William Yoder – The Demise of Moscow’s Russian-American Christian University

William Yoder an American Baptist writer writing currently in evangelicals in Russia, and a great lover of Putin and of his regime is discussing in this article a recent book by John Bernbaum, which describes the pathetic saga of an American funded university in Moscow.

I share it here because of it’s relevance for other similar evangelical educational institutions in Eastern Europe, including in Romania. Here is the text.

Ladushkin – I’m still struck with sadness when recalling the makeshift monument erected in 2007 about 40 metres from the entrance to Moscow’s “Russian-American-Institute”. Its plaque stated that the monument was dedicated to “protection from the enemies of the Russian soil”. At least 15 demonstrations took place at the site in the four years prior to completion of the building in 2010. In the end, Russian taxes and US-debt killed the project and led to the building’s purchase by a secular Russian firm in March 2014. Founded in 1995, the institution was known as the “Russian-American Christian University” (RACU) until November 2007.

What caused such a negative reaction within the Russian nation? After all, in October 1990 upper echelons of the Gorbachev-government had invited evangelical educators to start a liberal arts university on Russian soil. It was a Russian proposal, not an American one, and it was the Russians who gradually reneged on their invitation.

A book by the project’s primary mover-and-shaker, John Bernbaum, is entitled “Opening the Red Door” and was published by InterVarsity-Press in 2019. The book is a documentary, not an intellectual enterprise, and makes no real effort to answer the above question. Allow me to try.

1. Reason #1: Too big and too different
Such a project at the country’s Moscow epicentre was too big, too visible and too Western to survive a serious downturn in US-Russian relations. One could claim: In view of East-West tensions, not even St. Peter could have kept the project afloat. To believe otherwise would have meant defying the laws of gravity.

In addition: Russia’s less-than-a-million evangelicals were in no position to support, both financially and intellectually, a multi-confessional project of these dimensions. In Europe there is no tradition of privately-owned, Christian liberal-arts universities. Intellectual centres of learning are a luxury never enjoyed by Russian Protestants. Russian evangelical support for the project was very modest: its strongest supporter was the neo-Pentecostal “Associated Russian Union of Christians of Evangelical-Pentecostal Faith” (ROSKhVE).

In 2014, Ruslan Nadyuk (or Nadiuk), the long-term head of RACU’s social work department, insisted: “Most (Russian) Protestants do not want professional programmes. They view education strictly as an instrument for evangelism.” Yet Protestants restricting themselves to evangelism “will in time reduce themselves to little groups capable only of converting their offspring”. He added, that the anti-intellectualism in his realm is fuelled by Western fundamentalists insisting that the study of psychology is an anti-Christian endeavour (see our release from 14 July 2014).

RACU was a welcome source of capital and jobs to Russian Protestants, but a sense of ownership did not develop. As I wrote in the above release: “To Protestants, this institution appeared worthy of exploitation, but not of sustenance. The unfed cow was milked until she expired.”

The reservations of provincial, conservative church circles regarding a liberal-arts education is also par-for-the-course in North America. In the Russian context, such graduates usually end up as Charismatics or Orthodox – or as residents of the West. A vital first step would involve touting the fruits of involvement in intellectual topics among the old-time faithful.

2. Not meeting Russians on equal terms
In Russia, by far the world’s largest country in territorial terms, such an international project can only succeed if local government and church authorities feel they are truly equal partners. Despite the very best of intentions, those paying the piper will also determine the tune, and Russia’s Protestants were absolutely incapable – and the government unwilling – to supply 50% of the funding. It was a Catch-22 situation: They money was not there to insure equal treatment, and without equal treatment, the project was doomed. Even RACU’s PR-work in Russia was headed by a US marketing firm (page 197).

After 1990, and perhaps even today, Russia long wanted – or still wants – positive relations with the West. But that desire is not unconditional, very much in contrast to the Baltic states, Poland and Ukraine. Smaller countries are accustomed to being junior partners and do accept orders arriving from above. The survival of Protestant university projects in Lithuania and Ukraine can be attributed in part to this readiness. The tiny minority of Russian Protestants frequently does not mind being a junior partner – but its government certainly does.

Those projects still surviving in Russia are, despite their names, essentially seminaries or Bible schools. Two of them are “St. Petersburg Christian University” and Krasnodar’s “Kuban Evangelical-Christian University”. They are more modest, less-invasive endeavours – and not located anywhere near the nation’s capital.

There are Western-sponsored Christian institutions of learning in China and even North Korea. Yet in both cases, they are geared to job and professional training, not the liberal arts or theology, and tied closely to the hosting government. See „Pyongyang University of Science and Technology“ under “pust.co”. It has a sister institution in China.

