte spații publice, iar tinerii evanghelici erau implicați, alături de catolici și ortodocși în întâlnirile și pelerinajele legate de mișcarea Taizé (până în momentul în care ASCOR-ul a intrat sub influențe fundamentaliste și anti-ecumenice; același lucru, din nefericire, s-a întâmplat ulterior și cu mișcările studențești evanghelice).
Începuturile slujirii la Iași nu au fost ușoare pentru pr. Cornel. Episcopul Petru Gherghel tocmai mutase în parohia din Pașcani pe pr. Anton Săboanu, care se ocupase până atunci de lucrarea cu tinerii, și care era foarte iubit de aceștia. Ca urmare, tinerii preferau mai degrabă să meargă la el la Pașcani, decât să participe la întâlnirile tinerilor catolici de la Iași. Însă, cu înțelepciune și perseverență, pr. Cornel a reușit, în timp, să câștige încrederea tinerilor, care apoi l-au urmat fără rezerve, până în 2016, când acesta a predat responsabilitatea respectivă unui preot mai tânăr.
Eu eram atunci unul dintre prezbiterii comunității evanghelice Filocalia, formată în 1990, în care erau implicați, în diverse grade, studenți și tineri venind din diverse tradiții religioase, inclusiv cea catolică și cea ortodoxă. Unii dintre aceștia sunt acum preoți sau persoane consacrate în acele biserici. Legăturile mele cu lumea catolică erau însă mai vechi, datând din perioada comunistă. Îmi amintesc și acum, cu plăcere, de un Crăciun de la mijlocul anilor ’80, când, împreună cu un grup de tineri evanghelici, la invitația prietenilor noștri catolici, am vizionat la institutul lor teologic din Copou filmul lui Zeffirelli Isus din Nazaret. Relațiile dintre evanghelicii orientați ecumenic și catolici s-au strâns și mai mult după venirea la Iași a pr. Cornel. Îmi amintesc și acum surpriza foarte plăcută pe care au avut-o credincioșii baptiști din comunitatea Betania, în care am fost implicat după 1996, atunci când pr. Cadar a fost cel care a rostit cuvântul de învățătură.
Probabil cea mai consistentă implicare comună din acea perioadă a fost aceea în cadrul emisiunii Lumina din noi, coordonată de Laurențiu Melinte la Radio Europa Nova. Timp de mai mult de trei ani, între 1995-și 1999, am participat alături de pr. Cornel Cadar și de pr. Viorel Dumitriu (parohul bisericii ortodoxe din strada Curelari) la o misiune de două ore realizată în direct. Nouă ni se alăturau din când în când câțiva alți prieteni din bisericile noastre, între care țin să-i menționez în special pe pr. Mihail Lungeanu (ortodox), și pe dr. Dănuț Jemna (penticostal), profesor la universitate, care a devenit mai apoi un participant constant, și a moderat chiar ultimele întâlniri. Emisiunile, care se concentrau pe diverse teme alese de comun acord, erau deosebit de alerte, și nu evitau nicidecum subiectele controversate, atât în plan religios cât și politic, fiind nu de puține ori critice cu privire la propriile noastre tradiții eclesiale, ceea ce a și dus, în cele din urmă, la suspendarea emisiunii, la presiunile mitropoliei ortodoxe. Principala lor calitate era însă aceea că, deși în mod inevitabil discutam și despre diferențele dintre cele trei mari tradiții creștine, accentul cădea întotdeauna pe ceea ce ne unea în calitate de ucenici ai lui Cristos. Nu s-a întâmplat absolut niciodată să avem discuții polemice, în ciuda faptului că eram cu toții personalități puternice, cu convingeri ferme, pe care însă le afirmam în mod nedogmatic, fiind mereu gata să învățăm unul de la celălalt. Ceea ce ne unea era dedicarea față de Cristos și respectul reciproc.
