Mă știu cu Vasea Ernu de aproape treizeci de ani. Suntem prieteni și împărtășim multe lucruri, chiar dacă nu suntem de acord întotdeauna. Ba chiar ne mai și certăm din când în când.
Vasile este un stângist asumat și este adesea înjurat cu strășnicie pentru asta. Eu însumi am fost întrebat nu o dată cum pot fi prieten cu un om care are asemenea convingeri. Iată că pot. Eu însumi am migrat în ultimii ani, sub raport politic și nu numai, de la centru dreapta către centru stânga. Sunt, politic vorbind, un social-liberal, iar prietenii aflați la dreapta mă numesc „progresist”, deși detest reducționismul unor astfel de etichete. Așa cum ei detestă faptul că îi numesc uneori „reacționari” (mai am și eu scăpările mele).
Vasile a publicat astăzi pe Facebook lungă și consistentă reflecție intitulată „Sinoadele religioase în capitalism sau tragedia conservatorilor religioși”, ocazionată de o recentă vizită la Arad, unde a fost invitat la un dialog în cadrul Forumului Dialogos, inițiat de un grup evanghelic de acolo. Încerc să răspund aici acestei reflecții, din perspectiva unuia care își asumă fără rezerve propria identitate religioasă, pe care aș putea-o descrie, în termeni generici, ca fiind post-evanghelică și post-conservatoare
Despre timp
Prima aserțiune a lui Vasile la care vreau să mă refer, și cu care sunt perfect de acord, este aceea că timpul marginalilor evanghelici a reușit să fie acaparat mult mai eficient în capitalism decât în comunism. Citez: „Capitalismul este genial în ce privește controlul resurselor și timpului”. Implicația acestei afirmații pare a fi că, cel puțin din acest punct de vedere, comunismul a fost mai favorabil evanghelicilor decât capitalismul. Zice prietenul meu: „cam de 20 de ori mai mult [timp] petrecea un om în comunitatea religioasă evanghelică în comunism decât astăzi în capitalismul liber ” Ori, în acest punct mă despart de Vasea. În opinia mea, cele două sisteme sunt la fel de toxice pentru evanghelici, chiar dacă în mod foarte diferit. Privind dinăuntru, și din puțin altă perspectivă, raporturile evanghelicilor cu timpul sub comunism nu arată la fel de roz. Îmi amintesc bine de vremea propriului meu activism religios, din anii 70, în care aproape totalitatea timpului meu era acaparat de comunitatea religioasă la care aderasem prin convertire, la vârsta de 18 ani. Astfel, eram implicat în activități religioase în biserică sau legate de biserică șapte zile din șapte. Iar duminica era acaparată în întregime. Aceasta socoteam noi atunci a fi dedicare față de Dumnezeu. Pricind înapoi, socotesc această situație ca fiind una la fel de periculoasă, dacă nu chiar mai mult decât acapararea timpului de către capitalism, pentru formarea integrală a persoanei, în plan personal, profesional sau social.
Acest soi de activism eclesial era bazat pe ceea ce Richard Niebuhr, în cartea sa Cristos și cultura numește abordarea „Cristos împotriva culturii”, o perspectivă izolaționistă, menită să salveze comunitatea evanghelică, amenințată de ateismul comunist expansionist, prin reducerea la minimum a interacțiunii acestei comunități cu restul societății. Un soi de versiune evanghelică a monasticismului ortodox, fără aura de spiritualitate pe care o însoțea pe aceasta, cel puțin în teorie.
Trebuie să recunosc faptul că această abordare, față de care eu am rezerve conceptuale majore, a reușit să salveze existența fizică a acestor comunități, dar, în egală măsură, le-a făcut incapabile pe acestea de a se adapta la multitudinea de alegeri disponibile în societatea pluralistă de tip democratic și capitalist în care au intrat după 1989.
Sinodalitatea
Vasile pictează o imagine la fel de idilică cu privire la „sinodalitatea” prin care evanghelicii rezolvau sub comunism diversele probleme cu care se confrunta comunitatea lor. Modelul sinodal este unul sublim, recunosc, dar, ca și în cazul ortodoxiei, practica în spațiul evanghelic este foarte departe de teorie. Ce se întâmpla în realitate, cel puțin în bisericile baptiste, pe care le-am cunoscut mai bine, era că deciziile, deși discutate într-o oarecare măsură, în „comitete” sau „adunări generale”, erau de cele mai multe ori impuse într-un fel sau altul de pastori sau de alți lideri eclesiali, care învățau temeinic arta manipulării acestor entități eclesiale, în perioada lor de formare clericală. Cu alte cuvinte, marginalii copiau în mod inconștient modelul de conducere autocratică și dictatorială oferit de societatea comunistă.
