Nu-mi amintesc bine unde l-am întâlnit pentru prima dată pe prietenul meu Corneliu Constantineanu.
În timpul primei mele vizite la Facultatea de teologie evanghelică (ETF) de la Osijek, din Croația, în ianuarie 2003, când m-am întâlnit cu ceilalți câțiva studenți română de acolo, și am fost invitat de Peter Kuzmic, rectorul școlii, să particip la susținerea masteratului prietenului Marcel Măcelaru, Corneliu nu mai era acolo. Se afla deja la studii de doctorat la Oxford Centre for Mission Studies, acolo unde ne-am și văzut în repetate rânduri.
După aceea, ne-am reîntâlnit la Osijek, în perioada în care era decan acolo, pentru a preda cursul de Creștinism și cultură sau pentru a coordona conferința teologică internațională dedicată evaluării a douăzeci de ani de la căderea comunismului, în octombrie 2009, ca și, mai târziu, în calitate de mentori, în ceea ce s-a numit Osijek Doctoral Colloquium (ODC). În anii aceia, împreună cu Corneliu și Marcel, dar și cu alții, am povestit adesea despre ce anume am putea face pentru a construi viitorul teologic al comunității evanghelice din România
Următorul moment important în care am fost împreună l-a constituit Congresul III Lausanne, din Cape Town, în 2010, un eveniment de primă mărime al mișcării evanghelice mondiale. În următorii ani, la invitația lui John Tipei, rectorul Institutului Teologic Penticostal (ITP), ne-am întâlnit în repetate rânduri cu Corneliu și cu prietenul nostru comun Dănuț Jemna pentru a discuta despre viitorul seminarului, după plănuita plecare din țară a rectorului. Apoi, după ce Corneliu a preluat rectoratul, am rămas în dialog și am participat la câteva dintre sesiunile de comunicări științifice ale școlii, povestind mai departe despre felul în care puteam contribui fiecare, după darul primit de la Dumnezeu, în slujirea comunității evanghelice românești.
Nu totdeauna am fost de acord în discuțiile noastre. Pornind de la experiența mea tristă cu Universitatea Emanuel, care este dependentă și în prezent de fondurile venite din Vest (și de inevitabilele condiționări care vin împreună cu acestea), am fost rezervat față de planurile lui legate de crearea Universității Penticostale de la Florești. În cele din urmă acestea aveau să-l coste enorm de mult. Dar despre asta sau despre felul trist în care a fost Corneliu înlăturat din poziția de rector al ITP voi vorbi altă dată.
Deși rănit în sufletul lui, de nedreptatea suferită și de trădarea celor pe care îi socotea prieteni, Corneliu a plecat de la ITP fără amărăciune și fără mânie. Era, cum zice Scriptura, „un israelit în care nu este vicleșug”. Pierderea Bucureștiului a însemnat câștigul Aradului. Școala de teologie evanghelică ce există astăzi la Universitatea „Aurel Vlaicu” este împlinirea unui vis, dar și o binemeritată compensație pentru durerile din anii anteriori.
Acum, când cel care a trasat planurile acestei importante instituții, și care a reușit să adune în jurul lui o echipă de oameni dedicați și competenți, a plecat potrivit voinței de nepătruns a Providenței, la odihnă cerească, este datoria celor care au rămas, de a duce mai departe viziunea lui. Așa să-i ajute Dumnezeu!
Persona 