Numărul celor care ascultau în mod consecvent emisiunile noastre era destul de mare, și de-a lungul anilor am primit nenumărate reacții, mai ales pozitive, dar și critici ale unor persoane care erau deranjate de criticile noastre constante la adresa guvernanților. Mare păcat că n-am reușit să păstrăm înregistrări din acea perioadă. Sau poate, cine știe, ele s-or afla pe undeva, în arhivele serviciilor secrete, sau prin casele credincioșilor care ne urmăreau săptămână de săptămână.
Îmi amintesc bine un incident care a avut loc în studioul TeleM, în care într-o emisiune în direct, cu pr. Cornel și pr. Viorel, chiar în sâmbăta dinaintea celui de al doilea tur al alegerilor prezidențiale din anul 2000, în care opțiunea era între Ion Iliescu și Vadim Tudor. Am spus atunci că nu mi-aș fi închipuit niciodată că la zece ani de la căderea comunismului voi avea de ales între un comunist și un fascist. Domnul Ticu Isari, directorul postului TV a oprit imediat emisiunea, speriat că riscă să piardă licența, și a reluat-o numai după plecarea mea. N-am mai fost invitat niciodată după aceea la TeleM.
Timpul a trecut însă, și am început să simțim și noi, încetul cu încetul, efectele lui. În 28 ianuarie 2014, părintele Cornel îmi scria la Londra:
Domnule Dănuț, Vă scriu pentru a vă spune că pr. Viorel Dumitriu este grav bolnav. Un cancer l-a pus la pat în câteva săptămâni. Duminică era foarte slăbit, nu se mai putea ridica. Acum e la spital, însă medicii nu prea întrevăd nimic. Dumnezeu să aibă milă de el. Rugați-vă pentru el. Pr. Cornel Cadar
(Pr Viorel Dumitriu)
Două săptămâni mai târziu, prietenul și tovarășul nostru de isprăvi ecumenice avea să ne părăsească pentru o lume mai bună. Avea 75 de ani. Iar acum a venit rândul pr. Cornel, la vârsta de 55 de ani. Eu am 65. Probabil că ar fi bine să-mi fac și eu cu atenție socotelile.
De-a lungul anilor am făcut multe alte lucruri împreună cu pr. Cadar. În acei ani mi-a fost un prețios prieten și sfătuitor, așa cum nu găseam decât cu greu între coreligionarii mei. Ne-am rugat adesea împreună și i-am cerut ajutorul în rugăciune în tot felul de cauze complicate. Nu de puține ori am trimis la el, pentru sfat și rugăciune, mai ales oameni tineri – catolici, ortodocși ori protestanți – care aveau nevoie de ajutor spiritual.
Ne-a binecuvântat nu de puține ori cu vizita sa și s-a rugat pentru copiii și nepoții noștri. În câteva ocazii, foarte speciale pentru mine, pr. Cornel ne-a onorat cu prezența și slujirea sa.
Astfel, în martie 2005, a răspuns invitației mele de rosti o rugăciune de binecuvântare pentru începerea lucrărilor de construcție la casa noastră, alături de Mihai Costache, pastorul Bisericii baptiste Betania, în care ne închinam atunci, și un bun prieten, preot ortodox.
(Pr. Cornel Cadar, dr. Danuț Jemna, DănuțM, Rev. Patrick Irwin)
Șapte ani mai târziu, pr. Cadar a fost din nou alături de noi la sfințirea casei noastre, de data aceasta alături de prietenul nostru comun dr. Dănuț Jemna, pastorul Bisericii Străjerul, în care ne închinam atunci și de Rev. Patrick Irwin, preotul paroh al Bisericii Anglicane din București in în care fusesem confirmat în anul 2009. A fost o slujbă superbă, de care sunt sigur că-și amintesc toți cei care au participat la ea.
