I add here the abstract, for those who might be interested in reading our text.
In the church tradition, we find that the great theologians were also deeply involved in the life of the church as bishops, priests, or pastors who served the believers in their parishes, though, even at that time, practicing theology started to drift apart from performing pastoral work. In Modernity, however, things began to change radically, especially with the development of theology as an academic discipline and even more so with the development of the profession of the theologian specializing in religious studies. This phenomenon penetrated Protestant churches in particular, but it is also found in Orthodoxy. In this study, we advance the hypothesis that, despite its negative connotation, the gap between academic theology and church life opens up the possibility of a promising dialogue between Evangelicals and the Orthodox in Romania. Especially in the last 30 years, theologians from both communities have interacted in the context of doctoral research, scientific conferences, and research projects, although the dialogue between church leaders and hierarchs is almost non-existent. We analyze whether this incipient theological dialogue could possibly create a bridge between the two communities and within them and between academia and the church. We believe that one of the best ways to reduce the distance between them is to build on the interest of the current generation of theologians from both churches in Biblical studies, in Patristic theology, and in the work of the Romanian theologian Dumitru Stăniloae.
In aceasta saptamina va aparea la Editura Eikon cartea lui Danut Jemna cu titlul Cred pentru ca nu e absurd, o meditatie contemporana la problemarica perena a Crezului crestin fundamental. Cartea va putea fi comnadata curind pe situl editurii.
NOTA: Am rugat pe feciorul meu, Daniel, care este atât cleric hirotinit în Church of Scotland, cât și psihoterapeut certificat, și membru cu drepturi depline al asociației profesionale britanice în domeniu, să răspundă, din perspectiva experienței lui psihoterapeutice, dar și a experiențe pastorale, la textul lui Danuț Jemna pe tema rellației creștinism -psihologie. Iată aici rezultatul.
______________
Dintru început trebuie să facem o distincție clară între psihologie și psihoterapie sau consiliere. Psihologia studiază în general relația dintre mecanismele de gândire, emoții și comportamentul uman. Consilierea și psihoterapia se inspiră semnificativ din teoria psihologiei, însă nu presupune întotdeauna studierea psihologiei ca disciplină în sens strict. Un consilier sau psihoterapeut nu este un psiholog. Psihologul studiază mecanismele comportamentului uman, pe când psihoterapeutul folosește în mod specific metoda conversațională ca să ajute un client/pacient să rezolve diverse probleme și dezechilibre din viața personală. Din acest punct de vedere, psihoterapia și consilierea sunt mai mult o formă de artă decât o știință exactă, deși se inspiră și se bazează pe elemente de teorie psihologică.
Psihoterapia este o disciplină în plină dezvoltare, cu o mare varietate de abordări și sisteme teoretice care evoluează constant. Ce le leagă pe toate este în mare parte o înțelegere la nivel mondial cu privire la etica relației terapeutice. Așadar, a pune mersul la biserică și mersul la psihoterapeut într-o relație de polarizare de aceeași natură cu dihotomia religie – știință reprezintă o eroare epistemologică.
Este adevărat că din ce în ce mai mulți oameni în occident preferă să meargă la psihoterapeut decât la pastor/preot, însă aceasta nu este o alegere direct alternativă. Liderii religioși nu pierd oameni pentru că aceștia preferă să se ducă la psihoterapeut. Ei pierd oameni pentru că aceștia și-au pierdut interesul in serviciile oferite de liderii religioși.
Nu-i trece nimănui prin cap ideea că în general este mai bine să meargă la psihoterapeut decât la pastor. Mulți merg și la biserică, și la psihoterapeut, având așteptări radical diferite de la ambele. Astfel, găsesc că este prudent să evităm plasarea religiei și psihoterpiei într-o relație strict dualistă. Este adevărat că psihologia poate fi folosită pentru a manipula oameni în contextul religios, precum poate fi folosită pentru a manipula oameni în camera de consiliere. În final, este o chestiune de etică, după cum am menționat mai sus.
