Platforma media La Punkt a publicat astazi un text al meu despre eduatia sexuala.
Iata aici prima parte a acestui text.
Contextul ideologic
În ultimul deceniu, România este bântuită periodic de patologia infantilă a războaielor culturale care domină societatea americană de mai mult de o jumătate de veac. Cel mai adesea ea sunt exportată aici de românii din diasporă. Unii o fac din convingere și din proprie inițiativă, dar de cele mai multe ori ei acționează ca agenți, conștienți sau nu, ai unor instituții sau grupuri al căror scop este propagarea în lume a propriilor ideologii, fie acestea de stânga sau de dreapta. Alături de ei, o altă sursă importantă a acestui straniu import cultural, fără nicio legătură cu realitățile concrete ale societății românești, o reprezintă românii de diverse orientări formați în America și care au adoptat acolo patimile iraționale care domină acea societate.
Intelectualii din spectrul stângii, de la cei înclinați spre socialism, până la adepții gândirii liberale clasice, privesc cu dispreț și condescendență religiozitatea tradițională difuză a societății românești, pe care o consideră o expresie a caracterului primitiv al unei societăți care nu a asimilat niciodată pe deplin câștigurile modernității. Pe de altă parte, orbiți de strălucirea aparentă a Epocii Luminilor, acești promotori ai progresismului par să ignore cu desăvârșire limitele raționalismului modern, care au fost puse în lumină, chiar dacă fără soluții adecvate, de critica postmodernă.
De cealaltă parte, conservatorii promovează organicitatea și idealizează presupusele virtuți ale societăților tradiționale, îmbrăcate adesea în haina majorității religioase care domină societatea. Acestora li se adaugă uneori populiștii de diverse nuanțe. Oportunismul lor îi face sensibili la ideea că specularea tradiționalismului societății românești le va permite accesul facil la puterea politică. În ultima vreme, sub influența forțelor conservatoare din diasporă, minoritățile religioase de la noi, ba chiar și unii dintre catolici, chiar dacă mai cu sfială, par să se alăture tot mai des frontului tradiționalist creat de intelectualii ortodocși conservatori. Ei sunt asociați în mod straniu în acest demers cu liderii comunităților evanghelice, percepuți până nu demult ca vrăjmași si stricători de neam. Se vede însă că, așa cum spune „cartea sfântă” a machiavelismului, „scopul scuză mijloacele”. Și alții privesc frontul ideologic opus ca pe un agent de corupere morală a societății, și mai ales a celor tineri. De unde acuitatea bătăliei culturale pe care o poartă cu corifeii stângii.
Acesta este contextul care a marcat în ultimii ani o serie de confruntări acute în societatea românească, precum referendumul pentru definirea heterosexuală a familiei, prezența educației religioase în școli, chestiunea teoriilor de gen și, mai nou, problema educației sexuale. Asupra acesteia mă voi apleca în acest text, nu înainte însă de a remarca două lucruri. Mai întâi, terenul acestor bătălii ideologice este de cele mai multe ori școala. Motivul îl reprezintă influența pe care educația o poate avea în formarea sistemului de valori și a moralității unei societăți în proces de secularizare, în care rolul formativ al familiei și al bisericii se diminuează constant. În contextul în care sistemul educațional românesc se află într-o profundă criză, aceste dispute ideologice în loc să ajute, măresc deruta și destabilizează sistemul. În al doilea rând, și extrem de semnificativ, toate aceste confruntări au în centrul lor, în mod direct sau indirect, chestiunea sexualității, cu toate corolarele ei.
Înainte de a continua, și pentru a dezvălui dintru început presupozițiile cu care operez, vreau să afirm în mod explicit că nu sunt conservator, deși apreciez unele dintre valorile afirmate de conservatorism, precum importanța spiritului comunitar (atunci când nu devine colectivism), contribuția tradiției (dar nu tradiționalismul sau paseismul) și organicitatea (când este exprimată holist, nu ca scuză pentru spiritul reacționar). Eu sunt mai degrabă un om de centru-stânga, adept al socio-liberalismului, și sunt perceput ca progresist, atât în plan politic cât și religios. Nu mă identific însă total nici cu spiritul progresismului, mai ales atunci când acesta se manifestă în mod agresiv și arogant, promovând utopiile și miturile prăfuite ale unei modernități obosite.
William Yoder an American Baptist writer writing currently in evangelicals in Russia, and a great lover of Putin and of his regime is discussing in this article a recent book by John Bernbaum, which describes the pathetic saga of an American funded university in Moscow.
I share it here because of it’s relevance for other similar evangelical educational institutions in Eastern Europe, including in Romania. Here is the text. ——–
Ladushkin – I’m still struck with sadness when recalling the makeshift monument erected in 2007 about 40 metres from the entrance to Moscow’s “Russian-American-Institute”. Its plaque stated that the monument was dedicated to “protection from the enemies of the Russian soil”. At least 15 demonstrations took place at the site in the four years prior to completion of the building in 2010. In the end, Russian taxes and US-debt killed the project and led to the building’s purchase by a secular Russian firm in March 2014. Founded in 1995, the institution was known as the “Russian-American Christian University” (RACU) until November 2007.
What caused such a negative reaction within the Russian nation? After all, in October 1990 upper echelons of the Gorbachev-government had invited evangelical educators to start a liberal arts university on Russian soil. It was a Russian proposal, not an American one, and it was the Russians who gradually reneged on their invitation.
A book by the project’s primary mover-and-shaker, John Bernbaum, is entitled “Opening the Red Door” and was published by InterVarsity-Press in 2019. The book is a documentary, not an intellectual enterprise, and makes no real effort to answer the above question. Allow me to try.
1. Reason #1: Too big and too different Such a project at the country’s Moscow epicentre was too big, too visible and too Western to survive a serious downturn in US-Russian relations. One could claim: In view of East-West tensions, not even St. Peter could have kept the project afloat. To believe otherwise would have meant defying the laws of gravity.