(DănuțM, pr. Cornel Cadar)
Așa cum nu pot eu uita faptul că prietenul meu catolic și-a făcut timp în programul lui aglomerat pentru a fi alături de mine și de câțiva prieteni apropiați, pe care îi știa bine, pentru a depăna împreună amintiri la aceeași masă, atunci când am împlinit 60 de ani.
De atunci ne-am mai văzut doar de câteva ori. Anul trecut l-am vizitat la episcopia catolică, unde locuia, pentru a-i duce un exemplar din cartea Omul evanghelic, pe care o publicasem nu demult la Polirom. După ce în urmă cu vreun an m-am mutat la Glasgow, în Scoția, l-am mai vizitat o dată, în cursul penultimei mele vizite în țară. Era deja foarte slăbit de boală și vorbea foarte greu. Abia l-am recunoscut. Ne-am despărțit cu mare greutate și cu sentimentul că este, poate, ultima dată când ne vedem pe pământul acesta.
Acum, cei care l-au iubit și pe care i-a slujit cu credincioșie atâția ani își iau la revedere, în vreme ce el merge să se odihnească cu sfinții, de toate nevoințele lui. Ne vom revedea însă la sărbătoarea cea mare a învierii și ne vom petrece împreună veșnicia, rememorând lucrurile frumoase care ne-au unit, și continuând să-l slujim pe Domnul nostru, așa cum am făcut și aici.
Icoană a Sf Columba, dăruită fiului meu, la hirotonia lui in Church of Scotland.
NOTĂ: Am scris acest scurt text ca răspuns la întrebarea unei vechi prietene evanghelice, pornind de la atitudinea refractară a unur evanghelici din jurul ei cu privire la ceea ce ea numea „închinarea la sfinți”.
Dragă A,
La solicitarea ta, iată, încerc să scriu câte ceva, foarte schematic, și fără a intra în prea multe detalii, în legătură, așa cum spui tu, cu „închinarea la sfinți”. Mai întâi, o precizare terminologică extrem de importantă. Sub raport teologic, numai lui Dumnezeu i se cuvine inchinarea („latreia”, în limba greacă). Când vorbim despre „cultul sfinților” (aceasta este expresia teologic corectă), ne referim la venerare („doulia”, în grecește), adică la respect profund, asemeni celui datorat de exemplu părinților, fie ei fizici sau spirituali, și chiar mai mult de atât.
Cultul sfinților, și practica asociată cu acesta, a rugăciunilor către sfinți sunt fundamentate pe conceptul teologic (prea puțin înțeles in protestantismul evanghelic) de „comuniune a sfinților”. El se referă la faptul că noi cei credincioși, care suntem acum în trup, suntem în strânsă comuniune cu cei care au plecat în veșnicie, și care, conform învățăturii lui Cristos, sunt vii, poate mai vii decât noi. Căci Yahweh, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, este „un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morți”. Iar dacă ei sunt vii, teoretic cel puțin, ne putem adresa lor, cerându-le să mijlocească pentru noi, exact așa cum ne solicităm unii altora ajutorul în rugăciune.
Desigur, în textul canonic al Scripturii nu există un exemplu în acest sens (există ânsă cel puțin unul în textele deuterocanonice, ori apocrife), și cu atât mai puțin nu există o poruncă. Așa fiind, din perspectivă strict biblică, cei care au rezerve față de această practică nu se află nici în păcat, nici în neascultare. În egală măsură însă, nu găsim în Scripturi nici implicit, nici explicit o poruncă împotriva acestei practici tradiționale. Ca atare, cei care sunt rezervață față de rugăciunile adresate sfinților ar trebui să se ferească de a judeca sau de a-i eticheta (de exemplu ca fiind idolatri) pe cei care îi venerează pe sfinți. Precizez că „cultul sfinșilor” este prezent nu doar in catolicism și ortodoxie (unde avem de-a face cu o formă „hard” a acestuia), ci și în protestantismul magisterial, la anglicani (biserica mea), dar si la luterani, in forme mai „soft”, însă doar rareori la reformați, din pricina icoloclasmului strict al acestora și deloc la evanghelici, care au preluat de la calvini atitudinea față de acuste practici.
