Iată și ultima mea contribuție la Comentariul biblic central și est-european.
_____
PATRIOTISM ȘI NAȚIONALISM
Dumnezeu a creat o lume armonioasă, care prosperă în diversitate. Prin contrast, narațiunea biblică legată de turnul Babel relatează faptul că ființele umane au încercat să se opună intențiilor lui Dumnezeu printr-o demonstrație sfidătoare de uniformitate. Astfel, conform Genezei, limbile, națiunile și triburile au fost asociate cu un început ignobil, plin de separare, comparație, competiție și violență. Mii de ani mai târziu, la Cincizecime, a avut loc răsturnarea spirituală a fragmentării solidarității umane, deoarece oameni cu origini culturale diferite au fost capabili să înțeleagă mesajul apostolilor, fără bariere lingvistice. Mai mult decât atât, cartea Apocalipsei ne spune că triburile, națiunile și limbile vor rămâne până la sfârșitul veacurilor, deoarece ele nu mai sunt văzute ca un blestem, ci ca un mijloc de îmbogățire pentru gloria lui Dumnezeu. Cei mai mulți oameni sunt înclinați în mod natural să prețuiască familia și comunitatea lor, locul de naștere, limba maternă și cultura specifică, națiunea și țara în care s-au născut. Numim acest lucru patriotism și nu este nimic nebiblic în el, chiar dacă, la fel ca orice altceva în creație, este afectat de păcat și trebuie să fie supus autorității lui Dumnezeu. Cuvântul „patriot” nu apare în Biblie, dar vedem noțiunea exemplificată, de exemplu, în faptul că Pavel este gata să-și piardă mântuirea de dragul propriului său popor, evreii (Romani 9:1-3). Dumnezeu se îngrijește de întreaga creație și de toți oamenii. Chiar și atunci când a ales o națiune, scopul său a fost să facă din ea o binecuvântare pentru toate națiunile (Gen 12:3). Când israeliții s-au comportat ca și cum ar fi fost beneficiarii exclusivi ai binecuvântării divine și nu și-au îndeplinit chemarea, Dumnezeu a ridicat un nou popor prin credința în Cristos (Efes 2:11-22), Biserica, în care „nu mai există nici iudeu, nici grec” (Gal 3,28). Cu toate acestea, patriotismul este radical diferit de naționalism (un alt termen pe care nu-l găsim în Scriptură, fiind un termen inventat relativ recent). El derivă din conceptul modern de națiune, definită ca o comunitate de sânge și de pământ, cu o limbă, o cultură, un teritoriu și o viață economică comune. Fenomenul care însoțește naționalismul a fost definit de Hans Kohn, unul dintre părinții fondatori ai studiului academic al naționalismului, ca fiind „o stare de spirit în care loialitatea supremă a individului este simțită ca fiind datorată statului-națiune”. Acest lucru explică dimensiunea cvasi-religioasă a naționalismului. Astfel, este ușor de înțeles de ce naționalismul este incompatibil cu o viziune creștină asupra lumii, de vreme ce loialitatea supremă a creștinului ar trebui să fie față de Dumnezeu, nu față de un steag național. Acest lucru face ca actualul concept de „naționalism creștin” să fie o contradicție în termeni. Chiar și un gânditor nereligios, precum Albert Einstein, a perceput naționalismul ca pe o „boală infantilă”, care se manifestă în mod caracteristic prin presupusa superioritate a unei națiuni față de celelalte. Am putea spune că naționalismul este o patologie ideologică a patriotismului, o formă modernă de tribalism, așa cum este ilustrat în mod tragic în conflictele etnice violente din Balcani după 1989 și în încercările etnocentrice de redefinire a identității naționale în regiunea noastră. Cum trebuie să răspundă creștinii acestei viziuni distorsionate a națiunilor din lumea noastră? Omenirea este creată după chipul lui Dumnezeu, pentru a urmări idealul unității în diversitate, un ideal care exclude atât ierarhia, cât și uniformitatea. Din această perspectivă, toate națiunile, triburile și familiile pământului au o valoare egală în ochii lui Dumnezeu. Fiecare cultură dezvăluie un aspect unic al frumuseții lui Cristos și face posibilă o înțelegere specifică a Evangheliei. Cu toate acestea, din cauza realității căderii, națiunile prezintă, de asemenea, diverse manifestări ale păcătoșeniei și ale răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când privim acest lucru prin intermediul lucrării crucii și al prezenței dătătoare de viață a Duhului, putem înțelege planul de răscumpărare al lui Dumnezeu care acționează în viețile tuturor oamenilor și națiunilor. Atunci când este curățată de orice inechitate, diversitatea culturală a națiunilor aduce frumusețe și sens lumii și aduce glorie lui Dumnezeu, așa cum vedem în frumoasa imagine escatologică din Apocalipsa 21:24, când fiecare națiune își va aduce darurile sale unice ca jertfă spirituală și act de închinare înaintea tronului lui Dumnezeu. Dănuț Mănăstireanu
God created a harmonious world thriving in diversity. In contrast, the biblical story of Babel relates how human beings attempted to oppose God’s intentions in a defiant display of uniformity. Thus, according to Genesis, languages, nations, and tribes were associated with an ignoble beginning, fraught with separation, comparison, competition, and violence. Thousands of years later, at Pentecost, came the spiritual reversal of the fragmentation of human solidarity, as people of different cultural backgrounds were able to understand the message of the apostles with no language barriers. What is more, in the book of Revelation, tribes, nations and languages will remain till the end of time, for they are no longer seen as a curse but as a means of enrichment for God’s glory. Most people are naturally inclined to cherish their family and community, place of birth, mother tongue and particular culture, nation and country. We call this patriotism and there is nothing unbiblical about it, even though, like everything else in creation, it is affected by sin and must be subject to God’s authority. The word “patriot” does not occur in the Bible but we see the notion exemplified, for instance in Paul’s willingness to lose his salvation for the sake of his own people, the Jews (Rom 9:1-3). God cares for all creation and all people. Even when he chose one nation, his purpose was to make it a blessing for all nations (Gen 12:3). When the Israelites acted as though they were the exclusive beneficiaries of divine blessing and failed to fulfil their calling, God raised a new people through faith in Christ (Eph 2:11-22), the church, in which “there is no longer Jew nor Greek” (Gal 3:28). However, patriotism is radically different from nationalism (another term we do not find in Scripture, since it is a relatively recently coined word). It derives from the modern concept of a nation defined as a community of blood and land with a common language, culture, territory and economic life. A phenomenon which accompanies nationalism was defined by Hans Kohn, one of the founding fathers of the academic study of nationalism, as “a state of mind in which the supreme loyalty of the individual is felt to be due to the nation-state.” This explains the quasi- religious dimension of nationalism. It is thus easy to understand why nationalism is incompatible with a Christian view of the world, since the Christian’s supreme allegiance should be to God, not to a national flag. This makes the current concept of “Christian nationalism” a contradiction in terms. Even a nonreligious thinker such as Albert Einstein perceived nationalism as an “infantile disease” which characteristically manifests itself in the supposed superiority of one nation to others. We might say that nationalism is an ideological pathology of patriotism, a modern form of tribalism, as tragically illustrated in violent ethnic conflicts in the Balkans after 1989 and ethnocentric attempts to redefine national identity in our region. How are Christians to respond to this skewed view of nations in our world? Humanity is created in the image of God to pursue the ideal of unity in diversity, one which excludes both hierarchy and uniformity. From this perspective, all nations, tribes, and families have equal value in the eyes of God. Each culture reveals a unique aspect of the beauty of Christ and makes possible a specific understanding of the gospel. However, because of the reality of the fall, nations also display various manifestations of sinfulness and rebellion against God. Yet, when we look at this through the work of the cross and the life-giving presence of the Spirit, we are able to grasp God’s plan of redemption at work in the lives of all people and nations. The cultural diversity of the nations, when purged of all inequity, brings beauty and meaning to the world and brings glory to God, as we see in the beautiful eschatological image in Revelation 21:24, when every nation will bring its unique gifts as a spiritual sacrifice and act of worship before the throne of God. Danut Manastireanu
Redau aici traducerea în limba română a celi de al treilea text al meu pentru Comentariul biblic central si est european.
MOȘTENIREA COMUNISMULUI
Marxismul, baza ideologică a comunismului, încearcă să răstoarne Evanghelia creștină. El prezintă o versiune specifică a antropologiei (studiul experienței umane), a soteriologiei (doctrina mântuirii) și a escatologiei (studiul sfârșitului) și pretinde că oferă salvare pentru o lume în criză. În timp, această viziune utopică s-a transformat într-o realitate distopică și a făcut peste o sută de milioane de victime. Când comunismul s-a prăbușit ca sistem politic, poporul eliberat s-a așteptat ca lucrurile să se schimbe peste noapte, la fel cum s-a întâmplat cu evreii după ce au părăsit Egiptul (Exodul 16:1-3). Dar curând și-au dat seama că, deși ei ieșiseră din comunism, comunismul nu ieșise încă din ei. Zidul Berlinului a căzut în vara anului 1989, dar un zid a rămas în continuare în mințile și inimile oamenilor. Moștenirea continuă a comunismului este prezentă sub diverse forme în societățile și bisericile din Europa Centrală și de Est. Iată câteva dintre trăsăturile de bază ale acesteia. În comunism, autoritarismul a fost stilul de conducere dominant și el a pătruns și în biserici, creând o combinație paradoxală de neîncredere și dependență față de autoritate. Spre surprinderea multora, acest model a continuat nestingherit în bisericile din regiune chiar și după căderea vechiului sistem. Susținătorii săi erau adesea cei care fuseseră activi în conducerea rezistenței împotriva comunismului în epoca anterioară. Regimurile comuniste au folosit unități ale poliției secrete pentru a ține bisericile sub control, cu ajutorul colaboratorilor recrutați dintre membrii și liderii bisericilor și prin folosirea amenințărilor sau a ademenirilor. Acest lucru a creat o atmosferă de suspiciune, deoarece era imposibil agenții regimului nu erau întotdeauna ușor de identificat. După căderea comunismului, bisericile din regiunea noastră au fost în mare măsură incapabile să facă față prezenței foștilor colaboratori în mijlocul lor și nu au știut cum să pună în aplicare mărturisirea, iertarea și restaurarea. Unii au încercat să minimalizeze fenomenul, în timp ce alții s-au angajat în campanii dure de expunere. Niciuna dintre aceste abordări nu a rezolvat problema. Ca urmare, bisericile noastre încă se confruntă cu lipsa de încredere între membrii lor. Oamenii care au fost nevoiți să trăiască în condițiile politicii și economiei comuniste au funcționat zilnic în conformitate cu etica supraviețuirii. Ei au jucat după reguli pentru a supraviețui cât mai bine posibil. Același lucru a fost valabil și pentru liderii bisericilor, care au încercat să își mențină congregațiile în viață chiar dacă asta însemna să accepte compromisuri. Cu toate acestea, când a venit libertatea și astfel de jocuri etice dubioase nu au mai fost necesare, se pare că vechile obiceiuri au murit greu. Etica libertății înseamnă să faci alegeri conștiente mai degrabă decât să revii la calea celei mai mici rezistențe. Condițiile externe s-au schimbat, dar mecanismele comportamentale automate au fost mai greu de eliminat. Atunci când mulți creștini au fost puși la zid de un regim care a jurat că va eradica definitiv religia, abordarea „Cristos împotriva culturii” (dacă este să folosim terminologia lui Richard Niebuhr) a fost cea dominantă. Când a apărut pluralismul democratic, creștinii s-au trezit nepregătiți și incapabili de răspunsuri mature. După decenii de opresiune, li s-a oferit în sfârșit ocazia de a se angaja profetic și de a transforma propriile culturi prin puterea Evangheliei. În acest moment de răscruce, multe biserici fie și-au prelungit poziția izolaționistă, fie au optat pentru un fel de nostalgie, privind înapoi la vremuri demult apuse, când biserica obișnuia să își impună fără opoziție principiile asupra societății. Regulile jocului s-au dovedit a fi diferite în societățile post-comuniste, iar creștinii trebuiau să învețe cum să funcționeze în mod demn de Cristos într-o lume nouă, plină de voci și ideologii concurente. Creștinii care au crescut sub semnul libertății au o nevoie disperată de modele pe care să le urmeze. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre liderii generației anterioare, care au supraviețuit comunismului, dar s-au înrădăcinat în acțiunile sau mentalitățile lor, au fost incapabili să învețe generația tânără cum să trăiască ca ființe umane libere. Aici este locul în care experiența și contribuția creștinilor din Occident au fost un colac de salvare pentru bisericile din regiunea noastră. La începutul anilor 1990 am avut nevoie de mult ajutor și sprijin pentru a compensa deceniile pierdute sub comunism – ani în care nu am fost capabili să formăm pastori sau teologi, să scriem sau să publicăm literatură creștină, să distribuim Biblii, să ne evanghelizăm propriul popor, să dezvoltăm educația creștină pentru copii și adulți sau să practicăm îngrijirea și ospitalitatea pentru cei mai săraci, marginalizați și excluși din societățile noastre. Viețile creștinilor în comunism erau mai degrabă similare cu viețile israeliților care trăiau ca sclavi în Egipt. Eliberarea lor în timpul lui Moise nu i-a făcut să se comporte automat ca niște oameni liberi și responsabili. Același lucru este valabil și pentru bisericile din regiunea noastră în epoca postcomunistă. S-ar putea ca și noi să avem nevoie de patruzeci de ani în deșertul tranziției înainte de a fi capabili să trăim ca oameni liberi. Dumnezeu ne-a eliberat pentru a trăi în libertate (Gal 5:1), dar trebuie să ne ferim de riscul de a cădea din nou în vechile obișnuințe. Dănuț Mănăstireanu