Scopul principal al consilierii și psihoterapiei este să ajute clientul printr-o serie de conversații să ajungă la un punct în care este capabil să-și rezolve propriile probleme. Din acest punct de vedere, în majoritatea abordărilor nu se folosește un model medical sau clinic, în care clientul vine la specialist pentru un diagnostic și un tratament aplicat fără implicarea directă a pacientului. Psihoterapia se bazează pe formarea unei relații terapeut – client de încredere reciprocă, de educație a clientului și de colaborare apropiată. După cum spunea Scott Peck, clientul încheie psihoterapia în momentul în care poate fi și ea/el terapeut pentru altcineva. Majoritatea nu ajung la acest nivel pentru că puțini sunt dispuși să depună așa de mult efort. (Am parafrazat din Scott Peck.)
Mersul la duhovnic se aseamănă într-o anumită măsură cu psihoterapia în termenul formării unei relații de încredere și formare personală. Abordarea însă este radical diferită. Un consilier sau psihoterapeut bun nu dă sfaturi ca un duhovnic. Psihoterapeutul ajută clientul să ajungă el la deciziile folositoare pentru viața și situația lui specifică, conform metodologiei sale și sistemului etic. A da sfaturi ar fi o gravă eroare terapeutică. Din acest punct de vedere, poate n-ar fi rău ca duhovnicii să învețe câte ceva din etica și metodologia psihoterapiei. Mersul la biserică e cu totul altceva. Mulți clienți în psihoterapie merg la biserică. Unii sunt pastori. Unii psihoterapeuți sunt pastori, și abordează pastorala și psihoterapia ca două discipline distincte, deși învață una de la alta.
Zilele acestea a plecat dintre noi către o lume mai bună un om pentru care am o prețuire fără margini. L-am cunoscut pe pr. Cornel Cadar în 1992, atunci când a preluat responsabilitatea slujirii tinerilor în bisericile romano-catolice din Iași. Era o perioadă în care efervescența schimbărilor din țară după căderea comunismului, lăsase loc unei colaborări ecumenice autentice între ortodocși, catolici și protestanți (din păcate, vremurile acelea sunt de mult apuse). Pe atunci organizam împreună evenimente cu caracter apologetic în universități și alte spații publice, iar tinerii evanghelici erau implicați, alături de catolici și ortodocși în întâlnirile și pelerinajele legate de mișcarea Taizé (până în momentul în care ASCOR-ul a intrat sub influențe fundamentaliste și anti-ecumenice; același lucru, din nefericire, s-a întâmplat ulterior și cu mișcările studențești evanghelice).
Începuturile slujirii la Iași nu au fost ușoare pentru pr. Cornel. Episcopul Petru Gherghel tocmai mutase în parohia din Pașcani pe pr. Anton Săboanu, care se ocupase până atunci de lucrarea cu tinerii, și care era foarte iubit de aceștia. Ca urmare, tinerii preferau mai degrabă să meargă la el la Pașcani, decât să participe la întâlnirile tinerilor catolici de la Iași. Însă, cu înțelepciune și perseverență, pr. Cornel a reușit, în timp, să câștige încrederea tinerilor, care apoi l-au urmat fără rezerve, până în 2016, când acesta a predat responsabilitatea respectivă unui preot mai tânăr.
Eu eram atunci unul dintre prezbiterii comunității evanghelice Filocalia, formată în 1990, în care erau implicați, în diverse grade, studenți și tineri venind din diverse tradiții religioase, inclusiv cea catolică și cea ortodoxă. Unii dintre aceștia sunt acum preoți sau persoane consacrate în acele biserici. Legăturile mele cu lumea catolică erau însă mai vechi, datând din perioada comunistă. Îmi amintesc și acum, cu plăcere, de un Crăciun de la mijlocul anilor ’80, când, împreună cu un grup de tineri evanghelici, la invitația prietenilor noștri catolici, am vizionat la institutul lor teologic din Copou filmul lui Zeffirelli Isus din Nazaret. Relațiile dintre evanghelicii orientați ecumenic și catolici s-au strâns și mai mult după venirea la Iași a pr. Cornel. Îmi amintesc și acum surpriza foarte plăcută pe care au avut-o credincioșii baptiști din comunitatea Betania, în care am fost implicat după 1996, atunci când pr. Cadar a fost cel care a rostit cuvântul de învățătură.