Desi distinctia dintre inchinare si venerare este, din punct de vedere teoretic, extrem de importanta in teologia ortodoxă, din pacate cei mai multi preoți nu-și educă enoriașii cu privire la aceasta, ceea ce dovedeste ca, în practica pastorală, ei nu dau prea mare importanta acestei distincții. Ori, conform teoriei, daca un crestin „se inchină” sfintilor (sau relicvelor acestora, ori icoanelor) în loc să le venereze, rezultatul este că au căzut în idolatrie. Banuiesc că preoții se bazează pe îngăduința și condescendența lui Dumnezeu, „slăbiciuni” pe care este evident că credincioșii evanghelici, în „mărinimia” lor ecumenică, nu prea le au față de catolici și ortodocși.
Așa cum reiese din cele de mai sus, această înțelegere a „cultului sfinților” are implicații, cu adăugirile de rigoare, și cu privire la „cultul relicvelor” și la „cultul icoanelor”. Dar despre acestea poate alta data.
Conferinta a fost foarte bine organizata si suportul asigurat de Arhiepiscopia Moldovei surprinzator de profesionist, in ciuda rezervelor unora mai conservatori de acolo fata de IOTA (perceputa ca fiind prea radicala).
Discursul Mitropolitului Kallistos, care poate fi urmatit pe canalul youtube al IOTA, a fost foarte transant si totusi a fost aplaudat la scena deschisa de participantii la deschiderea oficiala a conferintei, la Teatrul National, in prezenta participantilor si a multor personalitati iesene.
Desigur, asa cum era de asteptat, numarul femeilor care au prezentat lucrari in cadrul conferintei a fost mult mai mic decit cel al barbatilor, dar prezentarile lor, cel putin cele la care eu am assistat, si am incercat sa vad cit pot de multe dintre ale lor, au fost substantiale si au nascut dezbateri foarte serioase.
Prezenta observatorilor ecumenici, si a unor prezentari facute de ne-ortodocsi a fost importanta si, din cite imi spunea Paul Gavrilyuk, intr-o scurta convrbire, ceva ce va continua.
In sectiunile legate de ecumenism au fost numai prezentari facute de ne-evanghelici. Desigur, era mai ‘safe’ asa, data fiind tendinta anti-ecumenica din ortodoxia din aceasta parte de lume, dar este ceva ce ar trebui evitat in viitor, din motive de credibilitate.
A fost, pentru mine, o ocazie de a intilni, la mine acasa, o multime de prieteni ortodocsi, din diverse parti ale lumii. Sper ca povestea va continua, caci otodoxia din partea noastra de lume are nevoie de asa ceva ca de aer pentru a iesi dn autosuficienta pe care i-o da statutul de religie majoritara si de aflarea in proximitatea toxica a puterii politice.
Intr-o nota personala, ma bucur ca textul meu, modest, legat de perichoresis in Dogmatica lui Staniloae a fost primit foarte bine. Doamne-ajuta!
Thank you so much for your faithful prayers for Eritrea over the years. It’s often difficult to keep faithfully petitioning God during a situation which doesn’t change or worsens; so your perseverance means the world to us and, of course, to the Eritrean people who are suffering under one of the most brutal regimes in the world.
Sunday 20 May
Patriarch Antonios of the Eritrean Orthodox Church has been under house arrest since he was illegally removed from office in 2007. He is allegedly under pressure to resign and make way for a pro-government bishop. He’s in his 90s, surrounded by enemies, and severely diabetic. Ask God to encourage Patriarch Antonios in his imprisonment, granting him strength, faith and perseverance.