In addition: Russia’s less-than-a-million evangelicals were in no position to support, both financially and intellectually, a multi-confessional project of these dimensions. In Europe there is no tradition of privately-owned, Christian liberal-arts universities. Intellectual centres of learning are a luxury never enjoyed by Russian Protestants. Russian evangelical support for the project was very modest: its strongest supporter was the neo-Pentecostal “Associated Russian Union of Christians of Evangelical-Pentecostal Faith” (ROSKhVE).
In 2014, Ruslan Nadyuk (or Nadiuk), the long-term head of RACU’s social work department, insisted: “Most (Russian) Protestants do not want professional programmes. They view education strictly as an instrument for evangelism.” Yet Protestants restricting themselves to evangelism “will in time reduce themselves to little groups capable only of converting their offspring”. He added, that the anti-intellectualism in his realm is fuelled by Western fundamentalists insisting that the study of psychology is an anti-Christian endeavour (see our release from 14 July 2014).
RACU was a welcome source of capital and jobs to Russian Protestants, but a sense of ownership did not develop. As I wrote in the above release: “To Protestants, this institution appeared worthy of exploitation, but not of sustenance. The unfed cow was milked until she expired.”
The reservations of provincial, conservative church circles regarding a liberal-arts education is also par-for-the-course in North America. In the Russian context, such graduates usually end up as Charismatics or Orthodox – or as residents of the West. A vital first step would involve touting the fruits of involvement in intellectual topics among the old-time faithful.
2. Not meeting Russians on equal terms In Russia, by far the world’s largest country in territorial terms, such an international project can only succeed if local government and church authorities feel they are truly equal partners. Despite the very best of intentions, those paying the piper will also determine the tune, and Russia’s Protestants were absolutely incapable – and the government unwilling – to supply 50% of the funding. It was a Catch-22 situation: They money was not there to insure equal treatment, and without equal treatment, the project was doomed. Even RACU’s PR-work in Russia was headed by a US marketing firm (page 197).
After 1990, and perhaps even today, Russia long wanted – or still wants – positive relations with the West. But that desire is not unconditional, very much in contrast to the Baltic states, Poland and Ukraine. Smaller countries are accustomed to being junior partners and do accept orders arriving from above. The survival of Protestant university projects in Lithuania and Ukraine can be attributed in part to this readiness. The tiny minority of Russian Protestants frequently does not mind being a junior partner – but its government certainly does.
Those projects still surviving in Russia are, despite their names, essentially seminaries or Bible schools. Two of them are “St. Petersburg Christian University” and Krasnodar’s “Kuban Evangelical-Christian University”. They are more modest, less-invasive endeavours – and not located anywhere near the nation’s capital.
There are Western-sponsored Christian institutions of learning in China and even North Korea. Yet in both cases, they are geared to job and professional training, not the liberal arts or theology, and tied closely to the hosting government. See „Pyongyang University of Science and Technology“ under “pust.co”. It has a sister institution in China.
3. Conflicting worldviews Being “too Western” demands an explanation. The author is struck by the drastic gap between Bernbaum’s description of recent Russian history and the views prominent within Russia – he inverts the heroes and villains. Bernbaum does not deny the human foibles of Boris Yeltsin, but his “heroes”, Yeltsin and Mikhail Gorbachev, are viewed as villains by today’s Russians. Gorbachev, regarded as the annihilator of the USSR’s economy, has popularity ratings hovering around 1%.
Vladimir Putin is this book’s nationalist villain. No mention is made of Putin’s openness for a free trading zone reaching from Lisbon to Vladivostok or his remarkable address to Germany’s Bundestag on 25 September 2001. He had then appealed for broad German-Russian cooperation while speaking of an “all-European cooperation between equals”. Putin – not the West – spoke until recently of the other side as “partners”. In Russia, it’s the diehard nationalists who complain about Putin’s softness on the West. The book does not regard NATO’s encirclement of Russia as a major issue.
Bernbaum describes communism and the communist state essentially as highly-corrupt producers of rubble. Yet the communist state turned an agrarian power into a superpower in the half-century following 1917 – and that despite a devastating world war. The legendary Wolfowitz Doctrine of 1992 asserted that the USA should never again tolerate the existence of a second super power. That paper certainly did regard the USSR as having superpower status. Granted, the USSR never was a superpower in terms of living standard.
The book reveals several information gaps. On page 12, it is claimed that the sport-mad USSR had been without swimming pools. Yet mass access to swimming facilities has really only become a problem since 1990. Page 64 has the people demolishing statues of “Stalin, Lenin and Dzerzhinsky” in late 1990. Yet the statues of Stalin had been dumped 30 years previous.
One could claim that John Bernbaum, like very many of us, did not understand the USA either. The book assumes the US is a stalwart and mature force of stability; its seasoned evangelical educators teaching their skills to the less-endowed of Russia. Yet it was not the USSR nor China that rained death and destruction on Southeast Asia and the Middle East in the decades after WW II. (The Soviet-Afghan war of 1979-89 could be seen as an exception, but Zbygniew Brzezinski and his “Operation Cyclone“ were part of the cause in that one, too.)
North America has had an excellent chain of Christian, liberal-arts institutions and I for one once profited from that immensely. I have reason to be grateful. But today, 25 years after the founding of RACU, 85% of US evangelicals are supporting a highly-divisive, populist and rightist president. In Brazil and Bolivia, evangelicals are helping to head extreme-rightist governments. We from the USA are not nearly as stable, learned and impartial as we once thought.
