Vasile Ernu – Nuclear Orthodoxy

“Russian World” Theology, and the Role of the Russian Orthodox Church in the Putin Regime’s War of Occupation

Vasile Ernu

Many years ago I worked on The Problem of Evil in Russian Thought, and later on Eschatology in Russian Politics. These were themes of the 1990s. By 2000 I had completely broken away from these areas. Books from that era ended up somewhere on the bottom shelf on the back row. Yet, it’s true that I always peeked at the subject.

These days we’ve been discussing a lot on the role of the Russian Orthodox Church in shaping the architecture of the Putin regime and especially its role in the military issue and the regime’s war of occupation in Ukraine. I had to reopen closed doors, and tried to clarify the situation a bit. Let’s take it one step at a time.

Beginnings

With the coming to power of the Bolshevik Soviet regime, a numer of well known anti-religious campaigns began. The first big campaign was against the Russian Orthodox Church (ROC), the majority church of the former Tsarist Empire, because it was the main enemy: it was powerful, well organised, owned a lot of property and had enormous power of influence. After the dissolution of the Tsarist state, it remained a central institution. The first great wave of repression was directed against it: property was taken away, churches were destroyed, some of the clergy were sent to prison, and a harsh anti-religious campaign began. During the Soviet state’s existence, there were some five large waves of anti-religious campaigns with different targets. For example, in the post-war years, the harshest campaigns were waged against Protestant denominations because they were suspected of having relations with the West.

It is worth remembering however that when the Great Patriotic War began (1941-1945), Stalin was forced to make a pact with the Church in order to gain its support in the war. Stalin’s first speech at the beginning of the war begins not with the familiar “Comrades…” but with “Brothers and sisters…”. And slowly the relationship between the ROC and Soviet power returned to normal, with the Church taking its place at the table of power.

The martyrdom state

I recall at this point a very important element: the theology of martyrdom, as I have been dealing with this subject for years and it is close to my heart – I have written extensively about it in my book The Sectarians. I come from the community of these persecuted Christians, and I can say that “the Stalinist era was the last golden age of Christianity”. I know: it sounds shocking. But let me explain: it is so, I believe, because in the modern era it is for the first time that Christianity is faced with a radical, high-risk choice, in a martyrdom situation: being a professing and practising Christian becomes risky and even involves paying a huge price, with years in prison. Paradoxically, this phenomenon will lead not to the secularisation of society, as in the West, but to a kind of preservation of religion in a much more consistent, concentrated and intense form.

It is no coincidence that in the 1970s religious literature is in great demand and intellectual fashion becomes deeply religious. Intellectuals predominantly read theology, conservative religious philosophy, Bibles fetch a huge price on the black market, and church-going or religious circles become frontier and fashionable phenomena in middle-class and intellectual circles.

The end of communism in the USSR, still in the midst of perestroika (1988), ends with the official celebration of the 1000th anniversary of the Christianisation of Russia. And in the last three years of communism the USSR becomes a veritable religious Babel: all the world’s religions were on the streets of Soviet cities and mysticism programmes were devoured on Soviet central TV. The land of atheism, progress, science and reason dissolved into mysticism and religiosity. Everyone believed in something, except communism.

Towards a new religarchy

The most important phenomenon in the 1990s is the dissolution of the state, state institutions, laws and the economy. The huge crisis of state legitimacy and economic chaos brought unprecedented social violence. Into this huge void left by the state, institutions, society and the economy came the ROC and various other denominations to replace or offer an alternative. The ROC, in particular, is becoming a central element in the new social-political configuration. This will be felt especially with the establishment of the Putin regime. In its process of rehabilitating the state, the economy, and society, the Putin regime brings the ROC to the fore.

In 2009 a new term appeared in Russian: “religarchy”. It describes a combination of religion and oligarchy that refers to an old reality in a new context: the mixing of the hierarchy of the ROC with state and financial structures. Religarchs are high dignitaries who are close to the power and economic elites who run the state. Religarchy is, however, different from other similar known political forms such as hierocracy (in ancient Israel) or medieval theocracy, where religious structures took over the role of the state. In the post-communist Orthodox states we are witnessing a kind of revival of the Byzantine tradition [of the symphony between the secular and the religious powers] adapted to a new social, political and economic context. In Russia, the phenomenon is becoming very visible under Putin and especially with the election of the new Patriarch of Russia, Kirill (2009). The Putin – Kirill tandem establishes this religarchy.

What is Nuclear Orthodoxy?

Nuclear Orthodoxy, or Atomic Orthodoxy, is a version of the concept of the “Russian Idea” according to which Orthodoxy – the confession that represents Russia – and the nuclear shield are the two components of Russia’s security. The idea of “Nuclear Orthodoxy” became widely known after the presentation of the “Russian Doctrine” project, organised by Metropolitan Kirill on 20 August 2007 at the Danilov Monastery, where the authors of the doctrine proposed to “cross breed Orthodoxy with atomic weapons”. But the term did not enter the lexicon of the authorities at the time and work on the project was stopped. The idea received no official support from the ROC. Vahtang Kipsidze, vice-president of the Synodal Department for Relations with Society and the Media, explained: “The views that the Church holds on weapons are reflected in the ‘Basis of the Social Concept’, and the Church should not be associated with various other doctrines that appear among experts and public figures.”

The issue of the blessing of weapons of mass destruction remains a controversial one for the ROC. There are various polarised opinions: from the assertion that the Church should not bless weapons at all, to the defence of the practice of blessing any type of weapon. In the draft document “On the Practice of the Blessing of Weapons in the Russian Orthodox Church”, prepared by the Commission for Church Law, it is proposed to limit the blessing and consecration of weapons to military personnel, because it is associated with the person to whom the blessing is given and, for the same reason, weapons of mass destruction and, in general, impersonal weapons should not be “consecrated”. The draft document “On the Blessing of Orthodox Christians for Military Service” states: “The use of this rite to ‘sanctify’ any variety of weapons, the use of which could lead to the death of an uncertain number of people, including weapons of indiscriminate action and weapons of mass destruction, is not reflected in the tradition of the Orthodox Church and does not correspond to the content of the Church’s official rule on blessing military weapons, and therefore should be excluded from pastoral practice”.

In conclusion: ‘Nuclear Orthodoxy’ is in fact a trend in the clericalisation of the Russian military and foreign policy – the use of messianic rhetoric and the merging of the ROC and the state – what we call Religarchy, in the latter part of the Putin regime.

What is more, the ROC has created a new narrative according to which the Russian military is designed not only to defend the secular homeland, the “city of man”, but also to save humanity: nuclear weapons are redefined not only as weapons of mass destruction, but also as a guarantor of peace, described in religious, evangelical terms as “weapons of peace”. Other significant aspects of “Nuclear Orthodoxy” are the “baptism of the Soviet past” and the alliance between “Reds and Whites” in preserving the Russian state as the protector of this crucial spiritual and civilisational heritage, which must not disappear from the face of the earth. I would also remind you that two years ago Russia inaugurated with full honours the Russian Army Cathedral, which illustrates military actions in the history of this country, including the victory over Nazi Germany and the recent annexation of Crimea.

The roots of Russia’s nuclear Orthodoxy: geopolitics, Katechon, and a new irrationalism

I will try to summarise in what follows a lecture by historian Viktor Shnirelman, PhD in history, senior researcher at the Institute of Ethnology and Anthropology of the Russian Academy of Sciences and a full member of the Academia Europaea, on how the traditional Christian doctrine of a good force trying to prevent the coming of Antichrist has been transformed into the idea of the inevitability of nuclear war, which a number of Russian politicians enthusiastically support and has its roots in Russian religious thought.

In Paul’s second Epistle to the Thessalonians 2:7, we encounter the concept of the Katechon, which is considered to be the opposite of Antichrist: the power that prevents Antichrist’s advance into the world before the Apocalypse. He is the embodiment of the “power of good”, whose mission is to prevent the coming of the Apocalypse and the triumph of evil on earth.

At the end of the 19th century, in Russian Orthodox circles, the belief that the Katechon is closely linked to Russia emerged and began to spread. Many saw him in the Russian tsar. This view has changed after the Revolution of February 1917 when Tsar Nicholas II was overthrown and shot. For believers, this was a sign that the end of the world was near: there was no one left to save the world from the Antichrist. However, since the end times had not come, it meant that the Katechon was still here. In the 20th century, Orthodox thinkers came to the conclusion that the role of “restraint”, of “delay” was played by Russia itself or the Russian people. This idea has been taken up by Russian Orthodox fundamentalists over the last thirty years.

Today, the Russian marketplace of ideas has many interpretations for it: some argue that the Russian people are chosen for this, others consider it to be the Church, while others argue that the Katechon is a political concept and therefore can only be an Orthodox state. According to some authors, even a communist state can fulfil the role of Katechon – not because it is communist, but because it is a state.

In this polemic, the function of the Katechon moves from the spiritual to the political. Thus emerges the notion of “political Orthodoxy”, which was particularly developed in the early 2000s by the well-known Russian nationalist Egor Holmogorov. He reproached contemporary Russian theology the neglect of “political eschatology”, which leads to a loss of the meaning of history. He also explained that Russia was the land of the end of the world, where all world events would come to an end, and in the event of its decline, the world would face an inevitable apocalypse.

Orthodox philosopher Arkadi Maler links the concept of the Katechon to imperial power and argues that the “last kingdom” in the Holy Scripture should be understood not as the Roman Empire, but as its successor, Russia – the “Third Rome”. Maler presents the Russian Orthodox Church as universal and declares that its canonical territory is the whole world. Thus, he advocates Russia’s universal imperial mission – in fact, territorial expansion in the name of Orthodoxy, which supposedly has the right to oppose the “mystery of lawlessness” wherever it manifests itself. Russia’s territorial expansion is a consequence of its mission as the Katechon, which justifies empire and imperialist policies because they are meant to oppose anomy and anarchy. It is not just an empire, but an Orthodox empire with religious legitimacy.

In the “Russian Doctrine” of the National Patriots, published in 2005, the category of the Katechon took on a definitively secular form. It explicitly uses the term Katechon and explains that it should be understood in secular terms. According to the authors of the document, the historical mission of Russia, like that of the Soviet Union, is to preserve world equilibrium. They argue that by saving Russia, we save the whole world and they base their reasoning on the idea of a “Third Rome”.