Monday 21 May
Patriarch Antonios is one of over 10,000 prisoners of conscience in Eritrea, including many from recognised and unrecognised faith groups who have been detained without charge or trial, in life threatening conditions. Please pray for all those who are imprisoned in Eritrea: for God to comfort them, grant them endurance, and for their unconditional release.
Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.
Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.
În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.
Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.
Dumitru Staniloae (1903-1993) has been one of the most creative Orthodox theologians of the twentieth century, yet one of the least known. His theological vision is a majestic combination of Florovsky’s’ neopatristic epistemology, philocalic wisdom, and Romanian folkloric elements. Still, Staniloae never shone away from engaging with Western theology and philosophy whether critical or constructive. His theological edifice bears the marks of his encounters with Karl Rahner, Martin Buber, Karl Barth or Paul Tillich. This panel seeks to uncover the significance of these interactions for Staniloae’s thinking. Was Staniloae a faithful reader of Western theology and philosophy? To what extent was he influenced by theological debates in Roman Catholicism or Protestantism, especially Vatican II? How was Staniloae’s interpretation of the Fathers impacted by the trends of Western historical criticism? How did the ecumenical interactions shape his understanding of Orthodox theology?
Language: English
Speakers already selected: Petrea Maican (University of Aberdeen), Viorel Coman (KU Leuven)
Disciplines involved: Theology, Ecclesiology, History, Social Sciences
If you want to submit your paper, please write to petre.maican@gmail.com
Abstracts are invited for a two-day conference on the theme ‘The Newness of the Old’: Tradition, Doctrine and Christian Life between Preservation and Innovation, to be held at Sidney Sussex, Cambridge (UK), 31st August – 1st September 2018. We would be grateful if you could kindly disseminate this message and/or display the poster in the attachment (last page).
Please send your abstract of 400 words for a short paper of 20 mins to cs300@cam.ac.uk. The deadline for the submission of abstracts is 30 April 2018. Please provide the following information when you submit your abstract:
• Highest degree received
• Year degree was received
• Academic affiliation
• Academic position
• Religious/Church affiliation
Keynote speakers include:
• Dr Brandon Gallaher (University of Exeter)
• Revd Prof Nikolaos Loudovikos (University Ecclesiastical Academy of Thessaloniki)
• Revd Prof Andrew Louth (Emeritus Professor, Durham University)
• Prof Jens Zimmerman (Trinity Western University)
There are indeed many ways in which Scripture is read, and there is also great deal of debate about this, both on a general level and also within scholarly circles. But there is a certain feature of the reading of Scripture which is absolutely fundamental to the Christian tradition, from the initial proclamation of the gospel to the creeds propounded by the Councils. This is so important that Paul repeats it twice within a single sentence: ‘I delivered to you, as of first importance, what I also received, that Christ died in accordance with the Scriptures, that he was buried and rose on the third day in accordance with the Scriptures’ (1 Cor. 15:3–4). The Scriptures here are what we (somewhat misleadingly) call the ‘Old Testament’; and it is by reference to these same Scriptures that the Creed of Nicaea also states that Christ died and rose ‘in accordance with the Scriptures’. It is these Scriptures that provided the framework, the terms, the imagery, and the language by which the Apostles and Evangelists understood and proclaimed the revelation of God in Christ. They were and still are (even now we have the writings of the New Testament) the primary Scriptures of the Christian tradition (they are, after all, appealed to as the Scripture by the NT texts themselves), the primary texts by which we are led into the revelation of God in Christ.Continue reading “Fr John Behr – Reading Scripture”
Every religious tradition in the United States is seeing its membership decline. But according to the most recent Pew Study, few Christian traditions are seeing their members head for the doors as quickly as the Orthodox—only 53% of adults who were raised in the Orthodox Church still identify as Orthodox.
Professional statisticians will note that the sample size of Orthodox in the Pew study is small, but the Greek Orthodox Archdiocese’s own published statistics on marriages and baptisms over the past forty years suggests that the retention of its younger members is falling dramatically.