3. Conflicting worldviews
Being “too Western” demands an explanation. The author is struck by the drastic gap between Bernbaum’s description of recent Russian history and the views prominent within Russia – he inverts the heroes and villains. Bernbaum does not deny the human foibles of Boris Yeltsin, but his “heroes”, Yeltsin and Mikhail Gorbachev, are viewed as villains by today’s Russians. Gorbachev, regarded as the annihilator of the USSR’s economy, has popularity ratings hovering around 1%.

Vladimir Putin is this book’s nationalist villain. No mention is made of Putin’s openness for a free trading zone reaching from Lisbon to Vladivostok or his remarkable address to Germany’s Bundestag on 25 September 2001. He had then appealed for broad German-Russian cooperation while speaking of an “all-European cooperation between equals”. Putin – not the West – spoke until recently of the other side as “partners”. In Russia, it’s the diehard nationalists who complain about Putin’s softness on the West. The book does not regard NATO’s encirclement of Russia as a major issue.

Bernbaum describes communism and the communist state essentially as highly-corrupt producers of rubble. Yet the communist state turned an agrarian power into a superpower in the half-century following 1917 – and that despite a devastating world war. The legendary Wolfowitz Doctrine of 1992 asserted that the USA should never again tolerate the existence of a second super power. That paper certainly did regard the USSR as having superpower status. Granted, the USSR never was a superpower in terms of living standard.

The book reveals several information gaps. On page 12, it is claimed that the sport-mad USSR had been without swimming pools. Yet mass access to swimming facilities has really only become a problem since 1990. Page 64 has the people demolishing statues of “Stalin, Lenin and Dzerzhinsky” in late 1990. Yet the statues of Stalin had been dumped 30 years previous.  

One could claim that John Bernbaum, like very many of us, did not understand the USA either. The book assumes the US is a stalwart and mature force of stability; its seasoned evangelical educators teaching their skills to the less-endowed of Russia. Yet it was not the USSR nor China that rained death and destruction on Southeast Asia and the Middle East in the decades after WW II. (The Soviet-Afghan war of 1979-89 could be seen as an exception, but Zbygniew Brzezinski and his “Operation Cyclone“ were part of the cause in that one, too.)

North America has had an excellent chain of Christian, liberal-arts institutions and I for one once profited from that immensely. I have reason to be grateful. But today, 25 years after the founding of RACU, 85% of US evangelicals are supporting a highly-divisive, populist and rightist president. In Brazil and Bolivia, evangelicals are helping to head extreme-rightist governments. We from the USA are not nearly as stable, learned and impartial as we once thought.

Perhaps evangelical goals are way too grandiose. Philip L. Wickeri’s classic work from 1988 on the relationship between church and state in Mao’s China, “Seeking the Common Ground”, concludes that Christian circles had reconciled themselves to the fact that a church need not own hospitals and schools in order to make an impact. Christians were free as individuals to participate in the social programme of the whole. Thanks in part to this “defeatist” worldview, the Chinese church grew from 2.5 to roughly 50-70 million in the 50 years after 1949. Granted: Educational deficiencies remain a trademark of the current Chinese church.

Page 35 of Wickeri’s book: Missionaries had a “pre-packaged understanding” of the truth, which rendered them incapable of genuine encounter with those around them. “The scandal is not the cross, but the unshaken class and ideological standpoint of the message bearer.” Can missionaries be effective without being missionized themselves? Can change only occur if it is mutual? Western and Russian evangelicals could afford to study this book carefully.

William Yoder, Ph.D.
Ladushkin, 15 February 2020
Webpage: “wyoder.de”

Note: A journalistic release for which the author is solely responsible. It is informational in character and does not express the official position of any church organisation. This release may be reprinted free-of-charge if the source is cited.

Teofil Stanciu – Evanghelicii romani fata cu viitorul

Teo Stanciu a publicat recent pe situl revistei Convergente o analiza a situatiei evanghelicilor romani in acest moment, in fata provocarilor viitorului. Ramine de vazut daca acest text va reusi sa lanseze o discutie in jurul acestei teme in spatiul evanghelic, ori va fi ignorat, asa cum s-a intimplat si cu altele de acest gen inaintea lui. Iata mai jos introducerea in acest articol:

Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție. Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.

Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.