Talking about the “decline of the West”, fundamentalists link its “moral decline” to the fact that the West is already in the hands of the Antichrist. Russia, on the other hand, is the last bastion of Orthodoxy, true values and morality. In this case, Western policy towards Russia is explained by Antichrist’s attempts to destroy the Katechon: sanctions are not a punishment for breaking international norms, but the desire of the forces of evil to remove the last obstacle to Antichrist’s triumph.

It seems that, for them, Russia has a “monopoly on truth” and has the right to act as it sees fit, justifying its actions by its divine mission. The Soviet idea of a struggle between two antagonistic systems is replaced by a religiously framed concept of geopolitical confrontation between two antagonistic civilisations.

These sentiments have long since overtaken theory, the researcher tells us. They were observed during the military conflict in Ukraine in 2014. In the city of Sloviansk, where the Donbass resistance originated, for example, the hieromonk Viktor Pivovarov spoke to militiamen and claimed that the war is being waged with the satanic rule that aims for the destruction of true Christianity – Orthodoxy. It was supposedly unleashed by global financiers to divide the Russian world and bring closer the kingdom of Antichrist, which is only prevented by the Orthodox Church. At the same time, Orthodox websites were writing about the war against Satanist oligarchs – enemies of Christianity and of Holy Russia.

This discourse received a new impetus when Donald Trump became president of the US. Evangelical Christians then declared that America was keeping the world out of chaos, which immediately provoked an outcry from Russian Orthodox fundamentalists, who pointed out that only Russia could fulfil this mission as an Orthodox state and the Third Rome. The discourse described above is built around the idea of an inevitable confrontation between the civilisation of good, Russia, and the civilisation of evil, the modern West. Both sides of religious fundamentalism want a monopoly on the Katechon.

In recent years, pro-Kremlin officials, authorities and journalists have gradually accustomed the Russians to the idea of war and military terminology. Moreover, initially, journalists and military experts talked about it in abstract terms, but in 2017-2018, especially after President Putin’s speech to the Federal Assembly on March 1, 2018, a discussion of nuclear war as a real prospect began, with concrete calculations about its immediate targets, methods of winning such confrontations, and the possible results of military actions. Putin’s speech at the Valdai Forum in October 2018 gave further impetus to this. Journalist Leonid Mlecin said at the time that it was like being back in the 1930s. However, we are probably returning to an even earlier era.

I would also recall at this point the story of the autocephaly of the Ukrainian Orthodox Church, where the Kremlin is trying to point out that, firstly, Kiev is the cradle of Russian Orthodoxy and that its church has been under the jurisdiction of the Moscow Patriarchate for centuries, and secondly, that Ukraine is today on the front line of the Second Cold War, triggered by the United States-backed armed coup in Kiev. The Kremlin does not acknowledge its own culpability in triggering the war in Ukraine and blames the Americans. In other words, all of Russia’s actions seem justified and the sanctions were imposed to get back at them because they are falsely perceived as the aggressor.

On December 26, 2018, Putin congratulated the Russians on the launch of the Avangard missile system and said it was a wonderful gift to the country for the New Year. In other words, the new step towards nuclear war was, according to the president, the best possible gift. This is quite in line with his statement in October 2018 that in the event of nuclear aggression, being victims of it, Russians would go to heaven. It is hard not to see here an element of eschatological thinking and an implicit reference to Russia’s role as Katechon.

Swedish researcher Maria Engström has hypothesised that the official ideology of the Russian authorities in recent years is at least partly based on apocalyptic doctrine, although it is presented mainly in secular terms. She pointed out that neoconservative anthropology is centred on the citizen who lives not by reason but by passions and emotions. She published her article in 2013, just before the events of 2014. She pointed out that she was inspired by several of Putin’s speeches couched in the rhetoric of the Katechon, but admitted that he never once mentioned the term.

Nuclear Orthodoxy seen from the West – Dmitry Adamsky – Russian Nuclear Orthodoxy

In the West, this theme has been best described by Dmitry Adamsky in Russian Nuclear Orthodoxy (Stanford University Press, 2019). I give you a short summary.

The first thing Adamsky draws attention to is the way religious categories are introduced into the sphere of politics. This phenomenon, according to the author, is deeply rooted in the Russian political-military class and he believes it is a long-term trend. But the author makes it clear, and I think he is correct, when he says that the association of faith and politics is “an organizational and personal tribute to the spirit of the times”, and when it comes to substantive issues, practices related to strategy and planning of operations, religiosity and the theological side do not matter. In other words, military specialists are still guided by the elements of military science, not by religious impulses.

The second important conclusion suggested by the author is that he believes the ROC will gradually become an instrument of social mobilisation within national security institutions, as well as qualitative and quantitative regulation of military service. In practice, he suggests, this will lead to the fact that in appointments to office the factor of “attachment to religion” will play a much greater role than it did before. And for a multi-faith Russia it will prove, the author believes, a ticking time-bomb.

Another thesis of Adamsky is that the growing role of the ROC may lead to its becoming an instrument of influence for bureaucratic institutions competing for resources inside and outside the strategic community, especially when those resources are limited. In other words, supporters of the Moscow Patriarchate are more likely to get what they want rather than their opponents, which can lead to some very significant alliances in terms of power and weight of decisions.

The author’s third thesis affirms that such a “theologisation of Russian strategic culture” will be relevant to future conflicts. The layer of “nuclear priests”, according to Adamsky, will be less inclined to limit conflict and, instead, will join the camp of advocates of its escalation. In this regard, the author believes that, in addition to the international component, there will be a domestic political factor in consolidating the Kremlin as a centre of power in Russia: the legitimacy of the Church is a powerful tool in the hands of a skilled political leader.

These theses offer a multiple and useful set of arguments and information. Personally I think this line of argument should be kept in mind: it reveals many real tendencies. We see it especially now, in this war. At the same time, I believe that the ecclesiastical, bureaucratic, financial, social as well as military structures are not homogeneous; they have within them different centres of influence and do not always interact with each other smoothly and harmoniously, but conflictingly, competitively, having different interests. However, the book and the analysis offered by Adamsky deserve all our attention and are highly relevant.

The Russian Orthodox Church and the war of the Putin regime

The ROC and the “power of the devil” or How Patriarch Kirill forgot the Gospel and became a preacher of fratricidal war – headlines in a major opposition magazine.

The official Church has not found the strength not only to condemn Russia’s invasion of Ukraine, but also to call a spade a spade: war is war, aggression is aggression. Patriarch Kirill has sent a clear message: he is with Putin, not with the Christians he “shepherds”, says journalist and religious activist Sergei Ciapnin. Leading high-profile priests – Archbishops Andrei Tkachov and Artemie Vladimirov, along with many other priests, have taken the same position: unconditional support for the Putin regime and the war.

Pro-war church preaching conforms fully to the guidelines of state propaganda and is, in fact, itself a form of this propaganda. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values and “organise gay pride parades”. Moreover, Patriarch Kirill goes further and involves his parishioners in an extremely dangerous “Russian roulette”, stating that “we have entered a battle that has a metaphysical, not a physical meaning”. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values.

However, there are also voices in the Orthodox Church in favour of peace and an end to the fratricidal war, while dissident priests are on trial for “discrediting the armed forces”. The most important protest has been the signing of a large document by several priests, theologians and intellectuals close to Russian Orthodoxy, but who are more likely to be from outside Russia, declaring that this position and theology of the “Russian World” is heresy (see, Declaration on the “Russian World” (Ruskii Mir) Teaching) [link]. Another initiative comes from clergy in Russia who want to condemn the war: not a large number but important. [link] Will it have an effect or not? Is it just a start? Will the system crack? We can’t have a clear answer yet, but it’s a wake-up call for the Putin regime and an ounce of hope for peace.

Some conclusions

A brief description of the country of Russia for the year 2021.

Russia’s population in January 2021 was 145.9 million. Of these, 53.6% are women and 46.4% are men; 74.9% of Russia’s population lives in urban areas and 25.1% in rural areas. Internet: At the beginning of 2021, there were 124 million internet users in Russia. From 2020 to 2021, the number of internet users increased by 6.0 million (+5.1%), and the penetration level in Russia is 85.0%.

Social media: In January 2021, there were 99 million social media users in Russia, and the social media audience grew by 4.8 million (+5.1%) in the last year.

Important: Figures on the number of social media users do not correlate with the number of unique internet users who are registered on social media. In January 2021, there were 228.6 million mobile devices with internet access in Russia. The number of mobile connections in relation to Russia’s total population was 156.7%. Many people have multiple mobile devices with internet access, so the number of mobile connections can exceed 100% of the total population (source).

Levada Independent Study Center gives us some important data on religiosity in Russia for 2017. [link]

Orthodoxy remains the dominant faith in Russia. The vast majority of Russians – 92-93% of those surveyed, treat Orthodox Christians with respect and goodwill. The number of those who consider themselves believers or rather “religious people” continues to grow: in three years, this figure has increased from 35% to 53%, mainly at the expense of a diluted mass of people who are not very “religious” or who hesitate to define their degree of religiosity: about half – 44% of respondents describe themselves as “somewhat religious”. Only a small percentage of those surveyed consider themselves “very religious” (9%); a third of those surveyed consider themselves “not very religious” (33%). The number of atheists and non-believers has fallen sharply in the last three years, from 26% to 13%. 73% of respondents did not change their diet during Lent in 2017, 9% planned to “fast during the last week of Lent”, 15% “fast partially” and only 2% of those surveyed “fast completely”. Only 13% of Russians know about the Jehovah’s Witness ban in the Russian Federation, and 34% have heard something, but do not know the details. More than 60%, for example, say they have a positive opinion of Protestants; at the same time, almost 80% of Russians approve of the Jehovah’s Witnesses ban, even though the overwhelming majority know it is a Christian sect, one of the varieties of Protestantism.

No more than a third of respondents supported the view that religion should have a significant influence on state policy: 28% of Russians agreed that the Church should have an influence on state decision-making. 39% of Russians are satisfied with the influence the Church has on the state at present. The number of respondents who think that the Church’s influence on politics is “insufficient” is 16%, and about a quarter of respondents think that the Church’s influence on public policy is too great (23%).

In Russia, 49% of young people describe themselves as non-believers. Only 4% of young Russians go to church regularly and 37% do not go at all. 14% of Russians pray regularly and 46% have never prayed.