Is our parochial use of Liturgical Greek part of the problem?
O blatantly neoliberal view of ecology – with the worship of the so-called ‘free market’ and wild capitalism included; a genuine ‘gospel according to capitalism’.
And, of course, very critical of the biblical and theological critique made by Pope Francis and Ecumenical Patriarch to the incessant and unmoderated search for profit with the excuse of looking for the illusionaary greatest good for most people, in spite of the worrying growing disparity between the richesst and the poorest of this world.
Inga Leonova, editor of The Wheel, a quarterly journal of Orthodoxy and culture, writes on the ugly face of deadly fascist (supposedly Orthodox) ideolofy of the Iron Guard in Romania and the role it played in the violent recent events oon Charlottesville, Va.
Note: See how similar is the Franciscan view of salvation as a nonviolent process to the Orthodox view, and how radically diferent from the juridical emphasis that dominates mainline Catholicand almost all Protestant and Evangelical atonement theories (based on the view of an angry God – as opposed to a loving one, who had to punish his Son in order to be able to, again, reluctanty, love his human creatures).
_______________
In the thirteenth century, the Franciscans and the Dominicans invariably took opposing positions in the great debates in the universities of Paris, Cologne, Bologna, and Oxford. Both opinions usually passed the tests of orthodoxy, although one was preferred. The Franciscans often ended up presenting the minority position. Like the United States’ Supreme Court, the Church could have both a majority and a minority opinion, and the minority position was not kicked out! It was just not taught in most seminaries. However, it was taught in some Franciscan formation centers, and I was a lucky recipient of this “alternative orthodoxy” at Duns Scotus College in Michigan from 1962-1966.
I share this background to illustrate that my understanding of the atonement theory is not heretical or new, but has quite traditional and orthodox foundations, beginning with many theologians in the Patristic period.
Thomas Aquinas and the Dominicans agreed with Anselm’s (by then mainline) view that a debt had to be paid for human salvation. But Franciscan John Duns Scotus (c. 1266-1308) said that Jesus wasn’t solving any problems by coming to earth and dying. God did not need Jesus to die on the cross to decide to love humanity. God’s love was infinite from the first moment of creation; the cross was Love’s dramatic portrayal in space and time. That, in a word, was the Franciscan nonviolent at-one-ment theory.
Duns Scotus built his argument on the pre-existent Cosmic Christ described in Colossians and Ephesians. Jesus is “the image of the invisible God” (Colossians 1:15) who came forward in a moment of time so we could look upon “the One we had pierced” (John 19:37) and see God’s unconditional love for us, in spite of our failings.
The image of the cross was to change humanity, not a necessary transaction to change God—as if God needed changing! Duns Scotus concluded that Jesus’ death was not a “penal substitution” but a divine epiphany for all to see. Jesus was pure gift. The idea of gift is much more transformative than necessity, payment, or transaction. It shows that God is not violent, but loving. It is we who are violent.
Duns Scotus firmly believed that God’s freedom had to be maintained at all costs. If God “needed” or demanded a blood sacrifice to love God’s own creation, then God was not freely loving us. For the Franciscan school, Jesus was not changing God’s mind about us; he was changing our minds about God. If God and Jesus are not violent or vindictive, then our excuse for the same is forever taken away from us. If God is punitive and torturing, then we have permission to do the same. Thus grew much of the church’s violent history.
Jesus’ full journey revealed two major things: that salvation could have a positive and optimistic storyline, neither beginning nor ending with a cosmic problem; and that God was far different and far better than religion up to then had demonstrated. Jesus personally walked through the full human journey of both failure and rejection—while still forgiving his enemies—and then he said, “Follow me” and do likewise (see John 12:26; Matthew 10:38). The cross was not necessary, but a pure gift so that humanity could witness God’s outflowing Love in dramatic form.
