Intre ‘gilceava’ si ‘dialog – Raspuns la textul lui Teofil Stanciu despre ‘teologi’ si ‘intelectuali’ in mediul evanghelic romanesc

Irina Paras – Galceava

Iată, au trecut aproape zece zile de la apariția textului lui Teofil Stanciu la care mă voi referi aici și, așa cum am suspectat că se va întâmpla, el a trecut aproape neobservat, la fel ca și altele asemenea, ale lui și ale altora. Voi încerca, deci, așa cum am promis, să fac câteva considerații pe marginea lui, fără iluzia că efortul meu va avea mai mult succes in inițierea unui dialog decât a avut textul lui Teo.

Am să încep cu o explicație. Sunt o mulțime de ghilimele in titlul meu. Asta nu are de-a face, în acest caz, cu tendința mea înnăscută de a fi excesiv în mai toate exprimările mele (sunt sigur că cei care mă cunosc mustăcesc deja), ci cu faptul că toți acești termeni trebuie calificați, așa cum nu prea face Teo în textul lui. Acesta este obiectivul, extrem de limitat, al textului meu. Să luăm deci lucrurile pe rând.

„Gâlceava”, conform dicționarului, nu este doar o banală ceartă sau o simplă ciorovăială, ci un conflict zgomotos, care riscă să derapeze în violență, inclusiv fizică. Din acest punct de vedere, termenul folosit de Teo în textul lui este mai degrabă o hiperbolă, o figură de stil, menită să atragă interesul cititorului – un soi de captatio, nu o descriere fidelă, obiectivă a raporturilor între cele două categorii de evanghelici. Și, oricât de straniu ar părea, asta nu este nicidecum „de bine”. Dacă ar exista gâlceavă, acesta ar fi mai întâi semnul unei anume dinamici și al vitalității mediului. Inexistența ei nu este dovada spiritului irenic ce stăpânește mediul de care vorbim, ci mai degrabă evidența apatiei care îl caracterizează.

O ciorovăială temeinică, oricât de deranjantă, ar putea fi de asemenea un semn al faptului că cele două categorii de evanghelici de care vorbim aici se iau suficient de mult în serios încât să considere că merită efortul inevitabil pe care îl implică orice conflict. Prin contrast, liniștea relativă care domnește între presupușii beligeranți este mai degrabă dovada indiferenței unora față de ceilalți. In extremis, am putea spune, dacă măcar s-ar putea urî puțin unii pe alții, ar exista o șansă de a se asculta reciproc.

Desigur, pentru un creștin gâlceava poate fi în cel mai bun caz răul cel mai mic, nicidecum idealul, loc predilect rezervat „dialogului”. Acesta presupune în mod minimal, doi interlocutori care nu numai că se iau în serios și se ascultă unul pe celălalt, dar se și respectă în suficientă măsură pentru a presupune bunele intenții ale celuilalt. Acestea sunt însă doar condiții necesare, nu și suficiente. Dialogul autentic presupune un acord asupra înțelesului terminilor de bază și un drum cu dus-întors. Altfel, rezultatul poate fi un „dialog al surzilor”, o absurditate. Dialogul presupune comunicare, ceea ce înseamnă ca nu doar am spus ce aveam de spus, ci am auzit și luat în serios și ceea ce spune interlocutorul. La modul ideal, aceasta ar trebui să conducă dacă nu la o apropiere a pozițiilor lor, cel puțin la o înțelegere mai profundă a diferențelor care îi separă.

Din comparația între descrierea de mai sus și realitatea din comunitatea de care vorbim aici, sper că este evident deja nu numai faptul că în cadrul acesteia nu există un dialog autentic între diferite categorii de evanghelici, ci și motivul pentru care, cel puțin deocamdată, dialogul nu este posibil. Ba mai mult, că nu prea ne pasă de inexistența acestuia. Altfel ne-am obosi  măcar să ne gâlcevim.

Să trecem acum la ceilalți doi  termeni. Nu înțeleg exact de ce a optat Teo în textul lui pentru sensurile tari ale termenilor de teolog și de intelectual. Nu că aceste sensuri elitiste nu ar fi legitime. Dar opțiunea lui pentru ele lasă impresia că vrea să ne complexeze puțin. Desigur, nu ne-ar strica să ne mai zgâlțâie cineva, din când în când, din prea multele noastre certitudini (unul din efectele blestemate ale faptului că evanghelicii sunt copii ai modernității), dar mă întreb, în acest caz specific, cui prodest.

Evagrius Ponticul, unul dintre teologii secolului al patrulea, este creditat cu afirmația: „un teolog este unul care se roagă; iar cel care se roagă este un teolog”. Evagrius folosește aici un sens minimalist al cuvântului teolog, și cred că acesta este la fel de legitim ca și sensul lui maximalist. In acest sens, minimal și spiritual, cred că avem totuși teologi și între evanghelicii români. În același timp, cred că Teo este perfect justificat atunci când deplânge absența între evanghelicii români a unor teologi, în sensul specializat al termenului și, implicit, absența în acest mediu a unor dezbateri teologice consistente și a unor opere teologice demne de a fi luate în serios. Poate că în aceasta am putea identifica o altă cauză a absenței dialogului.

În 2007 publicam în East-West Church & Ministry Report o listă cu 50 de evanghelici români cu doctorate în teologie. Între timp, numărul lor probabil că cel puțin s-a triplat (poate că s-ar merita ca cineva să aducă la zi lista mea), dar asta nu înseamnă nicidecum că evanghelicii romani au produs între timp texte semnificative, demne de a fi luate în serios de reprezentanții celorlalte tradiții eclesiale de la noi. Și, cu toate că există și alte motive, este semnificativ să ne uităm la cât de mic este numărul cărților scrise de autori români în portofoliul editurilor evanghelice. Și aici nu mă refer la opusculele penibile publicate în regie proprie de marii producători de maculatură religioasă ai neamului (dați-mi voie să nu le rostesc numele).

De ce oare nu produc evanghelicii români teologie? Iată câteva posibile motive.

Mai întâi, deținerea unei diplome, inclusiv a uneia doctorate, ba chiar și a uneia de abilitare, nu face din posesorul acesteia un teolog, în vreunul dintre sensurile legitime ale acestui termen. Pentru unii, aceasta înseamnă doar bifarea unei cerințe profesionale și nimic mai mult.

În al doilea rând, unele dintre aceste diplome nu valorează nici cât hârtia pe care sunt tipărite, din pricina calității îndoielnice a școlilor care le-au oferit sau a incompetenței coordonatorilor. Anii cheltuiți pentru a le obține au fost un timp pierdut, și singurul lor folos este fala deșartă a deținătorilor.

În al treilea rând, chiar dacă unele dintre aceste doctorate sunt lucrări de calitate, evaluate ca atare de școli teologice de prestigiu din Vest (ceea ce, oricum, este mai degrabă excepția), după primirea acestora unii dintre autorii lor nu am mai produs nimic semnificativ, pentru că școlile în care predau nu îi obligă la asta, în cazul fericit (din nou, mai degrabă excepția) în care nu au fost eliminați de acolo, pe diverse motive, de către liderii autocratici ai acestor instituții – vă pot pune oricând la dispoziție o listă cu cel puțin 25 de astfel de cazuri numai de la Universitatea Emanuel din Oradea. Si lista poate fi continuată cu altele asemenea, celr mai recente, la care eu însumi am fost martor, fiind cele de la Institutul Teologic Penticostal.

O a patra cauză o reprezintă faptul că unii dintre acești posesori de doctorate, deși au făcut studii serioase, și au stofă de teologi (din nou, mai degrabă o excepție între doctorii evanghelici in teologie de la noi), în loc de a face teologie , îți pierd vremea rostind predicuțe prin diasporă (căci, în definitiv, și ei au o familie de hrănit), ori, mai rău, își irosesc darul și chemarea în zona mocirloasă și urât mirositoare a politicii eclesiale. Dați-mi voie să nu vă dau exemple. Sunt sigur că le știți foarte bine.

În ultimul rând, unii dintre cei vizați pur și simplu nu au vocație sau stofă de teologi. Ei sunt niște simpli foști ingineri (sau foști medici, sau foști economiști, ca să mă includ și pe mine aici) care se întâmplă să fi eșuat, pentru un motiv sau altul, în câmpul teologiei. Între aceștia sunt nume foarte bine cunoscute între liderii evanghelici cu pretenții teologice de la noi (și pe aceștia îi voi lăsa neidentificați). De la ei este inutil să ne așteptăm la o „operă teologică”, pentru că pur si simplu nu au organ pentru teologie. Pot fi buni pastori sau chiar învățători. A fi teolog însă, este cu totul altceva. Și dacă pentru asta este nevoie de școală serioasă, fără vocație, ele vor rămâne fără roade, în sensul teologic al termenului.

Înainte de a trece la ultimul termen din textul lui Teo, dați-mi vie să mai amintesc un lucru, pentru a pune discuția în perspectivă istorică. Dacă ortodocșii de la noi au școli teologice de circa un veac și jumătate (cât de calitative sunt acestea este o altă discuție; dar nimeni nu poate contesta faptul că ortodocșii români au produs teologie, în adevăratul sens al cuvântului – gândiți-vă doar la Stăniloae), evanghelicii au școli teologice de nivel universitar doar de trei decenii. După mine, formarea unei școli de teologie, ăn sensul adevărat al termenului, ca și formarea unor teologi autentici presupune o tradiție și acumulări calitative de cel puțin o sută de ani. Ori, unii dintre noi, evanghelicii care ne pretindem a fi teologi, suntem, din motive care nu țin neapărat de noi, fie niște neterminați, fie niște oameni care au intrat mult prea târziu în formare (în cazul meu, abia după 35 de ani) pentru a putea conta cu adevărat. Asta nu înseamnă însă că suntem inutili. Dacă ne asumăm cu seninătate și smerenie datele providenței, în viața noastră și a comunității noastre eclesiale, putem fi de mare folos, ca niște trepte, și ca niște modele, oricât de imperfecte ar fi ele, la care să se raporteze generațiile viitoare în eforturile lor de a construi ceea ce generația mea nu ar putea realiza, oricât de mult s-ar strădui.

În final, haideți să vorbim puțin și despre „intelectuali” deși pariez că v-am obosit deja. Deci, voi încerca să fiu scurt. Cred că înțeleg de ce Teo a ridicat și în acest sens ștacheta atât de sus, și sunt de acord cu el că evanghelicii români nu au intelectuali în sensul elitist, de cultură înaltă al termenului. In primul rând din pricina anti-intelectualismului si a iconoclasmului care este parte a ADN-ului evanghelic. Dar, în egală măsură, și pentru că, pentru mai mult de o sută de ani, din cei circa 170 de când au apărut pe pământ românesc, în primii 50 membrii lor fiind aproape exclusiv alogeni, evanghelicii și-au recrutat adepții din păturile cele mai de jos, mai puțin educate și înzestrate material ale societății românești. Ca și în cazul teologiei, formarea unei elite intelectuale într-o comunitate cu o asemenea istorie este un proces mult mai lent decât ne-am dori noi.

Mă opresc aici cu considerațiile mele, mulțumindu-i încă o dată lui Teo Stanciu pentru caracterul seminal al textelor lui și invitându-i la dialog consistent și la dezbatere pe cei care pretind că le pasă mult mai mult decât mie de viitorul acestei comunități, de care eu însumi m-am desprins sub raport confesional, din motive pe care le-am explicat deja în mod public, de nenumărate ori.

Fiți binecuvântați!

Ligia Crut – Perceptions on Women in Romanian Evangelicalism: An Interview with Danut Manastireanu

Ligia Cruț – The Romanian evangelical communities have always promoted the idea of discipleship, of the importance of spiritual formation, mostly done in small groups of young people or students. At a certain point in recent history, we also witnessed the formation of women discipleship groups. How did this become a priority for evangelical leaders in Romania? Was there some institutional structure promoting it or was it a local initiative?

Dănuț Mănăstireanu[1] – Let me first set the record straight. Discipleship—the personal formation under the authority of a mentor, is a model that predates Christianity and was adopted into the new religion from Judaism, being the main “mechanism” for the religious formation of new converts. Yet, it was abandoned to a large extent when the Roman Empire became Christian by decree, in the 4th century. In majority Christian contexts, discipleship continued to exist, to this day, almost exclusively in monastic communities.

Evangelicalism appeared on what is today’s Romanian territory in the middle of the 19th century, in the form of the Baptist faith, a Protestant tradition that was born in early 17th century. It was followed at the beginning of the 20th century by other evangelical expressions (Brethren, Pentecostal etc), evangelicals representing today about 2-3% of the entire population.

Now, in reality, as strange as this may sound, given its prominent place in the Bible, the practice of discipleship—as spiritual formation under the guidance of a mentor, has not been viewed as important by Romanian evangelicals until about 50 years ago, when the concept was reintroduced, in a modern form, under the influence of the Navigators—an American evangelical organisation dedicated to disciple making, which started working secretly in Romania in 1976 (I personally became involved with them a year later).[2] They are the ones who introduced women discipleship groups for the first time among Romanian evangelicals. Women groups were then largely disseminated in the country after 1985, through BEE (Bible Education by Extension), a consortium created in 1978 by more than ten Western Christian organisations working in Eastern Europe. BEE was dedicated to the biblical and then theological formation (in secret) of lay leaders for the Evangelical churches in the region, given that clerical formation was heavily controlled by the communist authorities. Women ministry was, from the beginning, part of the core BEE perspective.[3]

I need to add at this point that, because of the pressure put on them by the secret police, the leaders of the Romanian evangelical denominations, were opposed to the discipleship movement described above because it risked to destabilise the already fragile relationship between their communities and the communist regime. At the same time, however, they felt threatened by the growing theological competence and ecclesial authority of the younger leaders formed in the “underground”, which also included women leaders, even if they were not accepted as equal partners in ordained church ministry. For this, and other reasons, we have to clear, women ministry in itself, even if moderately encouraged, and most often ignored, even feared in some cases, has never been a “priority” for Romanian evangelical leaders.

Ligia Cruț – In many women conferences in Romania, some of the keynote speakers are American authors whose textbooks were used along the years as study guides for women groups in the country. One example is Linda Dillow’s book Creative Counterpart. Is there a connection between the women ministry in Romania and the activities of American Christian organisations working in Eastern Europe before 1989 and after?

Dănuț Mănăstireanu – As I explained already, the women ministry in evangelical churches in Romania is largely the result of the work of BEE, which included mission workers from such Western evangelical organisations like the Navigators, Campus Crusade, Operation Mobilisation, International Teams etc. The resources they brought together under the umbrella of BEE were almost exclusively from the West, even if large and dynamic evangelicals movements existed already in other parts of the world, like Africa, Latin America and Asia. These, however, did not have the financial power necessary for the dissemination of the training resources created in those regions, while, at the same time, they themselves continued to depend, financially and otherwise, on Western resources, especially coming from the United States.

To this, we need to add the situation on the ground in Romania. Evangelicalism, even if not new on the world religious scene, is one of the younger religious communities in Romania (which is why they are commonly labelled as neo-Protestants—a false and confusing misnomer). During most of its local history, evangelicalism, which recruited most of its membership from the poor and uneducated strata of society, was heavily persecuted. As a result, evangelicals tended to run most of the time in survival mode. Paradoxically, given the pervading atheist propaganda, things started changing during the communist regime, when the membership in these churches increased significantly and more evangelicals had access to education, including at university level. Yet, at the level of biblical and theological training, there were almost no relevant resources available for the evangelical communities. While the Orthodox community was pursuing quite serious theological education for over a hundred years, the theological schools of the evangelicals, besides being heavily controlled and restricted by the communist regime, were, educationally speaking, barely at high school level. Things started to change slowly, beginning with 1971, following a series of catastrophic flooding, when western organisations finally found the means to introduce in Romania Bibles and religious literature, mostly small booklets, printed in the West. Yet, the level of this material was quite basic. It is perfectly understandable then that what the BEE was able to offer was vastly superior to anything available at that moment in the country.

The book you mentioned, Linda Dillow’s Creative Counterpart, deserves a special comment. The book itself may be easily catalogued as reactionary, as it tried to counteract, from an extreme conservative position, the growing feminist phenomenon in the West, which the author perceived as a real threat. The way in which Linda tries to argue for the traditional hierarchical patriarchal structure of the family verges on heresy, as she postulates it on a supposed hierarchy within the Holy Trinity. Despite all this, the book was a huge step forward for a Romanian evangelical environment dominated by a pudibund spirit, because of the quite explicit way in which the author discusses sexuality. This created a real shock and was an eye opener for many in our context.

Ligia CruțThe history section of Priscila magazine mentions Miriam Charter as the brain of the activities destined to form evangelical women in Romania and Lidia Șchiopu as national BEE leader (an organisation which is still active in today’s Romania). Are Romanian evangelical magazines for women (Priscila, Lydia) autochthonous ‘mirrors’ of the American ideological and theological content or the American influence diminished and changed over the years?

Dănuț MănăstireanuLydia was the first evangelical women’s magazine published in Romania (in 1993), but it was just the Romanian mirror of a German evangelical magazine initiated by Elisabeth Mittelstaedt. In time, it started reflecting more and more the Romanian context and it included progressively more Romanian authors. But it continues to be a foreign magazine published for Romanians, as is the case with many secular magazines.