All the data show that the population seems to be more secular, urban and more coupled to modernity than the government wants to convey. At the same time, we see that the role of the ROC and the official propaganda is powerful enough to still be able to build a critical mass to support the regime. The religious conservative factor is important in this “anatomy of power”, but it is not the only one and it is not enough to dominate. But it remains an essential one in the construction of the Putin regime.

(The original text, in Romanian, published in the Libertatea newspaper, caan be accessed HERE.)

Advertisement

Vasile Ernu – Teologie politica

Teologie politică: confruntarea dintre „iehoviști” și „pravoslavnici”. Geopolitica pe înțelesul așa zișilor creștini

Primul verset din Biblie pe care mi-l amintesc de la mama este acesta: „Aşa vorbeşte Domnul: Un țipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrămi amare: Rahela își plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” E din Ieremia – dar voi știți.

Există o veche teză cum că politica este o teologie laicizată. Cum ar veni: nimic nu e nou sub soare. Se mai schimbă ambalajul: esența de mii de ani e cam aceiași.

După căderea comunismului Estul a fost invadat de tot soiul de predicatori. Au venit să ne pocăiască, să ne salveze. I-am primit cu brațele deschise. Și probabil bine au făcut, bine am făcut. Lumea e complexă.

Predicatorii erau „iehoviști”: adică cineva care vrea să te salveze cu forța – pocăiește-te că te ia dracu’, nu ai altă alegere. Esticii erau cam pravoslavnici: cu păcatul la vedere. Cu viziuni radical diferite despre salvare.

În lumea Estului sălbatic, predicatorii au început să se confrunte cu situații nemaiîntâlnite în lumea lor. Cum ar spune rabinul de la Odessa: aici e mai ușor să găsești un sfânt decât un om drept. Drept în termenii fratelui predicator: fals puritanism formal. Stranii oameni!

Am crescut și am trăit între cele două lumi: între frații „iehoviști” și vecinii „pravoslavnici”. Dacă ceva știu cât de cât mai consistent atunci ei sunt. Am copilărit în soviete cu alde Billy Graham, consilierii spirituali ai președinților „iehoviști”. Știu și ce vise au. Așa e între copiii de imperii: pot fi și „iehovist” și „pravoslavnic” simultan – dar prefer să nu…

„Iehoviștii” cred cu convingere, fără nici un fel de dubiu, că „pravoslavnicii” sunt păgâni, un soi de precreștini. ȘI cred și mai înfocat că ei trebuiesc „pocăiți” și salvați cu orice preț – chiar și împotriva voinței lor.

„Pravoslavnicii”, bându-și vinul și înjurând cu gura plină, se uită la „pocăiții iehoviști” cu un dispreț profund: niște eretici. Niște materialiști care nu fac deosebire între McDonald și Biserică, între Cristos și mașina lor Ford. N-au spiritualitate. Dar nu au tupeul să-i creștineze – îi lasă în plata lor de rătăciți: hai sictir. Nu am văzut „pravoslavnici” evanghelizând „iehoviști”, adică să-i facă precum ei. Invers? Legiune.

Salvarea – „pocăința” este un act eminamente politic. Cele două viziuni despre salvare nu se pot împăca: „iehoviștii” cred că fapta bună e semn al salvării – un purism radical – iar „pravoslavnicii” cred că păcatul la vedere este o normalitate pentru că salvarea este un dar, un sacrificau divin pentru om. Teologii politice radical diferite.

Cine are dreptate? Eu cred că e o falsă dilemă – e logica războiului. Total greșită.

Unii au „sfânta tradiție”, alții au „sfânta Sola Scriptura”: în orice Tradiție sau Scriptură se ascunde un pistol.

Dar noilor generații le place la nebunie de „iehoviștii pocăiți”. De ce? Au costumele curate. Pentru că, argumentul forte – teologia prosperității. Ce spune ea? Nimeni nu vrea să fie necivilizat, sărac, lipsit de bunăstare. Iubim prosperitatea atât de mult că suntem gata să ne vindem părinții și copii pentru ea.

Ce înseamnă bunăstarea? Înseamnă că ești alesul – ești salvat: ești Fiul lui Dumnezeu. Ai prosperitate, ai avere, ai de toate? E semn divin – Dumnezeu pentru că ești bun și corect te-a binecuvântat. Ești sărac și amărât – semn al păcatului, al lipsei de binecuvântare divină. În lumea „iehovistă” nu există Iov – Iov e semn al blestemului omului căzut în păcat.

Asta este noul Idol – ideologie vine nu de la idee, ci de la Idol. Banul este legat direct de Dumnezeu. Mă rog – Idol. Un monoteism mercantil. În el tropăie deja ambele tabere: doar că fratele „pravoslavnic” nu-ți mai ține predica – te rade direct.

Nimeni nu vrea spre Est – toți vor spre Vest. Bine că încă nu am devenit zen budiști chinezi. Dar urmează. Și nu ne putem opune chipului acestui veac cum spunea apostolul Pavel: spiritul vremii – Zeitgeist.

Asta este „ciocnirea teologilor & civilizațiilor”: cum ar spune un politolog „iehovist”.

Predicatorii îți cer să te ”pocăiești” – adică sa treci de partea unei lumi, de partea unei baricade: de partea binelui. Preotul „pravoslavnic”, puțin mahmur, te afurisește dacă te dai cu „pocăiții” – mare trădare, cazi din rangul uman al estului: ai trecut de partea răului.

Această poziție este ireconciliabilă: tu trebuie să alegi de partea cui ești. E situație de război: trebuie să lași pe mama și pe tatăl tău și să alegi. Dacă rămâi în această logică nu vei avea pace. Este logica violenței. Vei urî pe tatăl tău, vei ură pe mama ta, vei urî fratele, sora și prietenii. Și chiar propriii tăi copii. Asta este logica războiului teologico-politic. Ea este de ambele părți.

Dacă vrei să ieși din război, care este de o violență radicală, trebuie să ieși din această logică salvaționistă: creștin – păgân, bun – rău, civilizat – necivilizat. Și a necesitații de a-l salva pe celălalt cu orice mijloace împotriva voinței lui.

Cum ieșim? Deloc simplu. Logica violenței este facilă, logica păcii este enorm de complicată.

Dacă tot suntem în câmpul teologiei într-o țară pretins creștină aș spune că soluția este în însăși teologia ei, pe care mai ales Biserica a uitat-o. Această teologie spune că salvarea trebuie oferită prin dragoste și sacrificiu. Nici o formă de violență nu trebuie să nască violență. Când tu oferi salvarea celuilalt nu o impui, ci te sacrifici pentru celălalt chiar dacă el te va omorî. Precum exemplul lui Cristos.

Asta este teologia politică fundamentală. Asta însemnă să ieși din logia războiului. În formula laică asta însemnă nu chiar să te sacrifici, ci să ai un cadru legal prin care celălalt, indiferent de culoare, religie, etnie, gen, clasă să fie egal în drepturi. Nimeni nu are dreptul să salveze pe nimeni.

Mă rog: nu știu ce s-a înțeles. Dar isteria de a te plasa pe o parte sau alta a baricadei, de a rămâne în război cu orice preț, mi se pare fundamental greșită. Eu susțin că trebuie nu să te plasezi de partea „binelui” sau „răului” salvaționist, ci trebuie să ieși din logica războiului.

Știu – în război dușmanul cel mare este pacea, logica păcii. Dar tocmai asta trebuie făcut. Boicotat războiul – prin neparticiparea la el.

Da, sună romantic, naiv, dar „faceți dragoste nu război” este din această logică.

Sunteți „iehovist” sau „pravoslavnic”: foarte bine.

Iubiți-vă și pacea fie peste voi!

[Text publicat cu amabila permisiune a autorului.]

Un altfel de roman al adolescentei

coperta

Platforma media LaPunkt a publicat astăzi o mică cronică a mea de suflet la ultima carte a lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, text care va cunoaște în curând o a treia ediție.

______

Câteva considerații pe marginea cărții lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la adolescență, sunt copleșit de emoții. Ea a fost pentru mine etapa în care am făcut un salt major, din spațiul rural, recent urbanizat, în care mi-am trăit primii ani de viață, înspre o realitate urbană, cultural constituită, pe care doar o bănuiam și care nu făcuse niciodată parte din istoria familiei mele lărgite. Dar, despre asta voi scrie în amintirile mele. Aici aș vrea să vorbesc despre adolescența lui Vasea Ernu, așa cum este descrisă ea în ultima lui carte. Și, așa cum face și el în cărțile lui, vreau să vorbesc despre mult mai mult decât aceasta.

Nefiind filolog, nu voi încerca să fac aici o analiză literară a cărții lui Vasile, care pe mine m-a fascinat. Las asta pe seama specialiștilor, care au și început să se pronunțe, în cele mai multe cazuri în mod elogios. Scriu mai degrabă din perspectiva unui prieten apropiat, din perioada în care Vasile a venit în România și i-a urmărit apoi evoluția, pe tot parcursul ei, citindu-i cărțile, certându-se din când în când cu el, mai ales pe teme politice (el este un stângist asumat; eu un social-liberal), dar păstrând mereu un dialog deschis și fertil.

L-am cunoscut pe Vasile Ernu pe când era tânăr student la Iași și am trăit împreună câțiva ani teribili. Pe care, așa cum spune autorul „Sincer, nu cred că i­aș mai putea îndura o dată fizic și psihic, pur și simplu organismul ar exploda.” Scriu deci aceste rânduri din perspectiva acelei experiențe, complexă și fascinantă în egală măsură.

Restul textului meu AICI.

Despre riscurile demarginalizarii marginalilor – Raspuns lui Vasile Ernu

Cu Vasile Ernu, la Iași, în anii tinereții noastre revoluționare (1990+)

Mă știu cu Vasea Ernu de aproape treizeci de ani. Suntem prieteni și împărtășim multe lucruri, chiar dacă nu suntem de acord întotdeauna. Ba chiar ne mai și certăm din când în când.

Vasile este un stângist asumat și este adesea înjurat cu strășnicie pentru asta. Eu însumi am fost întrebat nu o dată cum pot fi prieten cu un om care are asemenea convingeri. Iată că pot. Eu însumi am migrat în ultimii ani, sub raport politic și nu numai, de la centru dreapta către centru stânga. Sunt, politic vorbind, un social-liberal, iar prietenii aflați la dreapta mă numesc „progresist”, deși detest reducționismul unor astfel de etichete. Așa cum ei detestă faptul că îi numesc uneori „reacționari” (mai am și eu scăpările mele).