Here is an Orthodox author who agrees on my evaluation that Dreher (an Orthodox himself) misreads Benedict in his defetist approach to the American ‘cultural wars’ madness.
This is a very important discussion in the context in which, in majority Orthodox countries, includng Romania, the structural conservatism of Orthodoxy is usually also associated with an anti-science stance, very similar to the one that dominates much of conservative evangelicalism, not just in the United States, where it could be explained by their blind allegiance to the Trump madness, but in many other places, especially in the West.
Redau mai jos un scurt capitol din cartea Pr Ioan-Florin Florescu, Jurnal scotian, publicata de Polirom si lansata recent la Iasi. Textul se afla la paginile 80-81 in textul tiparit al cartii (pentru cei care traiesc departe de tara, este important sa stiti ca exista si o editie digitala a cartii, la care puteti avea acces instantaneu, dupa ce faceti plata online). Daca ma intrebati cum de am ales tocmai acest fragment din carte, va voi raspunde doar ca ‘prietenii stiu de ce’. 🙂
* * *
Dialog parcă din Daniil Harms, între două românce, la biserica greacă din Glasgow. Două femei, una cu un copil în braţe, cealaltă, o adolescentă cu o şapcă roşie pe cap, vorbesc între ele, fără să ştie că le înţeleg.
— Dacă nici anu’ ăsta nu-mi găsesc de lucru, zice fata cu şapcă, mă duc pe insula Mako.
— Da’ ce-i pe insula Mako? se interesează femeia cu copil.
— N-ai văzut Haşdoio, filmul cu sirenele?
— Ce-i cu sirenele? e în continuare nedumerită cealaltă.
— Păi, ele erau de pe insula Mako, răspunde fata cu şapcă.
Am râs cu faţa în pumni până la Evanghelie.
După-amiază, mă întâlnesc într-un pub din Bishopton cu un prieten drag, venit de la Iaşi să-şi vadă băiatul care locuieşte în Scoţia. Între altele, îmi povesteşte despre Abhazia, de unde s-a întors nu demult. O ţară frumoasă, străvechea Colchida, unde a predicat Simon Cananeul, ruinată în ultimii ani de războiul secesionist cu Georgia. Acum douăzeci de ani în Abhazia era o Biserică înfloritoare, îmi spune prietenul meu. Continue reading “Ioan-Florin Florescu – Tari de poveste”
Finally a serious analysis of Dreher’s book on the so-called ‘Benedict option’, in fact, in my opinion, a fatalistic, and possibly extremely damaging, call for withdrawal of committed Christians from social involvement, after the continuous series of defeats they have registered in the foolish ‘cultural wars’ they have fought as they tried to revive of ‘gloriously’ defunct Christendom. Which resembles with the similar social withdrawal of the original ‘fundameentalists’ at the end of the 19th century. Am I the only one who is worried by this similarity?
Here are just a few signidicant quotes from Rowan Williams:
‘Given that the greatest moral dramas of 20th-century America were to do with civil rights and foreign war, Dreher’s perspective here is worrying. He assumes, laudably, that the new Christian communities will have some concern for the marginal and needy but anything like a broader social ideal does not figure largely.’
‘What is left most worryingly vague is how such groups might maintain a level of self-criticism, and how they would handle issues around authority and management of conflict. Benedict has a fair bit to say about this, and Dreher shows he is aware of it and of the problem of alienating a younger generation by excessive exclusivism.’
‘The Benedict Option is unsettling. It confronts the prevailing consensus about how far the majority is willing to make room for principled dissent and public argument – yet at the same time shows a rather dispiriting lack of confidence in public argument.’
‘…[the book] fails to note the irony of advocating what it does in a climate where liberal triumphalism has already been shaken by a very un-Benedictine set of influences, through the resurgence of populist conservatism and protectionism. And neither restating liberal nostrums nor Dreher’s “strategy of hibernation” – to borrow a phrase from Adorno – seems an adequate answer to this.’
Persona 