Redau aici si interviul oferit lui Laviniu Gabor, dupa incheierea mesajului despre marginalitate rostit in Biserica Logos din Oradea, in septembrie 2021.
Despre marginali si marginalitate – Interviu
Category: Church
Despre marginali si marginalitate
O prezentare legata de chestiunea marginalitatii in spatiul religios evanghelic, facuta in septembrie la Biserica Logos din Oradea.
Biserica Protestanta din Iasi – Expresie a Reformei Magisteriale
Duminică 19 septembrie a avut loc ceremonia care a consfințit crearea la Iași a unei Biserici Protestante, ca expresie a Reformei Magisteriale.
Această ceremonie a fost condusă de Rev. Alain-Georges Nouga, pastor al Bisericii Protestante din Niort, Franța, delegat în acest scop de conducerea națională a Bisericii Protestante Unite din Franța. În cadrul acesteia a avut loc confirmarea ca membri ai comunității protestante un număr de 18 persoane din cadrul comunității din Iași.
Celebrare euharistică
De asemenea, a avut loc consacrarea Consiliului prezbiterial, care conduce biserica locală, precum și ordinarea unei diaconițe, în persoana domnișoarei Estera Popovici, și a unui diacon, domnul Mircea Păduraru, care, în virtutea acestei ordinări canonice vor oficia în viitor sacramentele în această comunitate locală. Slujba publică de consacrare a avut loc la Centrul Creștin „La Răscruce”, care găzduiește și slujbele de închinare duminicală ale noii comunități protestante.
Turul Iașului – Mitropolia ortodoxă
Turul Iașului – Palatul Culturii
Delegația de primire – juniorii
Pastorul Alain-Georges a fost parte a unei delegații de zece persoane, din comunitatea protestantă din Niort, Franța, care au venit împreună cu el pentru a cunoaște membrii comunității ieșene și a se bucura împreună cu aceștia la această sărbătoare. Cu câteva luni în urmă, o delegație a comunității ieșene, în curs de formare, vizitase comunitatea din Niort.
În preziua liturghiei de consacrare, pastorul Alain-Georges a susținut o conferință publică cu tema „Ce înseamnă a fi protestant astăzi?”, moderată de teologul Dănuț Jemna, care este și al membru al Bisericii Protestante Unite.
Odată cu acest eveniment se împlinește un deziderat despre a cărui necesitate am vorbit în mai multe rânduri atât eu cât și dr. Dănuț Jemna – crearea în cadrul comunităților creștine de limbă română din țara noastră a unei punți de legătură între bisericile istorice (catolică și ortodoxă) de la noi și diversele expresii ale Reformei Radicale. Această conexiune poate fi realizată prin existența și afirmarea în timp, a unei comunități protestante românești care se reclamă de la principiile Reformei Magisteriale.
Dumnezeu să binecuvânteze aceste începuturi, pentru gloria sa.
Irene Zimmerman – Liturgy
All the way to Elizabeth
and in the months afterward
she wove him, pondering,
“this is my body, my blood!
“Beneath the watching eyes
of donkey, ox, and sheep
she rocked him crooning
“this is my body, my blood!”
In the search for her young lost boy
and the foreboding day of his leaving
she let him go , knowing
“This is my body, my blood!”
Under the blood smeared cross
she rocked his mangled bones,
re-membering him, moaning,
“This is my body, my blood!”
When darkness, stones , and tomb
bloomed to Easter morning,
She ran to him shouting,
“this is my body, my blood!”
And no one thought to tell her:
“Woman, it is not fitting
for you to say those words.
You don’t resemble him.”
NOTE: A Eucharistic poem by Roman Catholic Sister Irene Zimmerman.
Frances Croake Frank – Did The Woman Say
Did the woman say
When she held him for the first time
in the dark dank of a stable,
After the pain and the bleeding and the crying,
“This is my body, this is my blood?”
Did the woman say,
When she held him for the last time in the
dark rain on a hilltop,
After the pain and the bleeding and the dying,
“This is my body, this is my blood?
Well that she said it to him then,
For dry old men,
Brocaded robes belying barrenness,
Ordain that she not say it for him now.
Note: A beautiful Eucharistic poem, on a delicate subject, written by Roman Catholic Sister, Frances Croake Frank.
Article on the Orthodox–Evangelical dialogue published by the academic journal Religions
Today, the academic journal Religions has published an article written by my friend Danut Jemna and myself, the first one to appear in a speciall issue titled “Orthodoxy and Evangelicalism: Contemporary Issues in Global Perspective“, edited by Bradles Nassif and Tim Grass.
Our text is titled
When the Gap between Academic Theology and the Church Makes Possible the Orthodox–Evangelical Dialogue
and can be accessed freely HERE.
I add here the abstract, for those who might be interested in reading our text.
In the church tradition, we find that the great theologians were also deeply involved in the life of the church as bishops, priests, or pastors who served the believers in their parishes, though, even at that time, practicing theology started to drift apart from performing pastoral work. In Modernity, however, things began to change radically, especially with the development of theology as an academic discipline and even more so with the development of the profession of the theologian specializing in religious studies. This phenomenon penetrated Protestant churches in particular, but it is also found in Orthodoxy. In this study, we advance the hypothesis that, despite its negative connotation, the gap between academic theology and church life opens up the possibility of a promising dialogue between Evangelicals and the Orthodox in Romania. Especially in the last 30 years, theologians from both communities have interacted in the context of doctoral research, scientific conferences, and research projects, although the dialogue between church leaders and hierarchs is almost non-existent. We analyze whether this incipient theological dialogue could possibly create a bridge between the two communities and within them and between academia and the church. We believe that one of the best ways to reduce the distance between them is to build on the interest of the current generation of theologians from both churches in Biblical studies, in Patristic theology, and in the work of the Romanian theologian Dumitru Stăniloae.
Walter Brueggemann – Ash Wednesday. An Old Identity Made New
Seek the LORD while he may be found,
call upon him while he is near;
let the wicked forsake their way,
and the unrighteous their thoughts;
let them return to the LORD, that he may have
mercy on them,
and to our God, for he will abundantly pardon.
—Isaiah 55:6–7
These verses are a familiar call to worship or a call to repentance, not a bad accent for Lent. The face of God shown here is of a Lord near at hand, ready to forgive, a God of grace. But this is a God to whom a turn must be made, a God of demand, a God of demand ready to be a God of grace . . . not just hard demand, not just easy grace, but grace and demand, the way all serious relationships work.
The imperative is around four verbs, “seek, call, forsake, return,” good Lenten verbs. But this is not about generic repentance for generic sin. I believe, rather, the sin addressed concerns for Jews too eager to become Babylonians, too easy to compromise Jewish identity, Jewish faith, Jewish discipline—in order to get along in a Babylonian empire that had faith in other gods with other disciplines. The imperatives are summons to come back to an original identity, an elemental discipline, a primal faith.
I suggest, moreover, that these are just about the right imperatives for Lent among us Christians. For I believe the crisis in the U.S. church has almost nothing to do with being liberal or conservative; it has everything to do with giving up on the faith and discipline of our Christian baptism and settling for a common, generic U.S. identity that is part patriotism, part consumerism, part violence, and part affluence.
The good news for the church is that nobody, liberal or conservative, has high ground. The hard news is that the Lenten prerequisite for mercy and pardon is to ponder again the initial identity of baptism . . . “child of the promise,” . . . “to live a life worthy of our calling,” worthy of our calling in the face of false patriotism; overheated consumerism; easy, conventional violence; and limitless acquisitiveness. Since these forces and seductions are all around us, we have much to ponder in Lent about our baptismal identity.
Lent is a time to consider again our easy, conventional compromises and see again about discipline, obedience, and glad identity. And the climax of these verses:
that he may have mercy . . .
for he will abundantly pardon.
Isa. 55:7
The word to the compromised deportees is that God’s face of pardon and mercy is turned exactly to the ones who reengage an identity of faith.
God of grace and demand, you challenge us to reclaim our baptismal identity as those whose lives are built on your call and your promises—not on the easy, seductive forces around us. Stir our hearts that we may engage your transforming word anew and rediscover its power to save. Amen.
(Brueggemann, Walter – A Way Other Than Our Own. Devotions for Lent, 2017)
Ash Wednesday 2021
Today is the beginning of Lent, a period of spiritual preparation for Easter. In Western churches this is marked by the application of ashes on the forefront, as a sign of repentance.
We ask sometimes ‘what should I give up?’ for this period of fasting. Here are some suggestions coming from St Francis.
Dictionar de idei si ideologii – Ce este secularizarea?
Ce este secularizarea? – YouTube
In caz ca vreti sa urmariti acest dialog.
1st Sunday of Advent 2020 – Hope
Father, let your hope arise in our hearts! Lift our eyes up to see that you alone are where our hope comes from. Help us to shake off the anxiety, discouragements, and distractions that have filled this year.
May we pause to remember that we have hope in you.
You know the end of our stories, and we give thanks because you have promised that it will be a victorious ending. Give us the grace we need to wrap up this year joyfully.
We invite your Spirit into this beautiful Advent season. Renew our sense of holy anticipation! Let us be those who are waiting eagerly for Jesus to come again.
More than anything, we ask that you be glorified in this season of expectation. Amen.
(Source, HERE)
Tbilisi – Iranian Clergy Respond to the Call for Peace Prayer
„The Christian clergyman of Karbala calls Iranian clerics to help in bringing Peace to Nagorno-Karabakh“ says a Persian article, published by the Iranian Young Journalists Club. The author of the article, Pouria Soleimanzadeh, a young Persian journalist is reffering to Bishop Malkhaz Songulashvili as „the Christian clergyman of Karbala“. Karbala is a religious title among Shia Muslims given to someone who has paricipated in the Arbaeen pilgimage from Najaf to Karbala (about 80 kilometers). In 2018 Bishop Malkhaz particimated in the Arbaeen walk/pilgrimage and hence his Shia religious title: Bishop Malkhaz of Karbala.