Perhaps evangelical goals are way too grandiose. Philip L. Wickeri’s classic work from 1988 on the relationship between church and state in Mao’s China, “Seeking the Common Ground”, concludes that Christian circles had reconciled themselves to the fact that a church need not own hospitals and schools in order to make an impact. Christians were free as individuals to participate in the social programme of the whole. Thanks in part to this “defeatist” worldview, the Chinese church grew from 2.5 to roughly 50-70 million in the 50 years after 1949. Granted: Educational deficiencies remain a trademark of the current Chinese church.
Page 35 of Wickeri’s book: Missionaries had a “pre-packaged understanding” of the truth, which rendered them incapable of genuine encounter with those around them. “The scandal is not the cross, but the unshaken class and ideological standpoint of the message bearer.” Can missionaries be effective without being missionized themselves? Can change only occur if it is mutual? Western and Russian evangelicals could afford to study this book carefully.
William Yoder, Ph.D. Ladushkin, 15 February 2020 Webpage: “wyoder.de”
Note: A journalistic release for which the author is solely responsible. It is informational in character and does not express the official position of any church organisation. This release may be reprinted free-of-charge if the source is cited.
Teo Stanciu a publicat recent pe situl revistei Convergente o analiza a situatiei evanghelicilor romani in acest moment, in fata provocarilor viitorului. Ramine de vazut daca acest text va reusi sa lanseze o discutie in jurul acestei teme in spatiul evanghelic, ori va fi ignorat, asa cum s-a intimplat si cu altele de acest gen inaintea lui. Iata mai jos introducerea in acest articol:
Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție. Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.
Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.
Prinși în verva războiului cultural – foarte recent descoperit – cu diverse ideologii „stângiste”, război importat în mare parte cu temele, temerile și strategiile americane, evanghelicii amână cât pot mai mult soluționarea unor probleme tot mai prezente și tot mai complexe din imediata vecinătate. De asemenea, prezența (mai reală sau mai imaginată) pe frontul luptei pentru cauza creștină conferă o consolare morală pentru lipsa unor demersuri constructive, a reflecției teologice elaborate, profunde și complexe asupra realităților contemporane. Însă chiar și problemele conexe acestor ideologii necesită și o abordare pastorală, mult mai complicată decât poziționarea ideologică ușor de făcut și adesea lipsită de elementul uman și de orice urmă de compasiune.
Departe de a se limita la invazia ideologiilor progresiste (multe dintre ele îngrijorătoare și necesitând cu siguranță o poziționare), temele ce vor necesita un răspuns cât mai urgent – și, bine-ar fi, cât mai consistent – vin din mai multe direcții simultan: dinspre filosofie (unde e mare penurie de evanghelici angajați în dialogul cu lumea culturală), teologie, morală, ecleziologie, economie, politică, psihologie, știință, tehnologie, bioetică etc. Iar răspunsurile care vor conta va fi nevoie să iasă din sfera abordărilor actuale: predicoase, șablonarde, previzibile, de inspirație mai ales americană-populară/populistă, preluate cu minim efort de contextualizare.
Fără să fac o ierarhizare și o clasificare riguroasă, voi semnala câteva dintre problemele – de intensități și categorii foarte diferite – care cred că se vor prăvăli peste evanghelici cu o tot mai mare forță și reclamând tot mai acut niște soluții temeinice. Fără aceste soluții, sunt șanse mari ca evanghelicii din România să (re)cadă într-o irelevanță culpabilă și păguboasă, dar probabil meritată. Asta după ce s-au făcut remarcați, măcar mediatic, în ultimii ani în câteva rânduri. Nu am însă în vedere nici o utopică angajare generală a comunităților în astfel de demersuri teologice, ci pur și simplu interesul serios, consecvent al unor oameni – asumați de către „sistem” sau de mișcarea evanghelică – cât de cât competenți care ar vrea să și înțeleagă, nu doar să combată repede și să puncteze mediatic (cum se întâmplă în prezent) și ar încerca să elaboreze niște poziții teologice, temeinic ancorate în spiritul Scripturii, bine cumpănite sub raport intelectual și spiritual deopotrivă.
Povestea (1): Plecând din crângul în care trăiau Buddha și ucenicii lui, Siddhartha cade într-un somn profund și are parte de experiența iluminării, care-l face să vadă lumea și frumusețea ei simplă dar desăvârșită cu ochi noi, pe care nu-i mai avusese până atunci. Se eliberează astfel de absurditatea negării totale a realității create, în care își trăise până atunci viața și se aruncă cu toată energia sa de om aflat la maturitatea vieții în a se bucura de noul sens pe care tocmai l-a descoperit.
Citat: Privea în jurul său de parcă vedea lumea pentru prima oară. Cât de frumoasă mai era lumea, cât de multicoloră era lumea, cât de stranie și de enigmatică era lumea! Într-însa, aici, se afla albastrul, aici se afla și galbenul, aici se afla verdele, aici curgeau cerul și fluviul, străjuiau pădurile și munții, totul era frumos, totul era enigmatic și magic, iar în mijlocul acestor lucruri se afla el, Siddhartha, cel care se trezea, cel care se afla pe drumul spre sine însuși… „Cât de surd și cât de obtuz am mai fost! își spunea el pășind grăbit înainte. Când cineva citește o scriere, căutând să-i pătrundă înțelesul, nu-i disprețuiește semnele și literele, numindu-le amăgire, hazard sau coajă lipsită de orice valoare, ci o citește, o studiază și o îndrăgește literă cu literă. Însă eu, cel care voiam să citesc cartea lumii și cartea propriei mele ființe, eu, așadar, am disprețuit, de dragul unui înțeles presupus dinainte, semnele și literele, numind lumea fenomenelor o amăgire, numindu-mi ochiul și limba fenomene accidentale și lipsite de orice valoare. Ei bine nu, toate acestea aparțin acum trecutului, căci, iată, m-am trezit, m-am trezit cu adevărat, născându-mă abia astăzi.”