Vasile a publicat astăzi pe Facebook lungă și consistentă reflecție intitulată „Sinoadele religioase în capitalism sau tragedia conservatorilor religioși”, ocazionată de o recentă vizită la Arad, unde a fost invitat la un dialog în cadrul Forumului Dialogos, inițiat de un grup evanghelic de acolo. Încerc să răspund aici acestei reflecții, din perspectiva unuia care își asumă fără rezerve propria identitate religioasă, pe care aș putea-o descrie, în termeni generici, ca fiind post-evanghelică și post-conservatoare

Despre timp

Prima aserțiune a lui Vasile la care vreau să mă refer, și cu care sunt perfect de acord, este aceea că timpul marginalilor evanghelici a reușit să fie acaparat mult mai eficient în capitalism decât în comunism. Citez: „Capitalismul este genial în ce privește controlul resurselor și timpului”. Implicația acestei afirmații pare a fi că, cel puțin din acest punct de vedere, comunismul a fost mai favorabil evanghelicilor decât capitalismul. Zice prietenul meu: „cam de 20 de ori mai mult [timp] petrecea un om în comunitatea religioasă evanghelică în comunism decât astăzi în capitalismul liber ” Ori, în acest punct mă despart de Vasea. În opinia mea, cele două sisteme sunt la fel de toxice pentru evanghelici, chiar dacă în mod foarte diferit. Privind dinăuntru, și din puțin altă perspectivă, raporturile evanghelicilor cu timpul sub comunism nu arată la fel de roz. Îmi amintesc bine de vremea propriului meu activism religios, din anii 70, în care aproape totalitatea timpului meu era acaparat de comunitatea religioasă la care aderasem prin convertire, la vârsta de 18 ani. Astfel, eram implicat în activități religioase în biserică sau legate de biserică șapte zile din șapte. Iar duminica era acaparată în întregime. Aceasta socoteam noi atunci a fi dedicare față de Dumnezeu. Pricind înapoi, socotesc această situație ca fiind una la fel de periculoasă, dacă nu chiar mai mult decât acapararea timpului de către capitalism, pentru formarea integrală a persoanei, în plan personal, profesional sau social.
Acest soi de activism eclesial era bazat pe ceea ce Richard Niebuhr, în cartea sa Cristos și cultura numește abordarea „Cristos împotriva culturii”, o perspectivă izolaționistă, menită să salveze comunitatea evanghelică, amenințată de ateismul comunist expansionist, prin reducerea la minimum a interacțiunii acestei comunități cu restul societății. Un soi de versiune evanghelică a monasticismului ortodox, fără aura de spiritualitate pe care o însoțea pe aceasta, cel puțin în teorie.

Trebuie să recunosc faptul că această abordare, față de care eu am rezerve conceptuale majore, a reușit să salveze existența fizică a acestor comunități, dar, în egală măsură, le-a făcut incapabile pe acestea de a se adapta la multitudinea de alegeri disponibile în societatea pluralistă de tip democratic și capitalist în care au intrat după 1989.

Sinodalitatea

Vasile pictează o imagine la fel de idilică cu privire la „sinodalitatea” prin care evanghelicii rezolvau sub comunism diversele probleme cu care se confrunta comunitatea lor. Modelul sinodal este unul sublim, recunosc, dar, ca și în cazul ortodoxiei, practica în spațiul evanghelic este foarte departe de teorie. Ce se întâmpla în realitate, cel puțin în bisericile baptiste, pe care le-am cunoscut mai bine, era că deciziile, deși discutate într-o oarecare măsură, în „comitete” sau „adunări generale”, erau de cele mai multe ori impuse într-un fel sau altul de pastori sau de alți lideri eclesiali, care învățau temeinic arta manipulării acestor entități eclesiale, în perioada lor de formare clericală. Cu alte cuvinte, marginalii copiau în mod inconștient modelul de conducere autocratică și dictatorială oferit de societatea comunistă.

Eu m-am lovit în mod violent de această realitate în tinerețe, atunci când m-am alătura disidenței religioase inițiate de pastorul Iosif Țon, ale cărui acțiuni, memorii și inițiative urmăreau lărgirea libertăților infime de care se bucurat evanghelicii sub comunism. La îndemnul Departamentului Cultelor, sub ascultarea căruia se puseseră, de voie de nevoie, reacția oficialilor evanghelici la mișcarea noastră – cu toate naivitățile ei evidente, despre care nu am vreme să vorbesc aici, au fost prompte și severe, ceea ce a pus cele două grupări într-un conflict deschis, care nu s-a încheiat, și aceasta doar într-o oarecare măsură, doar după căderea regimului comunist. Iată parabola prin care descria această situație unul dintre oficialii baptiști din acea perioadă. „În turma noastră există două tipuri de slujitori. Unii sunt măgari. Ei poartă poverile. Alții sunt câini. Ei păzesc turma de lupi. Totul a fost bine între noi până când câinii au început să latre la măgari.” Cu alte cuvinte, totul a fost bine atâta vreme  cât disidenții („câinii”) nu au început să vorbească public despre compromisurile pe care le făceau liderii evanghelici cu regimul comunist („curajul colaborării”, cum îl numea un popă ortodox pervers). Nimic „sinodal” în această poveste.

Lucrul acesta a devenit evident atunci când, după 1989, uni dintre colegii noștri din opoziție au devenit ei înșiși lideri ai comunităților noastre și a s-au dovedit a avea o mult mai consistentă stofă de dictatori decât aveau colaboraționiștii evanghelici din comunism, care păreau mici copii pe lângă acești profesioniști ai manipulării „sinodale”. În concluzie, repet, teoria este sublimă. Practica însă este o adevărată catastrofă.

Imperialismul eclesial american

Președinția penibilului Donald Trump, marea slăbiciune a conservatorilor, de la noi sau de aiurea, a scos la iveală stricăciunea, dincolo de orice tăgadă, a comunității ”soră” din SUA, cum o numește Vasea, a evanghelicilor români (mereu m-am întrebat de ce când e de rău e cu „soră”, și când e de bine e cu „frate”; eu zic că are de-a face cu misoginismul nostru structural, dar iarăși o să ziceți că am eu o obsesie). Deși centrul de greutate al lumii evanghelice s-a mutat de mult în Est și în Sud, sursele financiare și forța publicistică și instituțională a acestei lumi a rămas în Vest, și mai ales în Statele Unite. Atunci când această forță este dublată de apucături imperialiste și capitaliste de junglă, efectul este catastrofal. Ca urmare, așa cum bine spune Vasile, evanghelismul românesc, și cel mondial se află sub influența destructivă a marelui „frate” din Vest. Se spune că creștinismul s-a născut la Ierusalim, unde a fost o credință. Apoi a trecut în Grecia, unde a devenit o filosofie. După aceea a ajuns la Roma, unde a devenit o instituție. Și în cele din urmă a trecut oceanul și a ajuns o afacere. Care acum, iată, este răspândită, ca franciză, în toată lumea.

Sunt perfect de acord cu observația lui Vasile că 1989 evanghelicii din Vest au venit în Răsărit cu o atitudine pur imperialistă și prozelitistă, ignorând complet existența milenară a creștinismului în spațiul european răsăritean și încercând să-și edifice aici, de la zero, propriile buticuri eclesiale. La fel de corectă este observația lui că în perioada comunistă, misionarii din Vest care au venit la noi să ne dea o mână de ajutor în formarea noastră creștină au făcut-o cu o atitudine complet diferită, colegială și, dacă vreți, sinodală, ca să folosesc terminologie lui Vasea. Eu însumi sunt beneficiarul unei asemenea formări, prin relația mea, din 19977 până în 1989, cu organizația Navigatorilor, un grup evanghelic internațional dedicat uceniciei creștine.

Obsesii conservatoare

Motivul veterotestamentar al „țapului ispășitor”, teoretizat atât de consistent de antropologul francez René Girard, ne oferă o explicație convingătoare cu privire la motivelor diverselor obsesii ideologice, atât la stânga, cât și la dreapta. Dat fiind însă că vorbim despre o comunitate eminamente conservatoare, este legitim să vorbim de această dată de obsesiile dreptei, respectiv aceea a progresismului și a sexo-marxismului.

Și în această privință sunt perfect de acord cu Vasile. Problemele cu care se confruntă comunitățile evanghelice de la noi nu au de-a face nicidecum cu cele două ispite menționate mai sus. Ele nu sunt nimic mai mult decât niște perdele de fum, în spatele cărora își desfășoară „artileria” ideologică forțele ultraconservatoare de sorginte americană, care, în mod straniu, și-au găsit o serie de aliați de nădejde într-un număr de personalități conservatoare de la noi, cu convingeri religioase ortodoxe sau seculare, mai ales din tânăra generație. Deși cei mai mulți dintre aceștia (interesant, este vorba aproape preponderent de bărbați) sunt alergici la ecumenism și tind să-i privească de sus pe evanghelici, ei sunt intens curtați de către aceștia, în alergarea lor după respectabilitate și legitimitate în societatea românească. Rezultatul este un soi de epigonism penibil și servil, care nu face niciun serviciu comunităților marginale.

Sper ca prin aceste considerații să-l fi scos puțin pe Vasile din propriul confort, chiar cu riscul de a fi înjurat, însă o dată, de propriii coreligionari. Eu aș zice că, oricum ar fi, merită prețul.

Vasile Ernu – Sinoadele religioase in capitalism sau tragedia conservatorilor religiosi

Ultima poză a lui Vasea Ernu cu mama lui

Vasile Ernu a publicat astăzi pe Facebook o „predică” despre Marginali și relația lor cu Capitalul. La ce altceva te poți aștepta de la un stângist asumat? Sper să reușesc a scrie un răspuns acestei reflexii consistente. De aceea vă împărtășesc aici mai întâi textul său.


Predica de duminică. Am fost invitat să vorbesc la Arad și am vorbit. Păcat că nu mai e mama să mă audă…

Vin dintr-un mediu profund religios, cu o lungă tradiție de kibuț – adică de viață în afara statului. Dacă statul ar fi dispărut nu i-am fi simțit lipsa. Comunitatea știa să-și gestioneze bine lucrurile centrale de care avea nevoie: școală, muncă, întrajutorare etc. Firește că exista conexiune cu statul dar minimal.

Culmea e că în comunism aceste comunități au avut o perioadă de prosperitate. De ce? Secretul se află în gestiunea timpului și resurselor. Comuniștii au avut mereu un deficit de capacitate în a lua timpul cetățenilor. Îți luau un 8-10 ore pentru muncă, școală etc.