The lengthy article speaks in details about the initiative of Peace Cathedral to bring Azerbaijani and Armenian clergy to pray for peace between Armania ans Azerbaijan. In his interview with the Iranian journalist Bishop Malkhaz called Irianian clergy to joing Peaec Cathedrao in prayer for peace.
Peace Cathedral has already received an assurance from some Iranian clergymen that they will be virtually joining the Peace Prayer at Peace Cathedral in Tbilisi every Saturday at 7 pm (Georgian Standard Time) until the war is over. Peace Cathedral has also received assurance of joining the Peace Prayer from its German, American, Israeli, Italian and British fiends. This includes clergy from Anglican, Old Anglo Catholic, Baptist, Lutheran, Yezidi, Armenian Protestant and Armenian Apostolic, Shia and Sunni Muslim, Jewish backgrounds.
Danut Jemna – Cred pentru ca nu e absurd
In aceasta saptamina va aparea la Editura Eikon cartea lui Danut Jemna cu titlul Cred pentru ca nu e absurd, o meditatie contemporana la problemarica perena a Crezului crestin fundamental.
Cartea va putea fi comnadata curind pe situl editurii.
Isaiah Ritzmann – A Post-Evangelical Typology – Summary
In an appendix at the end of his latest book After Evangelicalism. The Path to a New Christianity (2020), David P. Gushee shares a post-evangelical typology formulated by Isaiah Ritzmann.
Staring from the observation that there is a variety of people who share an evangelical background, came to feel, for various reasons, uncomfortable in that ecclesial community, Ritzmann formulated a very helpful typology that could help us navigate these troubled waters. The author identified three distinct categories, each including three particular types.
If you are one of those who share this experience, as I am, for sure, this ‘map’ could help you identify your ‘type’ and where you are in the process. In my esspecience, such clarification is always helpful.
1. Still-Vangelicals
This category includes people who are ‘theologically, spiritually, and culturally 70 to 80 percent still evangelical’. The three types included here are:
1.1 The in-denial type – These people are in denial about their relationship to evangelicalism once they get to the 70–80 percent shared identity. Two forms of denial are identified here:
a. ‘those who say they are no longer evangelical’, but in reality still share most of what they are as Christians to evangelicalism; and
b. those who ‘are still evangelical but aren’t fully honest, to themselves or others’ as to the fact that ‘they’ve shifted sufficiently to be in another category’.
1.2 The Anabaptist/Reformed/Methodist type – These people became aware of ‘some of the flaws of evangelicalism’ and, in reaction to that retreat into the identity of a particular Protestant ecclesial tradition, be that their traditional one or a newly acquired one. Ritzmann argues thatthese people may be ‘overly optimistic or naive about modernist/liberal expressions of their tradition’.
1.3 The irresistibly hungover type – This group includes ‘often young evangelical millennials’ who were influenced by the theology of NT Wright or ‘the progressive social ethics of people like Shane Claiborne’. Theologically, they are mostly evangelical, but they tend to be progressive socially.
2. Still Christians
This category includes Christians but have ‘moved so far away from evangelicalism—theologically, spiritually, and culturally—that they are no longer evangelicals’ either either in their own perception of themselves or in the perceptions of others. The three types in thic category include:
2.1 The high-church type – This includes people who have joined ‘Roman Catholicism, Eastern Orthodoxy, or some form of high-church Anglicanism’. In Ritzmann’s words, these people are ‘attracted by the orthodoxy without anti-intellectualism and the deep spirituality without kitschy emotionalism’.
Note: I would say, this is my own type. Which is yours, if your are yourself a post-evangelical?
2.2 The liberal Protestant type – This includes Christians who have joined a mainline Protestant group. ‘They have become broadly tolerant theologically—both of their own beliefs and of the beliefs of other Christians’. People in this group might themselves ‘hold traditional Christian beliefs on some subjects’, but do not have a problem with ‘members or leaders of their community who have a low Christology or even border on agnosticism or atheism’.
2.3 The exiles – While they are still Christian, these people are ‘substantially no longer evangelical’. Yet, ‘for ethical and theological reasons rooted in their evangelicalism do not feel they can either be high church or liberal Protestant with integrity’. People of this type ‘likely feel stuck and confused’. Not a happy tribe.
3. Still People
This category includes people who have been so much burned out by evangelicalism that they ‘have left Christianity entirely’, while holding ‘a range of thoughts and feelings toward both Christianity and evangelicalism’. Ritzmann identifies three different types in this category:
3.1 The ‘Jesus-rocks’ type – This refers to people who ‘have joined another faith or have become self-identifying agnostics or atheists’. Yet, they continue to manifest respect and appreciation for Jesus and view him as ‘someone who inspires them and had a good message for the world’.
3.2 The no-looking-back type – People in this type ‘have joined another faith or have become self-identifying agnostics or atheists. They aren’t looking back and don’t much consider their evangelical or Christian background’.
3.3 The traumatized type – This type includes people have various religious affiliations; some may even still go to church. What they have in common is that ‘their experience within evangelicalism has traumatized them’.
Iasiah Ritzmann holds a master’s degree in theological studies from the University of Waterloo in Ontario, Canada. He works for a nonprofit in Kitchener, Ontario, where he facilitates community education initiatives. Inspired by the Catholic Worker Movement, he is passionate about the intersections of Christian faith, personal hospitality, intentional community, and economic and ecological justice.
Augustine: Son of Her Tears – A Few Reflections
Yesterday I was finally able to watch the last film about Augustine, directed by Samir Seif, and produced originally in Arabic.
My friends know that I am not a fan of Augustine, as a person and as a theologian, even if I admire his genius and certain of his contributions as a Father of the Church.
My main theological reservation has to do with his psychologising views on the Trinity. Also, in a typically Western fashion, he roots divine unity in a common ousia, rather than in the person of the Father, as fons divinitatis.
However, and more importantly, I view Augustine as the father of Church misogyny. His disdain of women, a pathological reaction to his life of debauchery before his conversion to Christianity, together with his (and others of his contemporaries) Neoplatonist disdain of the body and physicality, paved the way for the marginalisation of women in the cultus and the demonisation of sexuality which still dominates the mindset of most Christians until today.
Yet, Augustine was one of the greatest minds in the history of the church and nobody in their right mind should ignore him or underestimate his influence, for better or for worse.
I am not a specialist in cinematography, so my considerations here are those of a mere spectator, with an interest in the subject matter.
The fact that the movie is set in North African context and played by Arab actors is a plus, giving more authenticity to the story and to its contextualisation. This, however, has a downside, it seems to me. The life of Augustine before his conversion is highly ‘sanitised’ and reflects very little the scandalous sexual immorality in which the young Augustine lived his life before conversion.
One the other side, the ambiguity of Augustine’s relationship to power is illustrated quite well in the movie. His daylight dream of being received in triumph in Tagaste, after his initial failure in the school of rhetoric is emblematic in this sense. As is his cowardice, pointedly underline by his other, which prompted him to disappear from Bishop Ambrose’s palace when the hierarch was supposed to be arrested. No surprise then to see, years later, Bishop Augustine’s utterly unjust attitude towards his theological opponent, Pelagius.
Monica, the great hero of the story in Christian chronicles, appears to me, besides her undeniable commitment to the Christian faith, as she understood it, as a pale character and a confused woman. She buys completely into the patriarchal mindset of the time, and not only gladly accepts, but appears to justify the abusive attitude of her husband, almost finding justification for it as a divine right. Furthermore, she has no hesitation in accepting the injustice of the social rules of the time that forbid Augustine’s marriage with his concubine, Tanit, (played brilliantly by Sandra Chihaoui), with whom he had a son, Adeodatus. Even more, Monica does not hesitate to suggest to Augustine another woman for marriage, in total insensitivity to the mother of his child.
For me, the great hero of this movie was Tanit, the Christian slave who was Augustine’s concubine. She is in this story the best illustration of Christian love, during her entire relationship with Augustine, as proven, in the end, by her supreme sacrifice, in leaving her son in Monica’s care and disappearing forever from Augustine’s life, in order not to be an obstacle in his ecclesiastic career. Similarly, in the contemporary parallel story of the documentary on Augustine, Kenza is the luminous loving figure, in comparison with Hedi, the confused French-Algerian journalist.
The historical part of the movie ends with Augustine’s decision of celibacy being presented as an act of Christian heroism. For me, the true heroism would have been for Augustine to look for the estranged Tanit, and to establish with her a legitimate family, in spite of social convenience. But, of course, that would have been to much to expect even from a genius hero like ‘Saith’/Blessed Augustine.
Sorry! Not my cup of tea. Or coffee if you wish.
The movie could be watched, probably for a limited time, on youtube
Graham Hill – 15 Habits and Practices to Amplify the Voices of Women and Honor Their Gifts
- Get real about empowering female leaders
- Enable women to sit at the table
- Help women see women at the table
- Transform male-dominated cultures
- Model and esteem real professional and personal partnerships
- Build cultures where women and men can equally succeed
- Stop talking and start listening
- Honor all women
- Examine your beliefs and practices
- Embrace reciprocal mentoring
- Get proactive about women speakers
- Ask what you’re willing to give up (and gain)
- Profile female Christian leaders
- Pray with women
- Make honoring women and girls a lifestyle and an institutional value.