Priscila, created in 1999,[4]represents a very different case. The idea, born in the mind of Lidia Șchiopu, leader of the BEE women ministry in Romania, was created by a group of Romanian evangelical women involved in the leadership of the BEE ministry, my wife being one of them. As an expression of a foreign-born movement, Priscila unavoidably reflects the core teaching of the movement, including its hierarchical and patriarchal view of gender relations. Alongside it, however, the magazine reveals the pietistic spirit—meaning the individualistic and emotionalist attitude, that is characteristic to Romanian evangelicalism. So, what we have in the magazine is a mixture. And, of course, things are constantly evolving. Recently, a close friend who was recently invited to contribute to BEE women conferences, and who is committed to a softer version of egalitarianism, shared with me about the eagerness of the younger participants to hear a different perspective on womanhood—one that is still conservative and evangelical, but which elevates the dignity of women not as dependent on men, but as beings who share fully in themselves the image of God. I am hopeful that, slowly, as the older generation of leaders is handing in the baton to younger leaders, we will see more enlightened views developed in this community.

Ligia Cruț – The presentations made by Romanian leaders at evangelical women conferences seem to follow a prescribed pattern. They promote the idea of a domestic model in which a virtuous wife gladly accepts her (secondary) role in the hierarchy, and flourishes under the ‚shadow” of their supposedly benevolent husband-leaders. Is this kind of family arrangement rooted in the patriarchal tradition in Romania, or it is an import of the American complementarian perspective?

Dănuț Mănăstireanu – Let us first clarify some terminology here. American evangelicalism is divided between two perspectives on gender relations: complementarianism and egalitarianism. Both labels are in fact misnomers, which is symptomatic of the conceptual imprecision that dominates the “evangelical mind”.[5] Egalitarians are theological progressives, who argue that any hierarchy, especially in relation to gender, is a consequence of Adam’s fall, and thus needs to be eliminated in the light of the redeeming work of Christ.

The so-called “complementarian” position, which is held by more conservative evangelicals, argues for a strictly hierarchical order of reality—God, man, woman, children—which applies to both the family and the church, if not even society, and is supposedly part of God’s initial plan for creation, before Adam’s fall. It also includes very strict definitions of gender roles, men being called to be leaders and bread-earners, while women are meant to be wives and mothers, fully and gladly submitted to the authority of their husbands. Sometimes, as we have seen with Linda Dillow, complementarians tend to argue that this hierarchical and patriarchal view is a reflection of the supposed hierarchy in the Holy Trinity which, in some extreme versions also includes the strange idea of divine maleness (!?!). Such strange views have been declared heretical by the ecumenical councils of the Church in the first Millennium. Yet, given the low historical awareness of evangelicals, most of them seem to have no idea how consequential such theological misgivings really are.

“Complementarian” is a misnomer because anybody in their right mind, whether Christian or not, would agree that men and women are complementary to each other: genetically, anatomically, psychologically and in almost every other way. This is similar to the status of the idea of perfect equality of dignity between men and women, as rooted in humans being created “in the image of God”, which is held by both conservatives on the right and progressives one the left. So, again a misnomer.

The Navigators, Campus Crusade and the BEE, being very conservative theologically as organisations (even if there were individual exceptions among them) have consistently promoted in Eastern Europe the “complementarian” position. On the other side, this fitted perfectly in the traditional patriarchal structure of the family in Romania, including in the evangelical community.

Ligia Cruț – Sally Gallagher talks in one of her articles on the marginalisation of American evangelical feminism about the role played by evangelical institutions—denominational offices, theological schools, journals, which are generally dominated by complementarian men—in silencing feminist debates in this ecclesial tradition. Is there, do you think, a similar dynamic at work in Romanian evangelicalism?

Dănuț Mănăstireanu – As you well know, there are no feminist voices in Romanian evangelicalism, not even minority ones. That does not mean, however, that there are no feminist sensitivities among evangelical women in Romania, especially among those who have higher levels of education and who occupy positions of authority, professionally or in the business world. Yet, even within that elite group feminism does not have a very good name, which is probably true also at the level of the entire Romanian society. One of the reasons, besides the domination of complementarianism in the evangelical environment, which I have discussed above, may be the fact that the extended family is still a reality in the traditional Romanian society, and feminism might be perceived as a disruptive threat. This is, of course, just a hypothesis, which needs to be tested through serious sociological studies.

As to the role of the Romanian evangelical institutions and of their (exclusively male) leadership in the preservation of the patriarchal and implicitly anti feminist status quo within this particular ecclesial tradition, there is no doubt for me that this is the main cause of the current resistance to feminist ideas.

What is even worse, is that often women themselves, especially those in the older generations have incorporated to such an extent the hierarchical complementarian propaganda, that they seem to be even more fierce defendants of the oppressive patriarchal system that dominates this religious tradition. These women seem to really be affected by the Stockholm syndrome.

Ligia Cruț – You have never made a secret of your aversion towards the model of femininity that dominates Romanian evangelicalism. Has this always been your position, or you have gone through a “conversion” process which turned you into the feminist theologian that you are now?

Dănuț Mănăstireanu – I grew up in a fundamentalist evangelical environment and I have incorporated initially much of the baggage that comes with it: a literalist way of engaging with the Bible, a religious exclusivist spirit, an obsession with proselytising, and also a hierarchical view of the family and of gender relationships, among many other things.

I had, however, the chance of meeting at crucial points in my life some providential people who challenged my perspective and made me change progressively, in very significant ways. One of the important areas of change in my thinking was related to gender. During my theological studies, in the early nighties, I have expanded my understanding of Christianity and I became more sacramental, more liturgical and more historically rooted than any version of evangelicalism would ever be, which prompted me to migrate towards the Anglican ecclesial tradition, which I joined formally, through the sacrament of confirmation, more than ten years ago, in the Anglican Church in Bucharest.

Even before that happened, I started wrestling personally with the issue of women ordination to priesthood, which was a settled matter already in the Anglican Communion. I found myself resisting this idea, on hermeneutical grounds. One of the basic principles for a correct interpretation of the Bible is the principle of “historical precedent”. According to it, if a theological idea or an ecclesial practice is new, and without a precedent in church history, as it seemed to me was the case with women ordination, according to that principle it should be viewed with extreme suspicion. Or, the apostles of Jesus were all men. Also, it seems, there was no precedent of ordinationsof women to priesthood in the history of the church, until mainline Protestants started practicing it in the 20th century. True, some women were ordained as deacons in historical times, both in Orthodoxy and Catholicism, but even that practice disappeared in the meantime.

As I pursued this line of study, I started to realise some things I did not know. According to the apostle Paul himself, Jesus had a woman apostle (even if she was not one of the twelve). Her name was Junia. There was also a couple that Paul mentions, Aquila (a man) and Priscila (a woman), who are both called apostles in the Bible. That was the first crack in my system. Then I discovered Augustine’s misogyny, and the way in which his gender theology was influenced by his life of sexual debauchery before conversion (which he more or less consciously blamed on women). When this distortion was coupled with his Neoplatonic understanding of reality, it became in the hands of this genius of the ancient world a powerful system which impacted the church to this day. From here to the obliteration of historical facts indicating that the ordination of women as priests was a practice of the early church is just a little step. After all, history is always written by the victors.

I could go on and on, as the process is continuing, but I will stop here. It is my conviction that the church has missed a lot when it chose to marginalise women in the life of the church. I believe the time has come for a removal of this injustice. And I am committed to make my modest contribution to this process, by supporting and encouraging women to have their voices heard in the church and in society. The world would surely become a better place if that happened.

________________


[1]Dănuț Mănăstireanu is an Anglican theologian living currently in Glasgow, United Kingdom. He edited, together with Dorin Dobrincu, a massive collective volume on Romanian evangelicalism, published in 2018 by Polirom.

[2] Dave and Sheri Grissen.One Life to Live. n.p., n.e., 2018. 264-303.

[3] Dave and Sheri Grissen.One Life to Live. n.p., n.e., 2018. 341-345.

[4] See, http://www.revistapriscila.ro and http://www.casapriscila.ro. Web. 06.03.2020.

[5] See Mark A. Noll. The Scandal of the Evangelical Mind, Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1994, where the author, one of the most respected evangelical historians, laments: “The scandal of the evangelical mind is that there is not much of an evangelical mind.”

NOTE: This interview is part of a doctoral research that my friend Ligia Crut has done during the last three years, on perceptions of the body and sexuality in Romanian and American evangelicalism. The purpose of the interview was to cover some areas that are too recent to be covered in analytical literature.

Kurt Tillman – A Tribute to Don ‘Bubba’ Church (1934-2020)

This is how I last saw Don Church, in 2016, at Wheaton College

That Don Church (‘57) matriculated at Wheaton College in the fall of 1953 is something of a miracle. And the miracles continued to grow in size and impact throughout the remainder of his 85 years on this earth.

Shortly after his graduation from Wheaton and marriage to Ann Stromberg (’56), Don began doing a series of tasks around the Athletic Department for his former coach and mentor Harv Chrouser. What began with sweeping the floor of Coray Gym and scouting football games grew into a 35 year career as a coach (football, track & field and cross country) and faculty member in the Physical Education Department.

Along the way, Don and Ann had three sons, David (’81), Andrew (’84 and Thomas (’86). For 18 years Don devoted his summers to work at Honey Rock Camp. Beginning in 1968 he led multiple track and field teams to compete in Mexico, Africa and behind the Iron Curtain. He also launched a number of international initiatives at the college, including the Faculty Mission Project, the European Summer Study Program and the Timothy Project, that significantly deepened Wheaton’s engagement with the Global Church. Don’s status at Wheaton evolved from tenured faculty to treasured teacher, coach, mentor and catalyst.

Why do I suggest that all of these circumstances can be characterized as miracles? Because Don was severely dyslexic. All of his life he struggled mightily to read. His grades at every level of school hovered barely above the minimal requirement to pass grade levels or graduate. Don often said that until his dyslexia was diagnosed in his 30’s he simply believed that he was stupid.

By God’s grace, Don’s struggles gave him a deep empathy and compassion for the circumstances of others, be they students, faculty, staff, internationals or anyone else he met. Also in his 30’s Don grew to more profoundly realize that he was a beloved child of God.

For many, an encounter with Don felt like an embrace from the Father. In conversation, his curiosity and enthusiasm would build, his eyes would shine, his eyebrows would start to arch, and his Kansas drawl would grow excited. Inevitably his exhortation would end with “you know God is good, he REALLY loves you”.

Most of us believe that last sentence is true, but for many of us it is difficult to let that theological conviction fully infuse our daily lives and experience. For reasons I still can’t explain, that truth seemed to pervade Don’s every waking moment.

I believe Don’s greatest gift was that of encouragement. It is a humble gift, but Don used it faithfully to open the eyes and hearts of others to the miraculous love of God.

Femeia – Binecuvintare sau blestem (2)

(sursa imaginii, AICI)

Cum stăm cu feminismul? Complementarism vs. egalitarism

La argumentele de mai sus aș putea adăuga multe altele, dar scopul meu nu este de a vă convinge că eu sunt cel care are dreptate în disputa cu adepții misoginismului eclesial. Asta ar fi o veritabilă pierdere de vreme, căci trăim într-o perioadă în care valoarea de piață a argumentelor raționale a scăzut aproape la zero. Scopul meu aici este mai degrabă acela de a arăta că feminismul, cel puțin în unele dintre formele sale, nu este incompatibil cu credința creștină și cu respectul pentru adevărul Bibliei, atunci când aceasta este interpretată corect.

Sunt conștient de faptul că termenul folosit mai sus naște reacții viscerale la bărbații a căror identitate este, se pare, atât de fragilă încât la auzul acestui cuvânt sunt cuprinși de teama că din pricina lui și a ceea ce el reprezintă își vor pierde curând privilegiile și statutul de stăpâni absoluți, în familie și în biserică. Din fericire, în societate le-au pierdut deja, sper că definitiv. Teama de care vorbesc aici este explicabilă sub raport psihologic. Straniu este faptul că foarte multe femei din mediul evanghelic, și nu numai, inclusiv dintre cele mai educate, resping în mod la fel de irațional acest termen. În parte este vorba de ignoranță. Este normal să ne temem de ceea ce nu cunoaștem. În plus, societatea românească este în mod tradițional una conservatoare. Așa fiind, chiar și în spațiul secular ceea ce se știe în mod curent despre feminism este mai degrabă prin prisma expresiilor sale extreme (gen Pu**y Riot) sau a rădăcinilor marxiste ale mișcării. Mai grav este însă că multe femei creștine par să fie captive sindromului Stockholm – care descrie fenomenul straniu prin care ostaticii se îndrăgostesc de gardienii lor. În acest caz specific, femeile care sunt victime ale sistemului patriarhal devin apărătoare ale opresiunii care le dezumanizează și le transformă în membre de mâna a doua în societate și în biserică. Iar argumentul suprem ale femeilor credincioase este că, zice-se, acesta ar fi planul lui Dumnezeu, din veșnicii.

Acest argument este sursa unui întreg complex de nedreptăți în lumea actuală. Așa cum bine spunea fostul președinte american Jimmy Carter într-un articol recent: „În formele ei cele mai dezgustătoare, ideea că femeile trebuie să se supună dorințelor bărbaților justifică sclavia, violența, prostituția forțată, mutilarea genitală, precum și legi care omit caracterul penal al violului.” Tocmai de aceea, Grupul Bătrânilor, din care Carter face parte, a afirmat nu demult: „Justificarea discriminării împotriva femeilor și a fetelor pe baza religiei sau a tradiției, ca și când aceasta ar fi prescrisă de Autoritatea Supremă, este inacceptabilă.” Așa cum spunea Sarah Bessey, autoarea cărții Jesus Feminist, „patriarhia nu este visul lui Dumnezeu pentru umanitate”.

În lumea evanghelică, mai ales în spațiul american, se confruntă două modele cu privire la relațiile de gen: complementarismul și egalitarismul. Trebuie să spun, dintru început, că cele două etichete sunt înșelătoare, nu neapărat prin intenție, ci mai degrabă din pricina superficialității cu care este tratată rigoarea intelectuală în această tradiție eclesială în ansamblul ei, și mai ales pe tărâm american. De aceea eu refuz să mă identific cu una sau cu cealaltă, deși, ca să fiu sincer până la capăt – și de ce n-aș fi? și așa nu mai am nimic de pierdut – dacă aș fi silit să aleg una dintre ele, aceea cu siguranță n-ar fi eticheta complementaristă. De ce sunt acești termeni inadecvați? Pentru că orice om normal va recunoaște că bărbații și femeile nu sunt ființe identice, ci complementare: sub raport genetic, anatomic, psihologic etc.; și că ei/ele sunt, de asemenea, egali/egale în valoare și demnitate, ca ființe care poartă, împreună și separat, chipul lui Dumnezeu. Diferența dintre ele este în altă parte, și are de-a face cu ideologiile care le inspiră.

Complementarismul promovează un model ierarhic al lumii, al bisericii și al familiei – Dumnezeu, bărbatul, femeia, copiii – conform faimoasei ilustrații a umbreluțelor creată de Bill Gothard, care continuă să facă valuri în ciuda faptului că autorul ei a fost dovedit ca vinovat de abuzuri sexuale. Perspectiva este una strict ontologică. Ideologia complementaristă forțează exegeza textului biblic legat de căderea lui Adam, din Genesa 2, încercând să argumenteze că ierarhia în cuplu și statutul subordonat al femeii sunt parte a planului etern al lui Dumnezeu, nu efecte al căderii. Cu alte cuvinte, ele ar fi o binecuvântare, nu un blestem. Implicațiile unui asemenea aranjament domestic sunt copleșitoare. Potrivit acestui model, demnitatea femeii este legată de statutul ei (subordonat) de soție și mamă. Nu este de mirare că adepții (și adeptele) ierarhiei familiale reduc rolul femeii la grija ei pentru cratiță și pelinci, îndemnând-o să nu se tot plângă de lipsa de sens a acestor rutine, ci să o poarte ca pe o medalie. Ușor de spus (de către bărbați), nu-i așa?

Complementarismul nu are prea multe de oferit femeii necăsătorite, divorțate, văduve sau fără copii. O asemenea înțelegere a rostului lumii nu lasă prea mult loc nici pentru femeia de carieră, care este acuzată de faptul că pune propria împlinire, profesională sau de alt gen, deasupra responsabilității ei pentru soț și copii. Desigur, atunci când bărbatul face lucrul acesta, el este total îndrituit la așa ceva, căci, zice-se, așa a voit Dumnezeu să fie. Este atunci o surpriză să aflăm că, după unii complementariști Dumnezeu ar fi bărbat? Dacă este așa, încep să mă întreb cum ar arăta o lume în care Dumnezeu este femeie. Sincer să fiu, cred că mi-ar plăcea mai mult decât lumea unui Dumnezeu misogin.

Una dintre consecințele acestei perspective este ideea ca rolurile de gen sunt prescrise, „de la Dumnezeu citire” și imuabile – bărbatul este chemat să fie cap, șef (stăpân?), iar femeia are menirea de a fi subordonată, supusă, la locul ei (de jos). Același aranjament ierarhic ar fi, după complementarieni, idealul prescris de Dumnezeu în biserică, ba chiar și în societate.

Egalitarismul este poziția adoptată de evanghelicii înclinați mai spre stânga evantaiului teologic, cei numiți, cu dispreț, „progresiști” de către conservatorii (sau mai degrabă „reacționarii”?) complementariști. Potrivit acestei concepții, ierarhia domestică este rezultatul căderii și eliminarea ei este parte a răscumpărării dobândite prin jertfa lui Cristos. Mai mult, după unii egalitariști, orice formă de ierarhie – socială, eclesială, familială, fie ea și benevolentă, este un blestem și rezultat al stricării lumii. Prin crucea lui Cristos și în numele acesteia, omul are șansa de a participa alături de Dumnezeu la efortul de a restaura lumea conform planului inițial al lui Dumnezeu.