Care era un timp doar parțial al lor. În rest aveai timp berechet. În ce privește resursele ”sectanții” au inventat o tehnică pe care o foloseau și bandiții parțial: un job de acoperire gen paznic – 1 zi lucrai, 3 liber – paralel aveai o meserie care să-ți aducă venit suplimentar. Aveau mai multe tehnici comunitare: un soi de ultraconservatori cu practici socialiste 😉

Practic timpul trăit în comunitate era imens. Calculând simplu: cam de 20 de ori mai mult petrecea un om în comunitatea religioasă evanghelică în comunism decât astăzi în capitalismul liber. De ce? S-a schimbat stilul de muncă și controlul mijloacelor de producție: timpul și resursele nu le mai aparțin. Capitalismul este genial în ce privește controlul resurselor și timpului.

Stați că v-am luat prea tare. Ideea era următoarea. Urmăresc de mulți ani aceste transformări ale comunităților religioase mici: am scris Sectanții unde spun tot. Vin de acolo și mă interesează. Cunosc de la Lisabona la Vladivostok și de la Arhanghelsk la Tașkent mai toate aceste comunități. Prin natura istoriei de familie.

Pentru ei eu sunt ”oaia neagră” – nici măcar ”fiul risipitor”. Am prieteni destui în mediu cu care comunic. În general se tem de mine așa că nu mă prea invită pentru că ”Ernu spune lucruri strașnice”. Lucruri mai ”eretice”. Dar unii au curaj să mă invite. Apreciez acest lucru. Eu spun că din respect pentru ei nu le voi spune ce vor să audă ci exact lucrurile de care se tem. Așa e corect. Asta nu înseamnă că am dreptate – dar păcătos fiind, le mai și nimeresc. De la distanță unele lucruri se văd mai bine.

O, știu bine ce vor să audă și mai ales știu bine de ce se tem. Așa cum și eu știu bine că întâlnirea cu mama îmi provoca des disconfort: îmi spunea adevăruri greu de contestat, din acelea care produc un disconfort aproape metafizic. Iar cu acest tip de disconfort e greu de trăit.

Comunitățile acestea mici religioase care se descurcau de minune în comunism – am povestit pe larg în Sectanții – trăiesc o criză profundă în noul regim. Sunt mulți care înțeleg acest lucru și discută. Dar se tem să meargă până la capăt. Cu mulți povestesc aceste situații.

E o situație ”sinodală”. Adică situație de criză. Ce făcea Biserica în situații de criză, în confruntarea cu o problemă majoră? Făceau un Sinod, un Conciliu – se adunau liderii și discutau, analizau, polemizau asupra problemei și căutau soluții. Asta este în esență situația sinodală – situația de criză. Atenție: eu vorbesc strict ca un laic și din punct de vedere tehnic nu sunt preot, pastor, rabin – dar înțeleg bine mecanismele cred.

Când Biserica creștină a devenit o forță și însăși puterea și-a sistat această practică ca și cum totul a fost învins: noi suntem puterea. Sinoadele s-au încheiat, dogma și crezul au fost încheiate. Vine epoca lungă de dominație instituțională a creștinismului.

Crizele care apar nu se mai rezolvă prin Sinod ci prin forță în stilul unei puteri statale. Pe acest fond apare Reforma. Prin Reformă începe fragmentare și tot așa. Nu e cazul să explic aici.

Însă comunitățile mici își fac un soi de mici Sinoade în prima fază. Dau exemplu cu sinoadele din kolhoz/CAP în care comunitatea din care m-am născut trebuia să ia decizii practice în legătură cu diverse situații: intrăm sau nu în UTC și PC? Luam și noi din bunul colectiv sau nu? Cum ne comportăm cu tehnica, cu banii? Etc. Sunt mecanisme de reglare a unor comportamente în corelație cu crezul comunității care este dedus din textele Bibliei. La ei totul trebuia bazat pe Scripturi la care trebuie multă muncă de interpretare.

Acum comunitatea nu mai face aceste mișcări: ba mai mult – ea este presată imens de comunitățile din SUA, din exterior.

Trebuie amintit că Estul, toate comunitățile de aici, chiar dacă mereu au ținut legătură cu cele din occident și în mod special din SUA, ele au fost rupte și autonome de exterior. Mai ales în comunism. Adică ele s-au dezvoltat destul de independent creând o proprie teologie, practică și cultură. Foarte diferită de ce avem afară. Puternic influențată de cultura rurală, ortodoxă, mediile culturale locale, limbă, istorie locală etc. Foarte diferită de cultura evanghelismului american. Cu o puternică tradiție a represiunii și a tehnicilor de supraviețuire. Aceste comunități sunt o comoară pentru întregul areal social de la noi.

Vine Revoluția – marea ruptură. Anii 90 au adus pentru ei un soi de explozie fără precedent. Ca pentru toată societatea dar acolo lucrurile sunt și mai dure.

Sunt trei fenomene importante: controlul timpului, controlul resurselor și influența comunității ”soră” din SUA.

În anii 90 a venit ”invazia” evanghelicilor americani. Nimic rău în sine. Ei au venit cu un puternic ”know-how” și cu multe finanțe. Ei sunt bine organizați. Intenții nobile. Dar cum știm de câteva mii de ani din Vechiul Testament: fiecare dar vine cu lepra de rigoare – otrăvit. Americanii, ca orice cultură imperială, vin cu o proprie ideologie, teologie, stil de viață. Coca Cola nu e neutră – e mult mai puternică decât Partidul Comunist. Și mai ales: vin în ”colonie” cu o idee că trebuie să o ia de la capăt, de la zero. E ca și cum cei de aici nu au propria istorie, cultură religioasă, practică etc. Vă sună cunoscut?

O mică paranteză: grupurile care veneau aici în anii 70 nu făceau asta. Cazul faimoșilor Crusaders – misionari americani care se înscriau pe la facultate aici ca să ajute comunitățile locale. Ei aveau ca scop oferta de servicii celor care deja activau, nu construcția de la zero.

Cei de după 90 vin în mare parte ca și cum aici ar fi păgânism și trebuie reluat de la zero. Iar la presiunea puterii lor o mare parte a comunității în zece ani a început să arate ca orice biserică americană: la muzică (traduceri din americană), la teologie (teologia prosperității), la stilistică, la retorică etc. Nu în totalitate, firește: dar influența a fost imensă. Și mă tem că deloc utilă: era o teologie de import, adaptata pe calapodul și problematica SUA. Noroc că SUA și-a exportat toate problemele și le avem și noi din plin. Globalizarea ne-a făcut pe toți americani.

Bun. Dar după mine cea mai mare problemă e legată de controlul timpului și resurselor. În noul context capitalist – a relațiilor de muncă, de producție, de organizare, de consum – comunitatea nu le mai poate controla. Controlul timpului și resurselor începe să devină o problemă imensă. Brusc comunitatea nu mai are timp pentru ea pentru că are un nou stăpân – Capitalul. Ce nu a reușit Partidul Comunist a reușit Capitalul. Dacă comuniștii s-au convertit la capitalism și creștinism în masă după 90, în totalitate, Capitalul nu dă niciun semn. Capitalul nu se poate creștina. Capitalul nu are Dumnezeu – el este Dumnezeul. Sau mai bine zis Idolul suprem. Acaparează tot timpul, controlează și monopolizează toate resursele.

Teologia care vine din SUA – teologia bunăstării care e o teologie de curte a neoliberalismului – spune: dacă ai bunăstare, înseamnă că Dumnezeu te-a binecuvântat. Sărăcia este un blestem pentru că nu îl urmezi pe Domnul. Bogăția este un semn al salvării. După mine este o teologie profund anticreștină și anti-evanghelică. Pe vremea mea 😉 Evangheliile aveau alt mesaj: era mesajul economiei darului nu a economiei acumulării. Economia acumulării este damnată în tot mesajul Noului Testament. Iar în cultura Vechiului Testament este o economie a redistribuției bine pusă la punct: a 7-a zi de odihnă, al 7-lea an sabatic, 7×7=49 – anul jubiliar de resetare a averii, datoriilor etc. Plus un întreg set de servicii sociale pentru categoriile vulnerabile. Dacă aș fi creștin serios aș condamna această teologie ca eretică.

Dar criza vine peste comunitate și încă una dură: toți simt asta. Cauza? Se caută un țap ispășitor. Acum e la modă sexo-marxismul. Aceasta e găselnița conservatorilor americani evanghelici. Adică valorile ne sunt atacate de aceste curente periculoase. Toată isteria cu ”familia tradițională” vine pe această filieră.

Am fost întrebat și eu ce părere am. Teza mea e simplă: haideți să verificăm. Câți dintre enoriași sunt afectați de „sexo-marxism” și câți de altceva? „Familia tradițională” e afectată de sexo-marxism sau de relațiile noi de muncă, stil de viață, control al timpului și resurselor, consum, credite, migrație economică etc? Vă spun un mic secret: „sexo-marxiștii” sunt acum ocupați acum cu diversitatea ”sexului îngerilor” și mai puțin cu problemele sociale și economice: trăiesc falsitatea conservatoare neoliberală în oglindă. Am avantajul să cunosc bine ambele tabere.

Care sunt problemele centrale cu care se confruntă comunitatea și familia tradițională? Dacă azi ați face un Sinod, ce ar trebui discutat? Sexo-marxismul sau altele? Mă tem că enoriașii habar nu au de sexo-marxism însă fiecare al treilea e plecat la muncă afară și nu și-a mai văzut familia de ani de zile iar cel de sus e uitat demult – are card deja, la ce bun Dumnezeu?

Hai să vedem care sunt problemele: migrația forței de muncă, lipsa timpului liber, problema împrumuturilor/creditelor care condiționează stilul de muncă, problema veniturilor, consumul etc. De ce explodează familiile? Că citesc sexo-marxiști sau că fug după un loc de muncă, că sunt presați de nevoia de resurse, că nu mai au timp să-și vadă copiii, familia etc? Mie mi se pare că aici e bătălia: munca, resursele, timpul, consumul. De ce în vechiul regim petreceați în comunitate de vreo 20 de ori mai mult decât acum? Cum se face că 30% din familii sunt rupte din cauza muncii și veniturilor? Mă îndoiesc că de la sexo-marxism li se trage. E de la cu totul altceva. Și eu tind să cred că e legat de presiunea a ceea ce numim Capital: care impune un control sever asupra timpului și resurselor. Mă rog, în Scripturi spune asta dar când asculți predicatorii lui Trump și nu mai faci Sinoade biblice, aici ajungi. La aberații. Și asta predică mai toți liderii conservatori creștini locali și globali isteric: noii apostoli ai hegemonului actual.