Eu m-am lovit în mod violent de această realitate în tinerețe, atunci când m-am alătura disidenței religioase inițiate de pastorul Iosif Țon, ale cărui acțiuni, memorii și inițiative urmăreau lărgirea libertăților infime de care se bucurat evanghelicii sub comunism. La îndemnul Departamentului Cultelor, sub ascultarea căruia se puseseră, de voie de nevoie, reacția oficialilor evanghelici la mișcarea noastră – cu toate naivitățile ei evidente, despre care nu am vreme să vorbesc aici, au fost prompte și severe, ceea ce a pus cele două grupări într-un conflict deschis, care nu s-a încheiat, și aceasta doar într-o oarecare măsură, doar după căderea regimului comunist. Iată parabola prin care descria această situație unul dintre oficialii baptiști din acea perioadă. „În turma noastră există două tipuri de slujitori. Unii sunt măgari. Ei poartă poverile. Alții sunt câini. Ei păzesc turma de lupi. Totul a fost bine între noi până când câinii au început să latre la măgari.” Cu alte cuvinte, totul a fost bine atâta vreme cât disidenții („câinii”) nu au început să vorbească public despre compromisurile pe care le făceau liderii evanghelici cu regimul comunist („curajul colaborării”, cum îl numea un popă ortodox pervers). Nimic „sinodal” în această poveste.
Lucrul acesta a devenit evident atunci când, după 1989, uni dintre colegii noștri din opoziție au devenit ei înșiși lideri ai comunităților noastre și a s-au dovedit a avea o mult mai consistentă stofă de dictatori decât aveau colaboraționiștii evanghelici din comunism, care păreau mici copii pe lângă acești profesioniști ai manipulării „sinodale”. În concluzie, repet, teoria este sublimă. Practica însă este o adevărată catastrofă.
Imperialismul eclesial american
Președinția penibilului Donald Trump, marea slăbiciune a conservatorilor, de la noi sau de aiurea, a scos la iveală stricăciunea, dincolo de orice tăgadă, a comunității ”soră” din SUA, cum o numește Vasea, a evanghelicilor români (mereu m-am întrebat de ce când e de rău e cu „soră”, și când e de bine e cu „frate”; eu zic că are de-a face cu misoginismul nostru structural, dar iarăși o să ziceți că am eu o obsesie). Deși centrul de greutate al lumii evanghelice s-a mutat de mult în Est și în Sud, sursele financiare și forța publicistică și instituțională a acestei lumi a rămas în Vest, și mai ales în Statele Unite. Atunci când această forță este dublată de apucături imperialiste și capitaliste de junglă, efectul este catastrofal. Ca urmare, așa cum bine spune Vasile, evanghelismul românesc, și cel mondial se află sub influența destructivă a marelui „frate” din Vest. Se spune că creștinismul s-a născut la Ierusalim, unde a fost o credință. Apoi a trecut în Grecia, unde a devenit o filosofie. După aceea a ajuns la Roma, unde a devenit o instituție. Și în cele din urmă a trecut oceanul și a ajuns o afacere. Care acum, iată, este răspândită, ca franciză, în toată lumea.
Sunt perfect de acord cu observația lui Vasile că 1989 evanghelicii din Vest au venit în Răsărit cu o atitudine pur imperialistă și prozelitistă, ignorând complet existența milenară a creștinismului în spațiul european răsăritean și încercând să-și edifice aici, de la zero, propriile buticuri eclesiale. La fel de corectă este observația lui că în perioada comunistă, misionarii din Vest care au venit la noi să ne dea o mână de ajutor în formarea noastră creștină au făcut-o cu o atitudine complet diferită, colegială și, dacă vreți, sinodală, ca să folosesc terminologie lui Vasea. Eu însumi sunt beneficiarul unei asemenea formări, prin relația mea, din 19977 până în 1989, cu organizația Navigatorilor, un grup evanghelic internațional dedicat uceniciei creștine.
Obsesii conservatoare
Motivul veterotestamentar al „țapului ispășitor”, teoretizat atât de consistent de antropologul francez René Girard, ne oferă o explicație convingătoare cu privire la motivelor diverselor obsesii ideologice, atât la stânga, cât și la dreapta. Dat fiind însă că vorbim despre o comunitate eminamente conservatoare, este legitim să vorbim de această dată de obsesiile dreptei, respectiv aceea a progresismului și a sexo-marxismului.
Și în această privință sunt perfect de acord cu Vasile. Problemele cu care se confruntă comunitățile evanghelice de la noi nu au de-a face nicidecum cu cele două ispite menționate mai sus. Ele nu sunt nimic mai mult decât niște perdele de fum, în spatele cărora își desfășoară „artileria” ideologică forțele ultraconservatoare de sorginte americană, care, în mod straniu, și-au găsit o serie de aliați de nădejde într-un număr de personalități conservatoare de la noi, cu convingeri religioase ortodoxe sau seculare, mai ales din tânăra generație. Deși cei mai mulți dintre aceștia (interesant, este vorba aproape preponderent de bărbați) sunt alergici la ecumenism și tind să-i privească de sus pe evanghelici, ei sunt intens curtați de către aceștia, în alergarea lor după respectabilitate și legitimitate în societatea românească. Rezultatul este un soi de epigonism penibil și servil, care nu face niciun serviciu comunităților marginale.
Sper ca prin aceste considerații să-l fi scos puțin pe Vasile din propriul confort, chiar cu riscul de a fi înjurat, însă o dată, de propriii coreligionari. Eu aș zice că, oricum ar fi, merită prețul.
Persona 