Prinși în verva războiului cultural – foarte recent descoperit – cu diverse ideologii „stângiste”, război importat în mare parte cu temele, temerile și strategiile americane, evanghelicii amână cât pot mai mult soluționarea unor probleme tot mai prezente și tot mai complexe din imediata vecinătate. De asemenea, prezența (mai reală sau mai imaginată) pe frontul luptei pentru cauza creștină conferă o consolare morală pentru lipsa unor demersuri constructive, a reflecției teologice elaborate, profunde și complexe asupra realităților contemporane. Însă chiar și problemele conexe acestor ideologii necesită și o abordare pastorală, mult mai complicată decât poziționarea ideologică ușor de făcut și adesea lipsită de elementul uman și de orice urmă de compasiune.

Departe de a se limita la invazia ideologiilor progresiste (multe dintre ele îngrijorătoare și necesitând cu siguranță o poziționare), temele ce vor necesita un răspuns cât mai urgent – și, bine-ar fi, cât mai consistent – vin din mai multe direcții simultan: dinspre filosofie (unde e mare penurie de evanghelici angajați în dialogul cu lumea culturală), teologie, morală, ecleziologie, economie, politică, psihologie, știință, tehnologie, bioetică etc. Iar răspunsurile care vor conta va fi nevoie să iasă din sfera abordărilor actuale: predicoase, șablonarde, previzibile, de inspirație mai ales americană-populară/populistă, preluate cu minim efort de contextualizare.

Fără să fac o ierarhizare și o clasificare riguroasă, voi semnala câteva dintre problemele – de intensități și categorii foarte diferite – care cred că se vor prăvăli peste evanghelici cu o tot mai mare forță și reclamând tot mai acut niște soluții temeinice. Fără aceste soluții, sunt șanse mari ca evanghelicii din România să (re)cadă într-o irelevanță culpabilă și păguboasă, dar probabil meritată. Asta după ce s-au făcut remarcați, măcar mediatic, în ultimii ani în câteva rânduri. Nu am însă în vedere nici o utopică angajare generală a comunităților în astfel de demersuri teologice, ci pur și simplu interesul serios, consecvent al unor oameni – asumați de către „sistem” sau de mișcarea evanghelică – cât de cât competenți care ar vrea să și înțeleagă, nu doar să combată repede și să puncteze mediatic (cum se întâmplă în prezent) și ar încerca să elaboreze niște poziții teologice, temeinic ancorate în spiritul Scripturii, bine cumpănite sub raport intelectual și spiritual deopotrivă.

Cititi AICI restul articolului.

30 Sept – Virtues in Society. A Symposium

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #7 – Trezirea/convertirea sau in scoala iubirii

scoala iubirii

  1. Trezirea/convertirea sau în școala iubirii

Povestea (1): Plecând din crângul în care trăiau Buddha și ucenicii lui, Siddhartha cade într-un somn profund și are parte de experiența iluminării, care-l face să vadă lumea și frumusețea ei simplă dar desăvârșită cu ochi noi, pe care nu-i mai avusese până atunci. Se eliberează astfel de absurditatea negării totale a realității create, în care își trăise până atunci viața și se aruncă cu toată energia sa de om aflat la maturitatea vieții în a se bucura de noul sens pe care tocmai l-a descoperit.

Citat: Privea în jurul său de parcă vedea lumea pentru prima oară. Cât de frumoasă mai era lumea, cât de multicoloră era lumea, cât de stranie și de enigmatică era lumea! Într-însa, aici, se afla albastrul, aici se afla și galbenul, aici se afla verdele, aici curgeau cerul și fluviul, străjuiau pădurile și munții, totul era frumos, totul era enigmatic și magic, iar în mijlocul acestor lucruri se afla el, Siddhartha, cel care se trezea, cel care se afla pe drumul spre sine însuși… „Cât de surd și cât de obtuz am mai fost! își spunea el pășind grăbit înainte. Când cineva citește o scriere, căutând să-i pătrundă înțelesul, nu-i disprețuiește semnele și literele, numindu-le amăgire, hazard sau coajă lipsită de orice valoare, ci o citește, o studiază și o îndrăgește literă cu literă. Însă eu, cel care voiam să citesc cartea lumii și cartea propriei mele ființe, eu, așadar, am disprețuit, de dragul unui înțeles presupus dinainte, semnele și literele, numind lumea fenomenelor o amăgire, numindu-mi ochiul și limba fenomene accidentale și lipsite de orice valoare. Ei bine nu, toate acestea aparțin acum trecutului, căci, iată, m-am trezit, m-am trezit cu adevărat, născându-mă abia astăzi.”

Povestea (2): Primul proiect concret al lui Siddhartha s-a născut din întâlnirea fulgurantă cu frumusețea fragedă a unei tinere femei, la marginea unui sat și apoi din timpul îndelung cu prea frumoasa curtezană Kamala, căreia îi cere să-l primească ucenic în școala iubirii.