Și aici vin cu argumentul meu: Evanghelia după Ernu. Problema împrumutului, datoria, creditul bancar care este chintesența Capitalului de rit nou. Cine are împrumut nu se poate mântui, salva.

În Evanghelii există faimoasa parabolă a salvării, a mântuirii celui bogat. Și se spune: e mai ușor să treacă o cămilă prin urechile acului decât un bogat să intre în Împărăția Cerului. De ce? Pentru că un bogat renunță greu la bogăția lui – unde e bogăția ta acolo e și sufletul tău. Proprietatea, bogăția este privită ca o mare povară, o mare lipsă de libertate. Dar bogatul, pentru că e stăpân pe acea bogăție acumulată cu trudă sau prin furt, poate renunță la ea – e proprietatea lui, e în puterea lui.

Eu spun: e mai ușor să pătrundă un oligarh cu toată averea lumii în Împărăția celui de sus trecând prin urechile acului decât un împrumutat. De ce? Pentru că împrumutul este o avere pe minus. Ai o avere dar nu este averea ta, nu ești stăpân pe ea: ea are un alt stăpân care-ți controlează resursele și timpul. Împrumutul înseamnă a oferi control asupra resurselor și timpului noului stăpân – Capitalul. Tu îți vinzi timpul în avans, vinzi controlul timpului și resurselor, pentru nimic. Și partea cea mai tragică: nu poți renunța la această avere pe minus. Pentru că nu-ți aparține.

Așa că pentru un om împrumutat salvarea este imposibilă – nici Dumnezeu nu te poate ajuta. Pentru că puterea împrumutului produce o lume a sclavilor pentru care alții iau decizii în locul lor. Sufletul tău e acolo unde e comoara ta – iar aici comoara nu e a ta, ci a altora. E o lume a lipsei de salvare – iar salvarea este un act politic. Împrumutul produce o lume profund antipolitică – te scoate din joc. Puterea ta ca actor politic e dizolvată – ești un sclav care decide în concordanță cu împrumutul și interesele celui care te împrumută.

Iată despre ce ar fi noul meu Sinod, dacă l-aș face. Despre cum ne mai salvăm într-o lume în care nu mai putem să ne controlăm timpul și resursele. În ce privește relația cu Dumnezeu? Nu sunt competent pe astfel de lucruri.

Însă respect oamenii profund credincioși care sunt frământați de aceste teme. Și apreciez pe cei care trec peste prejudecățile comunității și se mai întâlnesc și cu eretici ca mine. Nu știu dacă-i pot ajuta cu ceva însă cu siguranță eu am ce învăța de la ei chiar dacă ei nu știu. Iar eu sunt mereu interesat să mă văd și să discut cu oameni care gândesc altfel decât mine – de cei care gândesc ca mine sunt cam sătul. Mă ajută să fiu scos din propriul confort. Așa că vă mulțumesc.

Cât de mult seamănă istoria ”sectei” mele cu istoria țării mele și a Estului meu drag.

Ne-am despărțit și am plecat fiecare în drumul său: în speranța unei lumi mai bine, mai drepte, mai echitabile mai pline de speranță că vom avea acces la puțin timp liber pentru noi și cei dragi. Și cum spunea mama – să avem speranța și mulțumirea unei felii de pâine cu care începe fericirea.

Ceea ce vă doresc și vouă.

Pur și Simplu: Colibași-București – Despre Vasile Ernu

Published on 7 Jun 2017

De unde vine „omul de stânga” – așa cum își zice – Vasile Ernu, scriitor român, eseist, comentator politic, cunoscut pentru cărțile sale „Născut în URSS”, „Sectanții”, „Bandiții”? Cum definește ceea ce numește „stânga mea” și cum a ajuns la astfel de convingeri?

Doi prieteni vechi se întîlnesc după aproape 20 de ani la Oradea : Vasile Ernu

Source: Doi prieteni vechi se întîlnesc după aproape 20 de ani la Oradea : Vasile Ernu

Vasile Ernu, despre vremuri de mult apuse – acum vreo 25 de ani, u ocazia lansarii Marginalilor la Oradea.

Marginali în centrul atenției – Revista 22 – saptamanal independent de analiza politica si actualitate culturala

Vasile Ernu nu scrie doar o cronică de familie, nici o autobiografie, ci preferă să recupereze, cu o doză onestă de luciditate antropologică, destinul unei comunități periferice, ostile „lumii acesteia“, înrădăcinate în ereziologia vechii Rusii țariste și captive în imperiul sovietic.

Source: Marginali în centrul atenției – Revista 22 – saptamanal independent de analiza politica si actualitate culturala

Domnul Teodor Baconschi scrie una dintre cele mai bune si interesante cronici de pina acum despre cartea lui Vasile Ernu.

Vasile Ernu: sectantul, ateul, marginalul… – SuplimentulDeCultura.Ro

Source: Vasile Ernu: sectantul, ateul, marginalul… – SuplimentulDeCultura.Ro

Petru Negura, lector la Universitatea Pedagogica de Stat din Moldova (Chisinau), doctor in sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris, scrie o recenzie nuantata si atenta la detalii, pentru ultima carte a lui Vasile Ernu.
Dincolo de citeva marunte inadvertente, care tin de lipsa de familiaritate a domnului Negura cu spatiul ‘sectant’, analiza lui este una de substanta, si merita toata atentia.

10 ani de la debut. Cadou: Născut în URSS /adiobook free : Vasile Ernu

Nascut in URSS, audiobook free

Source: 10 ani de la debut. Cadou: Născut în URSS /adiobook free : Vasile Ernu

Vasile Ernu – Bumerangul rabinilor hasidici se întoarce întotdeauna altfel

Vasile Ernu & Iosif Ton
Vasile Ernu & Iosif Ton sau ‘Fiul risipitor’ si Patriarhul

Îmi beau dimineaţă liniştit cafeaua, citesc presa şi poşta mea electronică. Mă uit. Şterg multe, multe mesaje fără să le deschid pentru că ştiu după „nume” că sînt gunoi. Văd un mesaj neclar. Să închid, să deschid? Iarăşi vreo mătuşă din Africa, unchi din Siberia sau nepot din Elveţia?

Deschid şi citesc.

„Iubite frate Vasile,

Am citit Sectanţii şi mi-a dat plăceri rar trăite. M-a dus înapoi la copilaria mea, şi la toata viaţa mea de sectant şi am retrăit totul prin excelentele tale povestiri şi descrieri. Îţi mulţumesc că ai îndrăznit să intri atât de total în “pielea” sectanţilor, sau “în pantofii” lor, şi ai avut curajul să spui “lumii” cine suntem noi (sau, poate cine am fost noi, deoarece noua generaţie nu mai trăieşte în ceea ce am fost noi!). Acum trebuie să plec undeva pentru câteva ore.

Poate reuşesc să te sun mai târziu, după amiază. Continue reading “Vasile Ernu – Bumerangul rabinilor hasidici se întoarce întotdeauna altfel”

Vasile Ernu, A Short Trilogy of Marginals. The Sectarians, Polirom, Iasi, 2015 – Book Review, by Ciprian Nitu

Sectantii - Vasile Ernu

The book written by Vasile Ernu, The Sectarians, is the first volume of a broader study dedicated to marginal groups from a geographic region that is also marginal, the Budjak province. Budjak is nowadays part of Ukraine, a region bounded on the north and west by the Republic of Moldova, on the south by Romania, and on the southeast by the Black Sea. This region was historically governed by different states and is as a consequence very heterogeneous, ethnically and culturally speaking. If The Sectarians investigates the religious marginal groups of the region, the other two planned volumes will study “the bandits” who act at the limits of law or even break it, and the “strangers” who are ethnically, culturally and politically marginalized.

Ernu’s book is not an investigation of an emotionally neutral object. The Sectarians is for the most part the history of author’s own community that he wants to say having in mind the archetype of the Five Books of Moses (the Torah, the Pentateuch). The book catches from the beginning through the author’s option for a “biblical” structure. This is unquestionably an effective strategy of captatio benevolentie. But of course the author does not seek to carry out a comprehensive parallel between the biblical story and the history of his own community. However, the central messages of the Books of Moses can be used in order to decode each of the main sections of Ernu’s book.

It has to be clearly said from the beginning that we are not speaking about a religious history book but an anthropology book that can be of interest not only for those preoccupied with religion but also for those interested in sociology, economics or politics. Continue reading “Vasile Ernu, A Short Trilogy of Marginals. The Sectarians, Polirom, Iasi, 2015 – Book Review, by Ciprian Nitu”

Saga nostalgică a sectanţilor lui Vasile Ernu (II) – Eseistică – Observatorcultural.ro

Saptamanal de informatie si analiza culturala

Source: Saga nostalgică a sectanţilor lui Vasile Ernu (II) – Eseistică – Observatorcultural.ro

Iata aici a doua parte a recenziei scrisa de Paul Cernat pentru Observatorul cultural la cartea lui Vasile Ernu, Sectantii.

Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 6

Îmi amintesc două poveşti din această perioadă.

Feri bacsi m-a provocat pentru prima dată să gîndesc altfel puterea şi chiar comunismul. El este cel care mi-a spus foarte devreme în serile lungi, pline de poveşti şi învăţăminte: nu este legitim pentru un creştin să fie anticomunist. Un creştin este mult mai mult decît un anticomunist. A fi anticomunist e atît de simplu! Nu avem mulţi, e adevărat, dar e simplu. Cei din jurul nostru care ar trebui să fie anticomunişti nu sînt. Pentru noi e puţin mai complicat. Noi spunem: urăşte păcatul şi iubeşte-l pe păcătos. Numai că aceasta o poate face doar Dumnezeu. Deci, spunea el, în realitate, în practică, nu poţi să urăşti comunismul şi să-i iubeşti pe comunişti. Or, dacă anticomunismul tău te împiedică să-i iubeşti pe comunişti, atunci ţi-ai ratat chemarea de creştin. Noi trebuie să-i iubim atît de mult, încît să-i scandalizăm pe toţi, să-i facem să se revolte faţă de toată nedreptatea din jur. Noi nu putem fi anticomunişti, însă actele noastre sînt infinit mai anticomuniste decît toată disidenţa la care visează toţi. Asta m-a pus pe gînduri.