Probabil cea mai consistentă implicare comună din acea perioadă a fost aceea în cadrul emisiunii Lumina din noi, coordonată de Laurențiu Melinte la Radio Europa Nova. Timp de mai mult de trei ani, între 1995-și 1999, am participat alături de pr. Cornel Cadar și de pr. Viorel Dumitriu (parohul bisericii ortodoxe din strada Curelari) la o misiune de două ore realizată în direct. Nouă ni se alăturau din când în când câțiva alți prieteni din bisericile noastre, între care țin să-i menționez în special pe pr. Mihail Lungeanu (ortodox), și pe dr. Dănuț Jemna (penticostal), profesor la universitate, care a devenit mai apoi un participant constant, și a moderat chiar ultimele întâlniri. Emisiunile, care se concentrau pe diverse teme alese de comun acord, erau deosebit de alerte, și nu evitau nicidecum subiectele controversate, atât în plan religios cât și politic, fiind nu de puține ori critice cu privire la propriile noastre tradiții eclesiale, ceea ce a și dus, în cele din urmă, la suspendarea emisiunii, la presiunile mitropoliei ortodoxe. Principala lor calitate era însă aceea că, deși în mod inevitabil discutam și despre diferențele dintre cele trei mari tradiții creștine, accentul cădea întotdeauna pe ceea ce ne unea în calitate de ucenici ai lui Cristos. Nu s-a întâmplat absolut niciodată să avem discuții polemice, în ciuda faptului că eram cu toții personalități puternice, cu convingeri ferme, pe care însă le afirmam în mod nedogmatic, fiind mereu gata să învățăm unul de la celălalt. Ceea ce ne unea era dedicarea față de Cristos și respectul reciproc.
Numărul celor care ascultau în mod consecvent emisiunile noastre era destul de mare, și de-a lungul anilor am primit nenumărate reacții, mai ales pozitive, dar și critici ale unor persoane care erau deranjate de criticile noastre constante la adresa guvernanților. Mare păcat că n-am reușit să păstrăm înregistrări din acea perioadă. Sau poate, cine știe, ele s-or afla pe undeva, în arhivele serviciilor secrete, sau prin casele credincioșilor care ne urmăreau săptămână de săptămână.
Îmi amintesc bine un incident care a avut loc în studioul TeleM, în care într-o emisiune în direct, cu pr. Cornel și pr. Viorel, chiar în sâmbăta dinaintea celui de al doilea tur al alegerilor prezidențiale din anul 2000, în care opțiunea era între Ion Iliescu și Vadim Tudor. Am spus atunci că nu mi-aș fi închipuit niciodată că la zece ani de la căderea comunismului voi avea de ales între un comunist și un fascist. Domnul Ticu Isari, directorul postului TV a oprit imediat emisiunea, speriat că riscă să piardă licența, și a reluat-o numai după plecarea mea. N-am mai fost invitat niciodată după aceea la TeleM.
Timpul a trecut însă, și am început să simțim și noi, încetul cu încetul, efectele lui. În 28 ianuarie 2014, părintele Cornel îmi scria la Londra:
Domnule Dănuț, Vă scriu pentru a vă spune că pr. Viorel Dumitriu este grav bolnav. Un cancer l-a pus la pat în câteva săptămâni. Duminică era foarte slăbit, nu se mai putea ridica. Acum e la spital, însă medicii nu prea întrevăd nimic. Dumnezeu să aibă milă de el. Rugați-vă pentru el. Pr. Cornel Cadar
(Pr Viorel Dumitriu)
Două săptămâni mai târziu, prietenul și tovarășul nostru de isprăvi ecumenice avea să ne părăsească pentru o lume mai bună. Avea 75 de ani. Iar acum a venit rândul pr. Cornel, la vârsta de 55 de ani. Eu am 65. Probabil că ar fi bine să-mi fac și eu cu atenție socotelile.
De-a lungul anilor am făcut multe alte lucruri împreună cu pr. Cadar. În acei ani mi-a fost un prețios prieten și sfătuitor, așa cum nu găseam decât cu greu între coreligionarii mei. Ne-am rugat adesea împreună și i-am cerut ajutorul în rugăciune în tot felul de cauze complicate. Nu de puține ori am trimis la el, pentru sfat și rugăciune, mai ales oameni tineri – catolici, ortodocși ori protestanți – care aveau nevoie de ajutor spiritual.
Ne-a binecuvântat nu de puține ori cu vizita sa și s-a rugat pentru copiii și nepoții noștri. În câteva ocazii, foarte speciale pentru mine, pr. Cornel ne-a onorat cu prezența și slujirea sa.