Citat: Am venit la tine, Kamala, pentru a-ți spune toate acestea! Tu ești prima femeie cu care Siddhartha vorbește fără să-și plece ochii. Niciodată nu-mi voi mai pleca ochii când în cale îmi va ieși o femeie frumoasă.” Kamala zâmbea, jucându-se cu evantaiul său din pene de păun. Și îl întrebă: „Și Siddhartha n-a venit la mine decât pentru a-mi spune lucrul acesta?” „Pentru a-ți spune lucrul acesta și pentru a-ți mulțumi că ești atât de frumoasă. Și-aș vrea să te mai rog, Kamala, dacă nu te superi, să-mi fii prietenă și să-mi dai lecții, căci eu nu știu încă nimic din arta aceasta în care tu ești meșteră.”

Lecția – Nu există rețete unice sau infailibile pentru identificarea propriului drum în viață. Identificarea lui este un proces euristic în care, la un moment dat, într-o clipă imposibil de anticipat sau de fabricat în mod artificial, acumulările din anii de formare se coagulează într-o iluminare, ca o convertire, care face ca persoana care o experimentează să vadă oamenii și realitatea cu alți ochi, cum nu le-a mai văzut până atunci. Este ca atunci când te-ai îndrăgostit, și dragostea te face să vezi într-o lumină complet nouă nu doar persoana iubită, ci tot ceea ce o înconjoară.

[Această secvență este doar începutul celei de a doua jumătăți a pelerinajului spiritual al lui Siddhartha. Noi însă ne vom opri aici cu lecțiile despre educație. În nuvela lui Hesse sunt ascunse și alte sugestii, pe care vă invit să le descoperiți singuri mai departe.]

* * *

CONCLUZII: Educația – formarea pentru viață și societate, începe în propria familie a copilului, unde se pun temeliile, se formează deprinderile, se exersează disciplinele și se transmit valorile și tradițiile. Scopul educației, care este un proces exigent și anevoios, este nu acumularea de cunoștințe, ci identificarea sensului existenței – dobândirea înțelepciunii. Profesorii/maeștrii/mentorii sunt esențiali, dacă nu chiar indispensabili ca îndrumători și modele pe această cale a formării, a cărei țintă este descoperirea de către fiecare învățăcel a propriei vocații, suprema împlinire a existenței umane. Așa sa ne ajute Dumnezeu!

NOTA: Iata aici intregul text in format PDF, pentru cine este interesat.

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie, (dupa Hermann Hesse, Siddhartha)

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #6 – Criza – despartirea de maestru

despartirea de maestru

  1. Criza – despărțirea de maestru

Povestea: Întâlnindu-l pe marele Maestru, Govinda este copleșit și decide să devină un ucenic al său, dar este profund dezamăgit de faptul că prietenul său, pe care îl admirase toată viața, decide să-și continue drumul și căutările fără el. Cei doi se vor despărți astfel pentru mulți ani. Siddhartha pleacă mai departe conștient că a primit tot ceea ce era de primit de la marele Maestru și că din acest punct mai departe trebuia să urmeze propria lui cale spre iluminare, așa cum făcuse și Buddha.

Citat: Nu m-am îndoit nici o clipă că tu ești Buddha, că ai atins cel mai înalt țel pe care îl caută atâtea mii de brahmani și fii de brahmani. Tu ți-ai găsit mântuirea de moarte. Ți-ai aflat-o prin propria ta căutare, pe propriul tău drum, prin reflecții, prin meditație profundă, prin cunoaștere, prin iluminare. Nu prin învățătură ți-ai găsit-o! Și nimeni, după părerea mea, o, Sublimule, nu-și va afla mântuirea printr-o învățătură. Și nimănui nu-i vei putea împărtăși prin cuvinte și prin învățătură ceea ce ți s-a întâmplat ție, preacucernice, la ceasul iluminării tale! învățătura lui Buddha iluminatul conține multe lucruri, ea propovăduiește multe lucruri, să trăiești cum se cuvine, să te ferești de ceea ce este rău. Dar această învățătură atât de limpede, atât de venerabilă, nu conține un lucru: ea nu conține taina a ceea ce Sublimului însuși, singurul dintre atâtea sute de mii, i-a fost dat să trăiască. Iată deci la ce mă gândeam și ce am înțeles eu ascultându-ți învățătura. Iată de ce îmi voi continua călătoria: nu pentru a căuta o altă învățătură, o învățătură mai bună, căci eu știu că aceasta nu există, ci pentru a părăsi toate învățăturile și pe toți învățătorii, atingându-mi singur scopul sau murind. Adesea însă mă voi gândi, o, Sublimule, la această zi, la ceasul acesta în care am văzut cu ochii mei un sfânt.”