Ideologia egalitară are și ea riscurile ei. Dorința de a elimina efectele opresive ale ierarhiilor mi se pare legitimă. Dusă însă la extrem, ea riscă să oblitereze distincția, esențială din punct de vedere teologic, între Creator și creație, și de asemenea să conducă la relativism. Ea face, de asemenea imposibilă o ierarhizare a competențelor. Abordarea mai consecvent cristologică a acestei dispute, sugerată mai sus, ar putea aduce mai mult echilibru și ar putea preveni excesele ideologice implicite ale fiecăreia dintre aceste poziții.

Patriarhalismul – modelul unei lumi dominate de bărbați și devenită astfel o lume misogină, este, din fericire, nu starea normală, ci rezultatul trist al neascultării lui Adam. Este o lume a nedreptății, în care femeia poartă mereu o povară dublă față de bărbați, o lume a violenței sexuale și domestice, o lume în care la muncă egală femeia este aproape întotdeauna plătită mai puțin.

Despre „puritate”, versiunea patriarhală

În spațiul religios, fie el eclesial sau para eclesial, acest mod de organizare a lumii a dat naștere unei aberații fără egal care poartă numele pervers de „cultura purității”. Se poate ca unii dintre cititorii acestui text să fi citit cartea lui Joshua Harris Adio amoruri? și să fi auzit despre felul în care, nu demult, autorul s-a dezis de ideile promovate în acea carte, vândută in America în milioane de exemplare și care a dat naștere în acel context la o adevărată isterie a „purității” (alături de o multitudine de mărfuri asociate – inele, tricouri, baluri, legăminte ale „purității” – o piață de milioane de dolari; căci vorbim de America, unde și religia este pe bani).

Despre ce este vorba de fapt? În contextul acestei mișcări, „puritatea” nu se referă conceptul biblic de curăție a vieții, în toate aspectele ei; și cu atât mai puțin la cel de sfințenie, de punere deoparte pentru Dumnezeu. Această „cultură a purității”, are un sens explicit sexual, și se referă strict la virginitate; mai precis, la virginitatea fetelor (aceea a băieților se pare că nu prea contează – ei oricum nu au nici un himen de protejat ca să rămână intact). În cest context, fetele sunt încurajate să facă un legământ de puritate, potrivit căruia își vor păstra virginitatea genitală până la căsătorie. În realitate era vorba de un efort de excizare, până la căsătorie, a identității de gen a fetelor, oricare ai fi fost manifestările acesteia, nu doar a celor de natură sexuală. Desigur, așteptarea – absolut aberantă – era ca după nuntă aceleași fete să se transforme, peste noapte, din ființe asexuate placide, în adevărate tigrese în patul conjugal.

Există aici, de asemenea, în mod implicit o anume expresie a „teologiei prosperității”, căci promisiunea era că răsplata inevitabilă a păstrării de către fete a virginității avea să fie, metaforic vorbind, un cavaler pe cal alb, o căsnicie împlinitoare și o sexualitate debordantă.

Mai mult, fetele erau făcute responsabile de protejarea „purității” băieților, care, în calitatea lor de ființe slabe de înger, puteau fi atrași cu ușurință în ispită de imaginea vreunei forme feminine mai atrăgătoare. Rezultatul final este unul năucitor. Sexualitatea, respectiv mutilarea acesteia, devine o obsesie permanentă pentru adepții acestei mișcări. Femeia este redusă la imaginea de ispită diabolică (în esență, aceea de prostituată), iar bărbatul este transformat într-o ființă caricaturală, un fel de fiară aflată permanent în călduri, și incapabil de a se controla, motiv pentru care femeile ar trebui să-i protejeze de animalul din ei. Iar dacă acest efort nu dădea roade, ghici cine era vinovatul (sau mai degrabă vinovata)? Să nu ne mirăm, deci, că această modă americană a sfârșit lamentabil, ca mai toate celelalte dinaintea ei (vă mai amintiți de Promise Keepers, de WWJD, de rugăciunea lui Iabeț?). Problema este că părem a nu învăța nimic din toate aceste experimente religioase ratate.

Totuși, m-ați putea întreba, oare critica adusă acestei mișcări (în mod pervers numită cultură a „purității”) nu ar putea deveni, la un moment dat, un mod la fel de pervers de promovare a relativismul moral și a promiscuității sexuale? Teoretic vorbind, lucrul acesta este posibil, dar nu cred ca este așa în mod necesar. Cât despre modul în care puritatea – ca îndepărtare de necurăție, sub toate formele ei, dar mai ales sfințenia – înțeleasă ca viață trăită înaintea lui Dumnezeu, ar putea fi cultivate în viețile tinerilor, și ale noastre ale tuturor, acesta este un subiect mult prea complex pentru a merita să fie tratat în fugă, într-un colț de articol. Rămâne, deci, pentru altă dată.

Expresii neaoșe

Dar ce legătură au toate acestea – complementarismul vs. egalitarismul; „cultura purității” etc. – cu noi aici în România? Dați-mi voie să vă explic. Contextul evanghelic românesc este puternic influențat de tot ceea ce se întâmplă în spațiul evanghelic american. Și aceasta, de cele mai multe ori, chiar dacă nu întotdeauna, cu cele mai sincere și nobile intenții. Dar explicația de bază a acestei influențe nu are de-a face nicidecum cu dinamismul spiritual al acelui spațiu eclesial – de altfel îndoielnică, mai ales acum în era Trump – ci mai degrabă cu atotputernicul dolar. Ca să dau doar două exemple, acest mecanism economic explică, între altele, faptul că, în ciuda relativei lor irelevanțe culturale, cărțile autorilor americani domină piața editorială românească. Tot de acolo provin fondurile financiare care susțin școlile teologice evanghelice de la noi; cu un preț, desigur. Și aici se aplică, vorba lui Wurmbrand, „regula de aur – cine are aurul, face regulile”.

Așa fiind, credeți că este o simplă coincidență faptul că evanghelismul românesc este dominat de un complementarism rigid și intolerant, care încearcă să reducă la tăcere orice sensibilități feministe, atât ale femeilor, cât și ale bărbaților, exact ca și în evanghelismul american? Sau că structurile ierarhice care domină bisericile noastre pot fi explicate doar pe baza conservatorismului patriarhal din societatea românească tradițională ori a misoginismului eclesial ortodox care are rădăcini în dualismul neoplatonic? Eu zic să vă mai gândiți.

Unul dintre vehiculele principale în promovarea în context românesc a unui complementarism agresiv, care, e drept, s-a pliat perfect peste patriarhalismul și dualismul ontologic tradițional din bisericile noastre, o reprezintă organizațiile evanghelice occidentale implicate în România încă din anii 70 ai secolului trecut. Ele sunt cele care au promovat ideea că, zice-se, potrivit Bibliei, rolul „înalt” al femeii este aproape exclusiv în spațiul domestic și că ele ar trebui să fie supuse bărbaților și mulțumite de acest statut. Dacă vă îndoiți, citiți revistele noastre evanghelice pentru femei. Mă întreb uneori, de ce ar trebui să fie femeile noastre așa de bucuroase? Oare se putea să fie și mai rău? Sigur, se putea, așa cum știe foarte bine orice optimist. Dacă Dumnezeu le-ar fi pedepsit (căci, evident, după unele teologii, asta este oricum preocuparea lui principală) dând lumea pe mâna lor ar fi fost vai și-amar de capul lor.

Prin contrast, aceleași organizații ne-au învățat că rolul „biblic” al bărbatului este să fie șef. Peste tot. Din fericire nu avem reviste evanghelice pentru bărbați, care să ne învețe să fim mulțumiți cu asta, oricât de greu ne-ar fi. Dar cred că, spre deosebire de femei, noi nu prea avem nevoie. Ne descurcăm și singuri. Oricum, e clar, povară grea i-a căzut bărbatului la împărțeală. Mă întreb, dacă Adam nu mușca din… piersică, ce s-ar fi ales de el, săracul? Mă tem ca ar fi fost promovat la „munca de jos”: schimbatul pelincilor, curățatul toaletei, spălarea vaselor și alte asemenea munci „nobile”. Ferească Dumnezeu!

Cu siguranță că nu promovarea acestor „sublime” învățături a fost obiectivul principal al organizațiilor de care vorbeam mai sus. În virtutea caracterului universal al Bisericii lui Cristos, misionarii occidentali, cărora eu însumi le datorez enorm de mult din ceea ce sunt astăzi, au venit aici pentru a ne da o mână de ajutor: în cunoașterea aprofundată a Scripturilor – fie ea și într-o formă care nu era radical diferită de fundamentalismul nostru neaoș; în ucenicie – chiar dacă uneori ceea ce propuneau ei erau abordări mai degrabă mecanice, de tip franciză legate de formarea spirituală; în mărturia creștină – chiar și cu riscul de a cădea uneori în prozelitism; și în multe altele. Destule dintre roadele acestei slujiri sunt demne de respect si apreciere. Dar cu siguranță nu toate. Cu cele mai bune intenții, și adesea în mod inconștient, prietenii noștri din vest au adus cu ei, alături de evanghelie, o mulțime de „bagaje” culturale care au făcut mai mult rău decât bine. Desigur, vina este nu doar a lor, că le-au adus, ci și a noastră, că le-am acceptat, din lipsă de discernământ și maturitate.

Privind spre viitor

Înainte de a încheia, trebuie să mă opresc puțin pentru a face un act de dreptate. Trebuie să recunosc deschis, și cu bucurie, faptul că în ciuda spiritului strict ierarhic și patriarhal, ba chiar misogin, care domină sub raport instituțional comunitățile noastre eclesiale, există deja în jurul nostru o minoritate creștină inteligentă și articulată care a depășit această polaritate și care explorează în mod curajos, în lumina sensibilităților feministe amintite mai sus, un alt tip de relații între bărbați și femei – privite mai degrabă ca parteneriate între egali, în care rolurile de gen nu sunt considerate ca fiind prescrise „de sus”, ci sunt negociate în permanență, în funcție de înzestrările fiecăruia și de schimbările rapide ale contextului în care trăim. În acestea, și aceștia, îmi pun eu speranța, dacă este ca evanghelicii să aibă vreun viitor în context românesc.

După toate cele discutate mai sus, ar merita să ne întrebăm cum am putea ajunge la o abordare mai matură și mai nuanțată a relațiilor de gen, pe care le discutăm aici. Iată mai jos câteva sugestii generale, care s-ar putea aplica la fel de bine oricărui alt subiect disputat.

  • punctul de pornire ar trebui să fie conștientizarea propriilor noastre orbiri și prejudecăți, căci, vorba cuiva, „orice punct de vedere este doar o vedere dintr-un punct”;
  • al doilea pas ar putea fi deschiderea către alte perspective decât a noastră – audiate et altera pars, spuneau latinii: către cea egalitaristă, dacă suntem complementariști, ori către cea feministă, dacă suntem bărbați etc.;
  • pentru că suntem creștini, și Scriptura este sursa noastră principală pentru înțelegerea realității, ar trebui să ne întrebăm dacă inclinația noastră de a privi Biblia ca pe un rețetar menit sa dea răspuns la TOATE întrebările noastre este una legitimă;
  • apoi ar trebui să ne punem întrebarea dacă modul nostru foarte individualist de a interpreta Scriptura nu este influențat mai degrabă de raționalismul modernității decât de gândirea biblică, și dacă este așa, poate ar trebui să aruncăm din când în când o privire la felul în care au înțeles Biblia Părinții Bisericii, scolasticii, reformatorii sau liderii marilor treziri (acesta este sensul primar al conceptului de „tradiție”); și, last but not least,
  • ar merita, poate, să ascultăm ce au de spus despre aceste lucruri și diverse surse extra biblice, precum arta, filosofia, știința și altele asemenea.

Vine o vreme, și cred că acum a și venit, când trebuie să ne uităm în urmă și să alegem ce anume din toate acestea este valoros și trebuie păstrat, ba chiar îmbogățit și dus mai departe; precum și care sunt lucrurile noi cu care ar trebui să ne înzestrăm. Criteriul esențial, sugerez eu, ar trebui să fie măsura în care acestea reflectă principiile împărăției lui Dumnezeu, acelea despre care ne-a vorbit Cristos în predica de pe munte. Pe celelalte oricum le va mistui în ziua judecății focul care va pune la probă slujirea oricărui om. Fie să auzim atunci, fiecare dintre noi, chemarea Domnului: „Vino, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” Așa să ne ajute Dumnezeu!

(Adaug mai jos, pentru cei interesați, întreg textul in format PDF.)

Femeia – Binecuvintare sau blestem (1)

(sursa imaginii, AICI)

Trăim într-o lume a bărbaților

Nu cred că există astăzi în mediile creștine, mai ales în cele evanghelice, o temă mai controversată decât aceea legată de locul femeii în biserică și în societate. Poate cu excepția homosexualității; iar între cele două teme există o legătură, care însă nu face obiectul acestor rânduri.

Cea mai mare parte a istoriei umane, din cele mai vechi timpuri pentru care avem dovezi documentare și până astăzi, a stat sub semnul patriarhatului. Lumea în care trăim a fost mereu o lume a bărbaților – una construită de bărbați, pentru bărbați, în care femeile și copiii își găsesc locul doar în calitatea lor de ființe necesare, dar în mod inevitabil secundare, auxiliare, de suport, în raport cu bărbații. Foarte probabil că cei care sunt familiari cu textul biblic se vor gândi imediat la afirmația din Genesa 2:18, „am să-i fac [bărbatului Adam] un ajutor potrivit”. Iar ajutorul, se știe, este secundar în raport cu cel ajutat. Totuși, niciunui bărbat nu pare să-i treacă prin minte faptul că afirmația din text ar putea însemna și că, fără femeie, bărbatul este un neajutorat. Și că, deci, după ce s-a jucat puțin cu prototipul, Creatorul și-a spus îngândurat în barbă: „Cred că pot să fac ceva și mai bun.” Și a creat femeia. Iar din reacția lui Adam la vederea Evei putem trage concluzia că și el a fost de acord că rezultatul era unul foarte bun. Nu vi se pare interesant că o asemenea interpretare nu a captivat niciodată imaginația lumii teologice, una prin excelență a bărbaților? Dincolo de glumă, expresia evreiască ce descrie în textul scriptural rolul femeii, ezer kenegdo, înseamnă de fapt „cea care i se potrivește” și aceasta nu implică nicidecum ideea vreunei ierarhii, fie ea ontologică sau funcțională. Aceasta apare ulterior, ca rezultat al căderii, din pricina căreia a fost necesară jertfa lui Isus Cristos.

Pentru orice credincios autentic, ceea ce spune textul Scripturii este important și normativ. Ceea ce complică însă lucrurile este faptul că Biblia este o scriere veche, de a cărei elaborare, ea însăși fiind rezultatul unui proces complicat, ne despart câteva mii de ani, iar diversele cărți care o compun reflectă culturi radical diferite de cele contemporane. De aceea înțelegerea unor asemenea texte este complex și presupune o formare intelectuală specifică, dar și un anume nivel de maturitate, precum și o carismă specială, aceea a didaskaliei. Tocmai de aceea a lăsat Dumnezeu ca doar unii dintre noi să fie învățători. Oricât de puțin ne-ar plăcea lucrul acesta, învățătura despre „preoția universală”, la care noi ținem atât de mult, nu presupune nicidecum faptul că oricare dintre noi este îndrituit să-i învețe cu autoritate pe alții.

Așa fiind, haideți să abordăm lucrurile cu o oarecare modestie teologică, oricât de greu ni s-ar părea asta, și să ne aplecăm în cele ce urmează asupra câtorva chestiuni care ar trebui să influențeze interpretarea textelor biblice relevante cu privire la locul femeii în societate și în comunitățile de credință.

Mai întâi, este evident că lumea în care au fost scrise cărțile adunate mai târziu în canonul Bibliei a fost una dominată de bărbați, în care statutul femeii a fost de cele mai multe ori unul subordonat, iar uneori chiar subuman. Unii dintre cei vechi chiar s-au îndoit că femeia ar avea suflet, iar Toma de Aquino se întreba dacă nu cumva femeia este rezultatul unui defect al materialului genetic, și, ca urmare, doar un produs imperfect, în raport cu bărbatul, care ar fi prototipul ideal. V-ați întrebat vreodată cum este posibil ca toți cei circa 40 de autori ai cărților Bibliei să fi fost bărbați? Cu posibila excepție a Cântării cântărilor (o carte scrisă în mod explicit din perspectiva unei femei), care și aceea a fost acceptată în canonul iudaic după nesfârșite dezbateri, poate și fiindcă a fost atribuită unui bărbat, Solomon. Ca să nu mai vorbim de natura ei explicit sexuală (considerată a fi prea mundană pentru o carte „sfântă”). Dar și pentru aceasta au găsit rabinii o soluție, erotismul ei fiind ocultat de o interpretare exclusiv alegorică, uneori de un penibil desăvârșit.