Astfel, în martie 2005, a răspuns invitației mele de rosti o rugăciune de binecuvântare pentru începerea lucrărilor de construcție la casa noastră, alături de Mihai Costache, pastorul Bisericii baptiste Betania, în care ne închinam atunci, și un bun prieten, preot ortodox.
(Pr. Cornel Cadar, dr. Danuț Jemna, DănuțM, Rev. Patrick Irwin)
Șapte ani mai târziu, pr. Cadar a fost din nou alături de noi la sfințirea casei noastre, de data aceasta alături de prietenul nostru comun dr. Dănuț Jemna, pastorul Bisericii Străjerul, în care ne închinam atunci și de Rev. Patrick Irwin, preotul paroh al Bisericii Anglicane din București in în care fusesem confirmat în anul 2009. A fost o slujbă superbă, de care sunt sigur că-și amintesc toți cei care au participat la ea.
(DănuțM, pr. Cornel Cadar)
Așa cum nu pot eu uita faptul că prietenul meu catolic și-a făcut timp în programul lui aglomerat pentru a fi alături de mine și de câțiva prieteni apropiați, pe care îi știa bine, pentru a depăna împreună amintiri la aceeași masă, atunci când am împlinit 60 de ani.
De atunci ne-am mai văzut doar de câteva ori. Anul trecut l-am vizitat la episcopia catolică, unde locuia, pentru a-i duce un exemplar din cartea Omul evanghelic, pe care o publicasem nu demult la Polirom. După ce în urmă cu vreun an m-am mutat la Glasgow, în Scoția, l-am mai vizitat o dată, în cursul penultimei mele vizite în țară. Era deja foarte slăbit de boală și vorbea foarte greu. Abia l-am recunoscut. Ne-am despărțit cu mare greutate și cu sentimentul că este, poate, ultima dată când ne vedem pe pământul acesta.
Acum, cei care l-au iubit și pe care i-a slujit cu credincioșie atâția ani își iau la revedere, în vreme ce el merge să se odihnească cu sfinții, de toate nevoințele lui. Ne vom revedea însă la sărbătoarea cea mare a învierii și ne vom petrece împreună veșnicia, rememorând lucrurile frumoase care ne-au unit, și continuând să-l slujim pe Domnul nostru, așa cum am făcut și aici.
Iata aici a treia si ultima parte analizei facute de Danut Jemna asupra concepttului de capital social, cu accent pe dimensiunea increderii. Un text dens, care merita toata atentia.
Danut Jemna continua discutia despre capital social si incredere cu o analiza a situatiei acestora in perioada interbelica.
Vor urma alte doua parti, una desspre perioada comunista si alta despre perioada de dupa 1989.
Un text de substanta, pe o tema dominata de obsesia reductionista a sensurilor religioase ale spiritualitatii. De citit neaparat. Va urma si o a doua parte.
Ma bucur ca Danut Jemna a acceptat provocarea mea de a scrie, pe scurt, despre un subiect extrem de relevant pentru contextul romanesc.
Un text consistent, care merita toata atentia. Va urma si o a doua parte.
Danut Jemna isi continua periplul printre sensurile Crezului crestin cu o succinta analiza a celui de al doilea articole din Crez, respectiv cel legat de Creatie.
Danut Jemna exploreaza in acest text o serie de dimensiuni ale rugaciunii ca exercitiu spiritualcare sunt, de cele mai multe ori gresit intelese ori neglijate.
Este un subiect care merita atentie si discutii aprofundate.
Haideți, fraților, o întrebare, o remarcă, o replică!
Mergem acasă nesatisfăcuți. Înseamnă că fie n-am priceput nimic, fie că am fost foarte clari, ceea ce mă îndoiesc… Te rog!
(O interlocutoare din sală)Vă întreb în legătură cu această toleranță de care vorbiți, cu privire la islam. Dacă toții creștinii au politica iertării și-a iubirii, asta nu ar putea fi ceva de care să profite islamismul în politica sa expansionistă?