Graham Joseph Hill – Holding Half the Sky. A Biblical Case for Women Leading and Teaching in the Church (Eugene, OR: Cascade Books, 2020)
Prayer for the Day of Pentecost
Spirit of life
ALL: Fill our emptiness with your fullness
Spirit of power
ALL: Stir our hearts afresh
Spirit of love
ALL: Touch us, and through us, our neighbour
Spirit of Creativity
ALL: Enable and empower the gifts you have given
Spirit of Eternity
ALL: Draw us ever deeper into your Kingdom
Easter Responses in Different Languages
Abhazian: Kyrsa Dybzaheit! Itzzabyrgny Dybzaheit!
Afrikaans: Kristus het opgestaan! Hom het waarlik opgestaan!
Albanian: Krishti u ngjall! Vërtet u ngjall!
Aleutian: Khristus anahgrecum! Alhecum anahgrecum!
Alutuq: Khris-tusaq ung-uixtuq! Pijii-nuq ung-uixtuq!
Amharic: Kristos tenestwal! Bergit tenestwal!
Anglo-Saxon (old): Crist aras! Crist sodhlice aras!
Arabic: al-Masīḥ qām! Bi-l-ḥaqīqati qām!
Armenian: Kristos haryav ee merelotz! Orhnial eh harootyunuh Kristosee!
Aromanian: Hristolu unghia! Daleehira unghia!
Athabascan: Xristosi banuytashtch’ey! Gheli banuytashtch’ey!
Azeri: Məsih dirildi! Həqiqətən dirildi!
Basque: Cristo Berbistua! Benatan Berbistua!
Belarusian: Hrystos uvaskros! Saprawdy wvaskros!
Bretonnian: Dassoret eo Krist! E wirionez dassoret eo!
Bulgarian: Hristos vozkrese! Voistina vozkrese!
Byelorussian: Khrystos uvaskros! Sapraudy uvaskros!
Carolinian: Lios a melau sefal! Meipung, a mahan sefal!
Catalan: Crist ha ressuscitat! Veritablement ha ressuscitat!
Cebuano: Si Kristo nabanhaw! Matuod Siya nga nabanhaw!
Chamorro: La’la’i i Kristo! Magahet na luma’la’ i Kristo!
Chinese (Mandarin): Jīdū fùhuó le! Tā quèshí fùhuó le!
Chinese: Helisituosi fuhuole! Queshi fuhuole!
Chuvash: Khristós chərəlnə! Chæn chərəlnə!
Coptic: Pikhristos aftonf! Khen oumethmi aftonf!
Cornish: Thew Creest dassorez! En weer thewa dassorez!
Croatian: Krist uskrsnu! Uistinu uskrsnu!
Czech: Kristus vstal a mrtvych! Opravdi vstoupil!
Danish: Kristus er opstanden! Sandelig Han er Opstanden!
Dutch: Christus is opgestaan! Hij is waarlijk opgestaan! (Netherland) or Christus is verrezen! Hij is waarlijk verrezen! (Belgium)
English (Medieval): Crist is arisen! Arisen he sothe!
English (old): Crist aras! Crist sodhlice aras!
English: Christ is risen! He is risen, indeed!
Eritrean: Tigre: Christos tensiou! Bahake tensiou!
Esperanto: Kristo leviĝis! Vere Li leviĝis!
Estonian: Kristus on üles tõusnud! Tõesti, Ta on üles tõusnud!
Ethiopian: Christos t’ensah em’ muhtan! Exai’ ab-her eokala!
Fijian: Na Karisito tucake tale! Io sa tucake tale!
Finnish: Kristus nousi kuolleista! Totisesti nousi!
French: Le Christ est ressuscité! En verite il est ressuscité!
Frisian: Kristus is opstien! Wis is er opstien!
Gaelic (Scottish): Tha Crìosd air èiridh! Gu dearbh, tha e air èiridh!
Gaelic: Kriost eirgim! Eirgim!
Georgian: Kriste ahzdkhah! Chezdmaridet!
German: Christus ist erstanden! Er ist wahrhaftig erstanden!
Greek: Christos anesti! Alithos anesti!
Hawaiian: Ua ala hou o Kristo! Ua alaI o nooia!
Hebrew (modern): HaMashiach qam! Be’emet qam!
Hebrew: Ha Masheeha houh kam! A ken kam! (or Be emet quam!)
Hindi: Yesu Masih zinda ho gaya hai! Haan yaqeenan, woh zinda ho gaya hai!)
Hungarian: Krisztus feltámadt! Valóban feltámadt!
Icelandic: Kristur er upprisinn! Hann er vissulega upprisinn!
Idish: Der Meschiache undzer iz geshtanen! Avade er iz ufgeshtanen!
Ido: Kristo riviveskabas! Ya Il rivivesakabas!
Igbo: Jésu Krísti Ébilíwõ! Ézia õ´ Bilíwõ!
Indonesian: Kristus telah bangkit! Dia benar-benar telah bangkit!
Interlingua: Christo ha resurgite! Vermente ille ha resurgite! or Christo ha resurrecte! Vermente ille ha resurrecte!
Irish (old): Asréracht Críst! Asréracht Hé-som co dearb!
Irish: Tá Críost éirithe! Go deimhin, tá sé éirithe!
Italian: Cristo è risorto! È veramente risorto!
Japonese: Harisutosu fukkatsu! Jitsu ni fukkatsu!
Javanese: Kristus sampun wungu! Saesto panjene ganipun sampun wungu!
Kapampangan: Y Cristo sinubli yang mebie! Sinubli ya pin mebie!
Kikuyu: Kristo ni muriuku! Ni muriuku nema!
Korean: Kristo Gesso Buhwal ha sho sumnida! Chamuro Buhwal ha sho sumnida!
Korean: Kristo gesso! Buhar ha sho nay!
Latin: Christus resurrexit! Resurrexit vere!
Latvian: Kristus ir augsham sales! Teyasham ir augsham sales vinsch!
Letonian: Kristus (ir) augšāmcēlies! Patiesi viņš ir augšāmcēlies!
Lituanian: Kristus prisikėlė! Tikrai prisikėlė!
Lugandan: Kristo ajukkide! Amajim ajukkide!
Malayalam: Christu uyirthezhunnettu! Theerchayayum uyirthezhunnettu!
Malgash: Nitsangana tamin’ny maty i Kristy! Nitsangana marina tokoa izy!
Maltese: Kristu qam! Huwa qam tassew! or Kristu qam mill-mewt! Huwa qam tassew!
Manx: Taw Creest Ereen! Taw Shay Ereen Guhdyne!
Marathi: Yeshu Khrist uthla ahe! Kharokhar uthla ahe!
Mari: Hristos îlîj kînelîn! Ciînak îlîj kînelîn!
Navajo: Christ daaztsą́ą́dę́ę́ʼ náádiidzáá! Tʼáá aaníí daaztsą́ą́dę́ę́ʼ náádiidzáá!
Nigerian: Jesu Kristi ebiliwo! Ezia o’ biliwo!
Norwegian: Kristus er oppstanden! Han er sannelig oppstanden!
Persian: Masih barkhaste ast! Be rasti barkhaste ast!
Polish: Chrystus zmartwychwstał! Prawdziwie zmartwychwstał!
Portuguese: Cristo ressuscitou! Em verdade ressuscitou!
Quechua: Cristo causarimpunña! Ciertopuni causarimpunña!
Romanian (Istro-Romanian dialect): Uscrâsnit-å Isus Crist! Zaista uscrâsnit–å!
Romanian (Macedo-Romanian dialect): Hristolu anyie! De-alihea anyie!
Romanian (Megleno-Romanian dialect): Hristos anghii! Istana anghii!
Romanian: Cristos a inviat! Adevarat a inviat!
Russian: Hristos voskrese! Voistinu voskrese!
Rutenian: Hristos voskres! Voistynu voskres!
Sanskrit: Kristo’pastitaha! Satvam upastitaha!
Serbian: Kristos vaskres! Vaistinu vaskres!
Slavonic (old): Hristos voskrese! Voistinu voskrese!
Slovak: Kristus vstal zmr’tvych! Skutoc ne vstal!
Spanish: Cristo ha resucitado! En verdad ha resucitado!
Swahili: Kristo Amefufukka! Kweli Amefufukka!
Swedish: Kristus är uppstånden! Ja, Han är verkligen uppstånden!
Syriac (new): Mshikha qimlih! Bhāqota qimlih!
Syriac: Mshiḥa qām! Sharīrāīth qām! or Mshiḥo Qom! Shariroith Qom!
Tagalog: Si Kristo ay nabuhay! Totoo! Siya nga ay nabuhay!
Tigrinya: Christos tensiou! Bahake tensiou!
Tlingit: Xristos Kuxwoo-digoot! Xegaa-kux Kuxwoo-digoot!
Turkish: Hristos diril-di! Hakikaten diril-di!
Turoyo-Syriac: Mshiḥo qāyem! Shariroith qāyem!
Tzeltal: Cha’kuxaj Kajwaltik Kristo! Ta melel cha’kuxaj!
Tzotzil: Icha’kuxi Kajvaltik Kristo! Ta melel icha’kuxi!
Ugandan: Kristo ajukkide! Kweli ajukkide!
Uigur: Əysa tirildi! Ⱨəⱪiⱪətinla tirildi!
Ukrainian: Hrystos voskres! Voistynu voskres!)
Urdu: Yesu Masih zinda ho gaya hai! Haan yaqeenan, woh zinda ho gaya hai!
Welsh: Atgyfododd Crist! Atgyfododd yn wir!
Yupik: Xris-tusaq Ung-uixtuq! Iluumun Ung-uixtuq!
Zulu: Ukristu uvukile! Uvukile kuphela!
NOTE: I am not sure about many of these, so, please suggest any necessary corrections. Thanks. I appreciate it.