Povestea (2): Primul proiect concret al lui Siddhartha s-a născut din întâlnirea fulgurantă cu frumusețea fragedă a unei tinere femei, la marginea unui sat și apoi din timpul îndelung cu prea frumoasa curtezană Kamala, căreia îi cere să-l primească ucenic în școala iubirii.
Citat: Am venit la tine, Kamala, pentru a-ți spune toate acestea! Tu ești prima femeie cu care Siddhartha vorbește fără să-și plece ochii. Niciodată nu-mi voi mai pleca ochii când în cale îmi va ieși o femeie frumoasă.” Kamala zâmbea, jucându-se cu evantaiul său din pene de păun. Și îl întrebă: „Și Siddhartha n-a venit la mine decât pentru a-mi spune lucrul acesta?” „Pentru a-ți spune lucrul acesta și pentru a-ți mulțumi că ești atât de frumoasă. Și-aș vrea să te mai rog, Kamala, dacă nu te superi, să-mi fii prietenă și să-mi dai lecții, căci eu nu știu încă nimic din arta aceasta în care tu ești meșteră.”
Lecția – Nu există rețete unice sau infailibile pentru identificarea propriului drum în viață. Identificarea lui este un proces euristic în care, la un moment dat, într-o clipă imposibil de anticipat sau de fabricat în mod artificial, acumulările din anii de formare se coagulează într-o iluminare, ca o convertire, care face ca persoana care o experimentează să vadă oamenii și realitatea cu alți ochi, cum nu le-a mai văzut până atunci. Este ca atunci când te-ai îndrăgostit, și dragostea te face să vezi într-o lumină complet nouă nu doar persoana iubită, ci tot ceea ce o înconjoară.
[Această secvență este doar începutul celei de a doua jumătăți a pelerinajului spiritual al lui Siddhartha. Noi însă ne vom opri aici cu lecțiile despre educație. În nuvela lui Hesse sunt ascunse și alte sugestii, pe care vă invit să le descoperiți singuri mai departe.]
* * *
CONCLUZII: Educația – formarea pentru viață și societate, începe în propria familie a copilului, unde se pun temeliile, se formează deprinderile, se exersează disciplinele și se transmit valorile și tradițiile. Scopul educației, care este un proces exigent și anevoios, este nu acumularea de cunoștințe, ci identificarea sensului existenței – dobândirea înțelepciunii. Profesorii/maeștrii/mentorii sunt esențiali, dacă nu chiar indispensabili ca îndrumători și modele pe această cale a formării, a cărei țintă este descoperirea de către fiecare învățăcel a propriei vocații, suprema împlinire a existenței umane. Așa sa ne ajute Dumnezeu!
NOTA: Iata aici intregul text in format PDF, pentru cine este interesat.
Povestea: Întâlnindu-l pe marele Maestru, Govinda este copleșit și decide să devină un ucenic al său, dar este profund dezamăgit de faptul că prietenul său, pe care îl admirase toată viața, decide să-și continue drumul și căutările fără el. Cei doi se vor despărți astfel pentru mulți ani. Siddhartha pleacă mai departe conștient că a primit tot ceea ce era de primit de la marele Maestru și că din acest punct mai departe trebuia să urmeze propria lui cale spre iluminare, așa cum făcuse și Buddha.
Citat: Nu m-am îndoit nici o clipă că tu ești Buddha, că ai atins cel mai înalt țel pe care îl caută atâtea mii de brahmani și fii de brahmani. Tu ți-ai găsit mântuirea de moarte. Ți-ai aflat-o prin propria ta căutare, pe propriul tău drum, prin reflecții, prin meditație profundă, prin cunoaștere, prin iluminare. Nu prin învățătură ți-ai găsit-o! Și nimeni, după părerea mea, o, Sublimule, nu-și va afla mântuirea printr-o învățătură. Și nimănui nu-i vei putea împărtăși prin cuvinte și prin învățătură ceea ce ți s-a întâmplat ție, preacucernice, la ceasul iluminării tale! învățătura lui Buddha iluminatul conține multe lucruri, ea propovăduiește multe lucruri, să trăiești cum se cuvine, să te ferești de ceea ce este rău. Dar această învățătură atât de limpede, atât de venerabilă, nu conține un lucru: ea nu conține taina a ceea ce Sublimului însuși, singurul dintre atâtea sute de mii, i-a fost dat să trăiască. Iată deci la ce mă gândeam și ce am înțeles eu ascultându-ți învățătura. Iată de ce îmi voi continua călătoria: nu pentru a căuta o altă învățătură, o învățătură mai bună, căci eu știu că aceasta nu există, ci pentru a părăsi toate învățăturile și pe toți învățătorii, atingându-mi singur scopul sau murind. Adesea însă mă voi gândi, o, Sublimule, la această zi, la ceasul acesta în care am văzut cu ochii mei un sfânt.”
Lecția – Scopul educației NU este formarea unor clone, care să semene până la identificare cu maeștrii și profesorii lor (aceasta este o imagine a iadului; Dumnezeu cu creează cópii, ci se desfătează în diversitate). Omul este o ființă unică și trebuie să-și descopere propria cale, propria identitate. Dascălii autentici și de vocație vor facilita acest proces, încurajându-i pe învățăcei să-și descopere propriul vis, propria vocație și să devină ceea ce ei înșiși cred că trebuie să fie, chiar dacă aceasta presupune o dureroasă despărțire.
Povestea: Tânărul Siddhartha are un dialog consistent cu Buddha, în care acesta apreciază sinceritatea și seriozitatea căutărilor lui, dar îl avertizează cu privire la valoarea îndoielnică disputelor și explicațiilor, care sunt adesea sterile în ce privește eficacitatea lor pentru mântuire.