Da, da! Întrebarea este absolut legitimă și este, de fapt, complexă. De fapt, aș putea-o traduce în termenii următori: ceea ce Cristos ne-a propovăduit în „Predica de pe munte” poate fi sursa unei teologii politice? Atunci când America este lovită, așa cum a fost lovită la 9/11, ar trebui ea să le ofere teroriștilor încă vreo două turnuri, eventual Sears Tower sau mai știu eu ce altceva? Cu siguranță că nu la asta se gândea Cristos! Cu siguranță că nu la asta! Într-un fel operează principiile eticii în relațiile dintre indivizi, dintre persoane umane și altfel operează ele la nivelul comunităților și la nivelul entităților naționale. Lucrurile sunt, în mod evident, mult mai complexe, la acel nivel. Nu putem transfera mecanic principiile de la un nivel la celălalt. Trebuie să operăm cu nuanțe. Teologia politică nu este specialitatea mea și nu intenționez să intru în detalii, într-un domeniu în care nu mă simt competent, dar în același timp, oricât de diferite ar fi principiile cu care operăm la nivelul relațiilor între state sau între comunități, nu cred că militarismul, că agresivitatea, că acceptarea cu seninătate a ideii de „victime colaterale”, când este vorba de oameni absolut nevinovați, cu zecile și sutele, este acceptabilă din perspectiva Împărăției, a valorilor Împărăției, a „Predicii de pe munte”, în sensul ei aplicat la comunitate, dar cred că adevărurile „Predicii de pe munte” pot fi aplicate în mod direct la relația dintre indivizi. Eu nu prea cred în predici, dar dați-mi voie să predic puțin în seara asta și să vă spun: haideți să încercăm să ne analizăm atitudinile! Ce anume se întâmplă în noi înșine, ce anume se stârnește în inima noastră, atunci când auzim cuvântul „musulman”? Ce imagini se nasc în mintea voastră? 9/11, fanaticul care se aruncă în aer în piață, Osama bin Laden? Oare v-ar plăcea dacă credința creștină ar evoca în mintea unui necreștin, islamic sau nu, doar Holocaustul, pornografia, căci doar de așa-zis creștini au fost ele inventate, nu-i așa? Țările zise creștine (orice va fi însemnând asta – eu cred că doar oamenii pot fi creștini, nu și țările) sunt cele care au promovat cruciadele; într-un oraș zis creștin, condus de un mare reformator, Calvin, a fost ars pe rug Miguel Servet, pentru erezia de a nu crede în Sfânta Treime; țările pretins creștine au instituit inchiziția, intoleranța, ori antisemitismul. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 8”
Cristos este crucificat, aproximativ în jurul anului 30. Templul construit de Irod este apoi distrus în anul 70 AD de generalul Titus, care avea să devină mai târziu împărat, și iudeii sunt împrăștiați în Imperiul Roman: este rezultatul unei serii de revolte ale evreilor împotriva romanilor. Ei sunt împrăștiați peste tot în Imperiul Roman și de aici diaspora evreiască, cea care continuă și astăzi. O mare parte a evreilor a rămas însă în zonele în care-au fost împrăștiați atunci, ei și urmașii lor.
Sub împăratul Constantin, creștinismul este legalizat, în anul 313, prin edictul de la Milano, și în acest punct, începe o istorie foarte stranie, în relațiile dintre Biserică și evrei. Mai multe edicte, date în cadrul sinoadelor sau date de împărați, aduc situații foarte stranii. Vreau să menționez aici doar un edict al împăratului bizantin Iustinian cel Mare, care instituie principiul „servitus iudeorum” (al servituții evreilor), în urma căruia se instituiau următoarele: numai creștinii aveau dreptul de a fi cetățeni ai Imperiului; evreii nu puteau depune mărturie împotriva creștinilor, în tribunal; folosirea limbii ebraice în închinare, era interzisă. În mod special, acea afirmare-a credinței iudaice: „Sh’ma Ysrael!” (Ascultă, Israele: Domnul, Dumnezeul tău este unul!) este complet interzisă, pentru că este considerată un fel de manifest sau negare a Sfintei Treimi. O parte a comunității iudaice este convertită prin forță; o serie de sinagogi sunt transformate în biserici și este, de fapt, începutul unei relații foarte tensionate, de-a lungul istoriei, cu enorm de multe evenimente. Ne-ar lua o zi întreagă numai să le enumerăm foarte, foarte pe scurt.
Unde erau urmașii lui Ismael în vremea asta?Ce făceau?