Christus Victor – A Celtic Look at the Death of Christ
Most of the Western Christians – Catholics, mainline Protestants and evangelicals, look at the cross of Christ through the lens of a legal metaphor. According to it, God created humans and gave them his commands. At the devil’s temptation, they disobeyed God, whose honour, as head of the universe, was utterly offended. Because of human rebellion, called sin, God cursed the entire creation. And thus, death entered our world. At the peak of history, God sent his son into the world, to die for us, so that the guilt for Adam’s fall and our sinfulness could be atoned for. Through Christ’s terrible death, justice was done for the breaking of God’s law, and God’s wrath was appeased. The penalty for our sins was paid (let us not ask ‘to whom exactly’, as this may lead us into all sorts of strange theories). If humans believed that Christ died for their sins (what is usually called the ‘penal substitution theory’) they would be saved, and when Christ comes back, at the end of history, he will take them with him to heaven, while this world will perish in flames. As to those who did not believe, God, in his wrath, has prepared for them the eternal fire of hell.
I imagine many of my readers would be familiar with this perspective, maybe it is also their own, even if they might be disturbed here and there by the way I phrased things. This is the perspective behind Mel Gibson’s movie The Passion of Christ, and of many of the western depictions – cinematic, literary or theological, of the events we rememorate at this time in the church calendar. For some, this is the only correct way of understanding the story of Christ. For them, this is the Gospel.
Yet, this is by no means the only way to look at it, and, dare I say, not the best way of accounting for Christ’s incarnation, life, death, resurrection and ascension. The Eastern Church and the Celtic Church viewed the cross through a radically different lens, which we may call generically, the Christus victor motif. In what follows, I will talk more of the Celtic version of the story.
During this period of Lent, the first I ever spent in Scotland, I did two things which gave me a somewhat different perspective on Easter. First, I followed the daily readings from David Cole’s book Celtic Lent: 40 Days of Devotions to Easter. Second, I am watching at this time the Vikings series, which begins with the first incursion of the Norsemen on the Monastery of Lindisfarne on the Holy Island, the famous Celtic religious centre in Northumbria, which I had the privilege of visiting a number of times.
Cole talks often in this book about the Christus victor metaphor that informed the Celts’ understanding of Christ’s sacrifice, not as a ransom to appease God’s wrath, but as the culmination of a hero saga, in which the Dryhtnes (the Celtic word for Lord, which was originally the designation of a warlord in charge of a band of warriors) becomes victorious in his battle against the invisible forces of evil, in spite of his terrible death, precisely because death is followed by resurrection. And that not because God’s wrath has been appeased, but because death was the entry door for the hero to be received in triumph at his return in the angelic world (the Christian version of Valhalla, if you want).
Watching in the Vikings the painful and courageous death of Ragnar Lothbrok, helped me understand much better how this metaphor worked in the minds of Celtic Christians. To be fair, being a moderate pacifist, I am more attracted to the peaceful metaphors of the Gospel in the biblical text (grain of wheat, mustard seed, light, yeast, etc.) and I have an instinctive negative reaction to the aggressive metaphors favoured for instance by the American obsession with ‘cultural wars’. Though, this may have not been so much of a problem for the Celts, who were (and their hers still are) short tempered, very passionate people, constantly engaged in war between themselves and with others.
However, the Christian version of the Celtic cult of the hero has nothing to do with physical fighting or waging ‘holy wars’, supposedly for the spreading the Gospel, which dominated so much of Medieval Christendom, booth in the East and the West, but it is about spiritual warfare against the demonic forces of evil, of which Paul the apostle speaks in Ephesians 6.
This reminds me of a very insightful observation made by Michael Green in his book Evangelism in the Early Church. He argues there that when Peter the apostle preached to the Jews, the recipients of the law of Moses, he spoke of sin as breach of God’s law and of salvation in terms of propitiation for their lawlessness. However, when Paul spoke to the Greeks, who had no law of God revealed to them (besides the testimony of God in nature and their own conscience, as Paul shows in the book of Romans), the apostle spoke of evil in terms of people being enslaved by fear of the primordial forces of evil, and he presented salvation in terms of liberation from under the oppression of these forces and the adoption of these Gentiles as daughters and sons of the God of love, who sacrificed his own son in order to liberate them and give them life in all its fulness, the resurrection of Christ being the guarantee of this promise, which was to be accepted by faith.
Because of their cultural resemblance, I find the Celtic view of Easter much closer to the way in which Paul preached to the Greeks. Same was true, I guess, about Viking culture. As a result, the Norsemen may have been victorious against the Scots and the Anglo-Saxons, but, in the end, they themselves were conquered spiritually by the Christus victor, the Dryhtnes, the hero, whose glorious victory we remember and celebrate these days.
So, I invite you to look at the cross with new eyes and to get enriched with this new perspective, which will give new meaning to your song ‘Christ is risen’.
Femeia – Binecuvintare sau blestem (2)
Cum stăm cu feminismul? Complementarism vs. egalitarism
La argumentele de mai sus aș putea adăuga multe altele, dar scopul meu nu este de a vă convinge că eu sunt cel care are dreptate în disputa cu adepții misoginismului eclesial. Asta ar fi o veritabilă pierdere de vreme, căci trăim într-o perioadă în care valoarea de piață a argumentelor raționale a scăzut aproape la zero. Scopul meu aici este mai degrabă acela de a arăta că feminismul, cel puțin în unele dintre formele sale, nu este incompatibil cu credința creștină și cu respectul pentru adevărul Bibliei, atunci când aceasta este interpretată corect.
Sunt conștient de faptul că termenul folosit mai sus naște reacții viscerale la bărbații a căror identitate este, se pare, atât de fragilă încât la auzul acestui cuvânt sunt cuprinși de teama că din pricina lui și a ceea ce el reprezintă își vor pierde curând privilegiile și statutul de stăpâni absoluți, în familie și în biserică. Din fericire, în societate le-au pierdut deja, sper că definitiv. Teama de care vorbesc aici este explicabilă sub raport psihologic. Straniu este faptul că foarte multe femei din mediul evanghelic, și nu numai, inclusiv dintre cele mai educate, resping în mod la fel de irațional acest termen. În parte este vorba de ignoranță. Este normal să ne temem de ceea ce nu cunoaștem. În plus, societatea românească este în mod tradițional una conservatoare. Așa fiind, chiar și în spațiul secular ceea ce se știe în mod curent despre feminism este mai degrabă prin prisma expresiilor sale extreme (gen Pu**y Riot) sau a rădăcinilor marxiste ale mișcării. Mai grav este însă că multe femei creștine par să fie captive sindromului Stockholm – care descrie fenomenul straniu prin care ostaticii se îndrăgostesc de gardienii lor. În acest caz specific, femeile care sunt victime ale sistemului patriarhal devin apărătoare ale opresiunii care le dezumanizează și le transformă în membre de mâna a doua în societate și în biserică. Iar argumentul suprem ale femeilor credincioase este că, zice-se, acesta ar fi planul lui Dumnezeu, din veșnicii.
Acest argument este sursa unui întreg complex de nedreptăți în lumea actuală. Așa cum bine spunea fostul președinte american Jimmy Carter într-un articol recent: „În formele ei cele mai dezgustătoare, ideea că femeile trebuie să se supună dorințelor bărbaților justifică sclavia, violența, prostituția forțată, mutilarea genitală, precum și legi care omit caracterul penal al violului.” Tocmai de aceea, Grupul Bătrânilor, din care Carter face parte, a afirmat nu demult: „Justificarea discriminării împotriva femeilor și a fetelor pe baza religiei sau a tradiției, ca și când aceasta ar fi prescrisă de Autoritatea Supremă, este inacceptabilă.” Așa cum spunea Sarah Bessey, autoarea cărții Jesus Feminist, „patriarhia nu este visul lui Dumnezeu pentru umanitate”.
În lumea evanghelică, mai ales în spațiul american, se confruntă două modele cu privire la relațiile de gen: complementarismul și egalitarismul. Trebuie să spun, dintru început, că cele două etichete sunt înșelătoare, nu neapărat prin intenție, ci mai degrabă din pricina superficialității cu care este tratată rigoarea intelectuală în această tradiție eclesială în ansamblul ei, și mai ales pe tărâm american. De aceea eu refuz să mă identific cu una sau cu cealaltă, deși, ca să fiu sincer până la capăt – și de ce n-aș fi? și așa nu mai am nimic de pierdut – dacă aș fi silit să aleg una dintre ele, aceea cu siguranță n-ar fi eticheta complementaristă. De ce sunt acești termeni inadecvați? Pentru că orice om normal va recunoaște că bărbații și femeile nu sunt ființe identice, ci complementare: sub raport genetic, anatomic, psihologic etc.; și că ei/ele sunt, de asemenea, egali/egale în valoare și demnitate, ca ființe care poartă, împreună și separat, chipul lui Dumnezeu. Diferența dintre ele este în altă parte, și are de-a face cu ideologiile care le inspiră.
Complementarismul promovează un model ierarhic al lumii, al bisericii și al familiei – Dumnezeu, bărbatul, femeia, copiii – conform faimoasei ilustrații a umbreluțelor creată de Bill Gothard, care continuă să facă valuri în ciuda faptului că autorul ei a fost dovedit ca vinovat de abuzuri sexuale. Perspectiva este una strict ontologică. Ideologia complementaristă forțează exegeza textului biblic legat de căderea lui Adam, din Genesa 2, încercând să argumenteze că ierarhia în cuplu și statutul subordonat al femeii sunt parte a planului etern al lui Dumnezeu, nu efecte al căderii. Cu alte cuvinte, ele ar fi o binecuvântare, nu un blestem. Implicațiile unui asemenea aranjament domestic sunt copleșitoare. Potrivit acestui model, demnitatea femeii este legată de statutul ei (subordonat) de soție și mamă. Nu este de mirare că adepții (și adeptele) ierarhiei familiale reduc rolul femeii la grija ei pentru cratiță și pelinci, îndemnând-o să nu se tot plângă de lipsa de sens a acestor rutine, ci să o poarte ca pe o medalie. Ușor de spus (de către bărbați), nu-i așa?