Here is the third text I have written for the CEEBC
THE LEGACY OF COMMUNISM
Marxism, the ideological basis of communism, attempts to turn the Christian gospel on its head. It presents a specific version of anthropology (the study of human experience), soteriology (the doctrine of salvation) and eschatology (the study of the end things) and claims to provide salvation for a world in crisis. This utopian vision turned into a dystopian reality and made over one hundred million victims. When communism collapsed as a political system, the liberated people expected things to change overnight, just like the Israelites did after they left Egypt (Exodus 16:1-3). But they soon realised that even if they had been taken out of communism, communism had not been taken out of them. The Berlin Wall fell in the summer of 1989, but a wall remained in people’s minds and hearts. The ongoing legacy of communism is displayed in specific ways in Central and Eastern European societies and churches. Here are some of its basic traits. Under communism, authoritarianism was the dominant leadership style and it penetrated the churches too. It created a paradoxical combination of distrust and dependence on authority. To the surprise of many, this model continued unabated in the churches in the region even after the fall of the old system. Its proponents were often those who had been active in leading resistance against communism in earlier times. Communist regimes used secret police units to keep the churches under control, with the help of collaborators recruited among church members and leaders and through the use of threats or enticements. This created an atmosphere of suspicion, as it was impossible to discern who the agents of the regime were. The churches in our region have been largely unable to deal with the presence of former collaborators in their midst and have not known how to implement confession, forgiveness and restoration. Some have tried to play the phenomenon down, while others have engaged in harsh exposure campaigns. Neither approach has solved the problem. As a result, our churches still have to deal with a lack of trust between their members. People who had to live under communist politics and economics functioned on a daily basis according to the ethics of survival. They played by the rules in order to survive as best they could. The same was true of church leaders, who tried to keep their congregations going even if it meant accepting compromises. However, when freedom came and such dubious ethical games were no longer necessary, it seemed that old habits died hard. The ethics of freedom meant making conscious choices rather than reverting to the path of least resistance. External conditions changed but automatic mechanisms were harder to eliminate. When many Christians had their backs pushed to the wall by a regime which vowed to eradicate religion for good, the “Christ against culture” approach (to use Richard Niebuhr’s terminology) was widely adopted. When democratic pluralism arrived, Christians found themselves unprepared and incapable of mature responses. After decades of oppression, they were finally given the opportunity to engage prophetically and transform their cultures through the power of the gospel. In this watershed moment, many churches either prolonged their isolationist stance or opted for a sort of nostalgia, looking back to times long gone, when the church used to impose its principles on the world without opposition. The rules of the game proved to be quite different in post-communist societies and Christians needed to learn how to function in a Christ-like way in a new world full of competing voices and ideologies. Christians who have grown up under freedom have a desperate need for models to follow. Yet most of the previous generation’s leaders, who survived communism but became entrenched in their actions or mindsets, have been unable to teach the younger generation how to live as free human beings. This is where the experience and input of Christians in the West has been a lifeline for the churches in our region. In the early 1990s we needed a great deal of help and support to compensate for the decades lost under communism – years when we were unable to train pastors or theologians, write or publish Christian literature, distribute Bibles, evangelise our own people, develop Christian education for children and adults, or practise care and hospitality for the poorest, the marginalised and the excluded in our societies. The lives of Christians under communism were rather similar to lives of the Israelites living as slaves in Egypt. Their liberation under Moses did not automatically make them act like free, responsible people. The same is true of the church living in the post-communist era in our region. We too may need forty years in the desert of transition before we are able to live as people of freedom. It is for freedom that God has set us free (Gal 5:1) but we need to beware of the risk of falling back into old habits. Danut Manastireanu
Când Dumnezeu, în suveranitatea sa, a creat ființele umane după chipul său, le-a oferit darul prețios al libertății ca mijloc de a-și atinge potențialul dat de divinitate. Ca atare, libertatea este în primul rând un concept ontologic care are, de asemenea, importante implicații etice. Odată cu libertatea a venit și responsabilitatea, astfel încât oamenii au fost liberi să aleagă fie binele, fie răul, dar nu au putut evita consecințele deciziilor lor – alegerile lor erau reale și însoțite de consecințe. Acest lucru a însemnat, de asemenea, că libertatea autentică nu poate fi absolută; ea implică limite. Libertatea unei persoane nu putea să încalce libertatea altei persoane. În plus, creația lui Dumnezeu a fost motivată de iubire și a avut ca scop crearea unui univers al iubirii în care libertatea nu trebuia să fie exercitată în mod egoist, ci pentru binele celorlalți.
Căderea lui Adam a afectat în mod radical echilibrul de iubire intenționat de Dumnezeu pentru creația sa, după cum se vede în uciderea lui Abel de către fratele său Cain. Realitatea păcatului a început să acționeze în lumea căzută și a început să afecteze modul în care oamenii își foloseau libertatea în moduri contrare intențiilor de iubire ale lui Dumnezeu. În acest context, Dumnezeu și-a lansat planul de răscumpărare, alegând un om, pe Avraam, pentru a fi tatăl unui popor, Israel, care urma să fie „lumina națiunilor” (Isaia 49:6). Israel însă a eșuat în misiunea sa. Atunci, Dumnezeu l-a trimis pe propriul său Fiu să trăiască printre oameni și să moară pentru ei pe cruce, pentru a le da, prin Duhul Sfânt, libertatea iubirii pe care o pierduseră.
Apostolul Paul le spune creștinilor: „Cristos ne-a eliberat pentru libertate” (Gal 5,1). Cu toate acestea, unii dintre oamenii cărora li se adresa el erau sclavi și, prin urmare, nu aveau o libertate reală. Mesajul lui Pavel nu se referea direct la sclavia din acea vreme, deși secole mai târziu creștinii au deschis calea în susținerea abolirii acesteia. El a vorbit mai degrabă despre libertatea interioară a credinciosului față de robia păcatului, față de teama de forțele răului care acționează în lume și față de constrângerile legii Vechiului Legământ, care era menită să îi conducă pe oameni la Cristos, mai degrabă decât să fie o cale de mântuire în sine.
Creștinii sunt chemați să trăiască în ceea ce Scriptura numește „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu” (Rom 8:21) Acest lucru nu va fi însă pe deplin posibil înainte de a doua venire a lui Cristos, din cauza realității păcatului, a forțelor răului (diavolul și demonii săi) și a structurilor răului (lumea) care acționează în jurul nostru. Însuși Pavel mărturisește în Romani 7:14-25 propria sa luptă între „carne” (natura sa căzută) și Duhul care lucrează în viața sa.
Pentru creștini, libertatea interioară adusă de Duhul este primordială. Faptul că se bucură de această libertate le permite credincioșilor să supraviețuiască și să-și păstreze integritatea în cele mai opresive condiții și în lipsa de libertate exterioară, cum ar fi închisorile comuniste din secolul al XX-lea din Europa Centrală și de Est. De asemenea, ea îi întărește să reziste tentației de a coopera cu regimurile politice autoritare. Cu toate acestea, libertatea externă nu ar trebui să fie respinsă ca fiind lipsită de importanță, așa cum sugerează unii creștini. Intenția inițială a lui Dumnezeu pentru noi nu a fost doar să ne bucurăm de libertate interioară, ci și să ne exercităm pe deplin libertatea în societate. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu îi cheamă pe unii creștini să devină “vocea celor fără voce” și să acționeze cu curaj, în ciuda unor riscuri mari, pentru a aduce libertatea celor persecutați și asupriți. Convingerea care motivează acest tip de acțiune dreaptă este uneori numită „teologia eliberării”. Deși ea poate duce uneori la acțiuni extreme și la o potențială contaminare ideologică, putem formula o argumentare biblică solidă pentru angajarea în numele celor săraci și oprimați, pentru care Cristos însuși a arătat compasiune.
Cu toate acestea, robia internă este chiar mai insidioasă pentru suflet decât opresiunea externă. În societățile post-comuniste din Europa, trăim în contexte dominate de consumism (un fel de materialism practic care este chiar mai periculos decât materialismul dialectic), de superficialitate și de fanatism și fundamentalism religios, la care oamenii din regiunea noastră recurg din disperare. Forțe ideologice puternice încearcă să ne lege de trecut (neo-conservatorism) sau să ne facă să ne închinăm la idolul pieței libere, care se presupune că se autoreglează (neo-liberalism). Acest lucru, în moduri diferite, duce la disparități uriașe între bogați și săraci și la utilizarea unor sume exagerate de bani în scopuri militare. Confruntarea acestor realități nu ar trebui să fie respinsă de către creștini ca fiind dovada unei lipse de spiritualitate, considerând, prin urmare, că aceasta n-ar trebui să fie preocuparea lor. Nu este deloc așa, câtă vreme ne rugăm „facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. Voia lui Dumnezeu pentru noi leagă libertatea interioară și pe cea exterioară de dreptate.
When God in his sovereignty created human beings in his image, he gave them the precious gift of freedom as a means of attaining their God-given potential. As such, freedom is primarily an ontological concept which also has important ethical implications. With freedom came responsibility, so humans were free to choose either good or evil, but they could not avoid the consequences of their decisions – their choices were real and weighty. This also meant that genuine freedom could not be absolute; it involved limits. One person’s freedom could not infringe on another person’s freedom. Moreover, God’s creation was motivated by love and aimed at creating a universe of love in which freedom was not supposed to be exercised selfishly but for the good of others.
Adam’s fall radically affected the balance of love intended by God for his creation, as seen in the murder of Abel by his brother Cain. The reality of sin began operating in the fallen world and started to affect the way people used their freedom in ways contrary to God’s loving intentions. In this context, God launched his plan of redemption by choosing a man, Abraham, to be the father of a people, Israel, who were to be the “light to the nations” (Isa 49:6). Yet, Israel failed in its mission. Then, God sent his own Son to live among people and die for them on the cross, in order to give them, through the Spirit, the freedom of love which they had lost.
The apostle Paul tells Christians, “For freedom, Christ has set us free” (Gal 5:1). Yet, some of the people he was addressing were slaves and thus lacked actual liberty. Paul’s message did not directly address slavery at the time, though centuries later Christians led the way in advocating its abolition. Instead, he spoke about the inner freedom of the believer from the bondage of sin, from the fear of the forces of evil at work in the world and from the constraints of the Old Testament law which was meant to lead people to Christ, rather than being a way of salvation in itself.
Christian believers are called to live in what the Scriptures call “the freedom of the glory of the children of God” (Rom 8:21) This, however, will not be fully possible before the second coming of Christ, because of the reality of sin, the forces of evil (the devil and his demons) and the evil structures (the world) at work around us. Paul himself confesses in Romans 7:14-25 his own struggle between the “flesh” (his fallen nature) and the Spirit at work in his life.
For Christians, the inner freedom brought by the Spirit is paramount. Enjoying this freedom allows believers to survive and keep their integrity in the most oppressive conditions and lack of external freedom, such as in the communist prisons of the twentieth century in Central and Eastern Europe. It also strengthens them to resist the temptation to cooperate with authoritarian political regimes. Yet, external freedom should not be dismissed as unimportant, as some Christians suggest. God’s original intention for us was not just to enjoy inner freedom, but also to exercise our freedom in society fully. That is why God calls some Christians to become the “voice of the voiceless” and to act courageously, in spite of great risks, to bring freedom to the
persecuted and oppressed. The conviction that motivates this kind of righteous action is sometimes called “liberation theology.” Although it may lead to extremes of action and potential ideological contamination, a solid biblical case can be constructed for engagement on behalf of the poor and oppressed for whom Christ himself showed compassion.
However, internal bondage is even more insidious to the soul than external oppression. In post-communist societies in Europe, we live in contexts dominated by consumerism (a sort of practical materialism which is even more dangerous than dialectic materialism), by superficiality, and by religious fanaticism and fundamentalism, to which people in our region resort out of despair. Powerful ideological forces try to tie us to the past (neo-conservatism) or make us worship the idol of the supposedly self-regulating free market (neo-liberalism). This, in different ways, leads to huge disparities between rich and poor and to inordinate amounts of money being used for military purposes. This preoccupation should not be dismissed by Christians as unspiritual and therefore not their concern. Not so, while we pray “your will be done, on earth, as it is in heaven.” God’s will for us connects internal and external freedom with justice.
Adaug aici, pentru cei care nu au acces la limba engleză, o traducere a textului meu despre Cultura fricii, scris pentru recent apărutul Comentariu biblic pentru Europa Centrală și de Est, proiect inițiat de Langham Literature.
____
CULTURA FRICII
Cuvintele Domnului, “Nu vă temeți” (Luca 12:32, Marcu 5:36), inspiră o liniște atât de necesară într-o lume cuprinsă de teamă și incertitudine din cauza crizelor economice, terorismului, migrației, violenței religioase, persecuției, abuzului sexual, violenței domestice, discriminării și urii. Frica este asociată cu suspiciunea, legitimă sau nu, față de alte persoane și față de autoritate, fie ea binevoitoare sau răuvoitoare. Aceasta nu este doar o caracteristică a postmodernității, ci este înrădăcinată în fragilitatea existenței umane și în înșelăciunea profundă a inimii umane căzute (Ier 17:9).
Frica joacă, de asemenea, un rol central în anumite societăți, ca răspuns la percepția unei potențiale amenințări, de exemplu, a spiritelor rele, ca în mediile tribale, animiste și în mediile carismatice creștine extreme, care toate cred în puteri supranaturale localizate într-un anumit spațiu. Frica este o trăsătură puternică a mediilor religioase teocratice și a structurilor de putere autoritare, cum ar fi cele care au cuprins Europa Centrală și de Est în secolul al XX-lea. În aceste contexte, s-au dezvoltat modele culturale care pot fi descrise drept „culturi ale fricii”. Impactul unor astfel de medii asupra oamenilor și comunităților nu trebuie subestimat: lipsa de încredere în oameni, în legi și în structuri de autoritate; disimulare și înșelăciune în relații; coeziune socială și solidaritate scăzute; delațiune și supraveghere din partea statului; lipsă de inițiativă, de creativitate și de responsabilitate; autoritarism și manipulare ca stil implicit de conducere, și așa mai departe. Toate acestea afectează societățile, în general, și comunitățile de credință, în special, care sunt adesea vizate și controlate de regimuri opresive. Cu toate acestea, oamenii de credință au găsit adesea în credința lor în Dumnezeu puterea de a rezista opresiunii și fricii, precum și curajul de a nu se pleca în fața deținătorilor puterii, chiar dacă acest lucru înseamnă să plătească un preț, cum ar fi închisoarea, tortura sau moartea.
Este deosebit de interesant de observat că, în partea noastră de lume, reflexele și obiceiurile autoritare persistă chiar și după decenii de tranziție spre democrație, în ciuda așteptărilor larg răspândite, dar nerealiste, de schimbare rapidă. O sursă de inspirație pentru liderii creștini preocupați de efectele reziduale ale regimurilor politice bazate pe frică este modul în care Moise a gestionat tranziția poporului Israel din captivitatea din Egipt spre locuirea țării promise, așa cum este descrisă în ultimele patru cărți ale Pentateucului.
În societățile din Europa Centrală și de Est, chiar și în cele care se consideră în curs de a se îndrepta rapid spre Occident, persistența xenofobiei, anxietatea legată de pierderea identității naționale din cauza globalizării, teama de colaps economic și demografic, precum și persistența misoginiei și a structurilor de putere patriarhale generează un tip special de frică. Deși s-au înregistrat progrese evidente în aceste domenii, ca urmare a unei conștientizări tot mai mari a egalității rasiale, a cetățeniei globale, a valorii aduse de comunitățile locale, a sustenabilității și a egalității de gen, este deosebit de tragic faptul că comunitățile religioase, inclusiv bisericile creștine, continuă să promoveze și să păstreze astfel de dinamici defectuoase, înrădăcinate în lecturi deformate ale Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, există speranță!
Vestea bună pentru oamenii care trăiesc în culturi ale fricii este că lucrarea mântuitoare a lui Cristos a învins răul și, prin urmare, nu trebuie să ne temem. Deocamdată, cel rău este încă la lucru în lumea noastră, până când domnia lui Dumnezeu va fi revelată în toată plinătatea ei, la revenirea lui Cristos. Până atunci, biserica este chemată să se roage pentru ca Împărăția Sa să vină și voia Sa să se facă pe pământ precum în ceruri (Matei 6:10).
Răspunsul creștin adecvat la frică este iubirea lui Dumnezeu: “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica”. (1 Ioan 4:18). Dragostea nu este naivă. Așa cum explică apostolul Pavel (vezi Filipeni 1:9-11), dragostea creștină autentică și eficientă necesită atât cunoaștere, cât și discernământ. Aceasta implică o înțelegere biblică solidă și trăirea unui stil de viață creștin radical, așa cum a fost descris de Isus în Predica de pe Munte. Aceasta nu înseamnă doar declararea acordului cu anumite doctrine sau principii ale împărăției, ci demonstrarea lor prin “roadele Duhului” (Gal 5:22). Adevărata iubire creștină nu cere uniformitate, ci se bucură de diversitatea creată de Dumnezeu. Creștinul este chemat să răspundă cu iubire sacrificială și cu slujire dezinteresată la obsesia lumească pentru ierarhiile de putere, urmând exemplul pe care îl găsim în viața Domnului nostru Isus Cristos. Acest lucru înseamnă să căutăm ce este mai bun pentru ceilalți, mai degrabă decât să ne căutăm propriul bine.
În lumea noastră căzută, frica va continua să amenințe ființele umane fragile. Structurile lumești decăzute vor persista în alimentarea culturilor fricii. Cu toate acestea, iubirea radicală a lui Dumnezeu manifestată în Cristos poate învinge orice frică și poate da naștere unor noi comunități de iubire.
The Central & Eastern European Bible Commentary – Langham Literature
Langham Literature initiated a number of years ago a project for creating a contextual Bible commentary for Central & Eastern Europe, with the contribution of local theologians. It followed a succession of similar initiatives in Africa, Latin America, Asia, the Slavic world etc.
Besides concise commentaries for each of the canonical books of the Bible, this publication of Langham Literature also includes over 100 topical articles, related to living the Christian faith in the contemporary context of our region.
I had the privilege of being invited to write four such topical articles. I have decided to share these here, as a teaser, and an invitation for acquire the commentary (it is already available for purchase HERE; there will be available, in not a very long time, a digital version of this publication). Here is the first of the four articles.
CULTURE OF FEAR
The words of the Lord, “Do not be afraid” (Luke 12:32, Mark 5:36), bring much-needed reassurance to a world gripped by fear and uncertainty due to economic crises, terrorism, migration, religious violence, persecution, sexual abuse, domestic violence, discrimination and hate. Fear is associated with suspicion of other people and authority, legitimate or otherwise, benevolent or malevolent. This is not just a characteristic of postmodernity, but is rooted in the frailty of human existence and in the utter deceitfulness of the fallen human heart (Jer 17:9).
Fear also plays a central role in certain societies as a response to a perceived threat, for example, to evil spirits, as in tribal, animistic and extreme Christian charismatic environments, which all believe in territorially based supernatural powers. Fear is a strong feature of theocratic religious environments and authoritarian power structures such as those that gripped Central and Eastern Europe during the twentieth century. In these contexts, cultural patterns have developed which can be described as ‘cultures of fear’. The impact of such environments on people and communities should not be underestimated: a lack of trust in people, laws and authority structures; dissimulation and deceitfulness in relationships; low social cohesion and solidarity; denouncement and state supervision; a lack of initiative, creativity and responsibility; authoritarianism and manipulation as the default style of leadership, and so on. All these affect societies in general and communities of faith in particular, which are often targeted and controlled by oppressive regimes. Yet, people of faith have often found in their allegiance to God the strength to resist oppression and fear, and the courage not to bow down to the holders of power, even if that means paying a price – prison, torture or death.
It is particularly interesting to note that in our part of the world, authoritarian reflexes and habits persist even after decades of transition towards democracy, and in spite of widespread but unrealistic expectations of rapid change. One source of inspiration for Christian leaders concerned with the residual effects of political regimes based on fear is the way Moses managed the transition of the people of Israel from captivity in Egypt to inhabiting the promised land, as described in the last four books of the Pentateuch.
In Central and Eastern European societies, even in those which consider themselves to be fast-tracking towards the West, the persistence of xenophobia, anxiety about losing one’s national identity to globalisation, fear of economic and demographic collapse, and the obstinacy of misogyny and of patriarchal power structures breed a particular kind of fear. While obvious progress has been made in these areas as a result of a growing awareness of racial equality, global citizenship, local values, sustainability and gender equality, it is particularly tragic that
religious communities, including Christian churches, continue to promote and preserve such defective dynamics, rooted in warped readings of Holy Scripture. Yet, there is hope!
The good news for people living in cultures of fear is that the saving work of Christ has overcome evil and therefore we need not fear. For now, the evil one is still at work in our world, until the reign of God is revealed in all its fullness when Christ returns. Until then, the church is called to pray for his kingdom to come and his will to be done on earth as in heaven (Matt 6:10).
The proper Christian response to fear is the love of God: “There is no fear in love, but perfect love casts out fear”. (1 John 4:18). Love is not naive. As the apostle Paul explains (see Phil 1:9-11), genuine, effective Christian love requires both knowledge and discernment. This involves solid biblical understanding and living a radical Christian lifestyle as outlined by Jesus in the Sermon on the Mount. It does not mean merely declaring one’s agreement with certain doctrines or kingdom principles, but demonstrating them through the “fruit of the Spirit” (Gal 5:22). True Christian love does not demand uniformity, but delights in the diversity created by God. The Christian is called to respond with sacrificial love and selfless service to the worldly obsession with power hierarchies, following the example we find in the life of our Lord Jesus Christ. This means looking out for the best for others, rather than seeking our own good.
In our fallen world, fear will continue to challenge fragile human beings. Fallen worldly structures may persist in nurturing cultures of fear. Yet, the radical love of God manifested in Christ can overcome all fear and give birth to new communities of love.
Corneliu, Peter Penner, Dănuț – un moment de veselie – iulie 2018, ODC, Osijek, Croația,
Nu-mi amintesc bine unde l-am întâlnit pentru prima dată pe prietenul meu Corneliu Constantineanu.
Români la ETF, în Osijek – ianuarie 2003 (Marcel Măcelaru, al doilea din dreapta)
În timpul primei mele vizite la Facultatea de teologie evanghelică (ETF) de la Osijek, din Croația, în ianuarie 2003, când m-am întâlnit cu ceilalți câțiva studenți română de acolo, și am fost invitat de Peter Kuzmic, rectorul școlii, să particip la susținerea masteratului prietenului Marcel Măcelaru, Corneliu nu mai era acolo. Se afla deja la studii de doctorat la Oxford Centre for Mission Studies, acolo unde ne-am și văzut în repetate rânduri.
DănuțM, Peter Kuzmic, CorneliuC – Osijek octombrie 2009
După aceea, ne-am reîntâlnit la Osijek, în perioada în care era decan acolo, pentru a preda cursul de Creștinism și cultură sau pentru a coordona conferința teologică internațională dedicată evaluării a douăzeci de ani de la căderea comunismului, în octombrie 2009, ca și, mai târziu, în calitate de mentori, în ceea ce s-a numit Osijek Doctoral Colloquium (ODC). În anii aceia, împreună cu Corneliu și Marcel, dar și cu alții, am povestit adesea despre ce anume am putea face pentru a construi viitorul teologic al comunității evanghelice din România
Românii la Congresuș Lausanne III, Cape Town, octombrie 2010
Următorul moment important în care am fost împreună l-a constituit Congresul III Lausanne, din Cape Town, în 2010, un eveniment de primă mărime al mișcării evanghelice mondiale. În următorii ani, la invitația lui John Tipei, rectorul Institutului Teologic Penticostal (ITP), ne-am întâlnit în repetate rânduri cu Corneliu și cu prietenul nostru comun Dănuț Jemna pentru a discuta despre viitorul seminarului, după plănuita plecare din țară a rectorului. Apoi, după ce Corneliu a preluat rectoratul, am rămas în dialog și am participat la câteva dintre sesiunile de comunicări științifice ale școlii, povestind mai departe despre felul în care puteam contribui fiecare, după darul primit de la Dumnezeu, în slujirea comunității evanghelice românești.
Ultima întâlnire cu Corneliu în calitate de rector al ITP, iunie 2014 (foto A Cristea)
Nu totdeauna am fost de acord în discuțiile noastre. Pornind de la experiența mea tristă cu Universitatea Emanuel, care este dependentă și în prezent de fondurile venite din Vest (și de inevitabilele condiționări care vin împreună cu acestea), am fost rezervat față de planurile lui legate de crearea Universității Penticostale de la Florești. În cele din urmă acestea aveau să-l coste enorm de mult. Dar despre asta sau despre felul trist în care a fost Corneliu înlăturat din poziția de rector al ITP voi vorbi altă dată.
Întâlnire cu Corneliu la Conferința despre Reformă, Areopagus Timișoara – aprilie 2017 (foto A.C)
Deși rănit în sufletul lui, de nedreptatea suferită și de trădarea celor pe care îi socotea prieteni, Corneliu a plecat de la ITP fără amărăciune și fără mânie. Era, cum zice Scriptura, „un israelit în care nu este vicleșug”. Pierderea Bucureștiului a însemnat câștigul Aradului. Școala de teologie evanghelică ce există astăzi la Universitatea „Aurel Vlaicu” este împlinirea unui vis, dar și o binemeritată compensație pentru durerile din anii anteriori.
Acum, când cel care a trasat planurile acestei importante instituții, și care a reușit să adune în jurul lui o echipă de oameni dedicați și competenți, a plecat potrivit voinței de nepătruns a Providenței, la odihnă cerească, este datoria celor care au rămas, de a duce mai departe viziunea lui. Așa să-i ajute Dumnezeu!
De peste un an (dacă memoria nu mă înșală) se varsă multă cerneală în dezbaterea privitoare la„Tatăl nostru”.
„S-a apucat Papa să strice Biblia”, comentează îmbufnat unii protestanți, socotind că schimbarea din Tatăl nostru ar deforma grav textul original al rugăciunii Tatăl nostru.
…
Daca va intereseaza discutia, cititi AICI acest text in intregul lui.
De ani de zile Psalmii, in format audio, sunt un insotitor aproape cotidian pentru mine pe drumul formarii spirituale.
Asa cum puteti verifica in inregistrarea de mai sus, una dintre cele mai semnificative redari ale textului psalmilor in limba romana, in versiunea inspirata poetic a traducerii Cornilescu a Bibliei, este aceea realizata de actorul Marcel Iures.
Impartasesc aici, pentru toti cei interesati, fisierul integral al Psaltirii citite de Marcel Iures (in format m4a, realizat de prietenul meu Manu Rusu). El poate fi descarcat de AICI:
Incarcat pe iPhone, el poate fi ascultat direct. Pe mobil Android, fisierul poate fi ascultat folosind, de exemplu, app-ul gratuit Listen Audiobooks.
Duminică 8 noiembrie am fost invitat să rostesc un cuvânt de învățătură, din evanghelia zilei, la liturghia virtuală a Bisericii Protestante din Iași. Redau mai jos textul homiliei mele.
* * *
Textul evangheliei de astăzi este o parabolă care ne vorbește despre veghere. Mai precis, despre pregătirea Bisericii pentru cea de a doua venire a lui Cristos.
Avem de-a face aici un text dificil, care a primit de-a lungul istoriei o sumedenie de interpretări fanteziste, cel mai adesea bazate pe o abordare alegorică a detaliilor narațiunii. Perspectiva predominantă din care a fost citit textul este aceea a culturii grecești sau latine, în perioada patristică și medievală, sau a celei general europene, în epoca modernă.
Iată câteva dintre concluziile acestor interpretări:
Fecioarele din poveste i-au făcut pe unii să se gândească la ascetism, la monahism, la sacrificiu sau, mai nou, la așa-numita „cultură a purității” (obsesia virginității femeii, ca marcă a moralității, în detrimentul unor dimensiuni mai subtile ale acesteia, care îi afectează în egală măsură și pe bărbați).
Uleiul a semnificat cel mai adesea, în interpretările catolice și ortodoxe, faptele bune ale sfinților, sau, în cel mai bun caz iubirea creștină – agape, în vreme ce în cele evanghelice el a fost înțeles în mod invariabil ca simbol al Duhului Sfânt.
În acest punct însă, interpretările devin confuze.
Dacă fecioarele sunt Biserica, și mirele vine la nuntă cu mireasa lui, atunci cine este mireasa? Poate poporul Israel? Nu prea se poate.
Dacă uleiul reprezintă pe Duhul Sfânt, cine sunt negustorii de la care poate fi el cumpărat? Or fi proorocii la care se duc unii ca să li se ghicească viitorul?
Și ce sunt candelele? Ortodocșii or ști ce să facă cu ele, dar noi, protestanții, nu prea știm la ce ne-ar putea folosi.
Cinci dintre fecioare nu sunt primite la nunta. Mirele chiar le spune: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Reprezintă ele, deci, pe creștinii care își vor pierde mântuire, din pricina nevegherii?
Acestea, și multe alte asemenea confuzii semnalează faptul că abordarea alegorică a acestui text, nu este, poate, cheia înțelegerii lui corecte.
…
Dacă doriți, puteți citi textul integral al homiliei in fisierul atasat mai jos.
NOTA: Duminică 27 septembrie a avut loc la Biserica IIris in Cluj lansarea cartii La umbra Celui Atotputernic. Volum omagial Beniamin Fărăgau, editată de Radu Gheorghiță și Emil Bartos și publicată de Editura Risoprint. Înregistrarea lansării poate fi urmărită curând AICI.
Redau mai jos prima parte a textului meu inclus în acest volum, pp 29-45. Atașez în final întreg textul meu în format PDF, pentru cei interesați.
Gânduri despre ucenicie
Deși inițiam plănuiam să scriu pentru acest Festschrift ceva legat de hermeneutica ortodoxă, am realizat că probabil această temă s-ar fi aflat în contrast mult prea mare cu hermeneutica implicită utilizată de prietenul meu Benianim Fărăgău (a propos, un subiect care așteaptă încă să fie abordat în mod temeinic de către cei care se vor apleca asupra operei lui), așa încât am decis să scriu pe o temă care mai degrabă ne unește, chiar dacă și în această chestiune abordările noastre sunt destul de diferite. Dar sper că, în definitiv, nu este nimic rău în asta.
Tema uceniciei, ca de viață și ca metodă de formare spirituală, am descoperit-o, și unul și altul, prin contactele noastre cu Navigatorii. Ea continuă să fie pentru fiecare dintre noi o valoare centrală a vieții, chiar dacă acum avem amândoi, în diverse puncte, destule critici la adresa abordării Scripturii și a filosofiei slujirii promovate de aceștia.
(Notă: Dintr-o eroare, ultima frază a acestui pragraf este redată astfel:
Ea continuă să fie pentru fiecare dintre noi o valoare centrală a vieții, chiar dacă, în momentul acesta, amândoi suntem criticați din toate părțile atât în ceea ce privește modul de abordare a Scripturii, cât și în privința fiosofiei slujirii promovată de cei care ne-au format.)
Textul de mai jos a apărut fragmentar și într-o formă preliminară în diverse publicații, dar este pentru prima dată când încerc să la adun laolaltă într-un tot unitar. Sper că voi reuși, onorând în felul acesta, modest, eforturile lui Beni Fărăgău de a da un nou sens uceniciei creștine, prin intermediul metodei sale predilecte – studiul Bibliei pe cărți.
Rolul autorităţii în ucenicie
Trebuie să începem această discuţie, cu Marea Însărcinare, sau, altfel spus, cu mandatul uceniciei pe care l-a lăsat Mântuitorul Cristos apostolilor săi, aşa cum îl găsim formulat în Matei 28:18-20. Aş vrea să subliniez câteva lucruri din acest text, care să se constituie într-o bază exegetică pentru înţelegerea uceniciei creştine.
Principiul autorităţii
Textul începe cu sublinierea autorităţii lui Cristos: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ“. Cuvântul grecesc folosit acolo este exousia, care înseamnă putere, în sensul de autoritate. În greceşte mai există un sinonim al acestui cuvânt, dunamis, care se poate traduce prin putere, dar de această dată în sensul de forţă. În textul la care ne-am referit mai sus, Cristos spune de fapt: „Mi-a fost dată toată autoritatea, în cer şi pe pământ, şi de aceea vă trimit cu acest mandat“.
Nu este la voia întâmplării faptul că mandatul uceniciei începe cu conceptul de autoritate în general, mai precis cu afirmarea autorităţii lui Cristos. Acest lucru este important pentru că de fapt fără aşezarea sub autoritate nu există ucenicie. Eu sunt convins că nimeni nu poate creşte spiritual dacă nu se supune autorităţii, în sensul cel mai concret al acestui cuvânt. Mai exact, nimeni nu se poate maturiza sub raport spiritual dacă nu are ca autoritate spirituală o persoană căreia să i se supună. Thomas a Kempis spunea, cu multe secole în urmă, că „nimeni nu poate porunci cu autoritate dacă nu a învăţat a asculta cu supunere.“
Mentor şi ucenic
Viaţa creştină este o viaţă de ascultare faţă de Dumnezeu, o viaţă de imitatio Christi. Cristos, care a trăit el însuşi o viaţă de ascultare, ne spune: „Eu nu am nimic care să vină de la Mine; ceea ce vă spun vine de la Tatăl.“ Fiul nu face lucrurile singur. El trăieşte în dependenţă de Tatăl. Ne putem uita de asemenea la apostolul Pavel, care ne spune să fim imitatori ai lui, pentru că el însuşi este un imitator (gr. mimetes) al lui Cristos. Cu alte cuvinte, dacă Cristos şi apostolii săi au trăit în dependenţă de Tatăl, trebuie ca şi noi să învăţăm a trăi în dependenţă de Dumnezeu.
Numai că în acest punct este foarte uşor să alunecăm, pretinzând că trăim sub autoritatea lui Dumnezeu, şi de fapt să ne înşelăm singuri. De aceea este necesar ca această autoritate să se manifeste în forme concrete: în supunerea faţă de o persoană care are o autoritate delegată de Dumnezeu. Această persoană cu mai multă experienţă, cu mai multă profunzime şi înţelepciune spirituală, poate fi numită în mod generic mentor sau făcător de ucenici. Mentorul este omul care are o experienţă de viaţă, o lucrare proprie şi o viziune, fiind capabil a oferi asistenţă în zidirea vieţii creştine a altora, pornind de la situaţia concretă a persoanei respective.
Responsabilităţile mentorului
Fiecare dintre cele două elemente ale procesului de ucenicie, mentorul şi ucenicul, au responsabilităţi specifice. Mai întâi de toate, mentorul trebuie să aibă o lucrare proprie. Prin această afirmaţie vreau să subliniez faptul că ucenicia nu este o lucrare în sine. Ea este un anume mod de a face slujire creştină. Cristos nu a venit să facă ucenici, ci să predice Evanghelia şi să o ducă până la marginile pământului, şi el i-a ucenicit pe apostoli în acest context. Altfel, în momentul în care nu ar fi fost cu ucenicii, El ar fi fost un fel de şomer. Ori Cristos a avut o lucrare proprie, pe care a făcut-o, şi la care i-a chemat și pe ucenicii săi.
De asemenea, mentorul trebuie să fie disponibil, să-şi facă timp pentru formarea spirituală a ucenicului. Aceasta presupune un anume grad de vulnerabilitate, fără de care ucenicia ar rămâne un exerciţiu steril şi abstract. Disponibilitatea este parte a prețului pe care trebuie să-l plătească făcătorul de ucenici. Mai târziu în cursul acestei discuţii vom încerca să ne aplecăm mai mult asupra problemei complexe a contextului uceniciei.
În al treilea rând, mentorul trebuie să vădească discernământ, să aibă ochi pentru cei care doresc să crească. Aceasta înseamnă că iniţiativa în realizarea unei relaţii de ucenicie nu trebuie să vină întotdeauna de la ucenic. Mentorul are datoria nu numai de a răspunde la căutările celor doritori să crească în înţelepciune, ci şi de a iniţia el însuşi o asemenea relaţie, atunci când un potenţial ucenic este mai sfios. În plus, el trebuie să aibă capacitatea de a distinge între cei care doresc cu adevărat să fie ucenici şi cei care doar mimează o asemenea dorinţă.
Responsabilităţile ucenicului
Ucenicul trebuie şi el, la rândul lui, să vădească un interes sincer pentru formarea sa spirituală. Există multe semne care pot da de înţeles unui mentor că cineva doreşte cu adevărat să se aşeze sub autoritatea lui. Timpul însă este singurul care poate valida autenticitatea unei asemenea opţiuni.
Testul timpului ne conduce în mod logic la ideea că relaţia de ucenicie presupune plătirea unui preţ. Despre aceasta vorbeşte însuşi Mântuitorul, atunci când spune că ucenicul trebuie să fie gata a renunţa la însăşi viaţa sa. Dietrich Bonhoeffer a dedicat o întreagă carte acestei idei. Ea se referă în esenţă la tentaţia protestanţilor de a abuza de har, de a oferi oamenilor o Evanghelie prietenoasă (user friendly, cum se spune în limbaj informatic). şi să fie gata a se aşeza sub autoritatea mentorului său.
În sfârșit, fără a epuiza discuția cu aceste mențiuni, trebuie să adăugăm neapărat ideea asumării răspunderii. Maturitatea spirituală presupune capacitatea creștinului de a lua decizii proprii și de a da socoteală pentru ele. Semnul unei ucenicii de succes este capacitatea ucenicului de a sta pe picioarele proprii.
Ne-am cunoscut în 1977, în contextul lucrării Navigatorilor, și am fost împreună, până în 1990, în echipa națională a acestui grup.
Am studiat împreună Scriptura și un pic de teologie, am făcut tabere în munți, și întâlniri clandestine, cu profesori din Vest, in case și biserici.
După 1990, odată cu finalul grupului navigatoresc, drumurile noastre s-au despărțit – hermeneutic, teologic și ca perspectivă a slujirii, deși am păstrat relația și am rămas o vreme împreună în proiecte precum defuncta Editură Logos.
În perioada când predam la Oradea (1994–1998), nu am reușit nicicum să-l conving pe Paul Negruț (un alt fost membru al echipei Navigatorilor, până a devenit cleric) să-l includă pe Beni în proiectul Universității Emanuel. Diferențele de gândire și perspectivă, ca și cele de caracter, erau prea mari. Dar poate că a fost mai bine așa pentru el. Oricum n-ar fi rezistat acolo, așa cum nu au rezistat zeci de alții (acestea, și multe altele, sunt parte a unei istorii care încă așteaptă să fie scrisă.)
Indiferent care este poziția noastră față de teologia lui Beni, tenacitatea lui în elaborarea ghidurilor de studiu pe cărțile Bibliei, și perseverența cu care a investit in amprentarea altora (adesea, poate, prea apăsată) cu tiparele lui de gândire, merită toată aprecierea. Puțini lideri din spațiul evanghelic românesc au reușit să realizeze ceea ce a făcut el, în ciuda unei probleme medicale care îl lipsește progresiv de vedere.
De câțiva ani buni (aproape tot atâția cit ne-au trebuit ca sa publicăm cartea Omul evanghelic) ne chinuim să scoatem un Festschrift în cinstea lui (inițiativă de care, cu toata grija noastră, până la urmă tot a aflat). Lansarea lui se tot amină, dar cred ca avenit deja vremea. Nu e nevoie așteptăm să așteptăm până face 75 de ani.
În final, îmi exprim speranța că într-o zi vreunul dintre evanghelicii care fac studii doctorale se vor apleca în mod critic, sine ira et studio, asupra textelor lui Beni. Aceea ar fi o supremă consacrare și un adevărat semn de respect pentru el și opera lui.
This is an example of David’s confession model still in use 400 years later, see the end of the poem that adds prayers for the rebuilding of Jerusalem. It may have been quite acceptable and humanly normative in an ancient cultural context, but read from the perspective on my times, it presents some serious problems and so, I have to conclude that its inclusion in sacred scripture is another example of “inspired imperfection” since it is difficult to presume that god would have mandated this kind of treatment of sin.
I will first admit that David exhibited real and deep regret for his infractions which, on the other hand, became public only after he was confronted by Nathan the prophet He, further, admits his need of and humbly requests god’s forgiveness in reliance upon divine mercy.
The first major problem surfaces when he defines the nature of the offense as solely against God. He does not admit the offenses against: Bathsheba whom he raped repeatedly, got her pregnant and then sent her home; against her husband whom he tries to deceive with apparent favors and concern for personal comfort when, in fact, orchestrating a plausible cover up for the wife’s pregnancy; against Uriah, again, when the deception does not work, he sets him up for assassination which did succeed; against his military commanders whom he appoints as orchestrators of the assassination which they felt obligated to carry out thus becoming accessory to murder; against Bathsheba, again, by quickly transitioning her from widowhood to another of his royal wives and who’s opinion and reaction, not to mention that of the other wives themselves, is not even worth considering as part of the confession; and, ultimately, not least, agains the people who, instead of seeing their king as god’s anointed representative, witness a very different type of authority figure.
To complicate things, the second problem surfaces when David makes use of the oldest excuse in the book likely invoked as a form of self pity, after all, “I am a poor, helpless sinner not alone to be blamed”, but blaming his mother and the non-immaculate conception she provided, as grounds for propensity to transgression. I believe this imperfect model of confession that appears so sanctified when giving no attention to details, continues to be practiced rather widely among christians to this day. One very damaging side effect of the “offense against God alone” formula is the little interest shown to the human victims who end up having to seek their own peace with their god since any recourse they should attempt to secure might bring “dishonor to the faith” and to the “christian testimony” to the unbelievers… and that’s something to think about.
Pr, Florescu, de la Edinburg, un prieten drag, întâlnirile cu care sunt întotdeauna un eveniment de poveste, a publicat ieri pe blogul său un text cu adevărat profetic legat de sărbătoarea Pastelui.
Iata aici fragmentul de început.
De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, adică ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica învierii Domnului drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței și împărăția cea vie a lui Dumnezeu.
Este aceeași distanță dintre religie și credință, pe care cei mai mulți credincioși, din păcate ținuți în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții lor care în aceste zile se pozează pe facebook în posturi dramatice, nu o vor străbate niciodată.
De aici și sentimentul general de insecuritate, de sfârșitul lumii, de dezorientare spirituală: unde să te mai duci, unde să-l mai găsești pe Dumnezeu, atunci când toate drumurile tale au fost în afară și n-ai fost învățat să călătorești înlăuntrul tău.
Vă încurajez să citiți AICI restul textul, care este la fel de miezos ca și introducerea.
Cum stăm cu feminismul? Complementarism vs. egalitarism
La argumentele de mai sus aș putea adăuga multe altele, dar scopul meu nu este de a vă convinge că eu sunt cel care are dreptate în disputa cu adepții misoginismului eclesial. Asta ar fi o veritabilă pierdere de vreme, căci trăim într-o perioadă în care valoarea de piață a argumentelor raționale a scăzut aproape la zero. Scopul meu aici este mai degrabă acela de a arăta că feminismul, cel puțin în unele dintre formele sale, nu este incompatibil cu credința creștină și cu respectul pentru adevărul Bibliei, atunci când aceasta este interpretată corect.
Sunt conștient de faptul că termenul folosit mai sus naște reacții viscerale la bărbații a căror identitate este, se pare, atât de fragilă încât la auzul acestui cuvânt sunt cuprinși de teama că din pricina lui și a ceea ce el reprezintă își vor pierde curând privilegiile și statutul de stăpâni absoluți, în familie și în biserică. Din fericire, în societate le-au pierdut deja, sper că definitiv. Teama de care vorbesc aici este explicabilă sub raport psihologic. Straniu este faptul că foarte multe femei din mediul evanghelic, și nu numai, inclusiv dintre cele mai educate, resping în mod la fel de irațional acest termen. În parte este vorba de ignoranță. Este normal să ne temem de ceea ce nu cunoaștem. În plus, societatea românească este în mod tradițional una conservatoare. Așa fiind, chiar și în spațiul secular ceea ce se știe în mod curent despre feminism este mai degrabă prin prisma expresiilor sale extreme (gen Pu**y Riot) sau a rădăcinilor marxiste ale mișcării. Mai grav este însă că multe femei creștine par să fie captive sindromului Stockholm – care descrie fenomenul straniu prin care ostaticii se îndrăgostesc de gardienii lor. În acest caz specific, femeile care sunt victime ale sistemului patriarhal devin apărătoare ale opresiunii care le dezumanizează și le transformă în membre de mâna a doua în societate și în biserică. Iar argumentul suprem ale femeilor credincioase este că, zice-se, acesta ar fi planul lui Dumnezeu, din veșnicii.
Acest argument este sursa unui întreg complex de nedreptăți în lumea actuală. Așa cum bine spunea fostul președinte american Jimmy Carter într-un articol recent: „În formele ei cele mai dezgustătoare, ideea că femeile trebuie să se supună dorințelor bărbaților justifică sclavia, violența, prostituția forțată, mutilarea genitală, precum și legi care omit caracterul penal al violului.” Tocmai de aceea, Grupul Bătrânilor, din care Carter face parte, a afirmat nu demult: „Justificarea discriminării împotriva femeilor și a fetelor pe baza religiei sau a tradiției, ca și când aceasta ar fi prescrisă de Autoritatea Supremă, este inacceptabilă.” Așa cum spunea Sarah Bessey, autoarea cărții Jesus Feminist, „patriarhia nu este visul lui Dumnezeu pentru umanitate”.
În lumea evanghelică, mai ales în spațiul american, se confruntă două modele cu privire la relațiile de gen: complementarismul și egalitarismul. Trebuie să spun, dintru început, că cele două etichete sunt înșelătoare, nu neapărat prin intenție, ci mai degrabă din pricina superficialității cu care este tratată rigoarea intelectuală în această tradiție eclesială în ansamblul ei, și mai ales pe tărâm american. De aceea eu refuz să mă identific cu una sau cu cealaltă, deși, ca să fiu sincer până la capăt – și de ce n-aș fi? și așa nu mai am nimic de pierdut – dacă aș fi silit să aleg una dintre ele, aceea cu siguranță n-ar fi eticheta complementaristă. De ce sunt acești termeni inadecvați? Pentru că orice om normal va recunoaște că bărbații și femeile nu sunt ființe identice, ci complementare: sub raport genetic, anatomic, psihologic etc.; și că ei/ele sunt, de asemenea, egali/egale în valoare și demnitate, ca ființe care poartă, împreună și separat, chipul lui Dumnezeu. Diferența dintre ele este în altă parte, și are de-a face cu ideologiile care le inspiră.
Complementarismul promovează un model ierarhic al lumii, al bisericii și al familiei – Dumnezeu, bărbatul, femeia, copiii – conform faimoasei ilustrații a umbreluțelor creată de Bill Gothard, care continuă să facă valuri în ciuda faptului că autorul ei a fost dovedit ca vinovat de abuzuri sexuale. Perspectiva este una strict ontologică. Ideologia complementaristă forțează exegeza textului biblic legat de căderea lui Adam, din Genesa 2, încercând să argumenteze că ierarhia în cuplu și statutul subordonat al femeii sunt parte a planului etern al lui Dumnezeu, nu efecte al căderii. Cu alte cuvinte, ele ar fi o binecuvântare, nu un blestem. Implicațiile unui asemenea aranjament domestic sunt copleșitoare. Potrivit acestui model, demnitatea femeii este legată de statutul ei (subordonat) de soție și mamă. Nu este de mirare că adepții (și adeptele) ierarhiei familiale reduc rolul femeii la grija ei pentru cratiță și pelinci, îndemnând-o să nu se tot plângă de lipsa de sens a acestor rutine, ci să o poarte ca pe o medalie. Ușor de spus (de către bărbați), nu-i așa?
Complementarismul nu are prea multe de oferit femeii necăsătorite, divorțate, văduve sau fără copii. O asemenea înțelegere a rostului lumii nu lasă prea mult loc nici pentru femeia de carieră, care este acuzată de faptul că pune propria împlinire, profesională sau de alt gen, deasupra responsabilității ei pentru soț și copii. Desigur, atunci când bărbatul face lucrul acesta, el este total îndrituit la așa ceva, căci, zice-se, așa a voit Dumnezeu să fie. Este atunci o surpriză să aflăm că, după unii complementariști Dumnezeu ar fi bărbat? Dacă este așa, încep să mă întreb cum ar arăta o lume în care Dumnezeu este femeie. Sincer să fiu, cred că mi-ar plăcea mai mult decât lumea unui Dumnezeu misogin.
Una dintre consecințele acestei perspective este ideea ca rolurile de gen sunt prescrise, „de la Dumnezeu citire” și imuabile – bărbatul este chemat să fie cap, șef (stăpân?), iar femeia are menirea de a fi subordonată, supusă, la locul ei (de jos). Același aranjament ierarhic ar fi, după complementarieni, idealul prescris de Dumnezeu în biserică, ba chiar și în societate.
Egalitarismul este poziția adoptată de evanghelicii înclinați mai spre stânga evantaiului teologic, cei numiți, cu dispreț, „progresiști” de către conservatorii (sau mai degrabă „reacționarii”?) complementariști. Potrivit acestei concepții, ierarhia domestică este rezultatul căderii și eliminarea ei este parte a răscumpărării dobândite prin jertfa lui Cristos. Mai mult, după unii egalitariști, orice formă de ierarhie – socială, eclesială, familială, fie ea și benevolentă, este un blestem și rezultat al stricării lumii. Prin crucea lui Cristos și în numele acesteia, omul are șansa de a participa alături de Dumnezeu la efortul de a restaura lumea conform planului inițial al lui Dumnezeu.
Ideologia egalitară are și ea riscurile ei. Dorința de a elimina efectele opresive ale ierarhiilor mi se pare legitimă. Dusă însă la extrem, ea riscă să oblitereze distincția, esențială din punct de vedere teologic, între Creator și creație, și de asemenea să conducă la relativism. Ea face, de asemenea imposibilă o ierarhizare a competențelor. Abordarea mai consecvent cristologică a acestei dispute, sugerată mai sus, ar putea aduce mai mult echilibru și ar putea preveni excesele ideologice implicite ale fiecăreia dintre aceste poziții.
Patriarhalismul – modelul unei lumi dominate de bărbați și devenită astfel o lume misogină, este, din fericire, nu starea normală, ci rezultatul trist al neascultării lui Adam. Este o lume a nedreptății, în care femeia poartă mereu o povară dublă față de bărbați, o lume a violenței sexuale și domestice, o lume în care la muncă egală femeia este aproape întotdeauna plătită mai puțin.
Despre „puritate”, versiunea patriarhală
În spațiul religios, fie el eclesial sau para eclesial, acest mod de organizare a lumii a dat naștere unei aberații fără egal care poartă numele pervers de „cultura purității”. Se poate ca unii dintre cititorii acestui text să fi citit cartea lui Joshua Harris Adio amoruri? și să fi auzit despre felul în care, nu demult, autorul s-a dezis de ideile promovate în acea carte, vândută in America în milioane de exemplare și care a dat naștere în acel context la o adevărată isterie a „purității” (alături de o multitudine de mărfuri asociate – inele, tricouri, baluri, legăminte ale „purității” – o piață de milioane de dolari; căci vorbim de America, unde și religia este pe bani).
Despre ce este vorba de fapt? În contextul acestei mișcări, „puritatea” nu se referă conceptul biblic de curăție a vieții, în toate aspectele ei; și cu atât mai puțin la cel de sfințenie, de punere deoparte pentru Dumnezeu. Această „cultură a purității”, are un sens explicit sexual, și se referă strict la virginitate; mai precis, la virginitatea fetelor (aceea a băieților se pare că nu prea contează – ei oricum nu au nici un himen de protejat ca să rămână intact). În cest context, fetele sunt încurajate să facă un legământ de puritate, potrivit căruia își vor păstra virginitatea genitală până la căsătorie. În realitate era vorba de un efort de excizare, până la căsătorie, a identității de gen a fetelor, oricare ai fi fost manifestările acesteia, nu doar a celor de natură sexuală. Desigur, așteptarea – absolut aberantă – era ca după nuntă aceleași fete să se transforme, peste noapte, din ființe asexuate placide, în adevărate tigrese în patul conjugal.
Există aici, de asemenea, în mod implicit o anume expresie a „teologiei prosperității”, căci promisiunea era că răsplata inevitabilă a păstrării de către fete a virginității avea să fie, metaforic vorbind, un cavaler pe cal alb, o căsnicie împlinitoare și o sexualitate debordantă.
Mai mult, fetele erau făcute responsabile de protejarea „purității” băieților, care, în calitatea lor de ființe slabe de înger, puteau fi atrași cu ușurință în ispită de imaginea vreunei forme feminine mai atrăgătoare. Rezultatul final este unul năucitor. Sexualitatea, respectiv mutilarea acesteia, devine o obsesie permanentă pentru adepții acestei mișcări. Femeia este redusă la imaginea de ispită diabolică (în esență, aceea de prostituată), iar bărbatul este transformat într-o ființă caricaturală, un fel de fiară aflată permanent în călduri, și incapabil de a se controla, motiv pentru care femeile ar trebui să-i protejeze de animalul din ei. Iar dacă acest efort nu dădea roade, ghici cine era vinovatul (sau mai degrabă vinovata)? Să nu ne mirăm, deci, că această modă americană a sfârșit lamentabil, ca mai toate celelalte dinaintea ei (vă mai amintiți de Promise Keepers, de WWJD, de rugăciunea lui Iabeț?). Problema este că părem a nu învăța nimic din toate aceste experimente religioase ratate.
Totuși, m-ați putea întreba, oare critica adusă acestei mișcări (în mod pervers numită cultură a „purității”) nu ar putea deveni, la un moment dat, un mod la fel de pervers de promovare a relativismul moral și a promiscuității sexuale? Teoretic vorbind, lucrul acesta este posibil, dar nu cred ca este așa în mod necesar. Cât despre modul în care puritatea – ca îndepărtare de necurăție, sub toate formele ei, dar mai ales sfințenia – înțeleasă ca viață trăită înaintea lui Dumnezeu, ar putea fi cultivate în viețile tinerilor, și ale noastre ale tuturor, acesta este un subiect mult prea complex pentru a merita să fie tratat în fugă, într-un colț de articol. Rămâne, deci, pentru altă dată.
Expresii neaoșe
Dar ce legătură au toate acestea – complementarismul vs. egalitarismul; „cultura purității” etc. – cu noi aici în România? Dați-mi voie să vă explic. Contextul evanghelic românesc este puternic influențat de tot ceea ce se întâmplă în spațiul evanghelic american. Și aceasta, de cele mai multe ori, chiar dacă nu întotdeauna, cu cele mai sincere și nobile intenții. Dar explicația de bază a acestei influențe nu are de-a face nicidecum cu dinamismul spiritual al acelui spațiu eclesial – de altfel îndoielnică, mai ales acum în era Trump – ci mai degrabă cu atotputernicul dolar. Ca să dau doar două exemple, acest mecanism economic explică, între altele, faptul că, în ciuda relativei lor irelevanțe culturale, cărțile autorilor americani domină piața editorială românească. Tot de acolo provin fondurile financiare care susțin școlile teologice evanghelice de la noi; cu un preț, desigur. Și aici se aplică, vorba lui Wurmbrand, „regula de aur – cine are aurul, face regulile”.
Așa fiind, credeți că este o simplă coincidență faptul că evanghelismul românesc este dominat de un complementarism rigid și intolerant, care încearcă să reducă la tăcere orice sensibilități feministe, atât ale femeilor, cât și ale bărbaților, exact ca și în evanghelismul american? Sau că structurile ierarhice care domină bisericile noastre pot fi explicate doar pe baza conservatorismului patriarhal din societatea românească tradițională ori a misoginismului eclesial ortodox care are rădăcini în dualismul neoplatonic? Eu zic să vă mai gândiți.
Unul dintre vehiculele principale în promovarea în context românesc a unui complementarism agresiv, care, e drept, s-a pliat perfect peste patriarhalismul și dualismul ontologic tradițional din bisericile noastre, o reprezintă organizațiile evanghelice occidentale implicate în România încă din anii 70 ai secolului trecut. Ele sunt cele care au promovat ideea că, zice-se, potrivit Bibliei, rolul „înalt” al femeii este aproape exclusiv în spațiul domestic și că ele ar trebui să fie supuse bărbaților și mulțumite de acest statut. Dacă vă îndoiți, citiți revistele noastre evanghelice pentru femei. Mă întreb uneori, de ce ar trebui să fie femeile noastre așa de bucuroase? Oare se putea să fie și mai rău? Sigur, se putea, așa cum știe foarte bine orice optimist. Dacă Dumnezeu le-ar fi pedepsit (căci, evident, după unele teologii, asta este oricum preocuparea lui principală) dând lumea pe mâna lor ar fi fost vai și-amar de capul lor.
Prin contrast, aceleași organizații ne-au învățat că rolul „biblic” al bărbatului este să fie șef. Peste tot. Din fericire nu avem reviste evanghelice pentru bărbați, care să ne învețe să fim mulțumiți cu asta, oricât de greu ne-ar fi. Dar cred că, spre deosebire de femei, noi nu prea avem nevoie. Ne descurcăm și singuri. Oricum, e clar, povară grea i-a căzut bărbatului la împărțeală. Mă întreb, dacă Adam nu mușca din… piersică, ce s-ar fi ales de el, săracul? Mă tem ca ar fi fost promovat la „munca de jos”: schimbatul pelincilor, curățatul toaletei, spălarea vaselor și alte asemenea munci „nobile”. Ferească Dumnezeu!
Cu siguranță că nu promovarea acestor „sublime” învățături a fost obiectivul principal al organizațiilor de care vorbeam mai sus. În virtutea caracterului universal al Bisericii lui Cristos, misionarii occidentali, cărora eu însumi le datorez enorm de mult din ceea ce sunt astăzi, au venit aici pentru a ne da o mână de ajutor: în cunoașterea aprofundată a Scripturilor – fie ea și într-o formă care nu era radical diferită de fundamentalismul nostru neaoș; în ucenicie – chiar dacă uneori ceea ce propuneau ei erau abordări mai degrabă mecanice, de tip franciză legate de formarea spirituală; în mărturia creștină – chiar și cu riscul de a cădea uneori în prozelitism; și în multe altele. Destule dintre roadele acestei slujiri sunt demne de respect si apreciere. Dar cu siguranță nu toate. Cu cele mai bune intenții, și adesea în mod inconștient, prietenii noștri din vest au adus cu ei, alături de evanghelie, o mulțime de „bagaje” culturale care au făcut mai mult rău decât bine. Desigur, vina este nu doar a lor, că le-au adus, ci și a noastră, că le-am acceptat, din lipsă de discernământ și maturitate.
Privind spre viitor
Înainte de a încheia, trebuie să mă opresc puțin pentru a face un act de dreptate. Trebuie să recunosc deschis, și cu bucurie, faptul că în ciuda spiritului strict ierarhic și patriarhal, ba chiar misogin, care domină sub raport instituțional comunitățile noastre eclesiale, există deja în jurul nostru o minoritate creștină inteligentă și articulată care a depășit această polaritate și care explorează în mod curajos, în lumina sensibilităților feministe amintite mai sus, un alt tip de relații între bărbați și femei – privite mai degrabă ca parteneriate între egali, în care rolurile de gen nu sunt considerate ca fiind prescrise „de sus”, ci sunt negociate în permanență, în funcție de înzestrările fiecăruia și de schimbările rapide ale contextului în care trăim. În acestea, și aceștia, îmi pun eu speranța, dacă este ca evanghelicii să aibă vreun viitor în context românesc.
După toate cele discutate mai sus, ar merita să ne întrebăm cum am putea ajunge la o abordare mai matură și mai nuanțată a relațiilor de gen, pe care le discutăm aici. Iată mai jos câteva sugestii generale, care s-ar putea aplica la fel de bine oricărui alt subiect disputat.
punctul de pornire ar trebui să fie conștientizarea propriilor noastre orbiri și prejudecăți, căci, vorba cuiva, „orice punct de vedere este doar o vedere dintr-un punct”;
al doilea pas ar putea fi deschiderea către alte perspective decât a noastră – audiate et altera pars, spuneau latinii: către cea egalitaristă, dacă suntem complementariști, ori către cea feministă, dacă suntem bărbați etc.;
pentru că suntem creștini, și Scriptura este sursa noastră principală pentru înțelegerea realității, ar trebui să ne întrebăm dacă inclinația noastră de a privi Biblia ca pe un rețetar menit sa dea răspuns la TOATE întrebările noastre este una legitimă;
apoi ar trebui să ne punem întrebarea dacă modul nostru foarte individualist de a interpreta Scriptura nu este influențat mai degrabă de raționalismul modernității decât de gândirea biblică, și dacă este așa, poate ar trebui să aruncăm din când în când o privire la felul în care au înțeles Biblia Părinții Bisericii, scolasticii, reformatorii sau liderii marilor treziri (acesta este sensul primar al conceptului de „tradiție”); și, last but not least,
ar merita, poate, să ascultăm ce au de spus despre aceste lucruri și diverse surse extra biblice, precum arta, filosofia, știința și altele asemenea.
Vine o vreme, și cred că acum a și venit, când trebuie să ne uităm în urmă și să alegem ce anume din toate acestea este valoros și trebuie păstrat, ba chiar îmbogățit și dus mai departe; precum și care sunt lucrurile noi cu care ar trebui să ne înzestrăm. Criteriul esențial, sugerez eu, ar trebui să fie măsura în care acestea reflectă principiile împărăției lui Dumnezeu, acelea despre care ne-a vorbit Cristos în predica de pe munte. Pe celelalte oricum le va mistui în ziua judecății focul care va pune la probă slujirea oricărui om. Fie să auzim atunci, fiecare dintre noi, chemarea Domnului: „Vino, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” Așa să ne ajute Dumnezeu!
(Adaug mai jos, pentru cei interesați, întreg textul in format PDF.)
Nu cred că există astăzi în mediile creștine, mai ales în cele evanghelice, o temă mai controversată decât aceea legată de locul femeii în biserică și în societate. Poate cu excepția homosexualității; iar între cele două teme există o legătură, care însă nu face obiectul acestor rânduri.
Cea mai mare parte a istoriei umane, din cele mai vechi timpuri pentru care avem dovezi documentare și până astăzi, a stat sub semnul patriarhatului. Lumea în care trăim a fost mereu o lume a bărbaților – una construită de bărbați, pentru bărbați, în care femeile și copiii își găsesc locul doar în calitatea lor de ființe necesare, dar în mod inevitabil secundare, auxiliare, de suport, în raport cu bărbații. Foarte probabil că cei care sunt familiari cu textul biblic se vor gândi imediat la afirmația din Genesa 2:18, „am să-i fac [bărbatului Adam] un ajutor potrivit”. Iar ajutorul, se știe, este secundar în raport cu cel ajutat. Totuși, niciunui bărbat nu pare să-i treacă prin minte faptul că afirmația din text ar putea însemna și că, fără femeie, bărbatul este un neajutorat. Și că, deci, după ce s-a jucat puțin cu prototipul, Creatorul și-a spus îngândurat în barbă: „Cred că pot să fac ceva și mai bun.” Și a creat femeia. Iar din reacția lui Adam la vederea Evei putem trage concluzia că și el a fost de acord că rezultatul era unul foarte bun. Nu vi se pare interesant că o asemenea interpretare nu a captivat niciodată imaginația lumii teologice, una prin excelență a bărbaților? Dincolo de glumă, expresia evreiască ce descrie în textul scriptural rolul femeii, ezer kenegdo, înseamnă de fapt „cea care i se potrivește” și aceasta nu implică nicidecum ideea vreunei ierarhii, fie ea ontologică sau funcțională. Aceasta apare ulterior, ca rezultat al căderii, din pricina căreia a fost necesară jertfa lui Isus Cristos.
Pentru orice credincios autentic, ceea ce spune textul Scripturii este important și normativ. Ceea ce complică însă lucrurile este faptul că Biblia este o scriere veche, de a cărei elaborare, ea însăși fiind rezultatul unui proces complicat, ne despart câteva mii de ani, iar diversele cărți care o compun reflectă culturi radical diferite de cele contemporane. De aceea înțelegerea unor asemenea texte este complex și presupune o formare intelectuală specifică, dar și un anume nivel de maturitate, precum și o carismă specială, aceea a didaskaliei. Tocmai de aceea a lăsat Dumnezeu ca doar unii dintre noi să fie învățători. Oricât de puțin ne-ar plăcea lucrul acesta, învățătura despre „preoția universală”, la care noi ținem atât de mult, nu presupune nicidecum faptul că oricare dintre noi este îndrituit să-i învețe cu autoritate pe alții.
Așa fiind, haideți să abordăm lucrurile cu o oarecare modestie teologică, oricât de greu ni s-ar părea asta, și să ne aplecăm în cele ce urmează asupra câtorva chestiuni care ar trebui să influențeze interpretarea textelor biblice relevante cu privire la locul femeii în societate și în comunitățile de credință.
Mai întâi, este evident că lumea în care au fost scrise cărțile adunate mai târziu în canonul Bibliei a fost una dominată de bărbați, în care statutul femeii a fost de cele mai multe ori unul subordonat, iar uneori chiar subuman. Unii dintre cei vechi chiar s-au îndoit că femeia ar avea suflet, iar Toma de Aquino se întreba dacă nu cumva femeia este rezultatul unui defect al materialului genetic, și, ca urmare, doar un produs imperfect, în raport cu bărbatul, care ar fi prototipul ideal. V-ați întrebat vreodată cum este posibil ca toți cei circa 40 de autori ai cărților Bibliei să fi fost bărbați? Cu posibila excepție a Cântării cântărilor (o carte scrisă în mod explicit din perspectiva unei femei), care și aceea a fost acceptată în canonul iudaic după nesfârșite dezbateri, poate și fiindcă a fost atribuită unui bărbat, Solomon. Ca să nu mai vorbim de natura ei explicit sexuală (considerată a fi prea mundană pentru o carte „sfântă”). Dar și pentru aceasta au găsit rabinii o soluție, erotismul ei fiind ocultat de o interpretare exclusiv alegorică, uneori de un penibil desăvârșit.
În antichitate, femeia era esențialmente proprietatea bărbatului, care putea face cu ea ce poftea, așa cum făcea cu celelalte posesiuni ale sale. Tocmai de aceea proprietatea era moștenită pe linie bărbătească, femeile nu prea contând în această chestiune. În ciuda unor rare excepții, acesta a fost și statutul femeii israelite, pe tot parcursul Vechiului Testament. Dimensiune economică a „familiei tradiționale” așa cum este ea prezentată în textul biblic este complet ignorată de cei mai mulți cititori contemporani ai Bibliei. Legea lui Moise a încercat să stabilească anumite limite puterii discreționare a bărbaților, așa cum au încercat să facă, într-o oarecare măsură, și alte sisteme legale din perioada aceea (precum Codul lui Hammurabi). Dar echilibrul a rămas în permanență și în mod decisiv în favoarea bărbaților.
Mai mult, putem spune că Dumnezeu însuși, fără neapărat a binecuvânta acest sistem patriarhal, s-a adaptat acestuia, în procesul de maturizare spirituală a poporului său. Isus recunoaște acest lucru atunci când afirmă că legile veterotestamentare legate de divorț, care îi favorizau în mod explicit pe bărbați, au fost date „din pricina împietririi inimii lor”, nu pentru că aceasta ar fi fost intenția originară a Domnului. Eu numesc acest principiu „condescendența lui Dumnezeu” (Gregory Boyd preferă să-i spună „principiul acomodării”) și el este probabil cel mai neglijat aspect privitor la înțelegerea naturii revelației în hermeneutica evanghelică.
Principiul respectiv explică, fără însă a justifica ori a sanctifica sub raport dogmatic, motivul pentru care toți cei doisprezece apostoli ai lui Isus au fost bărbați. Ce facem însă cu situația femeii apostol menționată de Pavel în Romani 16:7? Unii copiști ori comentatori zeloși, au fost de-a dreptul oripilați de ideea că o femeie (ființa aceea care devine periodic „necurată”, ca urmare a felului straniu în care a creat-o Dumnezeu) ar putea fi apostol al Domnului. Ca urmare, au transformat-o, literalmente „din condei”, pe Iunia în Iunius, un bărbat. Aici este evident că avem de-a face cu un caz de misoginism teologic.
În acest context, este ușor de înțeles de ce, în ciuda modului special în care Cristos s-a raportat la femei pe parcursul întregii lui vieți pământești, dar mai ales după înviere, creștinismul primar a devenit foarte rapid, în special după secolul al patrulea, și nu doar din pricina frustrărilor de natură sexuală ale lui Augustin, un spațiu dominat de bărbați, așa cum era și ansamblul societății în perioada aceea. Tocmai de aceea, așa cum explică Elisabeth Schüssler Fiorenza, poate cea mai importantă teoloagă feministă (a propos, originară din România), procesul de patriarhalizare a bisericii vechi a fost nu doar inevitabil ci chiar necesar pentru supraviețuirea creștinismului în acel context.
Și cu aceasta ajungem, în mod inevitabil, la chestiunea absolut explozivă a accesului femeilor la slujirea eclesială consacrată. Ea este o nucă atât de tare încât, după ultimele informații primite de la Vatican, se pare că l-a biruit chiar și pe bunul papă Francisc. Fenomenul nu este deloc dificil de explicat. Așa cum argumentează Fiorenza, într-o lume preponderent patriarhală și misogină, eliminarea femeilor din slujirea eclesială și marginalizarea lor într-o biserică devenită patriarhală a fost o mai degrabă o necesitate istorică, dacă nu chiar o strategie de supraviețuire. Aceasta însă este o explicație logică, nicidecum o justificare legitimă.
Hermeneutica este una dintre pasiunile mele, și o disciplină pe care am predat-o pentru mulți ani de zile în diverse școli teologice, nu doar în România. Unul dintre principiile importante ale acestei discipline în expresia ei teologică are de-a face cu chestiunea precedentului istoric. Potrivit acestui principiu, o interpretare biblică pentru care nu putem găsi precedent în istoria bisericii ar trebui privită cu cea mai mare suspiciune. Biserica fiind esențialmente o comunitate hermeneutică, orice interpret de bun simț al Bibliei va încerca să valideze concluziile propriei exegeze atât în plan diacronic – în decursul istoriei, cât și sincronic – în diversele comunități eclesiale care există în prezent în lume. Din păcate, lucrul acesta se întâmplă rareori în lumea evanghelică, și este unul dintre motivele pentru care ne confruntăm cu atâtea interpretări stranii în comunitățile noastre.
Ei bine, până în urmă cu 10-15 ani, răspunsul meu la întrebarea dacă femeile ar putea fi consacrate formal pentru slujirea eclesială (ca preoți/pastori, ba chiar episcopi, cu dreptul deplin de a oficia sacramentele) ar fi fost în mod fundamental unul negativ. Aparenta absență a unor precedente biblice și istorice concludente mă făceau să am rezerve serioase cu privire la această opțiune, care este deja un loc comun și o opțiune naturală în cele mai multe biserici protestante magisteriale (anglicane, metodiste, luterane, reformate), dar și în unele biserici evanghelice și carismatice (desigur, dintre acestea din urmă, nu în România).
Pentru unii dintre prietenii mei, alături de dilema de mai sus, există și problema asociată a legitimității deciziei ca femeile să poată da învățătură în biserică, inclusiv unor bărbați, nu doar copiilor, în Școala duminicală, dată fiind prezența în epistolele lui Pavel a unor texte care aparent interzic în mod explicit acest lucru (vezi, de exemplu, 1 Tim. 2:12: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.”). Pentru mine însă aceasta nu mai este demult o problemă, deoarece am înțeles, în urma propriilor cercetări exegetice, și pe baza unei analize atente a contextului originar, că interdicțiile respective au de-a face cu situații circumstanțiale locale și nu pot fi impuse ca norme transculturale absolute. La fel este cazul cu alte recomandări neotestamentare precum obiceiul „sărutării sfinte” sau cu cutuma acoperirii femeilor, care aveau de-a face cu contexte și situații specifice, din motive strict circumstanțiale.
Desigur, acest argument este contestat de unii exegeți, mai ales dintre cei care favorizează o lectură literalistă a textului biblic. Din perspectivă hermeneutică însă, literalismul este de departe cea mai proastă opțiune posibilă în interpretarea oricărui tip de text și cu atât mai mult a unuia de natură religioasă, dat fiind că despre Dumnezeu, care dincolo de dimensiunea palpabilă a existenței noastre, nu putem vorbi decât în mod metaforic. Iată un alt motiv, esențial, pentru care a fost necesară întruparea fiului lui Dumnezeu. De aceea, interpretarea literală a unui text sacru este o imposibilitate, dată fiind prezența in text a figurilor de stil. Altfel, faptul că, potrivit Bibliei, ființa supremă este Tatăl nostru ar putea însemna că Dumnezeu este bărbat (ceea ce este deja o enormă erezie, dar veți fi uimiți să aflați că potrivit unor exegeți conservatori Sfânta Treime este de gen masculin!?!). Ba mai mult, asta ar presupune, într-o interpretare literalistă, că Bărbatul divin a avut o relație intimă cu soția lui (cum nu știați că Dumnezeu are soție? voi nu vă uitați la serialul Lucifer?). Ca urmare, ea a rămas însărcinată și i-a născut un fiu (evident, nu o fiică – asta ar fi fost o veritabilă catastrofă, nu-i așa?), ceea ce a făcut ca Dumnezeu să devină tată. Vi se pare absurd? Da, așa și este. La fel ca oricare altă interpretare literalistă a Bibliei. Exact acesta este motivul pentru care, de exemplu, musulmanii, crispați în literalismul lor coranic, nu cred că Isus este fiul lui Dumnezeu (ceea ce pentru ei ar implica politeism).
Dănuț Jemna a publicat la editura orădeană Casa cartii, textul său intitulat Vocația uceniciei. Cartea explorează tema uceniciei în cadrul Evangheliei după Marcu și încearcă să sugere felul în care modelul cristic al uceniciei ca mod de viață poate fi aplicat în contextul contemporan, aici și acum. Cartea poate fi comandată online la linkul de mai sus, și poate fi achiziționată zilele acestea, cu un discount considerabil, la Tîrgul Gaudeamus, din București.
Aceasta este prima încercare consistentă de abordare a temei neglijate a uceniciei în context românesc. Deși autorul este protestant magisterial, rădăcinile patristice evidente ale gândirii sale predispun cartea sa la o lectură folositoare și pentru cititorii catolici ori ortodocși.
Pentru a vă motiva să achiziționați această carte, atașez mai jos prefața pe care am scris-o pentru ea.
Jesus’ approach to
interpreting sacred text was radical for his time, yet honored his own
Hebrew Bible (or what Christians call the Old Testament). Even though
Jesus’ use of Scripture is plain enough for us to see in the Gospels,
many Christians are accustomed to reading the Bible in a very different
way. We simply haven’t paid attention and connected the dots! Over the
next couple days, I’ll share some examples that reveal Jesus’
hermeneutic so that we might follow his methodology:
Jesus actually does not quote Scripture that much! In fact, he is criticized for not doing this: “you teach with [inner] authority and not like our own
scribes” (Mark 1:22).
Jesus talks much more out of his own experience of God and humanity instead of teaching like the scribes and Pharisees, who operated out of their own form of case law by quoting previous sources.
Jesus often uses what appear to be non-Jewish or non-canonical sources,
or at least sources scholars cannot verify. For example, “It is not the
healthy who need the doctor, but the sick do” (see Mark 2:17, Matthew
9:12, and Luke 5:31), or the parable of the rich man and Lazarus (see
Luke 16:19-31). His bandwidth of authority and attention is much wider
than sola Scriptura. He even quotes some sources seemingly incorrectly (for example, John 10:34)!
Jesus never once quotes from nineteen of the books in his own Scriptures.
In fact, he appears to use a very few favorites: Exodus, Deuteronomy,
Isaiah, Hosea, and Psalms—and those are overwhelmingly in Matthew’s
Gospel, which was directed to a Jewish audience.
Jesus appears to ignore most of his own Bible, yet it clearly formed his whole consciousness. That
is the paradox. If we look at what he ignores, it includes any
passages—of which there are many—that appear to legitimate violence,
imperialism, exclusion, purity, and dietary laws. Jesus is a biblically formed non-Bible quoter who gets the deeper stream, the spirit, the trajectory of his Jewish history and never settles for mere surface readings.
When Jesus does once quote Leviticus, he quotes the one positive mandate among long lists of negative ones: “You must love your neighbor as yourself” (Leviticus 19:18).
Unknown
to many post-Reformation Christians, early centuries of
Christianity—through authoritative teachers like Origen, Cyril of
Alexandria, Augustine, and Gregory the Great—encouraged as many as seven
“senses” of Scripture. The literal, historical, allegorical, moral,
symbolic, eschatological (the trajectory of history and growth), and
“primordial” or archetypal (commonly agreed-upon symbolism) levels of a
text were often given serious weight among scholars. These levels were
gradually picked up by the ordinary Christian through Sunday preaching
(as is still true today) and presumed to be normative by those who heard
them.
These
different senses of Scripture were sometimes compared to our human
senses of hearing, seeing, tasting, smelling, and touching, which are
five distinct ways of knowing the same thing, but in very different
“languages.” After both the Reformation and the Enlightenment, Western
Europeans reduced our ways of knowing to one for all practical
purposes—the supposedly rational/literal/historical. We have largely
compacted and limited the Bible to this single sense for several
centuries now, in both its Catholic and Protestant forms. Our bandwidth
of spiritual access to the Bible was consequently severely narrowed, it
seems to me—and as many would say—to the least spiritually helpful
level. That something supposedly literally
happened in one exact way, in one moment of time, does not, of itself,
transfer the experience to now, me, or us. I believe that such transference is the transformative function of any spiritual text.
The
narrow, rational/literal/historical approach largely creates an
antiquarian society that prefers to look backward instead of forward. In
my experience, it creates transactional religion much more than transformational spirituality. It idealizes individual conformity and group belonging over love, service, or actual change of heart.
Literalism
was discredited from the beginning of the New Testament through the
inclusion of four Gospel accounts of the same Jesus event, which differ
in many ways. Which is the “inerrant” one?
The
earlier centuries of Christianity were much closer to the
trans-rational world of Jesus and his storytelling style of teaching
(which does not lend itself to dogmatic or systematic theology). The
Gospel says, “He would never speak to them except in parables” (Matthew
13:34). The indirect, metaphorical, symbolic language of a story or
parable seems to be Jesus’ preferred way of teaching spiritual
realities.
Almost all of Jesus’ parables begin with the same phrase: “The Reign of God is like.
. . .” Jesus fully knows he is speaking in metaphor, simile, story, and
symbol. But in recent centuries, many Christians have not granted him
that freedom, and thus we miss or avoid many of his major messages. We
are much the poorer for it.
More than telling us exactly what to see in the Scriptures, Jesus taught us how to see, what to emphasize, and also what could be de-emphasized or ignored. Beyond fundamentalism or literalism, Jesus practiced a form that the Jewish people called midrash,
consistently using questions to keep spiritual meanings open, often
reflecting on a text or returning people’s questions with more
questions. It is a real shame that we did not imitate Jesus in this
approach. It could have saved us from so many centuries of
righteousness, religious violence, and even single-issue voting.
Rather than seeking always certain and unchanging answers, the Jewish practice of midrash allows
many possibilities, many levels of faith-filled meaning—meaning that is
relevant and applicable to you, the reader, and puts you in the
subject’s shoes to build empathy, understanding, and relationship. It
lets the passage first challenge you before it challenges
anyone else. To use the text in a spiritual way—as Jesus did—is to allow
it to convert you, to change you, to grow you up as you respond: What
does this ask of me? How might this apply to my life, to my family, to
my church, to my neighborhood, to my country?
While
biblical messages often proceed from historical incidents, the actual
message does not depend upon communicating those events with perfect
factual accuracy. Spiritual writers are not primarily journalists.
Hebrew rabbis and scholars sometimes use the approach of midrash to reflect
on a story and communicate all of its underlying message. Scripture can
be understood on at least four levels: literal meaning, deep meaning,
comparative meaning, and hidden meaning.
The literal level of meaning doesn’t get to the root and, in fact, is the
least helpful to the soul and the most dangerous for history. Deep meaning offers symbolic or allegorical applications. Comparative study combines different texts to explore an entirely new meaning. Finally, in traditional Jewish exegesis, hidden
meaning gets at the Mystery itself. Midrash allows and encourages each
listener to grow with a text and not to settle for mere literalism,
which, of itself, bears little spiritual fruit. It is just a starting
point.
Whatever is received is received according to the manner of the receiver. [1] This statement from Aquinas was drilled into me during seminary. People at different levels of maturity will
interpret the same text in different ways. There is no one right way to interpret sacred texts. How you see is what you see; the who that
you bring to your reading of the Scriptures matters. Who are you when
you read the Bible? Defensive, offensive, power-hungry, righteous? Or
humble, receptive, and honest? Surely, this is why we need to pray
before reading a sacred text!
Jesus
consistently ignored or even denied exclusionary, punitive, and
triumphalist texts in his own inspired Hebrew Bible in favor of passages
that emphasized inclusion, mercy, and honesty. For example, referencing
two passages from Exodus (21:24) and Leviticus (24:20), Jesus suggested
the opposite: “You have heard it said, ‘Eye for eye, and tooth for
tooth.’ But I tell you . . . turn the other cheek” (see Matthew
5:38-39). He read the Scriptures in a spiritual, selective, and
questioning way. Jesus had a deeper and wider eye that knew which
passages were creating a path for God and which passages were merely
cultural, self-serving, and legalistic additions.
NOTE: As I said a number of times already, I believe that the future of Christianity in general, and that of evangelicalism in particular depends to a critical way on our ability to understand what is the Bible (is it a divine oracle, written by dictation, and requiring a literalistic approach, to be used as a recipe book, as fundamentalists want us to; or is it a purely human book, to be analised as any other piece of literature, as liberals want us to; or, rather, as Fr Rohr says, a divine-human book, ‘ a record of people’s experience of God’s self-revelation’, and, thus, understood according to the rules of a divinely inspired hermeneutic, dialogical, contemplative, paradoxical, in constant conversation with the changing reality around us, as we perceive it, with the help of science, art, culture, religion etc.
* * *
For
all its inspiration, for all the lives it has changed, the Bible is
undeniably problematic. Put in the hands of egocentric, unloving, or
power-hungry people or those who have never learned how to read
spiritually inspired literature, it is almost always a disaster. History
has demonstrated this, century after century, so this is not an
unwarranted, disrespectful, or biased conclusion. The burning of
heretics, the Crusades, slavery, apartheid, homophobia, and the genocide
and oppression of native peoples were all justified through the
selective use of Scripture quotes.
So,
what are we supposed to do with the Bible? Today’s meditation will be a
bit longer than usual to begin addressing this question. And we’ll
spend the rest of the week unpacking what Jesus did with the Hebrew
Scriptures—the only Bible he knew.
My general approach is to change the seer and not to change the text. Only transformed people can be entrusted with inspired writings. They can operate in a symbiotic (“shared life”) relationship with words and are unlikely to use the Bible to exclude and shame others or as a rationale for their bad behavior.
The
Christian’s goal is to be transformed by the renewing of our mind into
the mind of Christ (see Romans 12:2; 1 Corinthians 2:16; and Philippians
2:5). That is why I try to read the Bible the way Jesus did, following
Jesus’ hermeneutic (a method of interpreting sacred texts).
Just as we are trying to do with this year’s Daily Meditations, Jesus
was a master of winnowing the chaff from the grain (see Matthew 3:12 and
Luke 3:17) and “bringing out of the storeroom new treasures as well as
old” (Matthew 13:52).
The Bible is an anthology of many books.
It is a record of people’s experience of God’s self-revelation. It
is an account of our very human experience of the divine intrusion into
history. The book did not fall from heaven in a pretty package. It was
written by people trying to listen to God. I believe that the Spirit was
guiding the listening and writing process. We must also know that
humans always see “through a glass darkly . . . and all knowledge is
imperfect” (1 Corinthians 13:12). Prayer and patience surrounding
such human words will keep us humble and searching for the true Living
Word, the person of Jesus,which is how the Spirit best
teaches (1 Corinthians 2:10,13)—through living exemplars. This is surely
what it means to know “contemplatively.”
When
history finally gets to the Risen Jesus, there is nothing to be afraid
of in God. Jesus’ very breath is identified with forgiveness and the
divine Shalom(see John 20:20-23). If the Risen Jesus
is the full and trustworthy unveiling of the nature of God, then we live
in a safe and love-filled universe. It is not that God has changed, or
that the Hebrew God is a different God than the God of Jesus; it is
that we are growing up as we move through the text and deepen
our experience. Stay with the Bible and with your inner life with God
and your capacity for God will increase.
Just
as the Bible takes us through many stages of consciousness and history,
it takes us individually a long time to move beyond our need to be
dualistic, judgmental, accusatory, fearful, blaming, egocentric, and
earning—and to see as Jesus sees. The Bible itself is a “text in
travail,” according to René Girard’s fine insight. [1] It mirrors and
charts our own human travail. It offers both mature and immature
responses to almost everything. In time, you will almost naturally
recognize the difference between the text moving forward toward the
mercy, humility, and inclusivity of Jesus and when the text is
regressing into arrogance, exclusion, and legalism.
Persona 