A doua poveste e legată de un alt om care, indirect, m-a salvat de la exil. La sfîrşitul anilor ’70, Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), al cărui membru ar fi trebuit să devin, condus de prietenul meu Pavel, şi în acelaşi timp navigatorii, după un an de relaţie cu ei, m-au pus în faţa unei alegeri: ori rămîi în disidenţa religioasă şi părăseşti mişcarea navigatorilor, ori alegi să rămîi în mişcarea de ucenicie, dar atunci trebuie să pleci din disidenţă, căci cele două nu sînt compatibile. Nu era vorba despre o problemă ideologică. Pur şi simplu mişcarea de disidenţă era publică şi avea drept scop confruntarea cu Securitatea. Apartenenţa la aceasta ar fi pus în pericol mişcarea navigatorilor, care era prin excelenţă subterană. în vara aceea, înainte ca ALRC să devină public, Pavel mi-a spus: Continue reading “Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 6”

Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 5

Să revenim după acest mare ocol la unchiul meu Dan, căci despre el era vorba. Fireşte, el nu putea fi altundeva decît în sînul acestei lupte. în prima linie. Era nelipsit de la întîlniri, dezbateri, organizarea de evenimente şi acţiuni de tot felul. Pe atunci însă acţiunile anticomuniste de protest îl fascinau cel mai mult. Se vedea deja pe el ştampila puşcăriei, se întrezăreau hainele vărgate de puşcăriaş. Poate şi pentru că era prea nărăvaş, tînăr şi lipsit de protecţie şi de experienţă în faţa maşinăriei Securităţii, cei mai în vîrstă au decis să-l protejeze şi să-l împingă spre alte domenii.

Comunitatea noastră avea nevoie în acea perioadă de mulţi „învăţători”, acei exegeţi ai Bibliei. Comunitatea se dezvolta, vremurile erau în schimbare şi, cum Biblia era axul nostru central, era o nevoie imensă de astfel de oameni. Cei mai buni erau împinşi spre acest domeniu. Atunci, în acele momente zbuciumate, cînd unchiul Dan era pe muchie de cuţit, prin intermediul unchiului Iosif au „debarcat” pe malurile rîului Bahlui din tîrgul Ieşilor faimoşii „navigatori”. V-am spus că noi avem ceva cu apele şi navigaţia.

„Navigatorii” era o grupare din spaţiul american, specializată în studiul biblic şi în ceea ce în tradiţia creştină se numeşte ucenicie. Totul se făcea conspira¬tiv, clandestin, după nişte rînduieli numai de ei ştiute. E cam greu să ascunzi un american de ochii Securităţii într-un regim ceauşist. Ei aveau însă tot soiul de tactici: unii se înscriau la universitate pentru studii, alţii îşi motivau prezenţa în ţară prin diverse activităţi, iar alţii veneau pentru vacanţe la munte, unde de fapt organizau tabere de studiu. Mai mult de zece ani au durat aceste studii intense cu aventuri demne de filmele poliţiste americane şi dramele ruseşti. Continue reading “Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 5”

Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 4

Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată la începutul anilor 70, cînd unchiul Iosif a scris o broşură în engleză şi în română intitulată Cine îşi va pierde viaţa, în care descria situaţia reală din comunităţile noastre, conflictele şi problemele cu care ne confruntam şi mai ales problemele pe care le aveam cu regi¬mul ceauşist. Spus direct şi tranşant.

Această broşură a fost mai tîrziu sintetizată într-o scrisoare, semnată de 50 dintre liderii noştri şi expediată însuşi tovarăşului Nicolae Ceauşescu. A fost trimisă după toate regulile birocratice, fiind depusă la registratura Comitetului Central. Avea să fie o adevărată bombă, căci pentru prima dată o astfel de scrisoare, cu un astfel de conţinut, semnată de un număr atît de mare de lideri ai unor comunităţi, îi era trimisă direct „tovarăşului”.

Cum era de aşteptat, aceasta a apărut imediat şi în Occident, tradusă în engleză. „Întîmplarea” face ca ea să apară în toiul pregătirilor faimoasei Conferinţe Europene de la Helsinki şi chiar în perioada în care Washingtonul purta tratative cu Bucureştiul pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României. Să fi fost o întîmplare? Nu cred. Ai noştri erau prea bine organizaţi ca să lase lucrurile în voia sorţii. în timp ce o parte a intelectualilor, scriitorilor, oamenilor de creaţie îi aduceau osanale „tovarăşului”, iar o altă parte „rezistau prin cultură”, ai noştri trimiteau această scrisoare şi înfăptuiau acte extrem de îndrăzneţe pentru acea vreme. Rezultatul? Ca prin minune, puterea comunistă a acceptat să negocieze cerinţele liderilor noştri, mare parte fiind acceptate. Şi acesta era doar începutul. Şi pentru noi, şi pentru regimul Ceauşescu în relaţia cu noi. Continue reading “Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 4”

Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 3

În acea vreme erau cîteva personalităţi care aveau să devină emblematice pentru România socialistă, „fraţii” Iosif şi Liviu. Erau poate cei mai buni predicatori pe care i-a avut comunitatea noastră în anii comunismului. Primul fusese student eminent la Oxford şi se întorsese în ţară cu gînduri măreţe. Al doilea avea harul de a face ceea ce la noi se numeşte „mari treziri”. Pe unde trecea el, totul căpăta viaţă, iar biseri¬cile şi comunităţile „dădeau în clocot”. Amîndoi aveau o putere incredibilă de a pune în mişcare oamenii, de a-i organiza şi de a le da o direcţie. Acest tip de lideri erau adoraţi în comunităţile noastre. Şi unchiul Dan a fost cît pe ce să li se alăture, să devină în scurt timp vîrf de lance, unul dintre lupii tineri ai „pocăiţilor”. Asta avea să se întîmple ceva mai tîrziu însă.

Comunităţile noastre din România aveau o foarte bună legătură cu comunităţile internaţionale, ceea ce noi, cei din URSS, nu am avut niciodată. Imperiile sînt autosuficiente, nu au nevoie de nimeni din afara lor, iar acest spirit ni s-a transmis şi nouă. Iosif avea însă să schimbe cu totul faţa relaţiei comunităţilor noastre cu cele internaţionale şi mai ales relaţia comunităţilor noastre din România cu statul. Aveau să se întîmple lucruri nemaiauzite şi nemaivăzute pe la noi.

Nu veţi mai auzi această istorie, pentru că anticomuniştii români de după ’89 vor monopoliza întregul discurs şi vor transforma anticomunismul într-o marfă, bîtă ideologică şi resursă pentru putere. în realitate, disidenţa românească tîrzie, spre deosebire de cea din anii ’50, este în mare parte o invenţie, cu mici excepţii care trebuie respectate şi menţionate permanent. Cum e cazul lui Paul Goma şi Doina Cornea, de exemplu. însă o disidenţă sistematic organizată au avut-o doar sectanţii, „pocăiţii” români, despre care probabil că nu aţi citit mai nimic. Ei nu fac obiect de studiu, nu sînt pe lista beneficiarilor. Continue reading “Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 3”

Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 2

Preferatul meu pe linia familiei rămase în România comunistă rămîne însă mult mai tînărul unchi Dan, un adevărat „mînz nărăvaş”, cum îl numea tata. Neîmblînzit, inconştient de curajos, slobod la minte şi la gură şi cu un spirit al dreptăţii nealterat, adolescentin, pe care şi l-a păstrat şi în ziua de azi. A îmbătrînit puţin între timp, dar e la fel de zbuciumat ca la prima tinereţe. Ba aş spune că s-a radicalizat. Doar că o face cu mai multă înţelepciune şi echilibru, chiar dacă îl irită puţin acest termen. El ar zice: „Un măgar mort e perfect echilibrat”.

Ca şi atunci, şi acum e mereu pe drumuri. Agenda lui arată ca registrul serviciului de informaţii al aero-portului Heathrow din Londra. Ori de cîte ori îl sun, aflu că, dacă nu e în Iaşi, e în Georgia sau Armenia, dacă nu e în Caucaz, atunci sigur e în Albania sau Bosnia, iar dacă nu e nici acolo, sigur e pe undeva prin ţările din Asia. Cum zicea bunelul: cu neamul nostru călător, nici Duhul Sfînt nu mai ţine pasul.

În tinereţe a visat să se facă marinar, să conducă vapoare. Apa, peştele, nava, cîrma sînt o veche boală „pocăită”. Vă mai amintiţi de Moby Dick? Bisericile noastre sînt făcute cam după acelaşi cala¬pod. O corabie, marinari, un amvon-cîrmă de unde se predica-naviga prin valuri şi furtuni spre a salva echipajul de furia acestei lumi-ocean. Toţi ne visăm Ahab cînd ieşim la amvon sau în lume după peşte, balene şi alte fiinţe pierdute pe care dorim cu orice preţ să le salvăm. Continue reading “Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 2”

Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 1

 

Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod;
nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască,
fiindcă toţi sînteţi una în Hristos Isus.

Galateni 3:28

La începutul anilor ’90, cînd comunitatea noastră din România trecea prin mari transformări, ca mai toată ţara şi tot fostul bloc estic, unchiul exilat în America în anii comunismului românesc s-a întors în ţară. Era un om împlinit, dar părea foarte trist, puţin descumpănit. Nu mai era rebelul din anii 70, gata să înfrunte toate grozăviile lumii, dispus să facă orice sacrificiu. Să fi fost vîrsta de vină? în comunitatea noastră procesul era mai degrabă invers. Vîrsta nu te făcea mai moale, ci mai dîrz. Bătrînii noştri erau ca vinul învechit, ca o stîncă ce a rezistat şi în faţa picăturii chinezeşti, şi în faţa şuvoiului de ape năprasnice.

În exilul american, el a avut o viaţă aproape perfectă: o familie reuşită, cum spunem noi, copii extra-ordinari, care învăţau la cele mai bune universităţi americane, şi o slujbă foarte bine plătită. I-au lipsit doar ţara şi grupul din care a plecat. Comunitatea de acolo nu era suficientă, se lupta cu aceleaşi frămîntări şi aceleaşi probleme cu care se confruntase acasă, dar care pe pămînt american nu mai aveau nici o relevanţă, nici o noimă. Dacă vrei să cunoşti România anilor ’60, 70, ’80, mergi în SUA şi vizitează comunităţile religioase plecate în anii aceia. Doar hainele şi casele arată altfel. Ei au rămas aceiaşi. Preocupările lor au rămas acolo, în acei ani.