În antichitate, femeia era esențialmente proprietatea bărbatului, care putea face cu ea ce poftea, așa cum făcea cu celelalte posesiuni ale sale. Tocmai de aceea proprietatea era moștenită pe linie bărbătească, femeile nu prea contând în această chestiune. În ciuda unor rare excepții, acesta a fost și statutul femeii israelite, pe tot parcursul Vechiului Testament. Dimensiune economică a „familiei tradiționale” așa cum este ea prezentată în textul biblic este complet ignorată de cei mai mulți cititori contemporani ai Bibliei. Legea lui Moise a încercat să stabilească anumite limite puterii discreționare a bărbaților, așa cum au încercat să facă, într-o oarecare măsură, și alte sisteme legale din perioada aceea (precum Codul lui Hammurabi). Dar echilibrul a rămas în permanență și în mod decisiv în favoarea bărbaților.

Mai mult, putem spune că Dumnezeu însuși, fără neapărat a binecuvânta acest sistem patriarhal, s-a adaptat acestuia, în procesul de maturizare spirituală a poporului său. Isus recunoaște acest lucru atunci când afirmă că legile veterotestamentare legate de divorț, care îi favorizau în mod explicit pe bărbați, au fost date „din pricina împietririi inimii lor”, nu pentru că aceasta ar fi fost intenția originară a Domnului. Eu numesc acest principiu „condescendența lui Dumnezeu” (Gregory Boyd preferă să-i spună „principiul acomodării”) și el este probabil cel mai neglijat aspect privitor la înțelegerea naturii revelației în hermeneutica evanghelică.

Principiul respectiv explică, fără însă a justifica ori a sanctifica sub raport dogmatic, motivul pentru care toți cei doisprezece apostoli ai lui Isus au fost bărbați. Ce facem însă cu situația femeii apostol menționată de Pavel în Romani 16:7? Unii copiști ori comentatori zeloși, au fost de-a dreptul oripilați de ideea că o femeie (ființa aceea care devine periodic „necurată”, ca urmare a felului straniu în care a creat-o Dumnezeu) ar putea fi apostol al Domnului. Ca urmare, au transformat-o, literalmente „din condei”, pe Iunia în Iunius, un bărbat. Aici este evident că avem de-a face cu un caz de misoginism teologic.

În acest context, este ușor de înțeles de ce, în ciuda modului special în care Cristos s-a raportat la femei pe parcursul întregii lui vieți pământești, dar mai ales după înviere, creștinismul primar a devenit foarte rapid, în special după secolul al patrulea, și nu doar din pricina frustrărilor de natură sexuală ale lui Augustin, un spațiu dominat de bărbați, așa cum era și ansamblul societății în perioada aceea. Tocmai de aceea, așa cum explică Elisabeth Schüssler Fiorenza, poate cea mai importantă teoloagă feministă (a propos, originară din România), procesul de patriarhalizare a bisericii vechi a fost nu doar inevitabil ci chiar necesar pentru supraviețuirea creștinismului în acel context.

Și cu aceasta ajungem, în mod inevitabil, la chestiunea absolut explozivă a accesului femeilor la slujirea eclesială consacrată. Ea este o nucă atât de tare încât, după ultimele informații primite de la Vatican, se pare că l-a biruit chiar și pe bunul papă Francisc. Fenomenul nu este deloc dificil de explicat. Așa cum argumentează Fiorenza, într-o lume preponderent patriarhală și misogină, eliminarea femeilor din slujirea eclesială și marginalizarea lor într-o biserică devenită patriarhală a fost o mai degrabă o necesitate istorică, dacă nu chiar o strategie de supraviețuire. Aceasta însă este o explicație logică, nicidecum o justificare legitimă.

Hermeneutica este una dintre pasiunile mele, și o disciplină pe care am predat-o pentru mulți ani de zile în diverse școli teologice, nu doar în România. Unul dintre principiile importante ale acestei discipline în expresia ei teologică are de-a face cu chestiunea precedentului istoric. Potrivit acestui principiu, o interpretare biblică pentru care nu putem găsi precedent în istoria bisericii ar trebui privită cu cea mai mare suspiciune. Biserica fiind esențialmente o comunitate hermeneutică, orice interpret de bun simț al Bibliei va încerca să valideze concluziile propriei exegeze atât în plan diacronic – în decursul istoriei, cât și sincronic – în diversele comunități eclesiale care există în prezent în lume. Din păcate, lucrul acesta se întâmplă rareori în lumea evanghelică, și este unul dintre motivele pentru care ne confruntăm cu atâtea interpretări stranii în comunitățile noastre.

Ei bine, până în urmă cu 10-15 ani, răspunsul meu la întrebarea dacă femeile ar putea fi consacrate formal pentru slujirea eclesială (ca preoți/pastori, ba chiar episcopi, cu dreptul deplin de a oficia sacramentele) ar fi fost în mod fundamental unul negativ. Aparenta absență a unor precedente biblice și istorice concludente mă făceau să am rezerve serioase cu privire la această opțiune, care este deja un loc comun și o opțiune naturală în cele mai multe biserici protestante magisteriale (anglicane, metodiste, luterane, reformate), dar și în unele biserici evanghelice și carismatice (desigur, dintre acestea din urmă, nu în România).

Pentru unii dintre prietenii mei, alături de dilema de mai sus, există și problema asociată a legitimității deciziei ca femeile să poată da învățătură în biserică, inclusiv unor bărbați, nu doar copiilor, în Școala duminicală, dată fiind prezența în epistolele lui Pavel a unor texte care aparent interzic în mod explicit acest lucru (vezi, de exemplu, 1 Tim. 2:12: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.”). Pentru mine însă aceasta nu mai este demult o problemă, deoarece am înțeles, în urma propriilor cercetări exegetice, și pe baza unei analize atente a contextului originar, că interdicțiile respective au de-a face cu situații circumstanțiale locale și nu pot fi impuse ca norme transculturale absolute. La fel este cazul cu alte recomandări neotestamentare precum obiceiul „sărutării sfinte” sau cu cutuma acoperirii femeilor, care aveau de-a face cu contexte și situații specifice, din motive strict circumstanțiale.

Desigur, acest argument este contestat de unii exegeți, mai ales dintre cei care favorizează o lectură literalistă a textului biblic. Din perspectivă hermeneutică însă, literalismul este de departe cea mai proastă opțiune posibilă în interpretarea oricărui tip de text și cu atât mai mult a unuia de natură religioasă, dat fiind că despre Dumnezeu, care dincolo de dimensiunea palpabilă a existenței noastre, nu putem vorbi decât în mod metaforic. Iată un alt motiv, esențial, pentru care a fost necesară întruparea fiului lui Dumnezeu. De aceea, interpretarea literală a unui text sacru este o imposibilitate, dată fiind prezența in text a figurilor de stil. Altfel, faptul că, potrivit Bibliei, ființa supremă este Tatăl nostru ar putea însemna că Dumnezeu este bărbat (ceea ce este deja o enormă erezie, dar veți fi uimiți să aflați că potrivit unor exegeți conservatori Sfânta Treime este de gen masculin!?!). Ba mai mult, asta ar presupune, într-o interpretare literalistă, că Bărbatul divin a avut o relație intimă cu soția lui (cum nu știați că Dumnezeu are soție? voi nu vă uitați la serialul Lucifer?). Ca urmare, ea a rămas însărcinată și i-a născut un fiu (evident, nu o fiică – asta ar fi fost o veritabilă catastrofă, nu-i așa?), ceea ce a făcut ca Dumnezeu să devină tată. Vi se pare absurd? Da, așa și este. La fel ca oricare altă interpretare literalistă a Bibliei. Exact acesta este motivul pentru care, de exemplu, musulmanii, crispați în literalismul lor coranic, nu cred că Isus este fiul lui Dumnezeu (ceea ce pentru ei ar implica politeism).

VA URMA

William Yoder – The Demise of Moscow’s Russian-American Christian University

William Yoder an American Baptist writer writing currently in evangelicals in Russia, and a great lover of Putin and of his regime is discussing in this article a recent book by John Bernbaum, which describes the pathetic saga of an American funded university in Moscow.

I share it here because of it’s relevance for other similar evangelical educational institutions in Eastern Europe, including in Romania. Here is the text.
——–

Ladushkin – I’m still struck with sadness when recalling the makeshift monument erected in 2007 about 40 metres from the entrance to Moscow’s “Russian-American-Institute”. Its plaque stated that the monument was dedicated to “protection from the enemies of the Russian soil”. At least 15 demonstrations took place at the site in the four years prior to completion of the building in 2010. In the end, Russian taxes and US-debt killed the project and led to the building’s purchase by a secular Russian firm in March 2014. Founded in 1995, the institution was known as the “Russian-American Christian University” (RACU) until November 2007.

What caused such a negative reaction within the Russian nation? After all, in October 1990 upper echelons of the Gorbachev-government had invited evangelical educators to start a liberal arts university on Russian soil. It was a Russian proposal, not an American one, and it was the Russians who gradually reneged on their invitation.

A book by the project’s primary mover-and-shaker, John Bernbaum, is entitled “Opening the Red Door” and was published by InterVarsity-Press in 2019. The book is a documentary, not an intellectual enterprise, and makes no real effort to answer the above question. Allow me to try.

1. Reason #1: Too big and too different
Such a project at the country’s Moscow epicentre was too big, too visible and too Western to survive a serious downturn in US-Russian relations. One could claim: In view of East-West tensions, not even St. Peter could have kept the project afloat. To believe otherwise would have meant defying the laws of gravity.

In addition: Russia’s less-than-a-million evangelicals were in no position to support, both financially and intellectually, a multi-confessional project of these dimensions. In Europe there is no tradition of privately-owned, Christian liberal-arts universities. Intellectual centres of learning are a luxury never enjoyed by Russian Protestants. Russian evangelical support for the project was very modest: its strongest supporter was the neo-Pentecostal “Associated Russian Union of Christians of Evangelical-Pentecostal Faith” (ROSKhVE).

In 2014, Ruslan Nadyuk (or Nadiuk), the long-term head of RACU’s social work department, insisted: “Most (Russian) Protestants do not want professional programmes. They view education strictly as an instrument for evangelism.” Yet Protestants restricting themselves to evangelism “will in time reduce themselves to little groups capable only of converting their offspring”. He added, that the anti-intellectualism in his realm is fuelled by Western fundamentalists insisting that the study of psychology is an anti-Christian endeavour (see our release from 14 July 2014).

RACU was a welcome source of capital and jobs to Russian Protestants, but a sense of ownership did not develop. As I wrote in the above release: “To Protestants, this institution appeared worthy of exploitation, but not of sustenance. The unfed cow was milked until she expired.”

The reservations of provincial, conservative church circles regarding a liberal-arts education is also par-for-the-course in North America. In the Russian context, such graduates usually end up as Charismatics or Orthodox – or as residents of the West. A vital first step would involve touting the fruits of involvement in intellectual topics among the old-time faithful.

2. Not meeting Russians on equal terms
In Russia, by far the world’s largest country in territorial terms, such an international project can only succeed if local government and church authorities feel they are truly equal partners. Despite the very best of intentions, those paying the piper will also determine the tune, and Russia’s Protestants were absolutely incapable – and the government unwilling – to supply 50% of the funding. It was a Catch-22 situation: They money was not there to insure equal treatment, and without equal treatment, the project was doomed. Even RACU’s PR-work in Russia was headed by a US marketing firm (page 197).

After 1990, and perhaps even today, Russia long wanted – or still wants – positive relations with the West. But that desire is not unconditional, very much in contrast to the Baltic states, Poland and Ukraine. Smaller countries are accustomed to being junior partners and do accept orders arriving from above. The survival of Protestant university projects in Lithuania and Ukraine can be attributed in part to this readiness. The tiny minority of Russian Protestants frequently does not mind being a junior partner – but its government certainly does.

Those projects still surviving in Russia are, despite their names, essentially seminaries or Bible schools. Two of them are “St. Petersburg Christian University” and Krasnodar’s “Kuban Evangelical-Christian University”. They are more modest, less-invasive endeavours – and not located anywhere near the nation’s capital.

There are Western-sponsored Christian institutions of learning in China and even North Korea. Yet in both cases, they are geared to job and professional training, not the liberal arts or theology, and tied closely to the hosting government. See „Pyongyang University of Science and Technology“ under “pust.co”. It has a sister institution in China.

3. Conflicting worldviews
Being “too Western” demands an explanation. The author is struck by the drastic gap between Bernbaum’s description of recent Russian history and the views prominent within Russia – he inverts the heroes and villains. Bernbaum does not deny the human foibles of Boris Yeltsin, but his “heroes”, Yeltsin and Mikhail Gorbachev, are viewed as villains by today’s Russians. Gorbachev, regarded as the annihilator of the USSR’s economy, has popularity ratings hovering around 1%.

Vladimir Putin is this book’s nationalist villain. No mention is made of Putin’s openness for a free trading zone reaching from Lisbon to Vladivostok or his remarkable address to Germany’s Bundestag on 25 September 2001. He had then appealed for broad German-Russian cooperation while speaking of an “all-European cooperation between equals”. Putin – not the West – spoke until recently of the other side as “partners”. In Russia, it’s the diehard nationalists who complain about Putin’s softness on the West. The book does not regard NATO’s encirclement of Russia as a major issue.

Bernbaum describes communism and the communist state essentially as highly-corrupt producers of rubble. Yet the communist state turned an agrarian power into a superpower in the half-century following 1917 – and that despite a devastating world war. The legendary Wolfowitz Doctrine of 1992 asserted that the USA should never again tolerate the existence of a second super power. That paper certainly did regard the USSR as having superpower status. Granted, the USSR never was a superpower in terms of living standard.

The book reveals several information gaps. On page 12, it is claimed that the sport-mad USSR had been without swimming pools. Yet mass access to swimming facilities has really only become a problem since 1990. Page 64 has the people demolishing statues of “Stalin, Lenin and Dzerzhinsky” in late 1990. Yet the statues of Stalin had been dumped 30 years previous.  

One could claim that John Bernbaum, like very many of us, did not understand the USA either. The book assumes the US is a stalwart and mature force of stability; its seasoned evangelical educators teaching their skills to the less-endowed of Russia. Yet it was not the USSR nor China that rained death and destruction on Southeast Asia and the Middle East in the decades after WW II. (The Soviet-Afghan war of 1979-89 could be seen as an exception, but Zbygniew Brzezinski and his “Operation Cyclone“ were part of the cause in that one, too.)

North America has had an excellent chain of Christian, liberal-arts institutions and I for one once profited from that immensely. I have reason to be grateful. But today, 25 years after the founding of RACU, 85% of US evangelicals are supporting a highly-divisive, populist and rightist president. In Brazil and Bolivia, evangelicals are helping to head extreme-rightist governments. We from the USA are not nearly as stable, learned and impartial as we once thought.

Perhaps evangelical goals are way too grandiose. Philip L. Wickeri’s classic work from 1988 on the relationship between church and state in Mao’s China, “Seeking the Common Ground”, concludes that Christian circles had reconciled themselves to the fact that a church need not own hospitals and schools in order to make an impact. Christians were free as individuals to participate in the social programme of the whole. Thanks in part to this “defeatist” worldview, the Chinese church grew from 2.5 to roughly 50-70 million in the 50 years after 1949. Granted: Educational deficiencies remain a trademark of the current Chinese church.

Page 35 of Wickeri’s book: Missionaries had a “pre-packaged understanding” of the truth, which rendered them incapable of genuine encounter with those around them. “The scandal is not the cross, but the unshaken class and ideological standpoint of the message bearer.” Can missionaries be effective without being missionized themselves? Can change only occur if it is mutual? Western and Russian evangelicals could afford to study this book carefully.

William Yoder, Ph.D.
Ladushkin, 15 February 2020
Webpage: “wyoder.de”

Note: A journalistic release for which the author is solely responsible. It is informational in character and does not express the official position of any church organisation. This release may be reprinted free-of-charge if the source is cited.

Teofil Stanciu – Evanghelicii romani fata cu viitorul

Teo Stanciu a publicat recent pe situl revistei Convergente o analiza a situatiei evanghelicilor romani in acest moment, in fata provocarilor viitorului. Ramine de vazut daca acest text va reusi sa lanseze o discutie in jurul acestei teme in spatiul evanghelic, ori va fi ignorat, asa cum s-a intimplat si cu altele de acest gen inaintea lui. Iata mai jos introducerea in acest articol:

Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție. Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.

Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.

Prinși în verva războiului cultural – foarte recent descoperit – cu diverse ideologii „stângiste”, război importat în mare parte cu temele, temerile și strategiile americane, evanghelicii amână cât pot mai mult soluționarea unor probleme tot mai prezente și tot mai complexe din imediata vecinătate. De asemenea, prezența (mai reală sau mai imaginată) pe frontul luptei pentru cauza creștină conferă o consolare morală pentru lipsa unor demersuri constructive, a reflecției teologice elaborate, profunde și complexe asupra realităților contemporane. Însă chiar și problemele conexe acestor ideologii necesită și o abordare pastorală, mult mai complicată decât poziționarea ideologică ușor de făcut și adesea lipsită de elementul uman și de orice urmă de compasiune.

Departe de a se limita la invazia ideologiilor progresiste (multe dintre ele îngrijorătoare și necesitând cu siguranță o poziționare), temele ce vor necesita un răspuns cât mai urgent – și, bine-ar fi, cât mai consistent – vin din mai multe direcții simultan: dinspre filosofie (unde e mare penurie de evanghelici angajați în dialogul cu lumea culturală), teologie, morală, ecleziologie, economie, politică, psihologie, știință, tehnologie, bioetică etc. Iar răspunsurile care vor conta va fi nevoie să iasă din sfera abordărilor actuale: predicoase, șablonarde, previzibile, de inspirație mai ales americană-populară/populistă, preluate cu minim efort de contextualizare.