Citat: „O, fiule de brahman, tu ai ascultat învățătura și, spre lauda ta, ai reflectat profund asupra ei. În ea ai descoperit o lipsă, un defect. Poți continua să reflectezi asupra ei. Cum ești însetat de cunoaștere, dă-mi voie însă să te previn în legătură cu jungla părerilor și cu disputele în jurul unor cuvinte. Nu părerile sunt importante, ele pot fi frumoase sau respingătoare, inteligente sau nebunești, oricine le poate îmbrățișa sau detesta. Însă învățătura pe care ai ascultat-o de la mine nu este o părere, iar țelul ei nu este să ofere unor însetați de cunoaștere explicații asupra alcătuirii lumii. Țelul ei este un altul; țelul ei este mântuirea de suferință. Acest lucru este propovăduit de Gotama și nimic altceva.”
Lecția – Înțelepciunea presupune formarea spiritului critic și însușirea artei discernământului. Informațiile sunt astăzi la un clic distanță de toți cei ce studiază. Dar cine îl va ajuta pe învățăcel să distingă între adevăr și non adevăr, între informația adevărată și informația falsă, între explicația coerentă, bazată pe fapte și teoria conspiraționistă, bazată pe ignoranță și pe frică, între persuasiune și manipulare? De asemenea, informațiile nu poartă cu ele sensuri. Înțelesul lor real nu poate fi descoperit decât atunci când sunt interpretate în contextul lor adecvat. Ei bine, toate acestea sunt aproape imposibil de realizat fără îndrumarea unui maestru. (Suntem noi oare astfel de repere și modele pentru cei pe care îi formăm?)
Povestea: Siddhartha și Govinda merg în căutarea lui Buddha, Iluminatul, cel care părea să fi descoperit secretul despătimirii și al cufundării în absolut. Întâlnindu-l, Siddhartha nu se lăsă copleșit de învățătura lui, căci învățătura nu mai avea nicio atracție pentru el, dar fu absolut fascinat de faptul că Buddha era perfecta întrupare a învățăturii pe care o propovăduia.
Citat: „Azi vom asculta învățătura din gura lui”, spuse Govinda. Siddhartha nu răspunse. Învățătura nu-i trezea curiozitatea, nu credea că aceasta îl va îmbogăți cu ceva nou… Se uită însă cu atenție la capul lui Gotama, la umerii săi, la picioarele sale, la mâna lui ce atârna calm și avu impresia că fiecare falangă de la fiecare deget al acestei mâini era învățătura însăși, iradiind, respirând, emanând, răspândind cu strălucire adevărul. Bărbatul acesta, acest Buddha, era întruchiparea adevărului, chiar și în cea mai mică mișcare a degetelor sale. Omul acesta era un sfânt. Siddhartha nu venerase niciodată un om atât de mult, nu iubise niciodată un om atât de mult ca pe acesta.
Lecția – Înțelepciunea, în sensul ei suprem, nu se poate învăța ca o lecție. Ea se ia, ca gripa, de la cineva care „suferă” de această condiție unică. Informațiile pot fi preluate de oriunde (Google știe oricând mai multe decât cel mai bun profesor). Dar scara valorilor și trăirea autentică nu pot fi însușite decât de la un maestru uman, oricât de imperfect ar fi acesta. Formarea deplină pentru viață nu poate fi învățată decât de la cei care o întrupează.
Povestea: Spre dezamăgirea familiei, și în ciuda împotrivirii tatălui său, Siddhartha, se decide să înceapă o viață de pustnicie, în pădure, alături de samani, o grupare hindusă care adăuga o serie de practici ascetice dintre cele mai aspre ritualurilor și meditației pe care tânărul brahman le învățase acasă. Scopul lor era lupta cu patimile sufletului și despărțirea de lumea aparențelor, în care trăiau cei mai mulți dintre oameni. Dar, după trei ani petrecuți între samani, alături de Govinda, tovarășul său din copilărie, Siddhartha realizează că învățătura însăși este zădărnicie, și că scopul vieții este mai presus de învățătură. De aceea, spre uimirea prietenului său, decide să părăsească și această școală de formare, însă nu înainte de a fi dovedit că și-a însușit lecțiile ei.
Citat: Privirea îi îngheța când în cale îi ieșeau femei; gura i se schimonosea de dispreț când mergea printr-un oraș cu oameni frumos îmbrăcați. Vedea cum negustorii făceau negoț, cum bogătașii se duceau la vânătoare, cum cei încercați de durere își plângeau morții, cum se ofereau târfele, cum doctorii se îngrijeau de bolnavi, cum preoții stabileau ziua semănatului, cum se iubeau îndrăgostiții, cum mamele își alăptau pruncii – dar la toate acestea nu merita să privești nici măcar cu un singur ochi, totul era minciună, totul duhnea a minciună, totul voia să lase impresia unui sens anume, impresia de fericire și de frumusețe, pe când în fond totul nu era decât o nemărturisită descompunere. Lumea avea un gust amar. Viața era un chin…
N-am ajuns la nici un liman, am avut nevoie de mult timp ca să pricep, o, Govinda, următorul lucru: că nimic nu se poate învăța! Eu cred că nu există cu adevărat acel lucru pe care noi îl numim «a învăța». Nu există, prietene, decât o singură știință, aflată pretutindeni, aceasta este Atman, ea este prezentă în mine și în tine și în orice ființă.
Lecția 5 – Educația adevărată nu poate fi doar joc și plăcere, oricât de importante ar fi acestea. Ea presupune un preț de plătit – sudoare, disciplină, uneori durere, și întotdeauna perseverență. Doar dincolo de acestea și de alte asemenea obstacole se poate culege fructul dulce al cunoașterii profunde și durabile. Totuși, nu știi cu adevărat decât atunci când ești conștient cât de mult este încă ceea ce nu știi, ba chiar nu vei ști niciodată, oricât te-ai strădui. Cunoașterea autentică implică modestie. Doar din acea postură smerită putem descoperi că de fapt adevărul se află în fiecare dintre noi, și este gata să iasă la iveală, dacă avem norocul de a întâlni un maestru care sa-l poată moși (numim aceasta maieutică).
Povestea: După ani de formare disciplinată și de meditații asidue, în adâncul sufletului său, Siddhartha rămâne însă nesatisfăcut în căutările sale ți începe să fie măcinat de îndoieli. Ceea ce îl nedumerea și îl nemulțumea profund pe tânărul brahman era lipsa de coerență între cunoașterea acumulată prin meditație și ritualurile cărora li se supuneau necontenit cei din casta sa, pe de o parte, și, pe de alta, faptul că acestea nu păreau să se armonizeze în sensul cel mai profund cu felul foarte comod și tihnit în care își trăiau ei viața.
Citat: Spălările trupului erau binevenite, dar ele erau apă, nu te spălau de păcate, nu vindecau setea spiritului, nu destrămau teama inimii. Nimic nu era mai presus de jertfiri și de invocarea zeilor – dar oare asta să fi fost totul? Aduceau jertfirile fericirea? Și care va fi fiind adevărul în privința zeilor?
…unde erau brahmanii, unde preoții, unde înțelepții sau penitenții care reușiseră nu numai să știe, ci și să trăiască știința aceasta cea mai profundă? Unde era oare acela care știa să transpună, în mod miraculos, sălășluirea în Atman din somn în starea de trezie, în viață, la fiecare pas, în cuvânt și în faptă?
Lecția – Rutinele nu sunt scop în sine. Ele au valoare atâta vreme cât ne conduc dincolo de ele – dincolo de dobândirea unei profesii, de obținerea unei slujbe, de formarea unei familii sau de asigurarea materială, către căutarea sensului existenței (care nu este doar despre mine și ai mei, ci și despre alții și despre tot ceea ce ne înconjoară). T.S. Eliot (1888-1965) spunea: „Unde este înțelepciunea pe care am pierdut-o în știință? Unde este știința pe care am pierdut-o în informație?” Scopul educației este nu doar dobândirea de deprinderi și de cunoștințe, oricât de vaste ori de bine integrate ar fi acestea într-un sistem de gândire coerent, ci formarea pentru viață și societate (ceea ce, îndeobște, numim înțelepciune). Nu știm cu adevărat decât ceea ce putem trăi în mod plenar și cu încredere.
Începutul tuturor lucrurilor sau „cei șapte ani de-acasă”
Povestea: Siddhartha este fiul strălucit al unul brahman, membru al castei superioare hinduse. El își începe, încă din copilărie, formarea spirituală, al cărei scop este Nirvana, contopirea în Absolut (Atman, spiritul universal). Încă de la început, meditația asupra a ce înseamnă a fi Om este centrală în pelerinajul lui spiritual. Tânărul face progrese uimitoare în formarea sa, și își însușește cu sârg tradițiile brahmanismului hindus, în care excelează, spre bucuria părinților, spre invidia tovarășilor săi și spre admirația fetelor din anturajul său.
Citat: [Siddhartha] …începuse chiar să înțeleagă cum să rostească cuvântul cuvintelor, cuvântul Om… Inima tatălui său tresălta de bucurie văzând cum fiul său învăța însetat de cunoaștere, văzând cum din el avea să crească un mare înțelept și preot, un adevărat prinț printre brahmani. Pieptul mamei sale tresălta de plăcere când îl privea, când îl vedea pășind, când vedea cum se așeza și se ridica frumosul și puternicul Siddhartha, pășind cu picioarele sale suple și dându-i binețe cu o cuviință deplină.
Lecția – Așa cum spunea Pr. Richard Rohr, „noi nu suntem ființe umane chemate să învețe a deveni ființe spirituale, ci suntem creați ca ființe spirituale, care poartă chipul lui Dumnezeu și care sunt chemate să învețe ce înseamnă a deveni Oameni.” Pe acest drum al formării, părinții sunt primele repere ale copiilor. Ei au datoria de a-și călăuzi copiii in formarea rutinelor, a deprinderilor fundamentale pentru viitorul lor.
Domnul Costel Ghioancă a lansat o discuție pe pagina sa de pe platforma academia.edu legata de implicațiile pe care le are utilizarea sintagmei „spațiul academic laic” în codul etic al Universității București, invitându-mă să comentez cu privire la textul afișat de domnia sa, ceea ce am și făcut (textul său poate fi accesat AICI, dacă aveți un cont pe această platformă).
Dat fiind că, după opinia mea, această discuție este de interes mai larg, am decis să afișez aici comentariile mele. Sper că textul meu este destul de explicit pentru cei care nu au acces la academia.edu. Dacă nu, sunt deschis să ofer explicații.
* * *
Stimate domnule Ghioancă,
Cred ca înțeleg motivația acestui text, și consimt la ea, dar nu împărtășesc, necesarmente, nici unele dintre premise, nici concluziile ei. Iată, deci, câteva observații personale pe marginea articolului dvs.:
Mai întâi, nu doar în acest text, ci în general în limba romana, inclusiv în DEX, avem de-a face cu o confuzie terminologica izvorâta din analfabetismul religios care domină spațiul public după modernitate. Sorgintea ei este una comunista în prima instanța, si aceasta este întărita de uzajul terenului paralel francez, ‘laicité’, în loc de secular/secularitate.
Don’t you love the always candid Philip Yancey? I really do.
This is an article everybody should read. Please find below a few excerpts:
‘ I used to read three books a week. One year I devoted an evening each week to read all of Shakespeare’s plays (OK, due to interruptions it actually took me two years). Another year I read the major works of Tolstoy and Dostoevsky. But I am reading many fewer books these days, and even fewer of the kinds of books that require hard work.
The internet and social media have trained my brain to read a paragraph or two, and then start looking around. When I read an online article from The Atlantic or The New Yorker, after a few paragraphs I glance over at the slide bar to judge the article’s length. My mind strays, and I find myself clicking on the sidebars and the underlined links. Soon I’m over at CNN.com reading Donald Trump’s latest Tweets and details of the latest terrorist attack, or perhaps checking tomorrow’s weather.’
…
‘Neuroscientists have an explanation for this phenomenon. When we learn something quick and new, we get a dopamine rush; functional-MRI brain scans show the brain’s pleasure centers lighting up. In a famous experiment, rats keep pressing a lever to get that dopamine rush, choosing it over food or sex. In humans, emails also satisfy that pleasure center, as do Twitter and Instagram and Snapchat.
Nicholas Carr’s book The Shallows analyzes the phenomenon, and its subtitle says it all: “What the Internet Is Doing to Our Brains.” Carr spells out that most Americans, and young people especially, are showing a precipitous decline in the amount of time spent reading. He says, “Once I was a scuba diver in the sea of words. Now I zip along the surface like a guy on a Jet Ski.” A 2016 Nielsen report calculates that the average American devotes more than ten hours per day to consuming media—including radio, TV, and all electronic devices. That constitutes 65 percent of waking hours, leaving little time for the much harder work of focused concentration on reading.’
…
‘I’ve concluded that a commitment to reading is an ongoing battle, somewhat like the battle against the seduction of internet pornography. We have to build a fortress with walls strong enough to withstand the temptations of that powerful dopamine rush while also providing shelter for an environment that allows deep reading to flourish. Christians especially need that sheltering space, for quiet meditation is one of the most important spiritual disciplines.’
…
‘Boredom, say the researchers, is when creativity happens. A wandering mind wanders into new, unexpected places. When I retire to the mountains and unplug for a few days, something magical takes place. I’ll go to bed puzzling over a roadblock in my writing, and the next morning wake up with the solution crystal-clear—something that never happens when I spend my spare time cruising social media and the internet.
I find that poetry helps. You can’t zoom through poetry; it forces you to slow down, think, concentrate, relish words and phrases. I now try to begin each day with a selection from George Herbert, Gerard Manley Hopkins, or R. S. Thomas.
For deep reading, I’m searching for an hour a day when mental energy is at a peak, not a scrap of time salvaged from other tasks. I put on headphones and listen to soothing music, shutting out distractions.’
…
‘We’re engaged in a war, and technology wields the heavy weapons. Rod Dreher published a bestseller called The Benedict Option, in which he urged people of faith to retreat behind monastic walls as the Benedictines did—after all, they preserved literacy and culture during one of the darkest eras of human history. I don’t completely agree with Dreher, though I’m convinced that the preservation of reading will require something akin to the Benedict option.
I’m still working on that fortress of habit, trying to resurrect the rich nourishment that reading has long provided for me.’
Ma intreb cu obstinatie citi dintre evanghelicii din Romania sunt, de fapt, promotorii, pe fata sau in secret, ai ‘pedagogiei negre’ de care vorbeste aici Dan Alexe. Desigur, zice-se, cu argumente ‘din Scripturi’, caci atunci cind cineva nu are scrupule morale, saau este ignorant cu sistema si intentie, Sctiptura poate fi utilizata penttru a ‘justifica’ orice ineptie.
In July 2009 I was in Cambridge for a meeting related to a very important project, called The Way – an adult Orthodox catechism, also known as the ‘Orthodox Alpha’, and visited St. John’s College with Dr. David Frost, a fellow of this College and, at the time, Director of the Institute for Orthodox Christian Studies, at the same university.
Visiting different rooms of the college, where only teachers had access, we started sharing experiences we had during our doctoral studies on providential moments, when the ‘dime dropped’, and we were able to find unexpectedly, on the shelves of academic libraries certain essential materials for the study we did. Continue reading “The Angel of the Stacks”
This film features:Dr. Bradley Nelson.Imagine a world where the trapped emotions, fears, anxieties and unprocessed life experiences we hold in our bodies are the source for everything that ails us. That’s the world we live in.
Now imagine a world where everyone is manifesting from their heart the perfect creation that’s inside each of us. Imagine a world where abundance, inner peace, longevity and loving relationships abound. Imagine emotion experts from around the world sharing their wisdom and negative-emotion clearing techniques to light a new pathway for humanity. Imagine we are sacred, spiritual beings here for a much larger reason, serving a much higher purpose, a divine purpose. That’s where we’re going.
Buna noastra prietena, doamna profesoara Liliana Romaniuc, directoare a Scolii Internationale Cambridge ‘Seven Hills’ din Iasi, si-a sustinut astazi la Universitates ‘Al. I. Cuza’ din Iasi teza in vederea obtinerii titlului de doctor in stiintele educatiei.
Titlul tezei: MODELE DE MANAGEMENT EDUCAŢIONAL ÎN SISTEMUL ROMÂNESC DE ÎNVĂŢĂMÂNT,
Comisia de doctorat a avut următoarea componenţă:
Preşedinte: Prof.univ.dr. Constantin Cucoş, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Conducător ştiinţific: Prof.univ.dr. Carmen Mihaela Creţu, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Referenţi:
Prof.univ.dr. Romiţă Iucu, Universitatea din Bucureşti
Conf.univ.dr. Mihai Stanciu, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului, Timişoara
Prof.univ.dr. Corneliu-Eugen Havârneanu, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Tot procesul a durat aproape trei ore (!) si s-a incheiat cu succes si distinctia magna cum laude. Felicitari!
(Anuntul oficial publicat pe situl universitatii se gaseste AICI.)
Prietena noastra, doamna Maria Mosuti, si-a sustinut cu succes doctoraatul in muzica, in data de 24 iunie, in sala Sympozion a Universitatii de Arte, George Enescu din Iasi.
Tema lucrarii: Soprana si vocalitatea oratorial-dramatica. Analiza structural-interpretativa a repertoriului vocal-simfonic saru din spatiul romantic italian.
A fost un doctorat profesional in timpul caruia a analizat repertoriul vocal-simfonic sacru compus de Vincenzo Bellini, Gaetano Donizetti, Gioachino Rossini, Giuseppe Verdi, autori consacrati scenei lirice, dar care spre maturitate au compus si cateva opusuri sacre.
Coordonatorul lucrarii: Prof. Univ. Dr. Laura Vasiliu
Doamna Dr. Maria Mosuti a obtinut in urma sustinerii distinctia summa cum laude.
Felicitari doamnei doctor si mult succes mai departe in cariera muzicala. S-o tina Dumnezeu modesta si deschisa in a-i forma pe altii, si s-o fereasca de spiritul concurential lipsit de loialitate care umbreste adesea reelatiile intre colegi in lumea artistica.
Avancronica unui eveniment academic şi cultural major, care se va derula în Iaşi abia peste jumătate de an (…): acordarea domnului Andrei Pleşu, din partea celei mai bătrâne instituţii de învăţământ superior din România, a titlului de doctor honoris causa.
Domnul profesor Codrin Cutitaru anunta in Ziarul de Iasi unul dintre cele mai importante evenimente cullturale ale urbei iesene in toamna anului 2016: adordarea titlului de doctor honoris causa domnului Andrei Plesu de catre Universitatea ‘Al. I. Cuza’, eveniment care va prefata a treia editie a simpozionului CS Lewis organizat de aceeasi universitate, la initiativa doamnei profesoare Denise Vasiliu.
Citez in incheiere ceva despre asteptarile autorului acestui articol, care sunt, de fapt, si ale noastre: ‘Anticipez un eveniment cu mare impact academic, la care, alături de invitatul principal, vor contribui personalităţile universitare din comisia de laudatio (preşedinte – profesorul Alexandru Călinescu) şi un număr important de universitari de la Oxford şi Cambridge, înscrişi cu lucrări la amintitul simpozion.’
‘Vreau in clasa a 9-a’ este unul dintre cele mai valoroase proiecte ale World Vision Romania. El incearca sa ofere o sansa la educatie liceala elevilor merituosi de la sate, care din pricina saraciei nu ar putea ajunge astfel in liceele aflate indeobste in oras.
Este, in esenta, un proiect prin care romanii au sansa de a ajuta alti romani.
Colegii mei care se ocupa de acest proiect sunt oameni absolut extraordinari, vrednici de toata admiratie. Eu ma inclin in fata dedicarii si a profesionalismului lor.
Am vazut cu ochii mei destine schimbate pentru totdeauna de acest proiect.
Acesti copii au nevoie ACUM de votul tau. Un vot pe zi acordat acestui proiect poate insemna foarte mult pentru succesul lui.
I warmly invite you to the next Lewis symposium we organize at Alexandru Ioan Cuza University of Iasi:
The Third Interdisciplinary Symposium devoted to the life and work of C. S Lewis, C. S. Lewis and Kindred Spirits, Iasi, 17-19 November 2016
This continues the series of events devoted to the celebrated Oxonian writer and scholar and is open to both specialists and lay persons who are interested in, and fascinated by, the Oxford Don’s legacy and influential presence within current culture. We invite papers that explore Lewis’s growth in relation to predecessors and contemporaries, as well as papers who identify “kindred spirits” among subsequent generations of writers and thinkers.
We are also pleased to have Mr. Owen Barfield Jr. as one of the special guests for this edition.
Hoping that you will be willing and able to join,
I look forward to your response.
With best wishes,
Denise Vasiliu
Note: Unfortunately, Mr. Andrei Plesu will not be able to participate in our event, and the Doctor honoris causa ceremony was postponed for some time in the Spring of 2017.
I let the commotion around me these days subside a bit before speaking to you from the bottom of my heart. I have just been given far too great an honor, one I neither sought nor solicited. But when I heard the news, my first thought, after my mother, was of you. Without you, without the affectionate hand you extended to the small poor child that I was, without your teaching and example, none of all this would have happened. I don’t make too much of this sort of honor. But at least it gives me the opportunity to tell you what you have been and still are for me, and to assure you that your efforts, your work, and the generous heart you put into it still live in one of your little schoolboys who, despite the years, has never stopped being your grateful pupil. I embrace you with all my heart.
Cazul familiei Bodnariu a împărţit opinia publică din România în două tabere. În Norvegia, însă, cazul a fost relatat doar de câteva publicaţii, una dintre ele fiind ziarul naţional creştin „Vårt Land“. Doi jurnalişti, care au publicat informaţii despre familia căreia i-au fost luaţi cei cinci copii în noiembrie, anul trecut, explică de ce sunt sceptici cu privire la acuzaţiile aduse sistemului de Protecţie a Copilului din Norvegia (SPC).
Adevarul publica aici un text de mare bun simt si extrem de bine informat, care demonteaza o multime dintre neadevarurile si deformatile voite vehiculate in ultima vreme in media sociala in legatura cu cazul Bodnariu.
Această postare face parte din seria aventurilor lui Calimero, seminaristu’, care a ajuns seminarist luându-se după mine la școală, și de atunci mă tot sâcâie cu întrebări. Ultima, vine de la…
Eugen Matei este unul dintre putinii evanghelici romani care nu promoveaza ‘sfinta bataie’. Nici nu ar putea, caci nu marsaza la pseudo hermeneutica literalista aberanta pe care se bazeaza aceasta inradacinata traditie nesfinta.
In ce ma priveste, nu ma mira ca Piper, un neofundamentalist, dupa parerea mea, se deda (din nou) la siluirea fara scrupule a textului biblic, pentru a promova prejudecatile clasice legata de disciplinarea cu nuiaua.
Persona 