Asta m-a şocat cel mai mult. Cînd prieteni ai mei, emigraţi în anii ’80 sau ’90, vin şi discută, mă întreabă despre probleme şi teme din perioada cînd au plecat. Noi am evoluat, ne-am schimbat. Şi noi, şi întreaga societate. Au apărut alte probleme. în raport cu locul de unde au plecat, ei nu s-au schimbat. Au luat cu ei lumea de aici şi de atunci, au dus-o în State şi au conservat-o. Astfel au apărut nişte monştri greu de controlat. Continue reading “Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 1”

Filme. Carti – Interviu cu Vasile Ernu despre ‘Sectantii’ lui

Vasile Ernu - Sectantii

Interviul de mai jos, publicat de situl Filme. Carti este semnat Jovi.

*  *  *

Nu am scris încă despre cea mai recentă carte a lui Vasile Ernu, Sectanții, primul volum din Mica trilogie a marginalului, apărut de curând la Editura Polirom, în colecția Ego-grafii. Va veni și timpul acestei recenzii, dar până atunci am stat de vorbă cu autorul, iar interviul născut din această discuție atinge câteva teme deosebit de interesante, precum religia, influența acesteia asupra comunității, marginalii religiei, dar și actuala literatură românească și basarabeană.

-Să intrăm brusc în atmosfera celei mai recente cărți scrise de tine-”Sectanții”. Despre ce sectă este vorba? În carte am descoperit o descriere exactă a acesteia, dar parcă nu am regăsit nicăieri denumirea ei; cum își spuneau ei?

Să intrăm abrupt. Bine. La lansarea din Iaşi, Ovidiu Gherasim-Proca observa că dacă citeşti cartea atent este foarte greu să identifici despre ce sectă e vorba. E foarte greu de pus degetul pe una din ele şi mai ales nu e deloc simplu să-l identifici pe Ernu acolo cu toate că el spune „noi”, „comunitatea noastră”, „eu”.

Aşa e. Am avut grijă de asta pentru că pe mine mă interesează să construiesc cumva un prototip al „marginalului sectant” din această parte a lumii, din această periferie de istorie şi geografie numită Bugeac. Pentru mine asta e foarte importat. Ce ştim însă bine, din toată povestea expusă pe 350 de pagini, este genealogia lor. Adică ştim clar care este compoziţia lor, de unde se trag, care este genealogia lor, care sînt elementele centrale ale crezului lor şi mai ales ale practicilor lor cotidiene în raport cu Puterea şi cu grupurile majoritare.

Şi ce ştim? Ştim că la baza „sectei prototip” de care mă ocup stau trei comunităţi: raskolnicii ruşi, cei ieşiţi din revolta împotriva bisericii pravoslavnice oficiale şi fugiţi spre gurile Dunării pentru a se ascunde de mîna lunga a ţarului şi bisericii majoritare, o comunitate care cred că a inventat „buntul”, tipul de revoltă rusească; evreii meisanici, cei care reinventează un soi de creştinism primar, cel de catacombă, de o radicalitate fără precedent; şi comunitatea germanilor colonişti care sînt nişte protestanţi, dar care în acest context par din alte lumi, radicali prin puritanismul şi practicile lor cotidiene.

Deci pracitic avem un cockteil compus din cele trei ingrediente care au dat un „produs” exploziv foarte diferit de tot ce avem în această „faună” etnică şi religioasă din Bugeac. Totul se întîmplă pe parcursul a 100 de ani în patru structuri statale diferite: Imperiul Ţarist, România Mare, URSS şi RM/Ucraina.

E mult mai fecund acest tip de literatură care de multe ori nu spune, ci creează „secrete”, pe care cititorul le tot caută, pune întrebări care îl fac pe cititor să caute.

Continue reading “Filme. Carti – Interviu cu Vasile Ernu despre ‘Sectantii’ lui”

Putin din mult. „Sectantii“ lui Vasile Ernu

Putin din mult. „Sectantii“ lui Vasile Ernu.

O noua recenzie, scrisa de domnul Mirel Banica, la ‘Sectantii’ lui Vasile Ernu. Una consistenta si mai critica de aceasta data, asa cum este normal, data fiind pozitia asumat ortodoxa a autorului acesteia.

Născut în Bugeac : Vasile Ernu

Născut în Bugeac : Vasile Ernu.

Iata aici un nou articol despre ‘Sectantii’ lui Vasile Ernu.

Marginalii din centrul lumii. Despre Sectanții lui Vasile Ernu – Revista Timpul

Marginalii din centrul lumii. Despre Sectanții lui Vasile Ernu – Revista Timpul.

Un nou articol despre cartea lui Vasile Ernu, Sectantii.

28 mai, Iasi – Lansare – Vasile Ernu, Sectantii

Lansare - Vasile Ernu, Sectantii

Prima lansare a cartii a avut loc miercuri, 13 mai, la Terasa J’ai Bistrot din Bucuresti.

Cartea va fi avea lansarea oficiala la Bookfest Bucuresti, simbata 23 mai, ora 17, la Standul Polirom.

Daca sunteti interesati, puteti citi AICI un fragment din carte.

Vintila Mihailescu – Perspective incomode (despre ‘Sectantii’ lui Vasile Ernu)

Sectantii - Vasile Ernu

Întîmplarea a avut loc la Biroul de Paşapoarte. Merge omul la acest birou şi acolo începe un interogatoriu cum numai instituţiile evreieşti actuale ştiu să facă.

– Locul naşterii?
– Imperiul ţarist.
– Şcoala?
– România Mare.
– Muncă?
– URSS, profesor de muzică.
– Pensia?
– Republica Moldova…
– Sînteţi umblat prin lume, cetăţene şalom Isakovici, constată domnul de la Biroul de Paşapoarte.
– Da’ de unde! răspunde abătut bătrînul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viaţa mea. Acum am ieşit prima dată din oraş… Continue reading “Vintila Mihailescu – Perspective incomode (despre ‘Sectantii’ lui Vasile Ernu)”

”Doar o secta ne mai poate salva….” – Interviu cu Vasile Ernu

Interviul de mai jos a prefatat prima lansare a ultimei carti a lui Vasile Ernu, Sectantii, care a avut loc miercuri, 13 mai, la Terasa J’ai Bistrot din Bucuresti;

Vasile Ernu - Sectantii

Dragă Vasile Ernu, vii cu o nouă carte, cu un nume incitant: ”Sectanții. Mică trilogie a marginalilor”. De ce sectanţi și de ce marginali?

De mult timp mă gândesc să scriu ceva depsre marginali dintr-o perspectivă puțin diferită de cea întâlnită des pe la noi. Altfel de marginali. Mă pasionează marginalii și am lucrat destul de mult cu câteva grupuri. Am ”dormit într-un pat cu ei” ca să pot să-i înțeleg, să-i pricep. Mă interesează foarte mult să înțeleg societatea și istoria prin ochii lor. Totul arată altfel. Lumea văzută prin ochii lor arată radical diferit faţă de cea văzută prin ochii majoritarilor. Felul lor de organizare e diferit, tehnicile de supravețuire, care mă interesează în mod special sunt foarte diferite. Sunt chiar opuse tehnicilor grupurilor majoritare. E mai ceva ca în Matrix.

Practic trilogia mea va încerca să spună povestea a trei grupuri marginale. Primul volum se ocupă de sectanți. Al doilea de bandiți. Despre al treilea grup mai discutăm la anul: sunt niște grupuri mai speciale. Continue reading “”Doar o secta ne mai poate salva….” – Interviu cu Vasile Ernu”

Vasile Ernu – Sectantii – A iesit de la tipar!

Vasile Ernu - Sectantii

29 mai, Iasi – Sectantii – Experienta comunitatilor religioase marginale in secolul XX. Cazul Basarabia

Sectantii

Sunt foarte trist ca la data acestui eveniment voi fi departe de Iasi, la o intilnire World Vision in Accra, Ghana. Asa incit il las pe Vasea pe miinile voastre. Danut jemna, sper sa nu-l lasi sa scape ieftin.

Dialogul va fi legat de ultima carte a lui Vasile Ernu care va aparea saptamina viitoare la Polirom. Iata coperta:

Sectantii - Vasile Ernu

Vasile Ernu – Sectantii

sectantii_1a

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La mijlocul luinii mai apare volumul Sectanţii, primul volum din trilogia – Mică trilogie a marginalilor – Sectanţii * Bandiţii ** Izgoi-Jidî ***

Iata mai jos cuprinsul cartii. Continue reading “Vasile Ernu – Sectantii”

Vasile Ernu despre Charlie Hebdo si “Je suis Charlie”

Vasile Ernu - GQ

Situl Bookaholic a publicat interviuri cu o serie de scriitori romani in legatura cu tragedia recenta de la Paris. Iata ce scrie prietenul meu Vasile Ernu, cu care sunt in mare masura de acord, de aceasta data.

* * *

E multă isterie acum şi ea vine din toate direcţiile. Nu, această tragedie nu este despre musulmani, despre i/emigranţi sau despre limita libertăţii. Terorismul nu e reprezentativ pentru lumea musulmană, aşa cum Breivik nu e reprezentativ pentru lumea creştină europeană actuală. Şi unii şi alţii condamnă astfel de gesturi inumane şi aici vedem foarte clar că viaţa este valoarea comună pe care o împărtăşim şi nu e vorba despre nici o ciocnire a “civilizaţiilor”. Să nu încercăm să facem o listă a crimelor pentru că noi “europenii civilizaţi” s-ar putea să cîştigăm în faţa “barbarilor” la scor.

Cum îl cheamă pe primul poliţist mort? Cumva Ahmed? Dar pe corectorul mort? Cumva Mustafa? Sînt şanse ca cei doi morţi (din 12) să fi crezut în acelaşi dumnezeu ca şi teroriştii. Doar că altfel… Nu e cazul să dăm foc la moschei. Cînd afirmăm “Je suis Charlie” trebuie să ştim că îi includem aici şi pe Ahmed şi Mustafa şi că sîntem solidari şi cu ei… Şi nu din cauza religiei, fireşte, care aici nu contează. Continue reading “Vasile Ernu despre Charlie Hebdo si “Je suis Charlie””

%d bloggers like this: