Daniel Longyne – Psalm 51: A Defective Model of Confession

This is an example of David’s confession model still in use 400 years later, see the end of the poem that adds prayers for the rebuilding of Jerusalem. It may have been quite acceptable and humanly normative in an ancient cultural context, but read from the perspective on my times, it presents some serious problems and so, I have to conclude that its inclusion in sacred scripture is another example of “inspired imperfection” since it is difficult to presume that god would have mandated this kind of treatment of sin.

I will first admit that David exhibited real and deep regret for his infractions which, on the other hand, became public only after he was confronted by Nathan the prophet He, further, admits his need of and humbly requests god’s forgiveness in reliance upon divine mercy.

The first major problem surfaces when he defines the nature of the offense as solely against God. He does not admit the offenses against: Bathsheba whom he raped repeatedly, got her pregnant and then sent her home; against her husband whom he tries to deceive with apparent favors and concern for personal comfort when, in fact, orchestrating a plausible cover up for the wife’s pregnancy; against Uriah, again, when the deception does not work, he sets him up for assassination which did succeed; against his military commanders whom he appoints as orchestrators of the assassination which they felt obligated to carry out thus becoming accessory to murder; against Bathsheba, again, by quickly transitioning her from widowhood to another of his royal wives and who’s opinion and reaction, not to mention that of the other wives themselves, is not even worth considering as part of the confession; and, ultimately, not least, agains the people who, instead of seeing their king as god’s anointed representative, witness a very different type of authority figure.

To complicate things, the second problem surfaces when David makes use of the oldest excuse in the book likely invoked as a form of self pity, after all, “I am a poor, helpless sinner not alone to be blamed”, but blaming his mother and the non-immaculate conception she provided, as grounds for propensity to transgression. I believe this imperfect model of confession that appears so sanctified when giving no attention to details, continues to be practiced rather widely among christians to this day. One very damaging side effect of the “offense against God alone” formula is the little interest shown to the human victims who end up having to seek their own peace with their god since any recourse they should attempt to secure might bring “dishonor to the faith” and to the “christian testimony” to the unbelievers… and that’s something to think about.

Pr Florescu – Semnul Bisericii calatoare

Cristos a înviat!

Pr, Florescu, de la Edinburg, un prieten drag, întâlnirile cu care sunt întotdeauna un eveniment de poveste, a publicat ieri pe blogul său un text cu adevărat profetic legat de sărbătoarea Pastelui.

Iata aici fragmentul de început.

De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, adică ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica învierii Domnului drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței și împărăția cea vie a lui Dumnezeu.

Este aceeași distanță dintre religie și credință, pe care cei mai mulți credincioși, din păcate ținuți în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții lor care în aceste zile se pozează pe facebook în posturi dramatice, nu o vor străbate niciodată

De aici și sentimentul general de insecuritate, de sfârșitul lumii, de dezorientare spirituală: unde să te mai duci, unde să-l mai găsești pe Dumnezeu, atunci când toate drumurile tale au fost în afară și n-ai fost învățat să călătorești înlăuntrul tău

Vă încurajez să citiți AICI restul textul, care este la fel de miezos ca și introducerea.

Fiți binecuvântați!

Femeia – Binecuvintare sau blestem (2)

(sursa imaginii, AICI)

Cum stăm cu feminismul? Complementarism vs. egalitarism

La argumentele de mai sus aș putea adăuga multe altele, dar scopul meu nu este de a vă convinge că eu sunt cel care are dreptate în disputa cu adepții misoginismului eclesial. Asta ar fi o veritabilă pierdere de vreme, căci trăim într-o perioadă în care valoarea de piață a argumentelor raționale a scăzut aproape la zero. Scopul meu aici este mai degrabă acela de a arăta că feminismul, cel puțin în unele dintre formele sale, nu este incompatibil cu credința creștină și cu respectul pentru adevărul Bibliei, atunci când aceasta este interpretată corect.

Sunt conștient de faptul că termenul folosit mai sus naște reacții viscerale la bărbații a căror identitate este, se pare, atât de fragilă încât la auzul acestui cuvânt sunt cuprinși de teama că din pricina lui și a ceea ce el reprezintă își vor pierde curând privilegiile și statutul de stăpâni absoluți, în familie și în biserică. Din fericire, în societate le-au pierdut deja, sper că definitiv. Teama de care vorbesc aici este explicabilă sub raport psihologic. Straniu este faptul că foarte multe femei din mediul evanghelic, și nu numai, inclusiv dintre cele mai educate, resping în mod la fel de irațional acest termen. În parte este vorba de ignoranță. Este normal să ne temem de ceea ce nu cunoaștem. În plus, societatea românească este în mod tradițional una conservatoare. Așa fiind, chiar și în spațiul secular ceea ce se știe în mod curent despre feminism este mai degrabă prin prisma expresiilor sale extreme (gen Pu**y Riot) sau a rădăcinilor marxiste ale mișcării. Mai grav este însă că multe femei creștine par să fie captive sindromului Stockholm – care descrie fenomenul straniu prin care ostaticii se îndrăgostesc de gardienii lor. În acest caz specific, femeile care sunt victime ale sistemului patriarhal devin apărătoare ale opresiunii care le dezumanizează și le transformă în membre de mâna a doua în societate și în biserică. Iar argumentul suprem ale femeilor credincioase este că, zice-se, acesta ar fi planul lui Dumnezeu, din veșnicii.

Acest argument este sursa unui întreg complex de nedreptăți în lumea actuală. Așa cum bine spunea fostul președinte american Jimmy Carter într-un articol recent: „În formele ei cele mai dezgustătoare, ideea că femeile trebuie să se supună dorințelor bărbaților justifică sclavia, violența, prostituția forțată, mutilarea genitală, precum și legi care omit caracterul penal al violului.” Tocmai de aceea, Grupul Bătrânilor, din care Carter face parte, a afirmat nu demult: „Justificarea discriminării împotriva femeilor și a fetelor pe baza religiei sau a tradiției, ca și când aceasta ar fi prescrisă de Autoritatea Supremă, este inacceptabilă.” Așa cum spunea Sarah Bessey, autoarea cărții Jesus Feminist, „patriarhia nu este visul lui Dumnezeu pentru umanitate”.

În lumea evanghelică, mai ales în spațiul american, se confruntă două modele cu privire la relațiile de gen: complementarismul și egalitarismul. Trebuie să spun, dintru început, că cele două etichete sunt înșelătoare, nu neapărat prin intenție, ci mai degrabă din pricina superficialității cu care este tratată rigoarea intelectuală în această tradiție eclesială în ansamblul ei, și mai ales pe tărâm american. De aceea eu refuz să mă identific cu una sau cu cealaltă, deși, ca să fiu sincer până la capăt – și de ce n-aș fi? și așa nu mai am nimic de pierdut – dacă aș fi silit să aleg una dintre ele, aceea cu siguranță n-ar fi eticheta complementaristă. De ce sunt acești termeni inadecvați? Pentru că orice om normal va recunoaște că bărbații și femeile nu sunt ființe identice, ci complementare: sub raport genetic, anatomic, psihologic etc.; și că ei/ele sunt, de asemenea, egali/egale în valoare și demnitate, ca ființe care poartă, împreună și separat, chipul lui Dumnezeu. Diferența dintre ele este în altă parte, și are de-a face cu ideologiile care le inspiră.

Complementarismul promovează un model ierarhic al lumii, al bisericii și al familiei – Dumnezeu, bărbatul, femeia, copiii – conform faimoasei ilustrații a umbreluțelor creată de Bill Gothard, care continuă să facă valuri în ciuda faptului că autorul ei a fost dovedit ca vinovat de abuzuri sexuale. Perspectiva este una strict ontologică. Ideologia complementaristă forțează exegeza textului biblic legat de căderea lui Adam, din Genesa 2, încercând să argumenteze că ierarhia în cuplu și statutul subordonat al femeii sunt parte a planului etern al lui Dumnezeu, nu efecte al căderii. Cu alte cuvinte, ele ar fi o binecuvântare, nu un blestem. Implicațiile unui asemenea aranjament domestic sunt copleșitoare. Potrivit acestui model, demnitatea femeii este legată de statutul ei (subordonat) de soție și mamă. Nu este de mirare că adepții (și adeptele) ierarhiei familiale reduc rolul femeii la grija ei pentru cratiță și pelinci, îndemnând-o să nu se tot plângă de lipsa de sens a acestor rutine, ci să o poarte ca pe o medalie. Ușor de spus (de către bărbați), nu-i așa?

Complementarismul nu are prea multe de oferit femeii necăsătorite, divorțate, văduve sau fără copii. O asemenea înțelegere a rostului lumii nu lasă prea mult loc nici pentru femeia de carieră, care este acuzată de faptul că pune propria împlinire, profesională sau de alt gen, deasupra responsabilității ei pentru soț și copii. Desigur, atunci când bărbatul face lucrul acesta, el este total îndrituit la așa ceva, căci, zice-se, așa a voit Dumnezeu să fie. Este atunci o surpriză să aflăm că, după unii complementariști Dumnezeu ar fi bărbat? Dacă este așa, încep să mă întreb cum ar arăta o lume în care Dumnezeu este femeie. Sincer să fiu, cred că mi-ar plăcea mai mult decât lumea unui Dumnezeu misogin.

Una dintre consecințele acestei perspective este ideea ca rolurile de gen sunt prescrise, „de la Dumnezeu citire” și imuabile – bărbatul este chemat să fie cap, șef (stăpân?), iar femeia are menirea de a fi subordonată, supusă, la locul ei (de jos). Același aranjament ierarhic ar fi, după complementarieni, idealul prescris de Dumnezeu în biserică, ba chiar și în societate.

Egalitarismul este poziția adoptată de evanghelicii înclinați mai spre stânga evantaiului teologic, cei numiți, cu dispreț, „progresiști” de către conservatorii (sau mai degrabă „reacționarii”?) complementariști. Potrivit acestei concepții, ierarhia domestică este rezultatul căderii și eliminarea ei este parte a răscumpărării dobândite prin jertfa lui Cristos. Mai mult, după unii egalitariști, orice formă de ierarhie – socială, eclesială, familială, fie ea și benevolentă, este un blestem și rezultat al stricării lumii. Prin crucea lui Cristos și în numele acesteia, omul are șansa de a participa alături de Dumnezeu la efortul de a restaura lumea conform planului inițial al lui Dumnezeu.

Ideologia egalitară are și ea riscurile ei. Dorința de a elimina efectele opresive ale ierarhiilor mi se pare legitimă. Dusă însă la extrem, ea riscă să oblitereze distincția, esențială din punct de vedere teologic, între Creator și creație, și de asemenea să conducă la relativism. Ea face, de asemenea imposibilă o ierarhizare a competențelor. Abordarea mai consecvent cristologică a acestei dispute, sugerată mai sus, ar putea aduce mai mult echilibru și ar putea preveni excesele ideologice implicite ale fiecăreia dintre aceste poziții.

Patriarhalismul – modelul unei lumi dominate de bărbați și devenită astfel o lume misogină, este, din fericire, nu starea normală, ci rezultatul trist al neascultării lui Adam. Este o lume a nedreptății, în care femeia poartă mereu o povară dublă față de bărbați, o lume a violenței sexuale și domestice, o lume în care la muncă egală femeia este aproape întotdeauna plătită mai puțin.

Despre „puritate”, versiunea patriarhală

În spațiul religios, fie el eclesial sau para eclesial, acest mod de organizare a lumii a dat naștere unei aberații fără egal care poartă numele pervers de „cultura purității”. Se poate ca unii dintre cititorii acestui text să fi citit cartea lui Joshua Harris Adio amoruri? și să fi auzit despre felul în care, nu demult, autorul s-a dezis de ideile promovate în acea carte, vândută in America în milioane de exemplare și care a dat naștere în acel context la o adevărată isterie a „purității” (alături de o multitudine de mărfuri asociate – inele, tricouri, baluri, legăminte ale „purității” – o piață de milioane de dolari; căci vorbim de America, unde și religia este pe bani).

Despre ce este vorba de fapt? În contextul acestei mișcări, „puritatea” nu se referă conceptul biblic de curăție a vieții, în toate aspectele ei; și cu atât mai puțin la cel de sfințenie, de punere deoparte pentru Dumnezeu. Această „cultură a purității”, are un sens explicit sexual, și se referă strict la virginitate; mai precis, la virginitatea fetelor (aceea a băieților se pare că nu prea contează – ei oricum nu au nici un himen de protejat ca să rămână intact). În cest context, fetele sunt încurajate să facă un legământ de puritate, potrivit căruia își vor păstra virginitatea genitală până la căsătorie. În realitate era vorba de un efort de excizare, până la căsătorie, a identității de gen a fetelor, oricare ai fi fost manifestările acesteia, nu doar a celor de natură sexuală. Desigur, așteptarea – absolut aberantă – era ca după nuntă aceleași fete să se transforme, peste noapte, din ființe asexuate placide, în adevărate tigrese în patul conjugal.

Există aici, de asemenea, în mod implicit o anume expresie a „teologiei prosperității”, căci promisiunea era că răsplata inevitabilă a păstrării de către fete a virginității avea să fie, metaforic vorbind, un cavaler pe cal alb, o căsnicie împlinitoare și o sexualitate debordantă.

Mai mult, fetele erau făcute responsabile de protejarea „purității” băieților, care, în calitatea lor de ființe slabe de înger, puteau fi atrași cu ușurință în ispită de imaginea vreunei forme feminine mai atrăgătoare. Rezultatul final este unul năucitor. Sexualitatea, respectiv mutilarea acesteia, devine o obsesie permanentă pentru adepții acestei mișcări. Femeia este redusă la imaginea de ispită diabolică (în esență, aceea de prostituată), iar bărbatul este transformat într-o ființă caricaturală, un fel de fiară aflată permanent în călduri, și incapabil de a se controla, motiv pentru care femeile ar trebui să-i protejeze de animalul din ei. Iar dacă acest efort nu dădea roade, ghici cine era vinovatul (sau mai degrabă vinovata)? Să nu ne mirăm, deci, că această modă americană a sfârșit lamentabil, ca mai toate celelalte dinaintea ei (vă mai amintiți de Promise Keepers, de WWJD, de rugăciunea lui Iabeț?). Problema este că părem a nu învăța nimic din toate aceste experimente religioase ratate.

Totuși, m-ați putea întreba, oare critica adusă acestei mișcări (în mod pervers numită cultură a „purității”) nu ar putea deveni, la un moment dat, un mod la fel de pervers de promovare a relativismul moral și a promiscuității sexuale? Teoretic vorbind, lucrul acesta este posibil, dar nu cred ca este așa în mod necesar. Cât despre modul în care puritatea – ca îndepărtare de necurăție, sub toate formele ei, dar mai ales sfințenia – înțeleasă ca viață trăită înaintea lui Dumnezeu, ar putea fi cultivate în viețile tinerilor, și ale noastre ale tuturor, acesta este un subiect mult prea complex pentru a merita să fie tratat în fugă, într-un colț de articol. Rămâne, deci, pentru altă dată.

Expresii neaoșe

Dar ce legătură au toate acestea – complementarismul vs. egalitarismul; „cultura purității” etc. – cu noi aici în România? Dați-mi voie să vă explic. Contextul evanghelic românesc este puternic influențat de tot ceea ce se întâmplă în spațiul evanghelic american. Și aceasta, de cele mai multe ori, chiar dacă nu întotdeauna, cu cele mai sincere și nobile intenții. Dar explicația de bază a acestei influențe nu are de-a face nicidecum cu dinamismul spiritual al acelui spațiu eclesial – de altfel îndoielnică, mai ales acum în era Trump – ci mai degrabă cu atotputernicul dolar. Ca să dau doar două exemple, acest mecanism economic explică, între altele, faptul că, în ciuda relativei lor irelevanțe culturale, cărțile autorilor americani domină piața editorială românească. Tot de acolo provin fondurile financiare care susțin școlile teologice evanghelice de la noi; cu un preț, desigur. Și aici se aplică, vorba lui Wurmbrand, „regula de aur – cine are aurul, face regulile”.

Așa fiind, credeți că este o simplă coincidență faptul că evanghelismul românesc este dominat de un complementarism rigid și intolerant, care încearcă să reducă la tăcere orice sensibilități feministe, atât ale femeilor, cât și ale bărbaților, exact ca și în evanghelismul american? Sau că structurile ierarhice care domină bisericile noastre pot fi explicate doar pe baza conservatorismului patriarhal din societatea românească tradițională ori a misoginismului eclesial ortodox care are rădăcini în dualismul neoplatonic? Eu zic să vă mai gândiți.

Unul dintre vehiculele principale în promovarea în context românesc a unui complementarism agresiv, care, e drept, s-a pliat perfect peste patriarhalismul și dualismul ontologic tradițional din bisericile noastre, o reprezintă organizațiile evanghelice occidentale implicate în România încă din anii 70 ai secolului trecut. Ele sunt cele care au promovat ideea că, zice-se, potrivit Bibliei, rolul „înalt” al femeii este aproape exclusiv în spațiul domestic și că ele ar trebui să fie supuse bărbaților și mulțumite de acest statut. Dacă vă îndoiți, citiți revistele noastre evanghelice pentru femei. Mă întreb uneori, de ce ar trebui să fie femeile noastre așa de bucuroase? Oare se putea să fie și mai rău? Sigur, se putea, așa cum știe foarte bine orice optimist. Dacă Dumnezeu le-ar fi pedepsit (căci, evident, după unele teologii, asta este oricum preocuparea lui principală) dând lumea pe mâna lor ar fi fost vai și-amar de capul lor.

Prin contrast, aceleași organizații ne-au învățat că rolul „biblic” al bărbatului este să fie șef. Peste tot. Din fericire nu avem reviste evanghelice pentru bărbați, care să ne învețe să fim mulțumiți cu asta, oricât de greu ne-ar fi. Dar cred că, spre deosebire de femei, noi nu prea avem nevoie. Ne descurcăm și singuri. Oricum, e clar, povară grea i-a căzut bărbatului la împărțeală. Mă întreb, dacă Adam nu mușca din… piersică, ce s-ar fi ales de el, săracul? Mă tem ca ar fi fost promovat la „munca de jos”: schimbatul pelincilor, curățatul toaletei, spălarea vaselor și alte asemenea munci „nobile”. Ferească Dumnezeu!

Cu siguranță că nu promovarea acestor „sublime” învățături a fost obiectivul principal al organizațiilor de care vorbeam mai sus. În virtutea caracterului universal al Bisericii lui Cristos, misionarii occidentali, cărora eu însumi le datorez enorm de mult din ceea ce sunt astăzi, au venit aici pentru a ne da o mână de ajutor: în cunoașterea aprofundată a Scripturilor – fie ea și într-o formă care nu era radical diferită de fundamentalismul nostru neaoș; în ucenicie – chiar dacă uneori ceea ce propuneau ei erau abordări mai degrabă mecanice, de tip franciză legate de formarea spirituală; în mărturia creștină – chiar și cu riscul de a cădea uneori în prozelitism; și în multe altele. Destule dintre roadele acestei slujiri sunt demne de respect si apreciere. Dar cu siguranță nu toate. Cu cele mai bune intenții, și adesea în mod inconștient, prietenii noștri din vest au adus cu ei, alături de evanghelie, o mulțime de „bagaje” culturale care au făcut mai mult rău decât bine. Desigur, vina este nu doar a lor, că le-au adus, ci și a noastră, că le-am acceptat, din lipsă de discernământ și maturitate.

Privind spre viitor

Înainte de a încheia, trebuie să mă opresc puțin pentru a face un act de dreptate. Trebuie să recunosc deschis, și cu bucurie, faptul că în ciuda spiritului strict ierarhic și patriarhal, ba chiar misogin, care domină sub raport instituțional comunitățile noastre eclesiale, există deja în jurul nostru o minoritate creștină inteligentă și articulată care a depășit această polaritate și care explorează în mod curajos, în lumina sensibilităților feministe amintite mai sus, un alt tip de relații între bărbați și femei – privite mai degrabă ca parteneriate între egali, în care rolurile de gen nu sunt considerate ca fiind prescrise „de sus”, ci sunt negociate în permanență, în funcție de înzestrările fiecăruia și de schimbările rapide ale contextului în care trăim. În acestea, și aceștia, îmi pun eu speranța, dacă este ca evanghelicii să aibă vreun viitor în context românesc.

După toate cele discutate mai sus, ar merita să ne întrebăm cum am putea ajunge la o abordare mai matură și mai nuanțată a relațiilor de gen, pe care le discutăm aici. Iată mai jos câteva sugestii generale, care s-ar putea aplica la fel de bine oricărui alt subiect disputat.

  • punctul de pornire ar trebui să fie conștientizarea propriilor noastre orbiri și prejudecăți, căci, vorba cuiva, „orice punct de vedere este doar o vedere dintr-un punct”;
  • al doilea pas ar putea fi deschiderea către alte perspective decât a noastră – audiate et altera pars, spuneau latinii: către cea egalitaristă, dacă suntem complementariști, ori către cea feministă, dacă suntem bărbați etc.;
  • pentru că suntem creștini, și Scriptura este sursa noastră principală pentru înțelegerea realității, ar trebui să ne întrebăm dacă inclinația noastră de a privi Biblia ca pe un rețetar menit sa dea răspuns la TOATE întrebările noastre este una legitimă;
  • apoi ar trebui să ne punem întrebarea dacă modul nostru foarte individualist de a interpreta Scriptura nu este influențat mai degrabă de raționalismul modernității decât de gândirea biblică, și dacă este așa, poate ar trebui să aruncăm din când în când o privire la felul în care au înțeles Biblia Părinții Bisericii, scolasticii, reformatorii sau liderii marilor treziri (acesta este sensul primar al conceptului de „tradiție”); și, last but not least,
  • ar merita, poate, să ascultăm ce au de spus despre aceste lucruri și diverse surse extra biblice, precum arta, filosofia, știința și altele asemenea.

Vine o vreme, și cred că acum a și venit, când trebuie să ne uităm în urmă și să alegem ce anume din toate acestea este valoros și trebuie păstrat, ba chiar îmbogățit și dus mai departe; precum și care sunt lucrurile noi cu care ar trebui să ne înzestrăm. Criteriul esențial, sugerez eu, ar trebui să fie măsura în care acestea reflectă principiile împărăției lui Dumnezeu, acelea despre care ne-a vorbit Cristos în predica de pe munte. Pe celelalte oricum le va mistui în ziua judecății focul care va pune la probă slujirea oricărui om. Fie să auzim atunci, fiecare dintre noi, chemarea Domnului: „Vino, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” Așa să ne ajute Dumnezeu!

(Adaug mai jos, pentru cei interesați, întreg textul in format PDF.)

Femeia – Binecuvintare sau blestem (1)

(sursa imaginii, AICI)

Trăim într-o lume a bărbaților

Nu cred că există astăzi în mediile creștine, mai ales în cele evanghelice, o temă mai controversată decât aceea legată de locul femeii în biserică și în societate. Poate cu excepția homosexualității; iar între cele două teme există o legătură, care însă nu face obiectul acestor rânduri.

Cea mai mare parte a istoriei umane, din cele mai vechi timpuri pentru care avem dovezi documentare și până astăzi, a stat sub semnul patriarhatului. Lumea în care trăim a fost mereu o lume a bărbaților – una construită de bărbați, pentru bărbați, în care femeile și copiii își găsesc locul doar în calitatea lor de ființe necesare, dar în mod inevitabil secundare, auxiliare, de suport, în raport cu bărbații. Foarte probabil că cei care sunt familiari cu textul biblic se vor gândi imediat la afirmația din Genesa 2:18, „am să-i fac [bărbatului Adam] un ajutor potrivit”. Iar ajutorul, se știe, este secundar în raport cu cel ajutat. Totuși, niciunui bărbat nu pare să-i treacă prin minte faptul că afirmația din text ar putea însemna și că, fără femeie, bărbatul este un neajutorat. Și că, deci, după ce s-a jucat puțin cu prototipul, Creatorul și-a spus îngândurat în barbă: „Cred că pot să fac ceva și mai bun.” Și a creat femeia. Iar din reacția lui Adam la vederea Evei putem trage concluzia că și el a fost de acord că rezultatul era unul foarte bun. Nu vi se pare interesant că o asemenea interpretare nu a captivat niciodată imaginația lumii teologice, una prin excelență a bărbaților? Dincolo de glumă, expresia evreiască ce descrie în textul scriptural rolul femeii, ezer kenegdo, înseamnă de fapt „cea care i se potrivește” și aceasta nu implică nicidecum ideea vreunei ierarhii, fie ea ontologică sau funcțională. Aceasta apare ulterior, ca rezultat al căderii, din pricina căreia a fost necesară jertfa lui Isus Cristos.

Pentru orice credincios autentic, ceea ce spune textul Scripturii este important și normativ. Ceea ce complică însă lucrurile este faptul că Biblia este o scriere veche, de a cărei elaborare, ea însăși fiind rezultatul unui proces complicat, ne despart câteva mii de ani, iar diversele cărți care o compun reflectă culturi radical diferite de cele contemporane. De aceea înțelegerea unor asemenea texte este complex și presupune o formare intelectuală specifică, dar și un anume nivel de maturitate, precum și o carismă specială, aceea a didaskaliei. Tocmai de aceea a lăsat Dumnezeu ca doar unii dintre noi să fie învățători. Oricât de puțin ne-ar plăcea lucrul acesta, învățătura despre „preoția universală”, la care noi ținem atât de mult, nu presupune nicidecum faptul că oricare dintre noi este îndrituit să-i învețe cu autoritate pe alții.

Așa fiind, haideți să abordăm lucrurile cu o oarecare modestie teologică, oricât de greu ni s-ar părea asta, și să ne aplecăm în cele ce urmează asupra câtorva chestiuni care ar trebui să influențeze interpretarea textelor biblice relevante cu privire la locul femeii în societate și în comunitățile de credință.

Mai întâi, este evident că lumea în care au fost scrise cărțile adunate mai târziu în canonul Bibliei a fost una dominată de bărbați, în care statutul femeii a fost de cele mai multe ori unul subordonat, iar uneori chiar subuman. Unii dintre cei vechi chiar s-au îndoit că femeia ar avea suflet, iar Toma de Aquino se întreba dacă nu cumva femeia este rezultatul unui defect al materialului genetic, și, ca urmare, doar un produs imperfect, în raport cu bărbatul, care ar fi prototipul ideal. V-ați întrebat vreodată cum este posibil ca toți cei circa 40 de autori ai cărților Bibliei să fi fost bărbați? Cu posibila excepție a Cântării cântărilor (o carte scrisă în mod explicit din perspectiva unei femei), care și aceea a fost acceptată în canonul iudaic după nesfârșite dezbateri, poate și fiindcă a fost atribuită unui bărbat, Solomon. Ca să nu mai vorbim de natura ei explicit sexuală (considerată a fi prea mundană pentru o carte „sfântă”). Dar și pentru aceasta au găsit rabinii o soluție, erotismul ei fiind ocultat de o interpretare exclusiv alegorică, uneori de un penibil desăvârșit.

În antichitate, femeia era esențialmente proprietatea bărbatului, care putea face cu ea ce poftea, așa cum făcea cu celelalte posesiuni ale sale. Tocmai de aceea proprietatea era moștenită pe linie bărbătească, femeile nu prea contând în această chestiune. În ciuda unor rare excepții, acesta a fost și statutul femeii israelite, pe tot parcursul Vechiului Testament. Dimensiune economică a „familiei tradiționale” așa cum este ea prezentată în textul biblic este complet ignorată de cei mai mulți cititori contemporani ai Bibliei. Legea lui Moise a încercat să stabilească anumite limite puterii discreționare a bărbaților, așa cum au încercat să facă, într-o oarecare măsură, și alte sisteme legale din perioada aceea (precum Codul lui Hammurabi). Dar echilibrul a rămas în permanență și în mod decisiv în favoarea bărbaților.

Mai mult, putem spune că Dumnezeu însuși, fără neapărat a binecuvânta acest sistem patriarhal, s-a adaptat acestuia, în procesul de maturizare spirituală a poporului său. Isus recunoaște acest lucru atunci când afirmă că legile veterotestamentare legate de divorț, care îi favorizau în mod explicit pe bărbați, au fost date „din pricina împietririi inimii lor”, nu pentru că aceasta ar fi fost intenția originară a Domnului. Eu numesc acest principiu „condescendența lui Dumnezeu” (Gregory Boyd preferă să-i spună „principiul acomodării”) și el este probabil cel mai neglijat aspect privitor la înțelegerea naturii revelației în hermeneutica evanghelică.

Principiul respectiv explică, fără însă a justifica ori a sanctifica sub raport dogmatic, motivul pentru care toți cei doisprezece apostoli ai lui Isus au fost bărbați. Ce facem însă cu situația femeii apostol menționată de Pavel în Romani 16:7? Unii copiști ori comentatori zeloși, au fost de-a dreptul oripilați de ideea că o femeie (ființa aceea care devine periodic „necurată”, ca urmare a felului straniu în care a creat-o Dumnezeu) ar putea fi apostol al Domnului. Ca urmare, au transformat-o, literalmente „din condei”, pe Iunia în Iunius, un bărbat. Aici este evident că avem de-a face cu un caz de misoginism teologic.

În acest context, este ușor de înțeles de ce, în ciuda modului special în care Cristos s-a raportat la femei pe parcursul întregii lui vieți pământești, dar mai ales după înviere, creștinismul primar a devenit foarte rapid, în special după secolul al patrulea, și nu doar din pricina frustrărilor de natură sexuală ale lui Augustin, un spațiu dominat de bărbați, așa cum era și ansamblul societății în perioada aceea. Tocmai de aceea, așa cum explică Elisabeth Schüssler Fiorenza, poate cea mai importantă teoloagă feministă (a propos, originară din România), procesul de patriarhalizare a bisericii vechi a fost nu doar inevitabil ci chiar necesar pentru supraviețuirea creștinismului în acel context.

Și cu aceasta ajungem, în mod inevitabil, la chestiunea absolut explozivă a accesului femeilor la slujirea eclesială consacrată. Ea este o nucă atât de tare încât, după ultimele informații primite de la Vatican, se pare că l-a biruit chiar și pe bunul papă Francisc. Fenomenul nu este deloc dificil de explicat. Așa cum argumentează Fiorenza, într-o lume preponderent patriarhală și misogină, eliminarea femeilor din slujirea eclesială și marginalizarea lor într-o biserică devenită patriarhală a fost o mai degrabă o necesitate istorică, dacă nu chiar o strategie de supraviețuire. Aceasta însă este o explicație logică, nicidecum o justificare legitimă.

Hermeneutica este una dintre pasiunile mele, și o disciplină pe care am predat-o pentru mulți ani de zile în diverse școli teologice, nu doar în România. Unul dintre principiile importante ale acestei discipline în expresia ei teologică are de-a face cu chestiunea precedentului istoric. Potrivit acestui principiu, o interpretare biblică pentru care nu putem găsi precedent în istoria bisericii ar trebui privită cu cea mai mare suspiciune. Biserica fiind esențialmente o comunitate hermeneutică, orice interpret de bun simț al Bibliei va încerca să valideze concluziile propriei exegeze atât în plan diacronic – în decursul istoriei, cât și sincronic – în diversele comunități eclesiale care există în prezent în lume. Din păcate, lucrul acesta se întâmplă rareori în lumea evanghelică, și este unul dintre motivele pentru care ne confruntăm cu atâtea interpretări stranii în comunitățile noastre.

Ei bine, până în urmă cu 10-15 ani, răspunsul meu la întrebarea dacă femeile ar putea fi consacrate formal pentru slujirea eclesială (ca preoți/pastori, ba chiar episcopi, cu dreptul deplin de a oficia sacramentele) ar fi fost în mod fundamental unul negativ. Aparenta absență a unor precedente biblice și istorice concludente mă făceau să am rezerve serioase cu privire la această opțiune, care este deja un loc comun și o opțiune naturală în cele mai multe biserici protestante magisteriale (anglicane, metodiste, luterane, reformate), dar și în unele biserici evanghelice și carismatice (desigur, dintre acestea din urmă, nu în România).

Pentru unii dintre prietenii mei, alături de dilema de mai sus, există și problema asociată a legitimității deciziei ca femeile să poată da învățătură în biserică, inclusiv unor bărbați, nu doar copiilor, în Școala duminicală, dată fiind prezența în epistolele lui Pavel a unor texte care aparent interzic în mod explicit acest lucru (vezi, de exemplu, 1 Tim. 2:12: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.”). Pentru mine însă aceasta nu mai este demult o problemă, deoarece am înțeles, în urma propriilor cercetări exegetice, și pe baza unei analize atente a contextului originar, că interdicțiile respective au de-a face cu situații circumstanțiale locale și nu pot fi impuse ca norme transculturale absolute. La fel este cazul cu alte recomandări neotestamentare precum obiceiul „sărutării sfinte” sau cu cutuma acoperirii femeilor, care aveau de-a face cu contexte și situații specifice, din motive strict circumstanțiale.

Desigur, acest argument este contestat de unii exegeți, mai ales dintre cei care favorizează o lectură literalistă a textului biblic. Din perspectivă hermeneutică însă, literalismul este de departe cea mai proastă opțiune posibilă în interpretarea oricărui tip de text și cu atât mai mult a unuia de natură religioasă, dat fiind că despre Dumnezeu, care dincolo de dimensiunea palpabilă a existenței noastre, nu putem vorbi decât în mod metaforic. Iată un alt motiv, esențial, pentru care a fost necesară întruparea fiului lui Dumnezeu. De aceea, interpretarea literală a unui text sacru este o imposibilitate, dată fiind prezența in text a figurilor de stil. Altfel, faptul că, potrivit Bibliei, ființa supremă este Tatăl nostru ar putea însemna că Dumnezeu este bărbat (ceea ce este deja o enormă erezie, dar veți fi uimiți să aflați că potrivit unor exegeți conservatori Sfânta Treime este de gen masculin!?!). Ba mai mult, asta ar presupune, într-o interpretare literalistă, că Bărbatul divin a avut o relație intimă cu soția lui (cum nu știați că Dumnezeu are soție? voi nu vă uitați la serialul Lucifer?). Ca urmare, ea a rămas însărcinată și i-a născut un fiu (evident, nu o fiică – asta ar fi fost o veritabilă catastrofă, nu-i așa?), ceea ce a făcut ca Dumnezeu să devină tată. Vi se pare absurd? Da, așa și este. La fel ca oricare altă interpretare literalistă a Bibliei. Exact acesta este motivul pentru care, de exemplu, musulmanii, crispați în literalismul lor coranic, nu cred că Isus este fiul lui Dumnezeu (ceea ce pentru ei ar implica politeism).

VA URMA

Daniel Manastireanu – Conversations with My Father: On Influencers

Daniel Manastireanu – Conversations with My Father: On Learning

Noutate editoriala: Danut Jemna, Vocatia uceniciei

Dănuț Jemna a publicat la editura orădeană Casa cartii, textul său intitulat Vocația uceniciei. Cartea explorează tema uceniciei în cadrul Evangheliei după Marcu și încearcă să sugere felul în care modelul cristic al uceniciei ca mod de viață poate fi aplicat în contextul contemporan, aici și acum.
Cartea poate fi comandată online la linkul de mai sus, și poate fi achiziționată zilele acestea, cu un discount considerabil, la Tîrgul Gaudeamus, din București.

Aceasta este prima încercare consistentă de abordare a temei neglijate a uceniciei în context românesc. Deși autorul este protestant magisterial, rădăcinile patristice evidente ale gândirii sale predispun cartea sa la o lectură folositoare și pentru cititorii catolici ori ortodocși.

Pentru a vă motiva să achiziționați această carte, atașez mai jos prefața pe care am scris-o pentru ea.

Richard Rohr – Jesus’ Hermeneutic

Jesus’ approach to interpreting sacred text was radical for his time, yet honored his own Hebrew Bible (or what Christians call the Old Testament). Even though Jesus’ use of Scripture is plain enough for us to see in the Gospels, many Christians are accustomed to reading the Bible in a very different way. We simply haven’t paid attention and connected the dots! Over the next couple days, I’ll share some examples that reveal Jesus’ hermeneutic so that we might follow his methodology:

  • Jesus actually does not quote Scripture that much! In fact, he is criticized for not doing this: “you teach with [inner] authority and not like our own scribes” (Mark 1:22).
     
  • Jesus talks much more out of his own experience of God and humanity instead of teaching like the scribes and Pharisees, who operated out of their own form of case law by quoting previous sources.
     
  • Jesus often uses what appear to be non-Jewish or non-canonical sources, or at least sources scholars cannot verify. For example, “It is not the healthy who need the doctor, but the sick do” (see Mark 2:17, Matthew 9:12, and Luke 5:31), or the parable of the rich man and Lazarus (see Luke 16:19-31). His bandwidth of authority and attention is much wider than sola Scriptura. He even quotes some sources seemingly incorrectly (for example, John 10:34)!
     
  • Jesus never once quotes from nineteen of the books in his own Scriptures. In fact, he appears to use a very few favorites: Exodus, Deuteronomy, Isaiah, Hosea, and Psalms—and those are overwhelmingly in Matthew’s Gospel, which was directed to a Jewish audience.
     
  • Jesus appears to ignore most of his own Bible, yet it clearly formed his whole consciousness. That is the paradox. If we look at what he ignores, it includes any passages—of which there are many—that appear to legitimate violence, imperialism, exclusion, purity, and dietary laws. Jesus is a biblically formed non-Bible quoter who gets the deeper stream, the spirit, the trajectory of his Jewish history and never settles for mere surface readings.
     
  • When Jesus does once quote Leviticus, he quotes the one positive mandate among long lists of negative ones: “You must love your neighbor as yourself” (Leviticus 19:18).

(Source, HERE)

Richard Rohr – Jesus and the Bible. Many Ways of Knowing

Unknown to many post-Reformation Christians, early centuries of Christianity—through authoritative teachers like Origen, Cyril of Alexandria, Augustine, and Gregory the Great—encouraged as many as seven “senses” of Scripture. The literal, historical, allegorical, moral, symbolic, eschatological (the trajectory of history and growth), and “primordial” or archetypal (commonly agreed-upon symbolism) levels of a text were often given serious weight among scholars. These levels were gradually picked up by the ordinary Christian through Sunday preaching (as is still true today) and presumed to be normative by those who heard them.

These different senses of Scripture were sometimes compared to our human senses of hearing, seeing, tasting, smelling, and touching, which are five distinct ways of knowing the same thing, but in very different “languages.” After both the Reformation and the Enlightenment, Western Europeans reduced our ways of knowing to one for all practical purposes—the supposedly rational/literal/historical. We have largely compacted and limited the Bible to this single sense for several centuries now, in both its Catholic and Protestant forms. Our bandwidth of spiritual access to the Bible was consequently severely narrowed, it seems to me—and as many would say—to the least spiritually helpful level. That something supposedly literally happened in one exact way, in one moment of time, does not, of itself, transfer the experience to now, me, or us. I believe that such transference is the transformative function of any spiritual text.

The narrow, rational/literal/historical approach largely creates an antiquarian society that prefers to look backward instead of forward. In my experience, it creates transactional religion much more than transformational spirituality. It idealizes individual conformity and group belonging over love, service, or actual change of heart.

Literalism was discredited from the beginning of the New Testament through the inclusion of four Gospel accounts of the same Jesus event, which differ in many ways. Which is the “inerrant” one?

The earlier centuries of Christianity were much closer to the trans-rational world of Jesus and his storytelling style of teaching (which does not lend itself to dogmatic or systematic theology). The Gospel says, “He would never speak to them except in parables” (Matthew 13:34). The indirect, metaphorical, symbolic language of a story or parable seems to be Jesus’ preferred way of teaching spiritual realities.

Almost all of Jesus’ parables begin with the same phrase: “The Reign of God is like. . . .” Jesus fully knows he is speaking in metaphor, simile, story, and symbol. But in recent centuries, many Christians have not granted him that freedom, and thus we miss or avoid many of his major messages. We are much the poorer for it.

(Source, HERE)

Richard Rohr – Jesus and the Bible. Midrash

More than telling us exactly what to see in the Scriptures, Jesus taught us how to see, what to emphasize, and also what could be de-emphasized or ignored. Beyond fundamentalism or literalism, Jesus practiced a form that the Jewish people called midrash, consistently using questions to keep spiritual meanings open, often reflecting on a text or returning people’s questions with more questions. It is a real shame that we did not imitate Jesus in this approach. It could have saved us from so many centuries of righteousness, religious violence, and even single-issue voting.

Rather than seeking always certain and unchanging answers, the Jewish practice of midrash allows many possibilities, many levels of faith-filled meaning—meaning that is relevant and applicable to you, the reader, and puts you in the subject’s shoes to build empathy, understanding, and relationship. It lets the passage first challenge you before it challenges anyone else. To use the text in a spiritual way—as Jesus did—is to allow it to convert you, to change you, to grow you up as you respond: What does this ask of me? How might this apply to my life, to my family, to my church, to my neighborhood, to my country?

While biblical messages often proceed from historical incidents, the actual message does not depend upon communicating those events with perfect factual accuracy. Spiritual writers are not primarily journalists. Hebrew rabbis and scholars sometimes use the approach of midrash to reflect on a story and communicate all of its underlying message. Scripture can be understood on at least four levels: literal meaning, deep meaning, comparative meaning, and hidden meaning.

The literal level of meaning doesn’t get to the root and, in fact, is the least helpful to the soul and the most dangerous for history. Deep meaning offers symbolic or allegorical applications. Comparative study combines different texts to explore an entirely new meaning. Finally, in traditional Jewish exegesis, hidden meaning gets at the Mystery itself. Midrash allows and encourages each listener to grow with a text and not to settle for mere literalism, which, of itself, bears little spiritual fruit. It is just a starting point.

Whatever is received is received according to the manner of the receiver. [1] This statement from Aquinas was drilled into me during seminary. People at different levels of maturity will interpret the same text in different ways. There is no one right way to interpret sacred texts. How you see is what you see; the who that you bring to your reading of the Scriptures matters. Who are you when you read the Bible? Defensive, offensive, power-hungry, righteous? Or humble, receptive, and honest? Surely, this is why we need to pray before reading a sacred text!

Jesus consistently ignored or even denied exclusionary, punitive, and triumphalist texts in his own inspired Hebrew Bible in favor of passages that emphasized inclusion, mercy, and honesty. For example, referencing two passages from Exodus (21:24) and Leviticus (24:20), Jesus suggested the opposite: “You have heard it said, ‘Eye for eye, and tooth for tooth.’ But I tell you . . . turn the other cheek” (see Matthew 5:38-39). He read the Scriptures in a spiritual, selective, and questioning way. Jesus had a deeper and wider eye that knew which passages were creating a path for God and which passages were merely cultural, self-serving, and legalistic additions.

(Source, HERE)

Richard Rohr – What Do We Do with the Bible?