Lecția – Scopul educației NU este formarea unor clone, care să semene până la identificare cu maeștrii și profesorii lor (aceasta este o imagine a iadului; Dumnezeu cu creează cópii, ci se desfătează în diversitate). Omul este o ființă unică și trebuie să-și descopere propria cale, propria identitate. Dascălii autentici și de vocație vor facilita acest proces, încurajându-i pe învățăcei să-și descopere propriul vis, propria vocație și să devină ceea ce ei înșiși cred că trebuie să fie, chiar dacă aceasta presupune o dureroasă despărțire.

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #5 – Intelepciunea de dincolo de explicatii


  1. Înțelepciunea de dincolo de explicații

Povestea: Tânărul Siddhartha are un dialog consistent cu Buddha, în care acesta apreciază sinceritatea și seriozitatea căutărilor lui, dar îl avertizează cu privire la valoarea îndoielnică disputelor și explicațiilor, care sunt adesea sterile în ce privește eficacitatea lor pentru mântuire.

Citat: „O, fiule de brahman, tu ai ascultat învățătura și, spre lauda ta, ai reflectat profund asupra ei. În ea ai descoperit o lipsă, un defect. Poți continua să reflectezi asupra ei. Cum ești însetat de cunoaștere, dă-mi voie însă să te previn în legătură cu jungla părerilor și cu disputele în jurul unor cuvinte. Nu părerile sunt importante, ele pot fi frumoase sau respingătoare, inteligente sau nebunești, oricine le poate îmbrățișa sau detesta. Însă învățătura pe care ai ascultat-o de la mine nu este o părere, iar țelul ei nu este să ofere unor însetați de cunoaștere explicații asupra alcătuirii lumii. Țelul ei este un altul; țelul ei este mântuirea de suferință. Acest lucru este propovăduit de Gotama și nimic altceva.”

Lecția – Înțelepciunea presupune formarea spiritului critic și însușirea artei discernământului. Informațiile sunt astăzi la un clic distanță de toți cei ce studiază. Dar cine îl va ajuta pe învățăcel să distingă între adevăr și non adevăr, între informația adevărată și informația falsă, între explicația coerentă, bazată pe fapte și teoria conspiraționistă, bazată pe ignoranță și pe frică, între persuasiune și manipulare? De asemenea, informațiile nu poartă cu ele sensuri. Înțelesul lor real nu poate fi descoperit decât atunci când sunt interpretate în contextul lor adecvat. Ei bine, toate acestea sunt aproape imposibil de realizat fără îndrumarea unui maestru. (Suntem noi oare astfel de repere și modele pentru cei pe care îi formăm?)

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #4 – Intre învatatura si maestrul invatator


  1. Între învățătură și maestrul învățător

Povestea: Siddhartha și Govinda merg în căutarea lui Buddha, Iluminatul, cel care părea să fi descoperit secretul despătimirii și al cufundării în absolut. Întâlnindu-l, Siddhartha nu se lăsă copleșit de învățătura lui, căci învățătura nu mai avea nicio atracție pentru el, dar fu absolut fascinat de faptul că Buddha era perfecta întrupare a învățăturii pe care o propovăduia.

Citat: „Azi vom asculta învățătura din gura lui”, spuse Govinda. Siddhartha nu răspunse. Învățătura nu-i trezea curiozitatea, nu credea că aceasta îl va îmbogăți cu ceva nou… Se uită însă cu atenție la capul lui Gotama, la umerii săi, la picioarele sale, la mâna lui ce atârna calm și avu impresia că fiecare falangă de la fiecare deget al acestei mâini era învățătura însăși, iradiind, respirând, emanând, răspândind cu strălucire adevărul. Bărbatul acesta, acest Buddha, era întruchiparea adevărului, chiar și în cea mai mică mișcare a degetelor sale. Omul acesta era un sfânt. Siddhartha nu venerase niciodată un om atât de mult, nu iubise niciodată un om atât de mult ca pe acesta.

Lecția – Înțelepciunea, în sensul ei suprem, nu se poate învăța ca o lecție. Ea se ia, ca gripa, de la cineva care „suferă” de această condiție unică. Informațiile pot fi preluate de oriunde (Google știe oricând mai multe decât cel mai bun profesor). Dar scara valorilor și trăirea autentică nu pot fi însușite decât de la un maestru uman, oricât de imperfect ar fi acesta. Formarea deplină pentru viață nu poate fi învățată decât de la cei care o întrupează.