Urmașii lui Ismael au fost, ca și evreii, triburi rătăcitoare; erau așezați în principal în zona Arabiei și au migrat înspre răsărit și au ocupat sudul Peninsulei Arabice și zonele mai locuibile – știți foarte bine că Peninsula Arabică este în mare parte deșert – și cele două ramuri ale familiei lui Avraam nu s-au mai întâlnit imediat. Confruntările, în general, au fost între triburile canaanite, care nu erau semite, ci hamite – semiții, hamiții, și iafetiții sunt cele trei ramuri, cele trei tipuri de populație umană care s-au născut din copiii lui Noe. Apoi, istoria se precipită în 931. După moartea lui Solomon, regatul lui evreu se împarte în două. Două seminții formează un regat la sud, cu capitala la Ierusalim, numit Iuda, iar celelalte zece triburi formează regatul de nord, numit Israel, cu capitala la Samaria. Aici avem la dispoziție două hărți.
Cam așa arăta Canaanul pe la 1200, în momentul în care triburile iudaice erau deja acolo și încercau să cucerească țara, în perioada judecătorilor. Și în cealaltă hartă, color (sus), cam asta este extensia la care a ajuns regatul lui Israel în perioada lui David și Solomon, la maxima lui extensie. Ierusalimul a fost cucerit abia în anul 1000 și după cucerirea lui, începe perioada de înflorire a statului lui Israel.
Continuăm, apropiindu-ne de perioada noastră. După aproximativ 200 de ani, din pricina neascultării, Dumnezeu îngăduie ca regatul de nord, să intre sub robia Asiriei, imperiul care controla lumea în vremea aceea. Ce se întâmplă cu cele zece triburi care-au mers în robie este o taină a istoriei – nimeni nu știe ce s-a întâmplat de fapt cu ele. Au dispărut? S-au amestecat? Vor reapărea cândva în istorie? Nu știm. Există tot felul de teorii, tot felul de speculații, dar este-o taină, este un lucru straniu. Asiria cade însă, pe la 612 sub stăpânirea regatului noului Babilon și Nabucodonosor cucerește regatul de sud al evreilor, Iuda, la 586, distruge Ierusalimul, distruge Templul și îi ia pe evrei în robie. Avertizarea primită de evrei prin profeți era aceea a unei robii de șaptezeci de ani, ca pedeapsă pentru neascultare. În anul 539, Babilonul este cucerit de Regatul Medo-Persiei, condus de împăratul Cirus, care imediat după ce ajunge la putere, dă un decret de întoarcere din robie, de reașezare pe locurile lor inițiale, nu numai pentru iudei, ci pentru toate popoarele care fuseseră dispersate. Este interesant că atât asirienii, cât și babilonienii au folosit această politică a dispersării, ca un mod de a păstra pacea în imperiu. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 2”
Notă: Textul pe care încep să-l public astăzi, în serial, este editarea transcrierii unei serate „Străjerul”, legată de situația din Orientul Mijlociu, pe care am realizat-o împreună cu prietenul meu dr. Dănuț Jemna, în toamna anului 2006. Motivul afișării lui este pregătirea unei serii de întâlniri pe tema viitorului Bisericii în Orientul Apropiat, respectiv Mijlociu, la Arad, în perioada 27-28 ianuarie, sub auspiciile Forumului Dialogos, și la invitația amabilă a prietenului meu dr. Emil Bartoș. Sper că acest text va stimula gândirea celor care vor participa la acele întâlniri, dar și a altora, familiarizându-i cu informații pe care timpul redus pe care îl voi avea la dispoziție acolo nu-mi va permite să le dezbat (textul în aldine reprezintă intervențiile lui Dănuț Jemna, gazda întâlnirii).