NOTE: As I said a number of times already, I believe that the future of Christianity in general, and that of evangelicalism in particular depends to a critical way on our ability to understand what is the Bible (is it a divine oracle, written by dictation, and requiring a literalistic approach, to be used as a recipe book, as fundamentalists want us to; or is it a purely human book, to be analised as any other piece of literature, as liberals want us to; or, rather, as Fr Rohr says, a divine-human book, ‘ a record of people’s experience of God’s self-revelation’, and, thus, understood according to the rules of a divinely inspired hermeneutic, dialogical, contemplative, paradoxical, in constant conversation with the changing reality around us, as we perceive it, with the help of science, art, culture, religion etc.

* * *

For all its inspiration, for all the lives it has changed, the Bible is undeniably problematic. Put in the hands of egocentric, unloving, or power-hungry people or those who have never learned how to read spiritually inspired literature, it is almost always a disaster. History has demonstrated this, century after century, so this is not an unwarranted, disrespectful, or biased conclusion. The burning of heretics, the Crusades, slavery, apartheid, homophobia, and the genocide and oppression of native peoples were all justified through the selective use of Scripture quotes.

So, what are we supposed to do with the Bible? Today’s meditation will be a bit longer than usual to begin addressing this question. And we’ll spend the rest of the week unpacking what Jesus did with the Hebrew Scriptures—the only Bible he knew.

My general approach is to change the seer and not to change the text. Only transformed people can be entrusted with inspired writings. They can operate in a symbiotic (“shared life”) relationship with words and are unlikely to use the Bible to exclude and shame others or as a rationale for their bad behavior.

The Christian’s goal is to be transformed by the renewing of our mind into the mind of Christ (see Romans 12:2; 1 Corinthians 2:16; and Philippians 2:5). That is why I try to read the Bible the way Jesus did, following Jesus’ hermeneutic (a method of interpreting sacred texts). Just as we are trying to do with this year’s Daily Meditations, Jesus was a master of winnowing the chaff from the grain (see Matthew 3:12 and Luke 3:17) and “bringing out of the storeroom new treasures as well as old” (Matthew 13:52).

The Bible is an anthology of many books. It is a record of people’s experience of God’s self-revelation. It is an account of our very human experience of the divine intrusion into history. The book did not fall from heaven in a pretty package. It was written by people trying to listen to God. I believe that the Spirit was guiding the listening and writing process. We must also know that humans always see “through a glass darkly . . .  and all knowledge is imperfect” (1 Corinthians 13:12). Prayer and patience surrounding such human words will keep us humble and searching for the true Living Word, the person of Jesus,which is how the Spirit best teaches (1 Corinthians 2:10,13)—through living exemplars. This is surely what it means to know “contemplatively.”

When history finally gets to the Risen Jesus, there is nothing to be afraid of in God. Jesus’ very breath is identified with forgiveness and the divine Shalom(see John 20:20-23). If the Risen Jesus is the full and trustworthy unveiling of the nature of God, then we live in a safe and love-filled universe. It is not that God has changed, or that the Hebrew God is a different God than the God of Jesus; it is that we are growing up as we move through the text and deepen our experience. Stay with the Bible and with your inner life with God and your capacity for God will increase.

Just as the Bible takes us through many stages of consciousness and history, it takes us individually a long time to move beyond our need to be dualistic, judgmental, accusatory, fearful, blaming, egocentric, and earning—and to see as Jesus sees. The Bible itself is a “text in travail,” according to René Girard’s fine insight. [1] It mirrors and charts our own human travail. It offers both mature and immature responses to almost everything. In time, you will almost naturally recognize the difference between the text moving forward toward the mercy, humility, and inclusivity of Jesus and when the text is regressing into arrogance, exclusion, and legalism.

(Source, HERE)

Ucenicia în Evanghelia după Marcu (6)

Iata aici al saselea episod al calatoriei lui Danut Jemna prin Evanghelia dupa Marcu, cu aceeasi atentie data conceptului de ucenicie.

via Ucenicia în Evanghelia după Marcu (6)

Ucenicia în Evanghelia după Marcu (5)

Iata aici un nou episod din calatoria lui Danut Jemna prin Evanghelia dupa Marcu. Tema ramine aceeasi: ucenicia.

via Ucenicia în Evanghelia după Marcu (5)

Ucenicia în Evanghelia după Marcu (4)

A patra meditatie a lui Danut Jemna pe Evanghelia dupa Marcu

via Ucenicia în Evanghelia după Marcu (4)

Ucenicia în Evanghelia după Marcu (3)

Danut Jemna, in continuare, despte ucenicie in Evanghelia dupa Marcu.

via Ucenicia în Evanghelia după Marcu (3)

Ucenicia în Evanghelia după Marcu (2)

Danut Jemna continua periplul lui prin Evanghelia dupa Marcu, cu un al doilea text, absolut superb despre ucenicie.

via Ucenicia în Evanghelia după Marcu (2)

Omul evanghelic. O explorare a comunitatilor protestante romanesti

Dragi prieteni,

Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.

Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.

În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.

Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.

Omul evanghelic – Cuprins

 

Fr John Behr – Reading Scripture

women-bible

There are indeed many ways in which Scripture is read, and there is also great deal of debate about this, both on a general level and also within scholarly circles. But there is a certain feature of the reading of Scripture which is absolutely fundamental to the Christian tradition, from the initial proclamation of the gospel to the creeds propounded by the Councils. This is so important that Paul repeats it twice within a single sentence: ‘I delivered to you, as of first importance, what I also received, that Christ died in accordance with the Scriptures, that he was buried and rose on the third day in accordance with the Scriptures’ (1 Cor. 15:3–4). The Scriptures here are what we (somewhat misleadingly) call the ‘Old Testament’; and it is by reference to these same Scriptures that the Creed of Nicaea also states that Christ died and rose ‘in accordance with the Scriptures’. It is these Scriptures that provided the framework, the terms, the imagery, and the language by which the Apostles and Evangelists understood and proclaimed the revelation of God in Christ. They were and still are (even now we have the writings of the New Testament) the primary Scriptures of the Christian tradition (they are, after all, appealed to as the Scripture by the NT texts themselves), the primary texts by which we are led into the revelation of God in Christ. Continue reading “Fr John Behr – Reading Scripture”

Rob Bell once questioned hell: Here’s why he is now taking aim at the Bible | Religion News Service

Source: Rob Bell once questioned hell: Here’s why he is now taking aim at the Bible | Religion News Service

Here is a great interview by Jonathan Merritt with Rob Bell on his latest book, on the Bible.

Rob Bell – What Is the Bible?

I have just finished reading Rob Bell’s latest book, titled What Is the Bible?: How an Ancient Library of Poems, Letters, and Stories Can Transform the Way You Think and Feel About Everything. I really loved it and I think every evangelical should read it. The book does not say anything new, nor does the author claim to do so. It merely presents at a popular level what theologians and Bible scholars have said about it in the last hundred years.

You may ask, what is then so important about it? Here is my answer. Continue reading “Rob Bell – What Is the Bible?”

The Bart Ehrman Michael Bird Debate, 2016

Here is a little bit of (early) historical theology. In case you are interested.

Professor Bart D. Ehrman met with Australian theologian and New Testament scholar Michael F. Bird at the 2016 Greer-Heard Point Counter Point Forum on February 12-13, 2016 for a two part debate. The event was held at 7:00 p.m. and Part 2 the next day at 2:00 p.m. in the Leavell College Chapel at the New Orleans Baptist Theological Seminary. An attendee question and answer session followed the debate. The subject of the debate was “How Jesus Became God.” Continue reading “The Bart Ehrman Michael Bird Debate, 2016”

Max Turner – Botezul cu Duhul Sfant conform Evangheliei după Luca si Faptelor Apostolilor

Prelegere sustinuta de Prof. Max Turner, in 7 iunie 2017, la Centrul Areopagus din Timisoara.

Daca-mi pot permite un comentariu, observ si de data aceasta cit de speculativa, reductionista si deformatoare devine teologia biblica atunci cind, ca in cazul teologului penticostal Robert Menzies, analizat aici de Prof. Turner, ignora implicatiile dogmatice ale concluziilor la care ajunge. In acest caz, ideea lui Menzies ca cineva poate avea parte de darul mintuirii fara a a se bucura de darul Duhului Sfint apare ca absolut aberanta, in lumina dogmei Sfintei Treimi si a actiunii perihoretice, de nedespartit, ale celor trei persoane ale Treimii.

Walter Brueggemann – Holy Saturday: Expecting to be Interrupted

Early on the first day of the week, while it was still dark . . . —John 20:1a

Nobody knew how long Saturday would last. Nobody knew if Saturday would ever end. So it is now as well. Nobody knows how long Saturday will last or if it will ever end. Saturday is that in-between day of stillness and doubt and despair when time stands still in lethal flatness. The old Saturday was about abandonment and disappointment at the far edge of the crucifixion. And then came all the Saturdays of fear and abusiveness, of the Crusades and the ovens and genocides in too many places. And then came our particular Saturdays of Katrina and 9/11 and economic collapse, Saturdays of overwhelming failure with no adequate resources. Continue reading “Walter Brueggemann – Holy Saturday: Expecting to be Interrupted”

Walter Brueggemann – Maundy Thursday: Belonging and Washing

“So if I, your Lord and Teacher, have washed your feet, you also ought to wash one another’s feet. For I have set you an example, that you also should do as I have done to you.” —John 13:14–15

The disciples watched with indignation and astonishment, this Lord become a servant. As they watched, their anxiety ebbed some. And he said to them: “Do you know what I have done to you?”

The disciples are always concrete operational. They said, “Yes, you washed our feet.”

More than that, he said. “So if I, your Lord and Teacher, have washed your feet, you also ought to wash one another’s feet. For I have set you an example, that you also should do as I have done to you.” Continue reading “Walter Brueggemann – Maundy Thursday: Belonging and Washing”

Kenneth Bailey on Foot Washing in Middle East Context

Ken Bailey illustrates brilliantly here how important it is for us to understand the original cultural context in order to understand the Bible.

5 Things You’re Reading, When You’re Reading The Bible

Source: 5 Things You’re Reading, When You’re Reading The Bible

I continue to believe that the doctrine of Scripture and hermeneutics are the batttle grounds for the future of the soul of evangelicalism (if that battle is not already lost for good; which I am still not sure). It seems Benjamin Corey agrees.

How Patriarchy Silences Women (Rachel Elizabeth Asproth)

Source: How Patriarchy Silences Women (Rachel Elizabeth Asproth)

Scot McKnight shares today this post on patriarchy by Rachel Elizabeth Asproth. Here is a summary:
1. Patriarchal History Questions the Importance of Women’s Existence
2. Patriarchal History Minimizes Women’s Contributions
3. Patriarchal History Pigeon-Holes Women
4. Patriarchal History Is Hyper-Focused on Female Sexuality

Scot McKnight -Why Be Anglican: Lectionary

I am doing a series on the blog about why I became Anglican, and thefirst week I looked at the church calendar and last week at worship, and this week I want to dip into “worship,” by which I mean Sunday morning worship service. (I do not equate worship with Sunday morning worship, but Sunday morning worship is worship.) This week I look at the Lectionary.

I’m not a historian of the lectionary, and it is common property to a wide range of churches and that is why today it is called “The Revised Common Lectionary” and it is available online here.

In essence, the RCL is a 3-year cycle of Bible readings for Sunday worship (and daily readings as well). The lectionary is built on the Gospels of Matthew, Mark and Luke, with John weaved in over the three years. The Bible readings in a lectionary-based worship service are ordered into an Old Testament lesson, a reading from the Psalms, a reading from an Epistle, and then “The Gospel.”  As the church calendar is rooted in the life of Jesus (see the image above), so the lectionary readings from the Bible aim at the Gospel reading and prepare for it and enhance it. This squares the church on the Gospels as the gospel.

Read HERE the rest of this text

Richard Rohr – How Jesus Interpreted Scripture

richard-rohr

Biblical messages often proceed from historical incidents, but the actual message does not depend upon communicating those events with perfect factual accuracy. Any good writer knows that! Spiritual writers are not primarily journalists. Hebrew rabbis and scholars sometimes used an approach called midrash in which they reflected on a story to communicate all of its underlying message. Scripture can be understood on at least four levels: literal meaning, deep meaning, comparative meaning, and hidden meaning. Midrash allowed and encouraged each listener to grow with a text and not to settle for mere literalism, which of itself bears very little spiritual fruit. Some Christians do the same today with mature, reflective reading of Scripture (lectio divina), but Jesus and ancient Jewish teachers were much more honest and up front about this.

Whatever is received is received according to the manner of the receiver. This was drilled into me during my seminary education. People at different levels of development will interpret the same text (or homily) in different ways. There is no one right way to interpret sacred texts. Such a singular approach was a defensive posture that emerged more strongly after the fights of the Reformation and the attacks of the Enlightenment. How you see is what you see; the who that you bring to your reading of the Scriptures matters. Is it a defensive who? An offensive who? A power-hungry who? A righteous who? Surely, this is why we need to pray before reading a sacred text! Continue reading “Richard Rohr – How Jesus Interpreted Scripture”

The Errors of Inerrancy: #6 Inerrancy obscures Jesus with the Bible – The PostBarthianThe PostBarthian

[The Errors of Inerrancy: A ten-part series on why Biblical Inerrancy censors the Scriptures and divides Evangelicals.] 6. Inerrancy obscures Jesus with the Bible John Calvin said that the Bible is similar to eyeglasses that allow us to see Jesus. If the Bible may be compared to eyeglasses, then Biblical Inerrancy may be compared to smudges and scratches on these eyeglasses, or eyeglasses with bad prescriptions. In other words, Inerrancy does not allow us to see Jesus better, instead it cripples our vision of Jesus, and prevents us from seeing Jesus rightly. These metaphorical scratches and smudges on our eyeglasses (to follow Calvin’s analogy) cause us to obsess over the imperfections in our eyeglasses and distract us from seeing Jesus through them. Therefore, the sixth Error of Inerrancy is that Biblical Inerrancy obscures Jesus with the Bible.  Precisely how does Biblical Inerrancy obscure Jesus with the Bible? T.F. Torrance provides an excellent answer to “Protestant fundamentalism” in his book, Space, Time and Resurrection that answers this question. I’ve summarized and adapted T.F. Torrance’s answer in the following four points:  #1. Biblical Inerrancy does not make a proper distinction between the Bible and Jesus. #2. Inerrancy denies that the Bible is a witness to the life of Jesus. #3. Inerrancy  instead asserts that the Bible contains […]

Source: The Errors of Inerrancy: #6 Inerrancy obscures Jesus with the Bible – The PostBarthianThe PostBarthian