Complementarismul nu are prea multe de oferit femeii necăsătorite, divorțate, văduve sau fără copii. O asemenea înțelegere a rostului lumii nu lasă prea mult loc nici pentru femeia de carieră, care este acuzată de faptul că pune propria împlinire, profesională sau de alt gen, deasupra responsabilității ei pentru soț și copii. Desigur, atunci când bărbatul face lucrul acesta, el este total îndrituit la așa ceva, căci, zice-se, așa a voit Dumnezeu să fie. Este atunci o surpriză să aflăm că, după unii complementariști Dumnezeu ar fi bărbat? Dacă este așa, încep să mă întreb cum ar arăta o lume în care Dumnezeu este femeie. Sincer să fiu, cred că mi-ar plăcea mai mult decât lumea unui Dumnezeu misogin.
Una dintre consecințele acestei perspective este ideea ca rolurile de gen sunt prescrise, „de la Dumnezeu citire” și imuabile – bărbatul este chemat să fie cap, șef (stăpân?), iar femeia are menirea de a fi subordonată, supusă, la locul ei (de jos). Același aranjament ierarhic ar fi, după complementarieni, idealul prescris de Dumnezeu în biserică, ba chiar și în societate.
Egalitarismul este poziția adoptată de evanghelicii înclinați mai spre stânga evantaiului teologic, cei numiți, cu dispreț, „progresiști” de către conservatorii (sau mai degrabă „reacționarii”?) complementariști. Potrivit acestei concepții, ierarhia domestică este rezultatul căderii și eliminarea ei este parte a răscumpărării dobândite prin jertfa lui Cristos. Mai mult, după unii egalitariști, orice formă de ierarhie – socială, eclesială, familială, fie ea și benevolentă, este un blestem și rezultat al stricării lumii. Prin crucea lui Cristos și în numele acesteia, omul are șansa de a participa alături de Dumnezeu la efortul de a restaura lumea conform planului inițial al lui Dumnezeu.
Ideologia egalitară are și ea riscurile ei. Dorința de a elimina efectele opresive ale ierarhiilor mi se pare legitimă. Dusă însă la extrem, ea riscă să oblitereze distincția, esențială din punct de vedere teologic, între Creator și creație, și de asemenea să conducă la relativism. Ea face, de asemenea imposibilă o ierarhizare a competențelor. Abordarea mai consecvent cristologică a acestei dispute, sugerată mai sus, ar putea aduce mai mult echilibru și ar putea preveni excesele ideologice implicite ale fiecăreia dintre aceste poziții.
Patriarhalismul – modelul unei lumi dominate de bărbați și devenită astfel o lume misogină, este, din fericire, nu starea normală, ci rezultatul trist al neascultării lui Adam. Este o lume a nedreptății, în care femeia poartă mereu o povară dublă față de bărbați, o lume a violenței sexuale și domestice, o lume în care la muncă egală femeia este aproape întotdeauna plătită mai puțin.
Despre „puritate”, versiunea patriarhală
În spațiul religios, fie el eclesial sau para eclesial, acest mod de organizare a lumii a dat naștere unei aberații fără egal care poartă numele pervers de „cultura purității”. Se poate ca unii dintre cititorii acestui text să fi citit cartea lui Joshua Harris Adio amoruri? și să fi auzit despre felul în care, nu demult, autorul s-a dezis de ideile promovate în acea carte, vândută in America în milioane de exemplare și care a dat naștere în acel context la o adevărată isterie a „purității” (alături de o multitudine de mărfuri asociate – inele, tricouri, baluri, legăminte ale „purității” – o piață de milioane de dolari; căci vorbim de America, unde și religia este pe bani).
Despre ce este vorba de fapt? În contextul acestei mișcări, „puritatea” nu se referă conceptul biblic de curăție a vieții, în toate aspectele ei; și cu atât mai puțin la cel de sfințenie, de punere deoparte pentru Dumnezeu. Această „cultură a purității”, are un sens explicit sexual, și se referă strict la virginitate; mai precis, la virginitatea fetelor (aceea a băieților se pare că nu prea contează – ei oricum nu au nici un himen de protejat ca să rămână intact). În cest context, fetele sunt încurajate să facă un legământ de puritate, potrivit căruia își vor păstra virginitatea genitală până la căsătorie. În realitate era vorba de un efort de excizare, până la căsătorie, a identității de gen a fetelor, oricare ai fi fost manifestările acesteia, nu doar a celor de natură sexuală. Desigur, așteptarea – absolut aberantă – era ca după nuntă aceleași fete să se transforme, peste noapte, din ființe asexuate placide, în adevărate tigrese în patul conjugal.
Există aici, de asemenea, în mod implicit o anume expresie a „teologiei prosperității”, căci promisiunea era că răsplata inevitabilă a păstrării de către fete a virginității avea să fie, metaforic vorbind, un cavaler pe cal alb, o căsnicie împlinitoare și o sexualitate debordantă.
Mai mult, fetele erau făcute responsabile de protejarea „purității” băieților, care, în calitatea lor de ființe slabe de înger, puteau fi atrași cu ușurință în ispită de imaginea vreunei forme feminine mai atrăgătoare. Rezultatul final este unul năucitor. Sexualitatea, respectiv mutilarea acesteia, devine o obsesie permanentă pentru adepții acestei mișcări. Femeia este redusă la imaginea de ispită diabolică (în esență, aceea de prostituată), iar bărbatul este transformat într-o ființă caricaturală, un fel de fiară aflată permanent în călduri, și incapabil de a se controla, motiv pentru care femeile ar trebui să-i protejeze de animalul din ei. Iar dacă acest efort nu dădea roade, ghici cine era vinovatul (sau mai degrabă vinovata)? Să nu ne mirăm, deci, că această modă americană a sfârșit lamentabil, ca mai toate celelalte dinaintea ei (vă mai amintiți de Promise Keepers, de WWJD, de rugăciunea lui Iabeț?). Problema este că părem a nu învăța nimic din toate aceste experimente religioase ratate.
Totuși, m-ați putea întreba, oare critica adusă acestei mișcări (în mod pervers numită cultură a „purității”) nu ar putea deveni, la un moment dat, un mod la fel de pervers de promovare a relativismul moral și a promiscuității sexuale? Teoretic vorbind, lucrul acesta este posibil, dar nu cred ca este așa în mod necesar. Cât despre modul în care puritatea – ca îndepărtare de necurăție, sub toate formele ei, dar mai ales sfințenia – înțeleasă ca viață trăită înaintea lui Dumnezeu, ar putea fi cultivate în viețile tinerilor, și ale noastre ale tuturor, acesta este un subiect mult prea complex pentru a merita să fie tratat în fugă, într-un colț de articol. Rămâne, deci, pentru altă dată.
Expresii neaoșe
Dar ce legătură au toate acestea – complementarismul vs. egalitarismul; „cultura purității” etc. – cu noi aici în România? Dați-mi voie să vă explic. Contextul evanghelic românesc este puternic influențat de tot ceea ce se întâmplă în spațiul evanghelic american. Și aceasta, de cele mai multe ori, chiar dacă nu întotdeauna, cu cele mai sincere și nobile intenții. Dar explicația de bază a acestei influențe nu are de-a face nicidecum cu dinamismul spiritual al acelui spațiu eclesial – de altfel îndoielnică, mai ales acum în era Trump – ci mai degrabă cu atotputernicul dolar. Ca să dau doar două exemple, acest mecanism economic explică, între altele, faptul că, în ciuda relativei lor irelevanțe culturale, cărțile autorilor americani domină piața editorială românească. Tot de acolo provin fondurile financiare care susțin școlile teologice evanghelice de la noi; cu un preț, desigur. Și aici se aplică, vorba lui Wurmbrand, „regula de aur – cine are aurul, face regulile”.
Așa fiind, credeți că este o simplă coincidență faptul că evanghelismul românesc este dominat de un complementarism rigid și intolerant, care încearcă să reducă la tăcere orice sensibilități feministe, atât ale femeilor, cât și ale bărbaților, exact ca și în evanghelismul american? Sau că structurile ierarhice care domină bisericile noastre pot fi explicate doar pe baza conservatorismului patriarhal din societatea românească tradițională ori a misoginismului eclesial ortodox care are rădăcini în dualismul neoplatonic? Eu zic să vă mai gândiți.
Unul dintre vehiculele principale în promovarea în context românesc a unui complementarism agresiv, care, e drept, s-a pliat perfect peste patriarhalismul și dualismul ontologic tradițional din bisericile noastre, o reprezintă organizațiile evanghelice occidentale implicate în România încă din anii 70 ai secolului trecut. Ele sunt cele care au promovat ideea că, zice-se, potrivit Bibliei, rolul „înalt” al femeii este aproape exclusiv în spațiul domestic și că ele ar trebui să fie supuse bărbaților și mulțumite de acest statut. Dacă vă îndoiți, citiți revistele noastre evanghelice pentru femei. Mă întreb uneori, de ce ar trebui să fie femeile noastre așa de bucuroase? Oare se putea să fie și mai rău? Sigur, se putea, așa cum știe foarte bine orice optimist. Dacă Dumnezeu le-ar fi pedepsit (căci, evident, după unele teologii, asta este oricum preocuparea lui principală) dând lumea pe mâna lor ar fi fost vai și-amar de capul lor.
Prin contrast, aceleași organizații ne-au învățat că rolul „biblic” al bărbatului este să fie șef. Peste tot. Din fericire nu avem reviste evanghelice pentru bărbați, care să ne învețe să fim mulțumiți cu asta, oricât de greu ne-ar fi. Dar cred că, spre deosebire de femei, noi nu prea avem nevoie. Ne descurcăm și singuri. Oricum, e clar, povară grea i-a căzut bărbatului la împărțeală. Mă întreb, dacă Adam nu mușca din… piersică, ce s-ar fi ales de el, săracul? Mă tem ca ar fi fost promovat la „munca de jos”: schimbatul pelincilor, curățatul toaletei, spălarea vaselor și alte asemenea munci „nobile”. Ferească Dumnezeu!
Cu siguranță că nu promovarea acestor „sublime” învățături a fost obiectivul principal al organizațiilor de care vorbeam mai sus. În virtutea caracterului universal al Bisericii lui Cristos, misionarii occidentali, cărora eu însumi le datorez enorm de mult din ceea ce sunt astăzi, au venit aici pentru a ne da o mână de ajutor: în cunoașterea aprofundată a Scripturilor – fie ea și într-o formă care nu era radical diferită de fundamentalismul nostru neaoș; în ucenicie – chiar dacă uneori ceea ce propuneau ei erau abordări mai degrabă mecanice, de tip franciză legate de formarea spirituală; în mărturia creștină – chiar și cu riscul de a cădea uneori în prozelitism; și în multe altele. Destule dintre roadele acestei slujiri sunt demne de respect si apreciere. Dar cu siguranță nu toate. Cu cele mai bune intenții, și adesea în mod inconștient, prietenii noștri din vest au adus cu ei, alături de evanghelie, o mulțime de „bagaje” culturale care au făcut mai mult rău decât bine. Desigur, vina este nu doar a lor, că le-au adus, ci și a noastră, că le-am acceptat, din lipsă de discernământ și maturitate.
Privind spre viitor
Înainte de a încheia, trebuie să mă opresc puțin pentru a face un act de dreptate. Trebuie să recunosc deschis, și cu bucurie, faptul că în ciuda spiritului strict ierarhic și patriarhal, ba chiar misogin, care domină sub raport instituțional comunitățile noastre eclesiale, există deja în jurul nostru o minoritate creștină inteligentă și articulată care a depășit această polaritate și care explorează în mod curajos, în lumina sensibilităților feministe amintite mai sus, un alt tip de relații între bărbați și femei – privite mai degrabă ca parteneriate între egali, în care rolurile de gen nu sunt considerate ca fiind prescrise „de sus”, ci sunt negociate în permanență, în funcție de înzestrările fiecăruia și de schimbările rapide ale contextului în care trăim. În acestea, și aceștia, îmi pun eu speranța, dacă este ca evanghelicii să aibă vreun viitor în context românesc.
După toate cele discutate mai sus, ar merita să ne întrebăm cum am putea ajunge la o abordare mai matură și mai nuanțată a relațiilor de gen, pe care le discutăm aici. Iată mai jos câteva sugestii generale, care s-ar putea aplica la fel de bine oricărui alt subiect disputat.
- punctul de pornire ar trebui să fie conștientizarea propriilor noastre orbiri și prejudecăți, căci, vorba cuiva, „orice punct de vedere este doar o vedere dintr-un punct”;
- al doilea pas ar putea fi deschiderea către alte perspective decât a noastră – audiate et altera pars, spuneau latinii: către cea egalitaristă, dacă suntem complementariști, ori către cea feministă, dacă suntem bărbați etc.;
- pentru că suntem creștini, și Scriptura este sursa noastră principală pentru înțelegerea realității, ar trebui să ne întrebăm dacă inclinația noastră de a privi Biblia ca pe un rețetar menit sa dea răspuns la TOATE întrebările noastre este una legitimă;
- apoi ar trebui să ne punem întrebarea dacă modul nostru foarte individualist de a interpreta Scriptura nu este influențat mai degrabă de raționalismul modernității decât de gândirea biblică, și dacă este așa, poate ar trebui să aruncăm din când în când o privire la felul în care au înțeles Biblia Părinții Bisericii, scolasticii, reformatorii sau liderii marilor treziri (acesta este sensul primar al conceptului de „tradiție”); și, last but not least,
- ar merita, poate, să ascultăm ce au de spus despre aceste lucruri și diverse surse extra biblice, precum arta, filosofia, știința și altele asemenea.
Vine o vreme, și cred că acum a și venit, când trebuie să ne uităm în urmă și să alegem ce anume din toate acestea este valoros și trebuie păstrat, ba chiar îmbogățit și dus mai departe; precum și care sunt lucrurile noi cu care ar trebui să ne înzestrăm. Criteriul esențial, sugerez eu, ar trebui să fie măsura în care acestea reflectă principiile împărăției lui Dumnezeu, acelea despre care ne-a vorbit Cristos în predica de pe munte. Pe celelalte oricum le va mistui în ziua judecății focul care va pune la probă slujirea oricărui om. Fie să auzim atunci, fiecare dintre noi, chemarea Domnului: „Vino, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” Așa să ne ajute Dumnezeu!
(Adaug mai jos, pentru cei interesați, întreg textul in format PDF.)
Femeia – Binecuvintare sau blestem (1)
Trăim într-o lume a bărbaților
Nu cred că există astăzi în mediile creștine, mai ales în cele evanghelice, o temă mai controversată decât aceea legată de locul femeii în biserică și în societate. Poate cu excepția homosexualității; iar între cele două teme există o legătură, care însă nu face obiectul acestor rânduri.
Cea mai mare parte a istoriei umane, din cele mai vechi timpuri pentru care avem dovezi documentare și până astăzi, a stat sub semnul patriarhatului. Lumea în care trăim a fost mereu o lume a bărbaților – una construită de bărbați, pentru bărbați, în care femeile și copiii își găsesc locul doar în calitatea lor de ființe necesare, dar în mod inevitabil secundare, auxiliare, de suport, în raport cu bărbații. Foarte probabil că cei care sunt familiari cu textul biblic se vor gândi imediat la afirmația din Genesa 2:18, „am să-i fac [bărbatului Adam] un ajutor potrivit”. Iar ajutorul, se știe, este secundar în raport cu cel ajutat. Totuși, niciunui bărbat nu pare să-i treacă prin minte faptul că afirmația din text ar putea însemna și că, fără femeie, bărbatul este un neajutorat. Și că, deci, după ce s-a jucat puțin cu prototipul, Creatorul și-a spus îngândurat în barbă: „Cred că pot să fac ceva și mai bun.” Și a creat femeia. Iar din reacția lui Adam la vederea Evei putem trage concluzia că și el a fost de acord că rezultatul era unul foarte bun. Nu vi se pare interesant că o asemenea interpretare nu a captivat niciodată imaginația lumii teologice, una prin excelență a bărbaților? Dincolo de glumă, expresia evreiască ce descrie în textul scriptural rolul femeii, ezer kenegdo, înseamnă de fapt „cea care i se potrivește” și aceasta nu implică nicidecum ideea vreunei ierarhii, fie ea ontologică sau funcțională. Aceasta apare ulterior, ca rezultat al căderii, din pricina căreia a fost necesară jertfa lui Isus Cristos.
Pentru orice credincios autentic, ceea ce spune textul Scripturii este important și normativ. Ceea ce complică însă lucrurile este faptul că Biblia este o scriere veche, de a cărei elaborare, ea însăși fiind rezultatul unui proces complicat, ne despart câteva mii de ani, iar diversele cărți care o compun reflectă culturi radical diferite de cele contemporane. De aceea înțelegerea unor asemenea texte este complex și presupune o formare intelectuală specifică, dar și un anume nivel de maturitate, precum și o carismă specială, aceea a didaskaliei. Tocmai de aceea a lăsat Dumnezeu ca doar unii dintre noi să fie învățători. Oricât de puțin ne-ar plăcea lucrul acesta, învățătura despre „preoția universală”, la care noi ținem atât de mult, nu presupune nicidecum faptul că oricare dintre noi este îndrituit să-i învețe cu autoritate pe alții.
Așa fiind, haideți să abordăm lucrurile cu o oarecare modestie teologică, oricât de greu ni s-ar părea asta, și să ne aplecăm în cele ce urmează asupra câtorva chestiuni care ar trebui să influențeze interpretarea textelor biblice relevante cu privire la locul femeii în societate și în comunitățile de credință.
Mai întâi, este evident că lumea în care au fost scrise cărțile adunate mai târziu în canonul Bibliei a fost una dominată de bărbați, în care statutul femeii a fost de cele mai multe ori unul subordonat, iar uneori chiar subuman. Unii dintre cei vechi chiar s-au îndoit că femeia ar avea suflet, iar Toma de Aquino se întreba dacă nu cumva femeia este rezultatul unui defect al materialului genetic, și, ca urmare, doar un produs imperfect, în raport cu bărbatul, care ar fi prototipul ideal. V-ați întrebat vreodată cum este posibil ca toți cei circa 40 de autori ai cărților Bibliei să fi fost bărbați? Cu posibila excepție a Cântării cântărilor (o carte scrisă în mod explicit din perspectiva unei femei), care și aceea a fost acceptată în canonul iudaic după nesfârșite dezbateri, poate și fiindcă a fost atribuită unui bărbat, Solomon. Ca să nu mai vorbim de natura ei explicit sexuală (considerată a fi prea mundană pentru o carte „sfântă”). Dar și pentru aceasta au găsit rabinii o soluție, erotismul ei fiind ocultat de o interpretare exclusiv alegorică, uneori de un penibil desăvârșit.
În antichitate, femeia era esențialmente proprietatea bărbatului, care putea face cu ea ce poftea, așa cum făcea cu celelalte posesiuni ale sale. Tocmai de aceea proprietatea era moștenită pe linie bărbătească, femeile nu prea contând în această chestiune. În ciuda unor rare excepții, acesta a fost și statutul femeii israelite, pe tot parcursul Vechiului Testament. Dimensiune economică a „familiei tradiționale” așa cum este ea prezentată în textul biblic este complet ignorată de cei mai mulți cititori contemporani ai Bibliei. Legea lui Moise a încercat să stabilească anumite limite puterii discreționare a bărbaților, așa cum au încercat să facă, într-o oarecare măsură, și alte sisteme legale din perioada aceea (precum Codul lui Hammurabi). Dar echilibrul a rămas în permanență și în mod decisiv în favoarea bărbaților.
Mai mult, putem spune că Dumnezeu însuși, fără neapărat a binecuvânta acest sistem patriarhal, s-a adaptat acestuia, în procesul de maturizare spirituală a poporului său. Isus recunoaște acest lucru atunci când afirmă că legile veterotestamentare legate de divorț, care îi favorizau în mod explicit pe bărbați, au fost date „din pricina împietririi inimii lor”, nu pentru că aceasta ar fi fost intenția originară a Domnului. Eu numesc acest principiu „condescendența lui Dumnezeu” (Gregory Boyd preferă să-i spună „principiul acomodării”) și el este probabil cel mai neglijat aspect privitor la înțelegerea naturii revelației în hermeneutica evanghelică.
Principiul respectiv explică, fără însă a justifica ori a sanctifica sub raport dogmatic, motivul pentru care toți cei doisprezece apostoli ai lui Isus au fost bărbați. Ce facem însă cu situația femeii apostol menționată de Pavel în Romani 16:7? Unii copiști ori comentatori zeloși, au fost de-a dreptul oripilați de ideea că o femeie (ființa aceea care devine periodic „necurată”, ca urmare a felului straniu în care a creat-o Dumnezeu) ar putea fi apostol al Domnului. Ca urmare, au transformat-o, literalmente „din condei”, pe Iunia în Iunius, un bărbat. Aici este evident că avem de-a face cu un caz de misoginism teologic.
În acest context, este ușor de înțeles de ce, în ciuda modului special în care Cristos s-a raportat la femei pe parcursul întregii lui vieți pământești, dar mai ales după înviere, creștinismul primar a devenit foarte rapid, în special după secolul al patrulea, și nu doar din pricina frustrărilor de natură sexuală ale lui Augustin, un spațiu dominat de bărbați, așa cum era și ansamblul societății în perioada aceea. Tocmai de aceea, așa cum explică Elisabeth Schüssler Fiorenza, poate cea mai importantă teoloagă feministă (a propos, originară din România), procesul de patriarhalizare a bisericii vechi a fost nu doar inevitabil ci chiar necesar pentru supraviețuirea creștinismului în acel context.
Și cu aceasta ajungem, în mod inevitabil, la chestiunea absolut explozivă a accesului femeilor la slujirea eclesială consacrată. Ea este o nucă atât de tare încât, după ultimele informații primite de la Vatican, se pare că l-a biruit chiar și pe bunul papă Francisc. Fenomenul nu este deloc dificil de explicat. Așa cum argumentează Fiorenza, într-o lume preponderent patriarhală și misogină, eliminarea femeilor din slujirea eclesială și marginalizarea lor într-o biserică devenită patriarhală a fost o mai degrabă o necesitate istorică, dacă nu chiar o strategie de supraviețuire. Aceasta însă este o explicație logică, nicidecum o justificare legitimă.
Hermeneutica este una dintre pasiunile mele, și o disciplină pe care am predat-o pentru mulți ani de zile în diverse școli teologice, nu doar în România. Unul dintre principiile importante ale acestei discipline în expresia ei teologică are de-a face cu chestiunea precedentului istoric. Potrivit acestui principiu, o interpretare biblică pentru care nu putem găsi precedent în istoria bisericii ar trebui privită cu cea mai mare suspiciune. Biserica fiind esențialmente o comunitate hermeneutică, orice interpret de bun simț al Bibliei va încerca să valideze concluziile propriei exegeze atât în plan diacronic – în decursul istoriei, cât și sincronic – în diversele comunități eclesiale care există în prezent în lume. Din păcate, lucrul acesta se întâmplă rareori în lumea evanghelică, și este unul dintre motivele pentru care ne confruntăm cu atâtea interpretări stranii în comunitățile noastre.
Ei bine, până în urmă cu 10-15 ani, răspunsul meu la întrebarea dacă femeile ar putea fi consacrate formal pentru slujirea eclesială (ca preoți/pastori, ba chiar episcopi, cu dreptul deplin de a oficia sacramentele) ar fi fost în mod fundamental unul negativ. Aparenta absență a unor precedente biblice și istorice concludente mă făceau să am rezerve serioase cu privire la această opțiune, care este deja un loc comun și o opțiune naturală în cele mai multe biserici protestante magisteriale (anglicane, metodiste, luterane, reformate), dar și în unele biserici evanghelice și carismatice (desigur, dintre acestea din urmă, nu în România).
Pentru unii dintre prietenii mei, alături de dilema de mai sus, există și problema asociată a legitimității deciziei ca femeile să poată da învățătură în biserică, inclusiv unor bărbați, nu doar copiilor, în Școala duminicală, dată fiind prezența în epistolele lui Pavel a unor texte care aparent interzic în mod explicit acest lucru (vezi, de exemplu, 1 Tim. 2:12: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.”). Pentru mine însă aceasta nu mai este demult o problemă, deoarece am înțeles, în urma propriilor cercetări exegetice, și pe baza unei analize atente a contextului originar, că interdicțiile respective au de-a face cu situații circumstanțiale locale și nu pot fi impuse ca norme transculturale absolute. La fel este cazul cu alte recomandări neotestamentare precum obiceiul „sărutării sfinte” sau cu cutuma acoperirii femeilor, care aveau de-a face cu contexte și situații specifice, din motive strict circumstanțiale.
Desigur, acest argument este contestat de unii exegeți, mai ales dintre cei care favorizează o lectură literalistă a textului biblic. Din perspectivă hermeneutică însă, literalismul este de departe cea mai proastă opțiune posibilă în interpretarea oricărui tip de text și cu atât mai mult a unuia de natură religioasă, dat fiind că despre Dumnezeu, care dincolo de dimensiunea palpabilă a existenței noastre, nu putem vorbi decât în mod metaforic. Iată un alt motiv, esențial, pentru care a fost necesară întruparea fiului lui Dumnezeu. De aceea, interpretarea literală a unui text sacru este o imposibilitate, dată fiind prezența in text a figurilor de stil. Altfel, faptul că, potrivit Bibliei, ființa supremă este Tatăl nostru ar putea însemna că Dumnezeu este bărbat (ceea ce este deja o enormă erezie, dar veți fi uimiți să aflați că potrivit unor exegeți conservatori Sfânta Treime este de gen masculin!?!). Ba mai mult, asta ar presupune, într-o interpretare literalistă, că Bărbatul divin a avut o relație intimă cu soția lui (cum nu știați că Dumnezeu are soție? voi nu vă uitați la serialul Lucifer?). Ca urmare, ea a rămas însărcinată și i-a născut un fiu (evident, nu o fiică – asta ar fi fost o veritabilă catastrofă, nu-i așa?), ceea ce a făcut ca Dumnezeu să devină tată. Vi se pare absurd? Da, așa și este. La fel ca oricare altă interpretare literalistă a Bibliei. Exact acesta este motivul pentru care, de exemplu, musulmanii, crispați în literalismul lor coranic, nu cred că Isus este fiul lui Dumnezeu (ceea ce pentru ei ar implica politeism).
VA URMA
Istoria Bisericii – Epoca Medievala – Un webinar decenu.eu
Data înregistrării: 27 martie 2020.
Teofil Stanciu – Evanghelicii romani fata cu viitorul
Teo Stanciu a publicat recent pe situl revistei Convergente o analiza a situatiei evanghelicilor romani in acest moment, in fata provocarilor viitorului. Ramine de vazut daca acest text va reusi sa lanseze o discutie in jurul acestei teme in spatiul evanghelic, ori va fi ignorat, asa cum s-a intimplat si cu altele de acest gen inaintea lui. Iata mai jos introducerea in acest articol:
Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție. Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.
Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.
Prinși în verva războiului cultural – foarte recent descoperit – cu diverse ideologii „stângiste”, război importat în mare parte cu temele, temerile și strategiile americane, evanghelicii amână cât pot mai mult soluționarea unor probleme tot mai prezente și tot mai complexe din imediata vecinătate. De asemenea, prezența (mai reală sau mai imaginată) pe frontul luptei pentru cauza creștină conferă o consolare morală pentru lipsa unor demersuri constructive, a reflecției teologice elaborate, profunde și complexe asupra realităților contemporane. Însă chiar și problemele conexe acestor ideologii necesită și o abordare pastorală, mult mai complicată decât poziționarea ideologică ușor de făcut și adesea lipsită de elementul uman și de orice urmă de compasiune.
Departe de a se limita la invazia ideologiilor progresiste (multe dintre ele îngrijorătoare și necesitând cu siguranță o poziționare), temele ce vor necesita un răspuns cât mai urgent – și, bine-ar fi, cât mai consistent – vin din mai multe direcții simultan: dinspre filosofie (unde e mare penurie de evanghelici angajați în dialogul cu lumea culturală), teologie, morală, ecleziologie, economie, politică, psihologie, știință, tehnologie, bioetică etc. Iar răspunsurile care vor conta va fi nevoie să iasă din sfera abordărilor actuale: predicoase, șablonarde, previzibile, de inspirație mai ales americană-populară/populistă, preluate cu minim efort de contextualizare.
Fără să fac o ierarhizare și o clasificare riguroasă, voi semnala câteva dintre problemele – de intensități și categorii foarte diferite – care cred că se vor prăvăli peste evanghelici cu o tot mai mare forță și reclamând tot mai acut niște soluții temeinice. Fără aceste soluții, sunt șanse mari ca evanghelicii din România să (re)cadă într-o irelevanță culpabilă și păguboasă, dar probabil meritată. Asta după ce s-au făcut remarcați, măcar mediatic, în ultimii ani în câteva rânduri. Nu am însă în vedere nici o utopică angajare generală a comunităților în astfel de demersuri teologice, ci pur și simplu interesul serios, consecvent al unor oameni – asumați de către „sistem” sau de mișcarea evanghelică – cât de cât competenți care ar vrea să și înțeleagă, nu doar să combată repede și să puncteze mediatic (cum se întâmplă în prezent) și ar încerca să elaboreze niște poziții teologice, temeinic ancorate în spiritul Scripturii, bine cumpănite sub raport intelectual și spiritual deopotrivă.
Cititi AICI restul articolului.
Pe scurt despre cultul sfintilor
NOTĂ: Am scris acest scurt text ca răspuns la întrebarea unei vechi prietene evanghelice, pornind de la atitudinea refractară a unur evanghelici din jurul ei cu privire la ceea ce ea numea „închinarea la sfinți”.
Dragă A,
La solicitarea ta, iată, încerc să scriu câte ceva, foarte schematic, și fără a intra în prea multe detalii, în legătură, așa cum spui tu, cu „închinarea la sfinți”.
Mai întâi, o precizare terminologică extrem de importantă. Sub raport teologic, numai lui Dumnezeu i se cuvine inchinarea („latreia”, în limba greacă).
Când vorbim despre „cultul sfinților” (aceasta este expresia teologic corectă), ne referim la venerare („doulia”, în grecește), adică la respect profund, asemeni celui datorat de exemplu părinților, fie ei fizici sau spirituali, și chiar mai mult de atât.
Cultul sfinților, și practica asociată cu acesta, a rugăciunilor către sfinți sunt fundamentate pe conceptul teologic (prea puțin înțeles in protestantismul evanghelic) de „comuniune a sfinților”. El se referă la faptul că noi cei credincioși, care suntem acum în trup, suntem în strânsă comuniune cu cei care au plecat în veșnicie, și care, conform învățăturii lui Cristos, sunt vii, poate mai vii decât noi. Căci Yahweh, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, este „un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morți”. Iar dacă ei sunt vii, teoretic cel puțin, ne putem adresa lor, cerându-le să mijlocească pentru noi, exact așa cum ne solicităm unii altora ajutorul în rugăciune.
Desigur, în textul canonic al Scripturii nu există un exemplu în acest sens (există ânsă cel puțin unul în textele deuterocanonice, ori apocrife), și cu atât mai puțin nu există o poruncă. Așa fiind, din perspectivă strict biblică, cei care au rezerve față de această practică nu se află nici în păcat, nici în neascultare. În egală măsură însă, nu găsim în Scripturi nici implicit, nici explicit o poruncă împotriva acestei practici tradiționale. Ca atare, cei care sunt rezervață față de rugăciunile adresate sfinților ar trebui să se ferească de a judeca sau de a-i eticheta (de exemplu ca fiind idolatri) pe cei care îi venerează pe sfinți.
Precizez că „cultul sfinșilor” este prezent nu doar in catolicism și ortodoxie (unde avem de-a face cu o formă „hard” a acestuia), ci și în protestantismul magisterial, la anglicani (biserica mea), dar si la luterani, in forme mai „soft”, însă doar rareori la reformați, din pricina icoloclasmului strict al acestora și deloc la evanghelici, care au preluat de la calvini atitudinea față de acuste practici.
Desi distinctia dintre inchinare si venerare este, din punct de vedere teoretic, extrem de importanta in teologia ortodoxă, din pacate cei mai multi preoți nu-și educă enoriașii cu privire la aceasta, ceea ce dovedeste ca, în practica pastorală, ei nu dau prea mare importanta acestei distincții. Ori, conform teoriei, daca un crestin „se inchină” sfintilor (sau relicvelor acestora, ori icoanelor) în loc să le venereze, rezultatul este că au căzut în idolatrie. Banuiesc că preoții se bazează pe îngăduința și condescendența lui Dumnezeu, „slăbiciuni” pe care este evident că credincioșii evanghelici, în „mărinimia” lor ecumenică, nu prea le au față de catolici și ortodocși.
Așa cum reiese din cele de mai sus, această înțelegere a „cultului sfinților” are implicații, cu adăugirile de rigoare, și cu privire la „cultul relicvelor” și la „cultul icoanelor”. Dar despre acestea poate alta data.
First Sunday of Lent
Almighty God,
whose blessed Son was led by the Spirit
to be tempted by Satan:
Come quickly to help us who are assaulted
by many temptations;
and, as you know the weaknesses of each of us,
let each one find you mighty to save;
through Jesus Christ your Son our Lord,
who lives and reigns with you and the Holy Spirit,
one God,
now and for ever.
Amen.
Book of Common Prayer
Scurte consideratii personale despre recent incheiata Conferinta IOTA de la Iasi
Conferinta a fost foarte bine organizata si suportul asigurat de Arhiepiscopia Moldovei surprinzator de profesionist, in ciuda rezervelor unora mai conservatori de acolo fata de IOTA (perceputa ca fiind prea radicala).
Discursul Mitropolitului Kallistos, care poate fi urmatit pe canalul youtube al IOTA, a fost foarte transant si totusi a fost aplaudat la scena deschisa de participantii la deschiderea oficiala a conferintei, la Teatrul National, in prezenta participantilor si a multor personalitati iesene.
Desigur, asa cum era de asteptat, numarul femeilor care au prezentat lucrari in cadrul conferintei a fost mult mai mic decit cel al barbatilor, dar prezentarile lor, cel putin cele la care eu am assistat, si am incercat sa vad cit pot de multe dintre ale lor, au fost substantiale si au nascut dezbateri foarte serioase.
Prezenta observatorilor ecumenici, si a unor prezentari facute de ne-ortodocsi a fost importanta si, din cite imi spunea Paul Gavrilyuk, intr-o scurta convrbire, ceva ce va continua.
In sectiunile legate de ecumenism au fost numai prezentari facute de ne-evanghelici. Desigur, era mai ‘safe’ asa, data fiind tendinta anti-ecumenica din ortodoxia din aceasta parte de lume, dar este ceva ce ar trebui evitat in viitor, din motive de credibilitate.
A fost, pentru mine, o ocazie de a intilni, la mine acasa, o multime de prieteni ortodocsi, din diverse parti ale lumii. Sper ca povestea va continua, caci otodoxia din partea noastra de lume are nevoie de asa ceva ca de aer pentru a iesi dn autosuficienta pe care i-o da statutul de religie majoritara si de aflarea in proximitatea toxica a puterii politice.
Intr-o nota personala, ma bucur ca textul meu, modest, legat de perichoresis in Dogmatica lui Staniloae a fost primit foarte bine.
Doamne-ajuta!
HE Kallistos Ware – Unity and Conciliarity in the Orthodox Church, IOTA Conference, Iasi, 2019
3rd Sunday of Advent – Joy
ALMIGHTY God, give us grace that we may cast away the works of darkness, and put upon us the armour of light, now in the time of this mortal life, in which thy Son Jesus Christ came to visit us in great humility; that in the last day, when he shall come again in his glorious Majesty, to judge both the quick and the dead, we may rise to the life immortal; through him who liveth and reigneth with thee and the Holy Ghost, now ever. Amen.
(source, here)
1st Sunday of Advent
Copyright: hraska / 123RF Stock Photo
A Prayer for the 1st Sunday of Advent
Good and gracious God,
It is never easy to wait…
that may be
why Advent
is so hard for us.
But Loving God,
it is not so hard for you.
You wait for us
to turn from our old ways
toward the life you desire for us.
You wait for us
to admit what we have done,
and what we have failed to do,
so we might be freed
toward the life you know
we can have here on Earth.
But our fears and our failures
get in the way.
We lose sight of hope
and find ourselves
stuck in what we see
as impossibilities.
We lose sight of joy
and wallow in
what is wrong.
We lose sight of love
and focus on the things
that frustrate and anger us.
We lose sight of peace
and bind ourselves up
in the things that divide us.
This Advent season
give us pause to rest,
to wait,
to be still
and know that you are God.
Lend us perspective
this Advent
and call us back to be the people
you created us to be.
As we wait
for Hope Come Down
may we learn to practice hopefulness
and may that hopefulness
teach us to fear less
and love more.
May it strengthen us
and encourage us
as we ourselves
strive to be a people of hope
in a far too fearful world.
Amen.
(Source, HERE)
IX. Crezul creștin – Biserica
Teologul Danut Jemna se apropie de finalul seriei lui de scurte meditatii despre crez, abordind in aceasta tema Bisericii.
VIII. Crezul creștin – Persoana și iconomia Duhului Sfânt
Comentariul teologului protestant Danut Jemna la Crez abordeaza aici sectiunea de pneumatologie a textului patristic sinodal.
via VIII. Crezul creștin – Persoana și iconomia Duhului Sfânt
Persona 