* * *
Vă spunem bună seara celor care ați reușit să ajungeți în seara aceasta aici! La noi, anul bisericesc începe în septembrie și deci, seratele se reiau aici și sper să fie cel puțin o dată pe lună. Și dacă vă fixați în program ideea de a veni la câte-o serată aici, sper să reușim cu ritmul ăsta, cel puțin o dată pe lună, să facem câte-o serată. În seara aceasta, ne-am gândit să abordăm o chestiune care e pe tapet și în mass-media și care frământă întreaga lume de la oameni religioși la cei politici. Este vorba despre conflictul dintre Israel și palestinieni. Așa cum vom vedea, dar acest conflict este foarte vechi, încă de la nașterea poporului Israel și durează până în prezent. De ce ne-am oprit la această temă? Într-o formă sau alta, lumea este cu ochii pe Ierusalim, indiferent din ce punct de vedere, fie că sunt rațiuni politice, la mijloc, fie că sunt rațiuni economice sau religioase. Avem acum acces la tot soiul de informații de-acolo. Așa cum spuneam, într-o formă sau alta, toți oamenii sunt cu ochii îndreptați spre Ierusalim. Creștinii înșiși au foarte multe motive care îi fac să fie cu privirea îndreptată spre Ierusalim. Există creștini de diverse culori care plasează statul Israel în istoria mântuirii, a lucrării lui Dumnezeu, într-o formă sau alta. Cei mai habotnici, printre care se găsește și o parte însemnată a evanghelicilor, consideră că statul Israel va avea de jucat un rol major, spre finalul istoriei și ca atare, este întemeiat să ne uităm spre Ierusalim, pentru că de-acolo vor veni lucrurile cele mai însemnate pe care le-așteaptă omenirea spre sfârșitul istoriei. Dar există și rațiuni politic. Acolo sunt interese enorme legate de zone de stabilitate, de pace cu fundamentalismul islamic, sunt interese economice cu petrolul ș.a.m.d. Le știți, pe acestea nu vreau să le comentez eu, doar am făcut deschiderea la acest subiect. În seara aceasta, domnul Dănuț Mănăstireanu ne va vorbi despre această poveste. Vom încerca să mergem puțin în istorie, să venim apoi, înspre prezent și să vedem dacă într-adevăr poveste din Orientul Mijlociu merită atenția noastră și care-ar putea fi o perspectivă creștină asupra acestei chestiuni. Eu zic să facem obșteasca rugăciune „Tatăl nostru” și să avem întotdeauna în minte că orice lucru trebuie făcut cu Dumnezeu și în Numele lui Dumnezeu. După aceea, intrăm în temă, intrăm în prezentare. O să vedem cum facem. Probabil că vom începe cu prezentarea, și când vă vine o întrebare, când sau o idee, interveniți, opriți-ne sau opriți-l pe Dănuț, că eu sper că o să vorbească el mai mult –el este mai bine pregătit la capitolul ăsta, vine de pe teren de-acolo. Cred că asta va fi metoda: să interveniți, oricând, și să spuneți ce-aveți de spus… Haideți să ne ridicăm să spunem „Tatăl nostru” și-apoi să intrăm în temă!
La rugamintea prietenului meu, Dr Danut Jemna, fac publice aici consideratiile lui legate de situatia penticostalismului romanesc in acest moment. Textul de fata reia o analiza facuta de Dr. Jemna, singurul specialist in patristica in spatiul pentecostal romanesc, in urma cu aproximativ zece ani. Ca profesor universitar abilitat, Dr. Jemna este, de asemenea, specialist in statistica, cu un interes special pentru demografie, domeniu in care a publicat deja un numar de carti si articole. Textul de fata include si o discutie asupra citorva probleme importante pentru penticostali, si prea putin discutate pina acum, din perspectiva acestei discipline stiintifice.
Scopul acestei analize critice nu este nicidecum unul destructiv, ci reprezinta o invitatie la un prea mult intirziat dialog legat de o serie de chestiuni fundamentale de care depinde, crede autorul, viitorul comunitatii penticostale in Romania.
Autorul este deschis sa raspunda la reactiile celor interesati. O puteti face aici sau direct, pe email (pe care il pot pune la dispozitie, in privat, celor interesati).
Redau mai jos inceputul acestei analize.
** * *
În noiembrie 2008, la un moment aniversar, am scris un text pe care l-am intitulat: Are un loc Biserica Penticostală în România şi în Iaşi? În acest text am încercat să fac câteva observații legate de: dezvoltarea comunității în profil teritorial (am subliniat concentrarea în anumite zone ale țării și în mediul rural); spiritualitatea penticostală (cu înclinații dualiste și lipsa unei viziuni care să integreze întreaga realitate a existenței umane); prezența publică (precară și ambiguă, reactivă și partizană); relațiile cu celelalte comunități religioase (dominate de spirit sectar). Revin asupra acestei teme cu o nuanțare a întrebării puse atunci – mai are viitor această confesiune în România? Pentru a putea da un răspuns coerent la această întrebare este necesară analiza unor elemente pe care le supunem discuției în continuare. Continue reading “Dr Danut Jemna – Viitorul comunitatii penticostale din România”
Persona 