Fără să fac o ierarhizare și o clasificare riguroasă, voi semnala câteva dintre problemele – de intensități și categorii foarte diferite – care cred că se vor prăvăli peste evanghelici cu o tot mai mare forță și reclamând tot mai acut niște soluții temeinice. Fără aceste soluții, sunt șanse mari ca evanghelicii din România să (re)cadă într-o irelevanță culpabilă și păguboasă, dar probabil meritată. Asta după ce s-au făcut remarcați, măcar mediatic, în ultimii ani în câteva rânduri. Nu am însă în vedere nici o utopică angajare generală a comunităților în astfel de demersuri teologice, ci pur și simplu interesul serios, consecvent al unor oameni – asumați de către „sistem” sau de mișcarea evanghelică – cât de cât competenți care ar vrea să și înțeleagă, nu doar să combată repede și să puncteze mediatic (cum se întâmplă în prezent) și ar încerca să elaboreze niște poziții teologice, temeinic ancorate în spiritul Scripturii, bine cumpănite sub raport intelectual și spiritual deopotrivă.

Cititi AICI restul articolului.

Zoon politikon – note autobiografice

La sfârșitul anilor 80 citeam în cartea Minima moralia a domnului Pleșu că politica este arta de a sluji binele cetății. Cum a ajuns însă ca această „damă bine” să presteze pe centură este o poveste pe care o las specialiștilor în științe politice, și politicienilor înșiși. Aici vreau să vă povestesc câte ceva din aventurile mele cu (nu prea) distinsa demoazelă mai sus amintită.

Dintru început trebuie să vă mărturisesc faptul că am fost mereu ispitit de implicarea în politica militantă. Am rezistat cât am putut, însă tentația este una constantă, alături de convingerea că nu sunt făcut din materialul adecvat pentru un asemenea demers. Mă refer la faptul că prin dotare genetică (dat fiind că am și ceva rădăcini roma) și prin temperament, dar și prin alegere deliberată, prefer să spun întotdeauna ceea ce gândesc, oricât de costisitor ar fi lucrul acesta. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu pot spune niciodată ceea ce nu gândesc sau nu cred. Ori, se spune, un bun politician trebuie să fie capabil să spună numai ceea ce trebuie și să ascundă ceea ce nu trebuie spus ori știut – vezi faimosul caz Buttiglione, unul dintre foștii candidați italieni pentru un post de comisar european, care a fost invalidat pentru că a spus cu glas tare ceea ce toată lumea știa că este adevărat, și anume că, fiind catolic practicant, nu era de acord cu căsătoriile între persoane de același gen. Acestui „talent”, care îi lipsea i italianului, i se spune, eufemistic vorbind, „arta disimulării” (cu atât mai perversă, cu cât talentul este mai mare… și caracterul mai mic). Mi-am spus adesea că dacă intram în politică militantă, sfârșeam în pușcărie (mai ales sub comunism). Așa fiind, am fost nevoit să spun nu ispititoarei mele muze politice. Dar asta nu înseamnă deloc că eu o pot ignora complet sau că ea nu continuă să-mi dea târcoale, căci prin natura ei de curtezană profesionistă, este teribil de perseverentă. Trăiesc deci cu ea într-un soi de straniu „concubinaj”, ale cărui avataruri voi încerca sa le analizez mai jos, într-un mod mai degrabă autobiografic.

Începuturi

Prima mea amintire „politică” este din 1961, de la vârsta de șapte ani. Pe atunci aveam un aparat mic de radio la care ascultam regulat împreună cu tatăl meu emisiunile Europei libere. Acolo am aflat cu oroare despre uciderea lui Patrice Lumumba, primul ministru al Republicii Democrate Congo, cu implicarea directă a autorităților belgiene, care tocmai pierduseră această uriașă colonie africană. Îmi dau seama că pentru cei mai mulți cititori astea sunt vești din altă lume. Să venim, deci, mai aproape de „era noastră”.

Patru ani mai târziu, prin martie 1965, îmi petreceam ca de obicei vacanța de primăvară la bunici, unde trăisem cea mai mare parte a primilor patru ani de viață. De data aceasta vacanța a fost întreruptă brusc de vestea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider al României comuniste. Mă văd și acum, parcă aievea, marcat de isteria colectivă care cuprinsese țara, plângând lângă gardul casei noastre din Iași, așa cum plânseseră alții, în 1953, la moartea „tătucului” Stalin. Asta deși știam, din emisiunile aceluiași post de radio, despre crimele și abuzurile acestui lider comunist. Tot el fusese însă cel care realizase retragerea completă a trupelor sovietice de pe teritoriul României, decizie pe care, se spunea pe atunci, a obținut-o de la Hrușciov, după ce a reușit să-l îmbete bine la o întâlnire la București. Nu aveam de unde ști realitatea, dar ne bucuram cu toții de rezultat, date fiind sentimentele anti-sovietice care dominau, ca și acum, străfundurile mentalului nostru colectiv.

După încă trei ani, în august 1968, a avut loc invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, care avea să pună capăt astfel așa-numitei „primăveri de la Praga”, prima încercare de perestroika în spațiul comunismului de tip sovietic. Spre marea noastră bucurie, Ceaușescu, noul lider comunist român, refuzase să participe la invazie, ceea ce a fost, ani de zile, o mare pricină de mândrie națională. Mai ales în condițiile în care România jucase un rol esențial în înăbușirea revoluției anticomuniste de la Budapesta, din 1956. Această decizie curajoasă a lui Ceaușescu ne-a umplut pe toți de mândrie patriotică, și i-a făcut pe unii intelectuali români, inclusiv pe cunoscutul disident Paul Goma, să adere, pripit, la partidul comunist. Decizia secretarului general a fost semnalul unei politici de aparentă independență a României față de Moscova, care i-a adus o anume doză de simpatie în Vest, dar prețul acesteia, așa cum aveam să descoperim în mod dureros mai târziu, a fost de fapt înăsprire a controlului ideologic pe plan intern, care s-a intensificat după „mica revoluție culturală” inițiată de liderul comunist român în 1971, imediat după o serie de vizite în China și Coreea de Nord.

Criza marxistă

În mijlocul acestor evenimente, în perioada1969-1973, eram în liceu, și treceam eu însumi printr-o serie de serioase frământări existențiale. Descopeream atunci, ca orice adolescent care se respectă, problemele lumii în care trăiam: sărăcia marii majorități a oamenilor, în contrast cu bogăția de nedescris a celor puțini; colonialismul, și mișcarea de emancipare din ghearele acestuia; nedreptățile de tot felul care copleșeau societatea în care trăiam, în ciuda luminilor false ale potemkiniadei ceaușiste. Tocmai realizasem, cu mare dezamăgire, că biserica părinților mei (o mică „adunare” creștină după Evanghelie) nu avea nicicum ochi pentru aceste lucruri. Singura ei preocupare era pentru „lumea care va să vină”, ceea ce pentru mine ca licean era complet lipsit de interes. De aceea m-am bucurat când tatăl meu, care trecea atunci printr-o perioadă de criză, a decis să meargă mai rar, sau deloc, la biserică.

Acesta a fost momentul în care m-am apropiat de marxism. Am început să citesc cu nesaț, și cam alandala, câte ceva din Hegel (în care mi-am prins repede urechile – nu am niciodată o atracție specială pentru filosofie), Feuerbach (mult mai digerabil), Marx (așa și așa) sau Lenin (foarte pedestru și frust). Deși ateismul lor nu m-a ispitit câtuși de puțin, mi-am însușit, treptat, un soi de marxism idealist; dar n-am devenit nicidecum comunist. De aceea, deși eram utecist, făcut pe merite școlare, ca toți colegii mei, nu mi-a trecut niciodată prin cap să devin membru de partid. La aceasta mă vaccinase deja Europa liberă.

În ultima clasă de liceu am trecut însă printr-o serie de crize personale, care m-au făcut să pun la probă convingerile mele marxiste. Am realizat atunci – cât de riguros a fost acest proces rămâne de discutat, că ideologia pe care am adoptat-o nu părea să-mi ofere soluții viabile la frământările mele de viață.

Convertirea și angajarea anticomunistă

În acest context a intervenit, în 1972, convertirea și implicarea mea ulterioară în comunitatea baptistă. Am adoptat aproape instantaneu și cu toată sinceritatea o versiune de creștinism esențialmente fundamentalistă și pietistă. Cu ea a venit la pachet un anti-comunism funciar. Trecusem astfel dintr-o extremă în cealaltă. Atmosfera era perfect favorabilă pentru așa ceva, căci Iosif Țon tocmai se întorsese în România și își începuse activitatea lui contestatară, care urmărea lărgirea libertăților religioase ale evanghelicilor. Perspectiva aceasta m-a fascinat și am aderat la ea fără ezitare, încercând să-i antrenez în ea și pe tinerii baptiști din Iași, al căror lider ajunsesem. Aceasta i-a adus la disperare pe unii dintre liderii bisericii mele, care erau mai înclinați către cooperarea dacă nu chiar compromisul cu autoritățile comuniste, cu scuza penibilă că încercau astfel să „salveze biserica”.

Izvorul acestei atitudini este concepția eronată că creștinul nu trebuie să fie interesat, și cu atât mai puțin implicat, în politică, ci doar de treburile împărăției lui Dumnezeu, care, se spunea, nu au nimic de-a face cu lumea aceasta. Cel puțin așa umbla vorba între pietiști. Ca să nu mai vorbim de faptul că, se știe, politica e curvă, și pocăitul se ține sfânt și neîntinat de asemenea păcate. Despre altele, desigur, precum cea legată de colaborarea cu regimul, se mai putea discuta. Pe această atitudine perdantă se baza și Securitatea în eforturile ei de a controla biserica, pentru a preveni orice potențială formă de rezistență.

De aceea, opțiunea mea a atras și mai mult asupra mea atenția Securității. Așa cum aveam să aflu mai târziu din cele patru dosare de urmărire informativă deschise pe numele meu (sub numele de cod „Chitaristul”, și apoi „Ideologul”), aceasta începuse deja să mă urmărească încă din perioada stagiului militar (1973-1974).

Unul dintre momentele cruciale în raportarea mea la spațiul politic a fost contactul, în 1975, cu pastorul reformat Ferenc Visky, un om care făcuse șapte ani de pușcărie comunistă, și mi-a devenit un soi de mentor, de la distanță, în perioada studenției. Într-una din lungile discuții pe care le-am avut cu el în vizitele pe care i le făceam în satul Paleu, din Bihor, unde slujea ca paroh, Feri bacsi mi-a spus tranșant că, după părerea lui, este nelegitim pentru un creștin să fi anticomunist, căci spunea el, începem prin a urî comunismul și sfârșim urând comuniștii, iar aceasta vine de la diavolul, nu de la Dumnezeu. Am avut nevoie de aproape trei ani, și de o serie întreagă de întâmplări providențiale, pentru a-i da dreptate părintelui Visky.

Astfel, în primăvara lui 1978, mă pregăteam să mă alătur în mod public Comitetului Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC), condus de pastorul Pavel Nicolescu. Pavel însă, care fusese exmatriculat cu câțiva ani înainte de la Facultatea de Filozofie a Universității București doar cu două săptămâni înainte de absolvire, m-a sfătuit ferm să nu fac asta înainte de a absolvi Facultatea de științe economice, în luna octombrie a aceluiași an.

Aveam deci înainte câteva luni în care putea cântări luarea acestei decizii. Vorbesc despre o hotărâre, pentru că de aproape un an eram implicat cu mișcarea secretă de ucenicie creștină inițiată de organizația Navigatorilor. Știind despre implicările mele în mișcarea de disidență religioasă, liderii mișcării îmi ceruseră să aleg între aceasta și lucrarea de ucenicie; nu fiindcă socoteau că implicarea politică este una nelegitimă pentru un creștin, ci pentru că disidența implica acțiuni publice care aveau să atragă și mai mult asupra mea atenția Securității, punând astfel în pericol implicarea Navigatorilor în Romania.

Vara anului 1978 este cea în care, după multe deliberări și timp petrecut în rugăciune, am decis să renunț la implicările mele „politice”, în favoarea uceniciei. Este o decizie pe care, trebuie să spun, n-am regretat-o niciodată. Am în continuare o prețuire imensă pentru Pavel Nicolescu și pentru ce a făcut atunci ALRC-ul. Istoricul Dorin Dobrincu consideră că, deși aceasta este o dimensiune a rezistenței față de comunism care este neglijată în spațiul nostru public și academic, ea constituie cea mai solidă contestare pe baze ideologice a sistemului comunist de la noi. Din acest punct de vedere, ea este mult mai consistent anticomunistă decât mult mediatizata mișcare Goma, deși în cele din urmă ambele s-au încheiat cu plecarea sau expulzarea din țară a celor implicați. Dincolo de posibilitatea oferită de mișcarea Navigatorilor de a investi în formarea a sute de oameni, în special studenți, veniți în Iași de pe mai multe continente în anii care au urmat, decizia mea a fost cea care mi-a permis să rămân în țară în toată perioada comunistă, și aproape trei decenii după aceasta, lucru pe care-l socotesc un adevărat privilegiu, mai ales când mă uit la lucrurile nu prea entuziasmante care s-au întâmplat între timp cu mulți dintre militanții mișcării de disidență în care am fost implicat.

„Creștinul este de dreapta sau nu este deloc”?

Până în 1993, când am mers la Londra pentru un masterat în hermeneutică și apoi un doctorat în teologie, consideram că un creștin nu poate fi decât de dreapta, deși mă consideram, în esență, ca fiind din punct de vedere politic un om de centru. Astfel, dacă sub comunism nu am votat niciodată, după 1989 am votat mereu, fără excepție, pentru ceea ce am considerat a fi opțiuni de dreapta. Cu alte cuvinte, eram de fapt un om de centru-dreapta. Faptul că mai apoi acele opțiuni s-au dovedit a fi cu totul altceva nu face decât să ateste încă o dată natura îndoielnică a politicii. Și acum, după ce am trăit timp de 35 de ani sub comunism, mă tem că dacă aș vota cu stânga politică, mi s-au usca mâna, metaforic vorbind.

Și totuși, experiența mea britanică a schimbat în mine ceva esențial cu privire la această percepție. Unii vor spune că este acesta este efectul inevitabil al unei teologii îndoielnice, și e dreptul lor de a crede asta, oricât de greșiți ar fi în opinia lor. Schimbarea poziției mele are de fapt de-a face doar în mică măsură cu teologia. Îmi amintesc bine de surpriza pe care am avut-o când l-auzit pentru prima dată vorbind pe Tony Blair. Până atunci nu mi-aș fi putut închipui că liderul unui partid de stânga (desigur, social-democrat modern, nu comunist) poate vorbi și acționa, cel puțin până la decizia de neiertat de a-l urma pe Bush în nebunia războiului din Irak, în termeni absolut compatibili cu viziunea mea creștină asupra realității.

A doua surpriză a fost să văd faptul că britanicii, inclusiv colegii mei de la teologie, aveau o adevărată venerație pentru liderul sud-african Nelson Mandela, un om pe care, în virtutea convingerilor mele de dreapta, îl consideram „un nenorocit de comunist”. Din fericire, acum știu mai bine cum stau lucrurile.

Acesta a fost începutul migrației mele intelectuale și spirituale către poziția mea actuală în materie de politică, una care este mai degrabă de centru-stânga, așa cum mi-au dovedit în mod repetat rezultatele testului de busolă politică pe care îl puteți găsi la adresa web https://www.politicalcompass.org/test.

Sensibilitățile „politice” ale Evangheliei

Un factor esențial în conturarea convingerilor mele politice actuale l-a jucat implicarea timp de circa 20 de ani cu organizația umanitară World Vision International. În reflecțiile mele biblice și teologice, sub impactul experiențelor trăite în călătoriile în cele aproape 70 de țări pe care le-am vizitat până acum, am ajuns să mă confrunt pentru prima dată în mod serios cu sensibilitățile sociale ale Evangheliei. Am realizat în acest proces că în centrul Evangheliei lui Cristos se află nu libertatea și inițiativa individuală, ca în liberalismul clasic, oricât de importante rămân acestea pentru noi, ci inima lui Dumnezeu pentru cei săraci și marginalizați. Din această perspectivă, căutarea cu orice preț a creșterii economice și a profitului, ca în mai toate versiunile politice actuale de dreapta, este fundamental incompatibilă cu viziunea creștină asupra realității în general, și asupra politicii, în particular. Așa fiind, am o veritabilă oroare față de lipsa totală de empatie față de problematica sărăciei, privită ca o boală imputabilă aproape exclusiv victimelor, pe care o manifestă reprezentanții dreptei românești, în special ai celei creștine, indiferent dacă este ortodoxă ori evanghelică – catolicii fiind, din această perspectivă într-o cu totul altă categorie, din pricina „gândirii sociale” consistente promovată de această tradiție eclesială. Astfel, în loc să fie „vocea celor care nu au glas”, reprezentanții dreptei creștine se manifestă, ca mai întotdeauna în istorie, drept apărătorii intereselor celor bogați. Scriind cele de mai sus, nu pot să nu aud în urechi judecata tranșantă a lui Cristos, care spunea că „anevoie va intra un bogat în împărăția cerurilor”.

La cele spuse deja trebuie să adaug faptul că, temperamental și vocațional, sunt extrem de alergic la orice formă de conservatorism, deși sunt gata să recunosc părțile pozitive ale acestuia: respectul pentru tradiție – pe care și eu, în calitate de creștin liturgic și sacramental o prețuiesc; opoziția față de mutațiile sociale bruște, de tip revoluționar – față care și eu am oroare; discursul centrat pe valori – deși adesea rădăcinile acestora sunt de natură socială, dacă nu chiar de clasă, mai degrabă decât spirituale.

Pe de altă parte, deși nu cred în mitul modernist al progresului, și detest în egală măsură apelativul de „progresist”, mai ales din pricina bagajului polemic căpătat în ultima vreme, îmi este în și mai mare măsură antipatic apelativul de „reacționar”, din pricina aceluiași balast polemic, deși, instinctiv, sunt ispitit în mod constant – mea culpa – să mă folosesc de el pentru a-i descrie pe prietenii mei conservatori.

Vocațional vorbind nu am chemare pastorală (aceasta fiind esențialmente o funcție de conservare), și îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că a dat acest dar altora. Personal prefer mai degrabă darul profetic, în ciuda prețului uriaș pe care acesta în implică (dacă cineva are îndoieli, este suficient să răsfoiască, fie și în fugă, paginile Scripturii).

O altă manifestare, aparent contradictorie, a opțiunii mele de centru-stânga, este alergia mea la stângismul militant, fie el de factură ateist-secularistă sau de nuanță creștină (pentru unii „dreptaci” s-ar putea să fie o surpriză că ideile socialiste nu-și au originea în ateism, așa cum crede, din ignoranță, dreapta americană, inclusiv cea creștină, ci în cercurile creștine britanice care manifestau sensibilitate „evanghelică” față de problemele celor săraci și năpăstuiți). Asta însă nu mă împiedică să am relații de prietenie autentică, asezonate în mod regulat cu polemici mai mult sau mai puțin cordiale, cu prietenii mei de stânga. Acest lucru îi derutează complet amicii mei de la dreapta (e drept că, în contrapartidă, unele dintre acțiunile sau pozițiile lor mă contrariază la fel de mult pe mine.

Ca să dau doar doua exemple în acest sens, unul dintre prietenii mei, de foarte dreapta acum, îmi spunea cu ceva timp în urmă: „nu știu cum poți fi tu prieten cu Vasile Ernu”. Pe de altă parte, mi-e greu să înțeleg cum este posibil ca unul dintre oamenii cei mai lucizi și mai luminați ai conservatorismului românesc, intelectual public creștin pentru care am o mare prețuire, deși polemizăm din când în când, date fiind pozițiile noastre politice și temperamentale diferite, a acceptat invitația de a participa la lansarea unui volum propagandistic scris în apărarea lui Trump. Mi-am spus că este vorba de avatarurile prieteniei. Dar mi-am amintit imediat de acel adagiu latin care începe cu amicus Plato

Și acum, încotro?

Capătul acestui drum sinuos, cel puțin până în acest moment, este opțiunea mea fermă pentru social liberalism. Cred cu tărie în libertate ca dar uman fundamental, precum și în valoarea inițiativei individuale, creatoare de plus valoare (ca să folosesc un termen economic marxist), dar detest profund promovarea individualismului, a egoismului și a avariției, ca presupuse virtuți ale capitalismului. Aceasta nu înseamnă că prefer opțiunea economică socialistă, și cu atât mai puțin pe cea comunistă; nu după ce am trăit timp de 35 de ani sub „binecuvântările” sistemului comunist. Aș prefera oricând o „a treia cale”, dacă ea ar putea fi imaginată.

Cred, de asemenea, în responsabilitatea socială a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pentru mine, o societate sănătoasă, înfloritoare, este cea care promovează bunăstarea umană, mai întâi cea spirituală și apoi cea materială, iar nu una a căutării cu orice preț a maximizării profitului și a creșterii economice ca scop în sine. Eu cred că o societatea umană este cu atât mai matură cu cât:

– cultivă mai multe sensibilități ecologice consistente;
– promovează egalitatea de șanse, inclusiv între femeii și bărbați (și implicit exorcizează misoginismul și patriarhalismul);
– cultivă o cultură a vieții, atât înainte de naștere, cât și, mai ales, după;
– apără pluralismul (cultural, politic, religios, de gen etc) și se ferește de nivelare socială;
– încurajează o cultură a păcii și înțelegerii, excluzând pe cât posibil violența și războiul ca mijloace de rezolvare a diferendelor dintre grupuri și state.

Vi se pare că toate acestea sună prea utopic? Eu cred că nu, și mă rog în fiecare zi, așa cum ne-a învățat Cristos: „vie împărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Amin!

Cazul Bulai sau despre talibanizarea societatii romanesti

Vă mărturisesc dintru început că plănuiam să ignor complet zavera din jurul nefericitei postări pe Facebook a deputatului USR Iulian Bulai, pe care o socotesc o penibilă furtună într-un pahar cu apă. Am decis totuși să spun ceva în mod public pe această temă, la îndemnul câtorva prieteni pe care îi prețuiesc. Iată, deci, câteva gânduri, ca invitație la reflecție.

Ocazia

Postarea domului deputat Bulai a fost, în opinia mea, doar ocazia, nu și cauza acestei comoții. Cauzele preexistau în subconștientul nostru colectiv și abia așteptau șansa de a se manifesta. Scandalul în sine spune mult mai multe despre noi decât despre deputatul care l-a ocazionat.

Postarea în sine este un exemplu tipic de comunicare ratată. Așa cum recunosc și unii dintre detractorii săi, dar, în mod paradoxal, nu și unii dintre colegi, este evident că domnul Bulai nu a urmărit să ultragieze ori să lezeze sentimentele religioase ale cuiva; cu atât mai puțin să rostească o blasfemie, el însuși declarându-se catolic practicant. Intenția sa clară a fost ca, pornind de la cele câteva considerente, deficitar și riscant formulate cu privire la nașterea lui Cristos, să atragă atenția asupra situației grave a copiilor instituționalizați din România, după 30 de ani de democrație, mai mult sau mai puțin originală. Faptul că cei critici față de postarea sa ignoră complet scopul acesteia ne spune cel puțin două lucruri: mai întâi că, așa cum am afirmat deja, comunicarea și-a ratat ținta și, mai important decât aceasta, că cei care au reacționat negativ la mesaj, indiferent de gradul lor de religiozitate, nu acordă prea mare importanță acestei teme, lucru care ar trebui să ne oripileze, nu doar din perspectivă creștină, ci și pur și simplu umană. Deși este posibil, totuși, ca unii dintre ei să considere că presupusa blasfemie a parlamentarului este mult mai gravă decât situația copiilor din țară, oricât de dureroasă ar fi aceea.

Dar nu, tema n-a prins în media și nici în mediul virtual, inclusiv în cel religios, așa cum nu par să fie de interes nici alte subiecte la fel de grave din societatea noastră, precum violența domestică, traficul de femei, inegalitatea de gen sau cea socială, dispariția progresivă a pădurilor ori analfabetismul funcțional. Acestea sunt de interes doar pentru câțiva pasionați de asemenea cauze aparent „ezoterice”. Ei se simt adesea ca niște Don Quijote luptând cu morile de vânt, în vreme ce media și spațiul virtual cheltuie cantități uriașe de energie pentru subiecte absolut marginale.

Excepție de la cele de mai sus face un articol dintr-o publicație naționalistă, cu iz neolegionar, din Piatra Neamț, care observă în comentariul domnului Bulai o aluzie la posibilitatea redeschiderii adopțiilor internaționale. Ori, pentru orice român verde este evident că copiii sunt un „bun al patriei” și este de preferat ca ei să trăiască în condiții de mizerie în orfelinatele noastre naționale, decât să fie îngrijiți omenește în familii, fie acestea și din străinătate, dacă românii, cu proverbialele lor inimi bune, nu-i vor.

Considerațiile deputatului Bulai legate de Crăciun sunt cel puțin nefericite în formularea lor și în terminologia frustă pentru care a optat („familie foarte ciudată”, „refuzat de comunitate” etc). Intenția sa a fost, probabil, ca prin aceasta să șocheze puțin cititorul și să-i capteze atenția cu privire la ceea ce voia să spună mai departe. Din păcate, efectul a fost exact invers. Dar cine dintre noi nu a făcut niciodată asemenea greșeli de comunicare. Pentru un politician însă, asemenea erori de calcul sunt costisitoare, ele traducându-se în voturi pierdute. Aceasta, pare-se, este singura preocupare a unora dintre colegii de partid ai domnului Bulai în acest context.

Din punct de vedere teologic, dar și științific, cea mai gravă eroare din comentariul încriminat este aceea legată de Maria ca fiind „mamă surogat”. Mai întâi, termenul tehnic este utilizat greșit, pentru că o mamă surogat nu poartă propriul ei copil biologic, trupul ei fiind o simplă gazdă temporară pentru copilul altei mame. Ori Isus a fost, din punct de vedere genetic copilul Mariei, chiar dacă nu și al lui Iosif, cel care l-a „adoptat” fără rezerve după intervenția îngerului. Așa fiind, Maria a devenit în mod implicit și plenar, Maica Domnului și Theotokos, „purtătoare de Dumnezeu”. Nu cred că domnul Bulai contestă această realitate în conștiința sa, dar implicațiile utilizării neglijente a acestei expresii nefericite a scandalizat peste măsură sentimentele celor care acordă venerație Sfintei Fecioare.

Deputatul, care este absolvent de seminar teologic romano-catolic, se apără spunând că nu a încercat decât să facă o contextualizare a istoriei Crăciunului, potrivit practicii spirituale numită lectio divina, în care lectura repetată a unui text scriptural este urmată de meditație și aplicarea acestuia la contextul prezent. Această abordare, așa cum știu toți cei care au practicat-o, este generatoare de noi sensuri și utilă în angajarea personală cu textul sacru, dar implică riscul unor devieri de sens atunci când participanții sunt lipsiți de experiență în lucru cu textul, sunt exagerat de „creativi” în materie dogmatică, ori practică metoda respectivă fără îndrumarea unui director spiritual. Ceea ce avem în postarea domnului Bulai pare să fie exact o asemenea deviere de sens, și o abordare exagerat de creativă a metodei, de așteptat din partea unui „artist”, așa cum se prezintă deputatul pe pagina sa de Facebook. O eventuală privire atentă aruncată asupra textului de către duhovnicul său l-ar fi putut scuti pe el de această jenă, și pe noi de scandal. Dar câți dintre noi își supun textele publicate pe net scrutării atente a altcuiva.

Ceea ce a reușit domnul Bulai cu această abordare superficială a interacțiunii sale cu textul sacru, care este specifică mai degrabă individualismului lumii evanghelice, a fost, vorba lui Blaga, să „strivească corola de minuni a lumii”. Încercarea sa eșuată de contextualizare a istoriei Crăciunului a reușit, chiar dacă nu în mod intenționat, să obnubileze miracolul întrupării fiului lui Dumnezeu prin Fecioara Maria. Și acesta este poate, din perspectivă spirituală, cel mai mare păcat al său în acest caz.

Domnul Bulai a realizat, chiar dacă prea târziu, greșeala făcută și și-a cerut iertare pentru zarva creată de postarea lui. Asta însă nu a ajutat la stingerea focului, pentru că de fapt, pentru destui dintre criticii săi, păcatul cel mai mare al domnului Bulai NU este ceea ce a scris el, oricât de neinspirate au fost vorbele lui, ci faptul că este membru USR, lucru care, se știe, încă de la eșecul referendumului legat de definirea familiei, este un păcat de moarte, ce se răsfrânge asupra tuturor membrilor și simpatizanților acestui partid și pe care creștinismul politic nu-l poate trece cu vederea.

Aceste resentimente, cu greu reprimate, și defulate cu regularitate par să fie cauza reacțiilor viscerale în chestiunea de care discutăm aici, iar nu presupusele blasfemii ale deputatului. Un caz special îl reprezintă în acest sens animatorii peneliști din spațiul virtual. Deși cei mai mulți dintre ei vădesc o cultură religioasă submediocră, și a o angajare religioasă îndoielnică, comparabile cu cele ale unora dintre colegii de partid ai împricinatului, îi vedem pe mulți dintre ei inflamați la culme, gata să se încoloneze într-o veritabilă cruciadă anti USR, pentru a răzbuna onoarea pretins ultragiată a Sfintei Fecioare. Sincer să fiu, nu văd mari diferențe între ei și integriștii islamici din Pakistan care acuză pe creștinii de acolo de pretinsa ultragiere a onoarei Profetului. În cazul de față, după ce a preluat puterea, PNL-ul pare să fi uitat cu totul de inamicul politic de la stânga și este complet obsedat de distrugerea USR-ului ca forță parlamentară, care este perceput dintr-o dată ca fiind Răul cel Mare. Și, ca să fiu sincer, nu cred că motivul acestei atitudini are ceva de-a face cu ideologia, căci PNL-ul este în acest moment la fel de confuz și de nefinit sub raportul poziționării în spectrul politic ca și USR-ul. Avem aici de-a face de fapt cu un caz tipic de populism, în care activiștii din PNL încearcă să atragă de partea lor masa destul de largă a românilor ispitiți de fundamentalismul religios, indiferent dacă aceștia sunt catolici, ortodocși ori evanghelici.

Reacția

Am spus deja suficient despre reacția talibanilor în această chestiune. Vreau să mă aplec acum puțin asupra reacțiilor celor cu presupusă  greutate religioasă și teologică. Nu însă fără a observa că, inițial, liderii catolici s-au abținut de la comentarii pe această temă, devenită subit extrem de delicată, mai ales după intervenția agresivă a unor voci ortodoxe încărcate de autoritate. A venit însă acum și declarația publică pe această temă a noului episcop catolic de Iași, Iosif Păuleț. Aceasta a constat într-o mustrare (poate prea) aspră, dar pe deplin meritată de exprimarea neglijentă din textul domnului Bulai, pe care acesta a și acceptat-o într-o declarație publică. Tonul intervenției intempestive a episcopului a fost însă unul exagerat de apologetic, menit probabil să liniștească zarva stârnită de această poveste în tabăra ortodoxă. Nu este în interesul Bisericii Catolice să creeze polemici cu Biserica Ortodoxă majoritară, relațiile dintre cele două entități eclesiale fiind și așa suficient de tulburi.

Remarc mai întâi că avem de-a face cu o cantitate uriașă de sentimente religioase ultragiate de o presupusă blasfemie intenționată la adresa cultului marian. Așa cum arătam mai sus, și cum au recunoscut unii dintre detractorii mai lucizi ai domnului Bulai, pentru orice om cu bune intenții este evident faptul că autorul nu avut nicidecum intenția de a ultragia sentimentele religioase ale cuiva și, fiind catolic practicant, cu atât mai puțin de a rosti o blasfemie la adresa Sfintei Fecioare. Ori, cele mai multe dintre reacțiile critice la adresa postării respective, inclusiv din partea fețelor bisericești ortodoxe, acuză intenția.

Dar, desigur, putem ultragia pe cineva sau putem rosti o blasfemie și fără intenție, respectiv fără să ne dăm seama. În această situație specifică, ultragiul fără intenție este evident. Cât despre acuzația de blasfemie, avem aici mai degrabă de-a face cu o inadecvare a mijloacelor la scop. Dar o asemenea opțiune nu pare să fi trecut prin mintea înaltelor autorități ortodoxe, care, în numele poporului ultragiat în sentimentele sale religioase, au socotit că este imperios necesar să apeleze la o execuție publică simbolică, pare-se pentru a potoli furia mulțimii, prevenind astfel, Doamne ferește, cine știe ce alte excese. Nu cred că un asemenea scenariu este chiar atât de implauzibil cât ar părea. Dacă vă îndoiți, reluați vă rog lectura cărții Psihologia răului, a lui Scott Peck.

Înțeleg faptul să unii dintre cei care au reacționat critic la declarațiile domnului Bulai s-au simțit în mod sincer jigniți de ceea ce au perceput, în mod nelegitim cred eu, a fi intenții și afirmații blasfemiatoare la adresa Sfintei Fecioare. Dacă acestea ar fi fost făcute de un iconoclast, de un agnostic, sau de un ateu, asemenea suspiciuni ar fi fost plauzibile, dar și în acel caz intenția ar fi trebuit dovedită. Ceea ce nu e ușor de făcut. Nu sunt specialist în sociologie și psihologie religioasă (avem din păcate prea puțini specialiști în aceste discipline în România), dar sunt conștient de forța, în bine sau în rău, pe care o are pietatea populară. Mi se pare însă extrem de grav faptul că responsabilii noștri religioși manipulează sentimentele instabile ale mulțimii în scopuri obscure, care nu am nimic de-a face cu țelurile superioare ale credinței religioase, oricare ar fi aceea. Ori cred că de data aceasta avem înaintea noastră câteva exemple tipice de manipulare.

Astfel, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, de altfel un om educat și mult mai decent decât cel pe care l-a înlocuit cu câțiva ani în urmă în această poziție, se folosește de un truc retoric ieftin pentru a desființa cu „mânie proletară” afirmațiile considerate ofensatoare, ale „dușmanului de clasă”, descris cu îngăduință creștină ca fiind penibil, obraznic, incult, blasfemiator. De vreme ce, zice-se, BOR „nu comentează” aceste declarații, Vasile Bănescu nu se obosește să aducă argumente în favoarea etichetelor folosite. În mod simbolic, execuția publică a avut loc. În rest, nimic altceva nu are importanță.

Nu aflăm din intervenția de mai sus care este motivul real al vehemenței acesteia. El este însă absolut transparent în declarația amplă făcută de episcopul ortodox Ignatie al Hușilor, și el un om foarte popular, pentru un canal media cunoscut pentru etica profesională îndoielnică și modul slugarnic în care a slujit interesele puterii. Situl anunță încă din titlu, în mod grandilocvent, pe post de click bait, că cel care vorbește este „cel mai apreciat episcop”, și, ca atare, ceea ce spune aici trebuie luat foarte în serios. Nu contest nicidecum meritele episcopului, care este perceput ca o veritabilă gură de oxigen după scandalurile de pedofilie care au zguduit episcopia respectivă, și nici abilitățile sale mediatice. Acestea însă nu scuză atitudinea sa extrem de agresivă și batjocoritoare în acest caz.

În ciuda eforturilor sale de a ne convinge de contrariul, textul ierarhului este în mod clar unul anticatolic și anti USR. Domnul Bulai este numit, cu dispreț suveran „deputat USR cu reflexe iluministe”. Din nou, doar afirmații fără nici un fel de argumente. Acestea au fost, probabil, epuizate le referendum. Ierarhul îi vorbește de sus, în mod sentențios deputatului nostru, folosind citate de o prețiozitate atent căutată. El se plânge că domnul Bulai nu folosește în comentariul lui terminologia Tradiției, singura care, în opinia sa, este demnă de misterul întrupării. Desigur, este dreptul episcopului să prefere limbajul prăfuit al ceasloavelor. Dar mi se pare complet deplasat să impună mirenilor, neprofesioniști în ale teologiei, folosirea acestuia. Eu nu mă aștept ca episcopul să cânte la perfecție capriciile lui Paganini, căci nu este violonist. Dar mi se pare legitim să aștept de la el acuratețe dogmatică, dar și îngăduință creștinească, dacă nu cumva cer prea mult. Teologia adevărată nu se face cu repetarea slugarnică a termenilor scripturali sau patristici, spunea biblistul ortodox Savvas Agourides. Ierarhul nostru se așteaptă însă ca un mirean, fără instruire superioară în teologie, să vorbească despre întruparea fiului lui Dumnezeu precum Papa Ratzinger, poate cel mai important teolog catolic în viață. Dar dacă ar fi făcut asta, probabil că episcopul ar fi găsit altceva de reproșat. Căci, așa cum am spus deja, domnului Bulai i se poate ierta până și „păcatul” de a fi catolic, dar nu și acela de a fi membru USR, partid care s-a opus referendumului „acela”. Despre asta este, de fapt, toată tevatura. Să nu ne ascundem după deget.

Acest nou scandal din media românească vădește încă odată absența unei civilizații a dialogului și incapacitatea noastră, a tuturor, inclusiv a autorului acestor rânduri, de a discuta la rece, cu argumente raționale și fără etichetări facile, lucrurile care ne despart. Nu este de dorit și, slavă Domnului, nu este posibil să ne întoarcem la vremurile „consensului” social și ideatic absolut. Indiferent dacă ne place sau nu, pluralismul este regula vremurilor prezente. Și dacă nu vom învăța măcar să ne tolerăm, dacă nu putem să ne acceptăm unii pe alții, cu tot cu diferențele dintre noi, societatea noastră nu va avea nici un viitor. Din nefericire, deocamdată nu sunt semne care să justifice optimismul. Cine știe, poate că și în această privință nădejdea noastră este tot diaspora. Și nu mă refer la generațiile actuale, ci la aceea a nepoților mei. Dar până atunci mai avem de așteptat o vreme. Să sperăm că o vom folosi spre bine.

In memoriam pr. Cornel Cadar (1964-2019)

(pr. Cornel Cadar)

Zilele acestea a plecat dintre noi către o lume mai bună un om pentru care am o prețuire fără margini. L-am cunoscut pe pr. Cornel Cadar în 1992, atunci când a preluat responsabilitatea slujirii tinerilor în bisericile romano-catolice din Iași. Era o perioadă în care efervescența schimbărilor din țară după căderea comunismului, lăsase loc unei colaborări ecumenice autentice între ortodocși, catolici și protestanți (din păcate, vremurile acelea sunt de mult apuse). Pe atunci organizam împreună evenimente cu caracter apologetic în universități și alte spații publice, iar tinerii evanghelici erau implicați, alături de catolici și ortodocși în întâlnirile și pelerinajele legate de mișcarea Taizé (până în momentul în care ASCOR-ul a intrat sub influențe fundamentaliste și anti-ecumenice; același lucru, din nefericire, s-a întâmplat ulterior și cu mișcările studențești evanghelice).

Începuturile slujirii la Iași nu au fost ușoare pentru pr. Cornel. Episcopul Petru Gherghel tocmai mutase în parohia din Pașcani pe pr. Anton Săboanu, care se ocupase până atunci de lucrarea cu tinerii, și care era foarte iubit de aceștia. Ca urmare, tinerii preferau mai degrabă să meargă la el la Pașcani, decât să participe la întâlnirile tinerilor catolici de la Iași. Însă, cu înțelepciune și perseverență, pr. Cornel a reușit, în timp, să câștige încrederea tinerilor, care apoi l-au urmat fără rezerve, până în 2016, când acesta a predat responsabilitatea respectivă unui preot mai tânăr.

Eu eram atunci unul dintre prezbiterii comunității evanghelice Filocalia, formată în 1990, în care erau implicați, în diverse grade, studenți și tineri venind din diverse tradiții religioase, inclusiv cea catolică și cea ortodoxă. Unii dintre aceștia sunt acum preoți sau persoane consacrate în acele biserici. Legăturile mele cu lumea catolică erau însă mai vechi, datând din perioada comunistă. Îmi amintesc și acum, cu plăcere, de un Crăciun de la mijlocul anilor ’80, când, împreună cu un grup de tineri evanghelici, la invitația prietenilor noștri catolici, am vizionat la institutul lor teologic din Copou filmul lui Zeffirelli Isus din Nazaret. Relațiile dintre evanghelicii orientați ecumenic și catolici s-au strâns și mai mult după venirea la Iași a pr. Cornel. Îmi amintesc și acum surpriza foarte plăcută pe care au avut-o credincioșii baptiști din comunitatea Betania, în care am fost implicat după 1996, atunci când pr. Cadar a fost cel care a rostit cuvântul de învățătură.

Probabil cea mai consistentă implicare comună din acea perioadă a fost aceea în cadrul emisiunii Lumina din noi, coordonată de Laurențiu Melinte la Radio Europa Nova. Timp de mai mult de trei ani, între 1995-și 1999, am participat alături de pr. Cornel Cadar și de pr. Viorel Dumitriu (parohul bisericii ortodoxe din strada Curelari) la o misiune de două ore realizată în direct. Nouă ni se alăturau din când în când câțiva alți prieteni din bisericile noastre, între care țin să-i menționez în special pe pr. Mihail Lungeanu (ortodox), și pe dr. Dănuț Jemna (penticostal), profesor la universitate, care a devenit mai apoi un participant constant, și a moderat chiar ultimele întâlniri. Emisiunile, care se concentrau pe diverse teme alese de comun acord, erau deosebit de alerte, și nu evitau nicidecum subiectele controversate, atât în plan religios cât și politic, fiind nu de puține ori critice cu privire la propriile noastre tradiții eclesiale, ceea ce a și dus, în cele din urmă, la suspendarea emisiunii, la presiunile mitropoliei ortodoxe. Principala lor calitate era însă aceea că, deși în mod inevitabil discutam și despre diferențele dintre cele trei mari tradiții creștine, accentul cădea întotdeauna pe ceea ce ne unea în calitate de ucenici ai lui Cristos. Nu s-a întâmplat absolut niciodată să avem discuții polemice, în ciuda faptului că eram cu toții personalități puternice, cu convingeri ferme, pe care însă le afirmam în mod nedogmatic, fiind mereu gata să învățăm unul de la celălalt. Ceea ce ne unea era dedicarea față de Cristos și respectul reciproc.

Numărul celor care ascultau în mod consecvent emisiunile noastre era destul de mare, și de-a lungul anilor am primit nenumărate reacții, mai ales pozitive, dar și critici ale unor persoane care erau deranjate de criticile noastre constante la adresa guvernanților. Mare păcat că n-am reușit să păstrăm înregistrări din acea perioadă. Sau poate, cine știe, ele s-or afla pe undeva, în arhivele serviciilor secrete, sau prin casele credincioșilor care ne urmăreau săptămână de săptămână.

Îmi amintesc bine un incident care a avut loc în studioul TeleM, în care într-o emisiune în direct, cu pr. Cornel și pr. Viorel, chiar în sâmbăta dinaintea celui de al doilea tur al alegerilor prezidențiale din anul 2000, în care opțiunea era între Ion Iliescu și Vadim Tudor. Am spus atunci că nu mi-aș fi închipuit niciodată că la zece ani de la căderea comunismului voi avea de ales între un comunist și un fascist. Domnul Ticu Isari, directorul postului TV a oprit imediat emisiunea, speriat că riscă să piardă licența, și a reluat-o numai după plecarea mea. N-am mai fost invitat niciodată după aceea la TeleM.

Timpul a trecut însă, și am început să simțim și noi, încetul cu încetul, efectele lui. În 28 ianuarie 2014, părintele Cornel îmi scria la Londra:

Domnule Dănuț,
Vă scriu pentru a vă spune că pr. Viorel Dumitriu este grav bolnav. Un cancer l-a pus la pat în câteva săptămâni. Duminică era foarte slăbit, nu se mai putea ridica. Acum e la spital, însă medicii nu prea întrevăd nimic. Dumnezeu să aibă milă de el.
Rugați-vă pentru el.
Pr. Cornel Cadar

(Pr Viorel Dumitriu)

Două săptămâni mai târziu, prietenul și tovarășul nostru de isprăvi ecumenice avea să ne părăsească pentru o lume mai bună. Avea 75 de ani. Iar acum a venit rândul pr. Cornel, la vârsta de 55 de ani. Eu am 65. Probabil că ar fi bine să-mi fac și eu cu atenție socotelile.

De-a lungul anilor am făcut multe alte lucruri împreună cu pr. Cadar. În acei ani mi-a fost un prețios prieten și sfătuitor, așa cum nu găseam decât cu greu între coreligionarii mei. Ne-am rugat adesea împreună și i-am cerut ajutorul în rugăciune în tot felul de cauze complicate. Nu de puține ori am trimis la el, pentru sfat și rugăciune, mai ales oameni tineri – catolici, ortodocși ori protestanți – care aveau nevoie de ajutor spiritual.

Ne-a binecuvântat nu de puține ori cu vizita sa și s-a rugat pentru copiii și nepoții noștri. În câteva ocazii, foarte speciale pentru mine, pr. Cornel ne-a onorat cu prezența și slujirea sa.

Astfel, în martie 2005, a răspuns invitației mele de rosti o rugăciune de binecuvântare pentru începerea lucrărilor de construcție la casa noastră, alături de Mihai Costache, pastorul Bisericii baptiste Betania, în care ne închinam atunci, și un bun prieten, preot ortodox.

(Pr. Cornel Cadar, dr. Danuț Jemna, DănuțM, Rev. Patrick Irwin)

Șapte ani mai târziu, pr. Cadar a fost din nou alături de noi la sfințirea casei noastre, de data aceasta alături de prietenul nostru comun dr. Dănuț Jemna, pastorul Bisericii Străjerul, în care ne închinam atunci și de Rev. Patrick Irwin, preotul paroh al Bisericii Anglicane din București in în care fusesem confirmat în anul 2009. A fost o slujbă superbă, de care sunt sigur că-și amintesc toți cei care au participat la ea.

(DănuțM, pr. Cornel Cadar)

Așa cum nu pot eu uita faptul că prietenul meu catolic și-a făcut timp în programul lui aglomerat pentru a fi alături de mine și de câțiva prieteni apropiați, pe care îi știa bine, pentru a depăna împreună amintiri la aceeași masă, atunci când am împlinit 60 de ani.

De atunci ne-am mai văzut doar de câteva ori. Anul trecut l-am vizitat la episcopia catolică, unde locuia, pentru a-i duce un exemplar din cartea Omul evanghelic, pe care o publicasem nu demult la Polirom. După ce în urmă cu vreun an m-am mutat la Glasgow, în Scoția, l-am mai vizitat o dată, în cursul penultimei mele vizite în țară. Era deja foarte slăbit de boală și vorbea foarte greu. Abia l-am recunoscut. Ne-am despărțit cu mare greutate și cu sentimentul că este, poate, ultima dată când ne vedem pe pământul acesta.

Acum, cei care l-au iubit și pe care i-a slujit cu credincioșie atâția ani își iau la revedere, în vreme ce el merge să se odihnească cu sfinții, de toate nevoințele lui. Ne vom revedea însă la sărbătoarea cea mare a învierii și ne vom petrece împreună veșnicia, rememorând lucrurile frumoase care ne-au unit, și continuând să-l slujim pe Domnul nostru, așa cum am făcut și aici.

Axios! Soli deo gloria!

Pe scurt despre cultul sfintilor

Icoană a Sf Columba, dăruită fiului meu, la hirotonia lui in Church of Scotland.

NOTĂ: Am scris acest scurt text ca răspuns la întrebarea unei vechi prietene evanghelice, pornind de la atitudinea refractară a unur evanghelici din jurul ei cu privire la ceea ce ea numea „închinarea la sfinți”.

Dragă A,

La solicitarea ta, iată, încerc să scriu câte ceva, foarte schematic, și fără a intra în prea multe detalii, în legătură, așa cum spui tu, cu „închinarea la sfinți”.
Mai întâi, o precizare terminologică extrem de importantă. Sub raport teologic, numai lui Dumnezeu i se cuvine inchinarea („latreia”, în limba greacă).
Când vorbim despre „cultul sfinților” (aceasta este expresia teologic corectă), ne referim la venerare („doulia”, în grecește), adică la respect profund, asemeni celui datorat de exemplu părinților, fie ei fizici sau spirituali, și chiar mai mult de atât.

Cultul sfinților, și practica asociată cu acesta, a rugăciunilor către sfinți sunt fundamentate pe conceptul teologic (prea puțin înțeles in protestantismul evanghelic) de „comuniune a sfinților”. El se referă la faptul că noi cei credincioși, care suntem acum în trup, suntem în strânsă comuniune cu cei care au plecat în veșnicie, și care, conform învățăturii lui Cristos, sunt vii, poate mai vii decât noi. Căci Yahweh, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, este „un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morți”. Iar dacă ei sunt vii, teoretic cel puțin, ne putem adresa lor, cerându-le să mijlocească pentru noi, exact așa cum ne solicităm unii altora ajutorul în rugăciune.

Desigur, în textul canonic al Scripturii nu există un exemplu în acest sens (există ânsă cel puțin unul în textele deuterocanonice, ori apocrife), și cu atât mai puțin nu există o poruncă. Așa fiind, din perspectivă strict biblică, cei care au rezerve față de această practică nu se află nici în păcat, nici în neascultare. În egală măsură însă, nu găsim în Scripturi nici implicit, nici explicit o poruncă împotriva acestei practici tradiționale. Ca atare, cei care sunt rezervață față de rugăciunile adresate sfinților ar trebui să se ferească de a judeca sau de a-i eticheta (de exemplu ca fiind idolatri) pe cei care îi venerează pe sfinți.
Precizez că „cultul sfinșilor” este prezent nu doar in catolicism și ortodoxie (unde avem de-a face cu o formă „hard” a acestuia), ci și în protestantismul magisterial, la anglicani (biserica mea), dar si la luterani, in forme mai „soft”, însă doar rareori la reformați, din pricina icoloclasmului strict al acestora și deloc la evanghelici, care au preluat de la calvini atitudinea față de acuste practici.

Desi distinctia dintre inchinare si venerare este, din punct de vedere teoretic, extrem de importanta in teologia ortodoxă, din pacate cei mai multi preoți nu-și educă enoriașii cu privire la aceasta, ceea ce dovedeste ca, în practica pastorală, ei nu dau prea mare importanta acestei distincții. Ori, conform teoriei, daca un crestin „se inchină” sfintilor (sau relicvelor acestora, ori icoanelor) în loc să le venereze, rezultatul este că au căzut în idolatrie. Banuiesc că preoții se bazează pe îngăduința și condescendența lui Dumnezeu, „slăbiciuni” pe care este evident că credincioșii evanghelici, în „mărinimia” lor ecumenică, nu prea le au față de catolici și ortodocși.

Așa cum reiese din cele de mai sus, această înțelegere a „cultului sfinților” are implicații, cu adăugirile de rigoare, și cu privire la „cultul relicvelor” și la „cultul icoanelor”. Dar despre acestea poate alta data.

Omul evanghelic – evolutia vinzarilor

Noutati!

via Omul evanghelic – evolutia vinzarilor

Universitatea Aurel Vlaicu Arad – Admitere teologie evanghelica

UAV Poster

Omul evanghelic. O explorare a comunitatilor protestante romanesti

Dragi prieteni,

Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.

Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.

În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.

Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.

Omul evanghelic – Cuprins

 

Femi Adeleye on Langham Preaching in Africa


Watch at the link below an excellent presentation made by my dear friend and former WVI colleague dr. Femi Adeleye, coordinator of Langham Preaching Africa.

https://p.widencdn.net/1eqwzq/2017-Vision-Weekend-Preaching-video

Eugene Peterson: In Between The Man and The Message

One of my heroes.

A reflective look into the life and beliefs of pastor and author Eugene Peterson. Executive Producer Don Pape. Directed by Greg Fromholz. Produced by Emma Good and Nathan Reilly.

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 8

Haideți, fraților, o întrebare, o remarcă, o replică!

Mergem acasă nesatisfăcuți. Înseamnă că fie n-am priceput nimic, fie că am fost foarte clari, ceea ce mă îndoiesc… Te rog!

(O interlocutoare din sală) Vă întreb în legătură cu această toleranță de care vorbiți, cu privire la islam. Dacă toții creștinii au politica iertării și-a iubirii, asta nu ar putea fi ceva de care să profite islamismul în politica sa expansionistă?

Da, da! Întrebarea este absolut legitimă și este, de fapt, complexă. De fapt, aș putea-o traduce în termenii următori: ceea ce Cristos ne-a propovăduit în „Predica de pe munte” poate fi sursa unei teologii politice? Atunci când America este lovită, așa cum a fost lovită la 9/11, ar trebui ea să le ofere teroriștilor încă vreo două turnuri, eventual Sears Tower sau mai știu eu ce altceva? Cu siguranță că nu la asta se gândea Cristos! Cu siguranță că nu la asta! Într-un fel operează principiile eticii în relațiile dintre indivizi, dintre persoane umane și altfel operează ele la nivelul comunităților și la nivelul entităților naționale. Lucrurile sunt, în mod evident, mult mai complexe, la acel nivel. Nu putem transfera mecanic principiile de la un nivel la celălalt. Trebuie să operăm cu nuanțe. Teologia politică nu este specialitatea mea și nu intenționez să intru în detalii, într-un domeniu în care nu mă simt competent, dar în același timp, oricât de diferite ar fi principiile cu care operăm la nivelul relațiilor între state sau între comunități, nu cred că militarismul, că agresivitatea, că acceptarea cu seninătate a ideii de „victime colaterale”, când este vorba de oameni absolut nevinovați, cu zecile și sutele, este acceptabilă din perspectiva Împărăției, a valorilor Împărăției, a „Predicii de pe munte”, în sensul ei aplicat la comunitate, dar cred că adevărurile „Predicii de pe munte” pot fi aplicate în mod direct la relația dintre indivizi. Eu nu prea cred în predici, dar dați-mi voie să predic puțin în seara asta și să vă spun: haideți să încercăm să ne analizăm atitudinile! Ce anume se întâmplă în noi înșine, ce anume se stârnește în inima noastră, atunci când auzim cuvântul „musulman”? Ce imagini se nasc în mintea voastră? 9/11, fanaticul care se aruncă în aer în piață, Osama bin Laden? Oare v-ar plăcea dacă credința creștină ar evoca în mintea unui necreștin, islamic sau nu, doar Holocaustul, pornografia, căci doar de așa-zis creștini au fost ele inventate, nu-i așa? Țările zise creștine (orice va fi însemnând asta – eu cred că doar oamenii pot fi creștini, nu și țările) sunt cele care au promovat cruciadele; într-un oraș zis creștin, condus de un mare reformator, Calvin, a fost ars pe rug Miguel Servet, pentru erezia de a nu crede în Sfânta Treime; țările pretins creștine au instituit inchiziția, intoleranța, ori antisemitismul. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 8”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 7

Muslim_Distribution_map
Harta răspândirii Islamului

Hai să rezervăm câteva minute și viitorului. Ce se va întâmpla acolo? În mod clar, creștinii s-au aliat cu evreii în toată povestea asta și ca atare, creștinii sunt dușmanii declarați ai islamului, islam care nu poate fi neglijat, căci conține o populație destul de numeroasă…

Aproape 1 miliard!

… un teritoriu suficient de mare și care cuplând toată perspectiva lor, care-am povestit-o …

…una teocratică…

…sunt în stare de orice și ca atare, ei sunt o amenințare care nu poate fi neglijată din niciun punct de vedere. Pe lângă asta, ei sunt și-un popor militant, cum spuneai, nu numai cu armele, ci și sub raport misionar. Am mai povestit noi aici, Anglia este, realmente, terorizată de musulmani, Franța, de asemenea. Au existat, ați văzut, toate poveștile de violență din Franța, care realmente au întors lumea pe dos. Sunt oameni care trăiesc acolo, creștini sau nu, fie în Anglia, fie în Franța și care-și mărturisesc realmente frica de a trăi în acele zone dominate numeric de musulmani. Este interesant că istoria are consecințele ei: dacă Franța și-a alungat protestanții, acum are în locul lor musulmani și n-are decât să trăiască cu chestia asta.

Sigur!

Și așa mai departe. Deci noi creștinii suntem percepuți ca dușmani ai islamului De aceea, suntem vizați oriunde și peste tot în acțiunile lor, pentru că susținem Israelul. Deci un conflict aparent minor între două-trei milioane de oameni, de-o parte și tot așa de partea cealaltă, de fapt, se prelungește, se extinde la un conflict de proporții aproape mondiale, care acolo, local, se desfășoară în forma armelor și-a bombelor, iar la nivel mondial, sub forma ideologiilor, a politicilor economice, a influențelor ș.a.m.d. Dac-ar fi să discutăm în parametrii ăștia, lucrurile sunt mult mai grave. Noi stăm așa detașați, la distanță…

Așa credem noi.

…dar să vedem care ar putea fi viitorul și care ar putea fi în viitor impactul a ceea ce se întâmplă acolo, în Orientul Mijlociu.

Sigur!

Poate mai sunt întrebări sau comentarii.

(Un interlocutor din sală) se povestea că în timpul califatului musulman, creștinii au dus-o de fapt foarte bine…

Da! Mai bine decât politeiștii, vreau să spun. Pentru asta însă au plătit un preț, au fost mai degrabă o populație de gradul al doilea, dar li s-a dat dreptul să trăiască, nu să moară, ca celorlalți. Eu aș duce lucrurile un pas mai în spate, aș zice, apariția islamului este, într-un fel, judecata lui Dumnezeu asupra unui creștinism decăzut. Uitați-vă. Islamul a triumfat în toate zonele în care a existat creștinism înainte. Dar creștinismul a decăzut, sub raport dogmatic, sub raport moral și chiar sub raport administrativ. Zona Orientului Apropiat și a Orientului Mijlociu este una în care creștinii au fost la un moment dat în istorie extrem de puternici. Discutăm aici mai ales despre Irak, unde biserica caldeeană (de persuasiune nestoriană, monofizită), care este acum o rămășiță, a avut o activitate misionară extraordinară, cu rezultate incredibile în perioada medievală timpurie (înainte de anul 1000). Biserica ortodoxă orientală a Siriei, numită și siriacă, a întărit rămășițele bisericii rezultate, conform tradiției, din lucrarea misionară a apostolului Toma, în zona Kerala, pe coasta Malabar, din sud-vestul Indiei. Acum, biserica aceea se numește Siro-Malabar, din pricina influenței puternice a bisericii siriace. Între India și Siria este-o distanță uriașă, mai mare decât distanța dintre București și Londra. Misionarii aceia au împânzit lumea asiatică, până în Siberia la nord, în Mongolia, în zona centrală, și în China, la răsărit. Dar, cu vremea, din pricina unor cauze complexe, credința creștină a decăzut acolo, s-a amestecat cu religiile locale, și rezultatul este că un creștinism decăzut a devenit solul fertil pentru apariția unei erezii, pentru că islamul nu este altceva decât o erezie creștină. Același lucru s-a întâmplat în tot nordul Africii, care-a fost creștin în primele secole ale bisericii, din Egipt până în Maroc. Iar astăzi, acel spațiu este islamic și islamul se întinde mereu, ca o pânză, înspre sudul Africii, până în Nigeria, și dincolo de ea. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 7”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6


Imperiul Otoman

Acum, haide să revenim la actualitate!

Să revenim!

Deci, la prezent! În mod cert, pentru unii de-aici, discuția asta începe să nu mai fie la locul ei …

Relevantă.

… pentru că, e clar, noi suntem orientați.

Da, da! Ce să facem? Avem un bai! Recunoaștem chestia asta, cel puțin.

Da. Suntem orientați, adică nu susținem dispensaționalismul și faptul că Israelul va juca acest rol important, la sfârșitul istoriei, inclusiv un rol politic și ca atare, ne detașăm puțin de povestea asta, de implicarea religioasă, în ce se întâmplă în conflictul de-acolo și poate reușim să fim puțin mai realiști sau mai obiectivi, cu privire la ceea ce se întâmplă faptic acolo.

Da! OK! Cineva poate respinge sau accepta povestea asta, dar ce se întâmplă faptic e ceva ce nu poate fi contestat, probabil.

Hai acum să povestim ceva despre ce se întâmplă faptic și care sunt influențele lucrurilor care se întâmplă concret acolo, căci până aici, sigur, poate că interesul discuției noastre ar fi fost pentru creștinii care au o perspectivă religioasă pro-Israel…

Sigur!

… dar dacă am demontat chestia asta, s-ar putea să nu mai aibă interes discuția. Totuși, ea cred că este de interes și aș vrea să ne spui care-ar fi influențele acestor fapte, care-au început în 1948, ce face Israelul, de fapt, care este scopul Israelului, ce se întâmplă acolo și ce influență are asta asupra lumii, asupra noastră, asupra viitorului.

Dați-mi voie să încep de la un punct, care nu-i direct legat de întrebarea ta, dar care s-ar putea să ne doară și sper să ne doară mai tare decât situația politică. La căderea Imperiului Otoman, la sfârșitul Primului Război Mondial, toată zona care aparținea Imperiului Otoman, inclusiv Israelul, Palestina, Siria, în toată zona aceea a răsăritului Mediteranei, inclusiv Asia Mică, existau circa 25% creștini. Vă puteți închipui acest lucru?! 25% creștini! Astăzi, sunt mai puțin de 4% în toată zona! În mai puțin de o sută de ani. Ce s-a întâmplat în această perioadă și ce se întâmplă astăzi, cu ajutorul dispensaționaliștilor americani, este că creștinii din spațiul în care s-a născut Biserica sunt încurajați să părăsească Israelul, locul în care s-a născut Cristos, ca să lase terenul liber sioniștilor, care persecută Biserica creștină cât pot, oriunde o prind la înghesuială, dar, în același timp, sunt foarte deschiși să ia banii creștinilor americani, căci doar banii n-au miros? Poate lucrul acesta ar trebui să ne doară! Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6”

Teodorescu, Valentin – Intre Dumnezeu si monstrul zburator de spaghete

Teodorescu, Valentin - Intre Dumnezeu si monstrul zburator de spaghete. Argumentele lui Plantinga pentru existenta lui Dumnezeu

Dupa o perioada de pauza, valoroasa editura oradeana Ratio & Revelatio, condusa de domnul Otniel Veres, revine in peisajul editorial cu un titlu din domeniul apologeticii crestine.

Teodorescu, Valentin, Intre Dumnezeu si monstrul zburator de spaghete. Argumentele lui Plantinga pentru existenta lui Dumnezeu

Autorul, care ]n prezent este doctorand in domeniul filosofiei religiei la Frankfurt, a studiat, intre altele, filosofie si teologie, avind preocupari constante in domeniul filosofiei stiintei si al teologiei fundamentale.

Iata o succinta prezentare a cartii, asa cum apare ea pe situl editurii.

Există Dumnezeu? De ce credem în El? Dacă într-adevăr este înscrisă în om o tendință naturală de a crede în Dumnezeu, cum putem distinge care dintre numeroasele abordări religioase este cea corectă? Iată cîteva întrebări esențiale la care studiul de față oferă un răspuns pertinent, pornind de la argumentele unuia dintre cei mai proeminenţi filosofi contemporani ai religiei.

Felicitari domnului Vaentin Teodorescu. Si la cit mai multe carti bune.

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 5

Da, Dănuț are foarte multe date în spate, pe care noi nu le-avem, și poate, din prezentarea asta istorică, ar merita să mai spunem câteva lucruri… te rog pe tine să le spui!

Da! Te rog să întrebi!

Da! Te întreb: de exemplu, sigur, ai amintit de anul 1948, înființarea statului evreu, poate, ar merita să spunem cam cum s-a întâmplat chestia asta, pe scurt.

Da, da! Să spunem ceva despre mișcarea sionistă, care a preexistat acestui eveniment.

Da! Și ce s-a întâmplat, din punct de vedere politic, atunci? Cum a fost posibilă înființarea acestui stat care, în mod cert, a fost motorul acestui conflict care există actualmente și apoi, care sunt rațiunile din spatele tuturor acestor acțiuni evreiești, care își cere terenul înapoi? Bun! Noi, dac-ar fi să gândim după paradigma noastră strict creștină și numai după lectura Vechiului Testament, am zice: „Fraților, păi, ăla e terenul lor…

Sigur că da!

 …și trebuie să și-l ia înapoi!”

Sigur! Cu orice preț!?!

… și ca atare …

Să facă cum au făcut cu canaaniții: să-i nimicească pe orice cale; căci „scopul scuză mijloacele”.

…musulmanii au venit acolo peste ei, le-au luat terenul și ei și-l iau înapoi. Asta ar fi rațiunea cea mai simplistă, banală, cu care se judecă și cu care de fapt, suntem formați, prin mass-media, îndeosebi. Deci haide să spunem ceva despre asta: cum a fost posibil să se înființeze statul evreu, când el nu exista, el dispăruse în anul 70AD și care sunt rațiunile din spatele acestei manevre politice care continuă și acum, cu tot ce spuneai despre epurarea musulmanilor și despre conflictele dintre statul evreu și statele musulmane dimprejur?

Ei bine, în acest punct, ne-ar fi fost de foarte, foarte mare folos să-l avem aici pe Dorin Dobrincu, așa că eu o să încerc să fac o chestie absolut amatoristă și să vă spun câteva lucruri pe care le știu. În mod evident, acesta este un popor straniu, unic în istorie. Nu sunt multe popoare care-au suferit atât de multe vicisitudini și care-au continuat să existe, să-și păstreze identitatea în istorie, în ciuda tuturor acestor vicisitudini. Este un popor cu o capacitate de adaptare incredibilă! După aproape douăzeci de secole de împrăștiere, conștienta lor de popor și nostalgia întoarcerii în Țara Promisă nu i-a părăsit niciodată. Această nostalgie a căpătat diverse forme, unele dintre ele religioase, și aș vrea să menționez aici hasidismul, care s-a născut pe teritoriul nostru, undeva, în nordul Bucovinei – Martin Buber, o mare personalitate a mișcării hasidice își are rădăcinile spirituale pe-aici, pe undeva. Este o mișcare mistică, de reînnoire, un fel de Oastea Domnului a iudeilor, care a păstrat aceste nostalgii, dacă vreți, într-o formă religioasă strictă și spiritualizată. Dar au existat și forme foarte seculare și Mișcarea Sionistă, care s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea și a ajuns la maximă activitate  în perioada care-a precedat Cel de Al Doilea Război Mondial și după aceea, a jucat rolul principal în înființarea statului evreu. Este, în esență și la rădăcinile ei, o mișcare strict seculară. Ea s-a folosit cu abilitate de argumentația de ordin religios, dar liderii ei n-au fost niciodată, și nu sunt nici astăzi  oameni religioși. Ei au dorit să construiască nu un stat religios, nu o teocrație acolo, ci un stat după principiile tradiției moderne, un stat în care acesta este desprins de instituțiile religioase. Ba chiar, la un moment dat, când începuseră discuțiile legate de un loc, de-o patrie, unii dintre liderii Mișcării Sioniste au fost gata să primească orice alt spațiu geografic. La un moment dat, s-a discutat despre Uganda, ca despre locul în care să se poată reînființa statul evreu și mulți dintre liderii Mișcării Sioniste au fost gata să accepte aceasta. Am putea spune că era un act de disperare. Eu i-aș spune, mai degrabă un act de indiferență, pentru că motivația lor nu era una religioasă, ci pur și simplu, una politic, naționalistă. Ei doreau, în mod legitim, să aibă un stat al lor, așa cum are aproape orice altă națiune. Așa cum kurzii își doresc un stat al lor, cum românii și-au dorit un stat al lor, la fel și evreii au dorit să aibă un stat al lor. Este o dorință absolut legitimă. Mișcarea Sionistă, care-a jucat rolul central în presiunile făcute asupra puterilor occidentale pentru înființarea unui stat evreu, a avut ca prim rezultat Declarația Balfour, dată, parcă, în 1917, de guvernul britanic. Aceasta afirma: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.” Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 5”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul -1

Notă: Textul pe care încep să-l public astăzi, în serial, este editarea transcrierii unei serate „Străjerul”, legată de situația din Orientul Mijlociu, pe care am realizat-o împreună cu prietenul meu dr. Dănuț Jemna, în toamna anului 2006. Motivul afișării lui este pregătirea unei serii de întâlniri pe tema viitorului Bisericii în Orientul Apropiat, respectiv Mijlociu, la Arad, în perioada 27-28 ianuarie, sub auspiciile Forumului Dialogos, și la invitația amabilă a prietenului meu dr. Emil Bartoș. Sper că acest text va stimula gândirea celor care vor participa la acele întâlniri, dar și a altora, familiarizându-i cu informații pe care timpul redus pe care îl voi avea la dispoziție acolo nu-mi va permite să le dezbat  (textul în aldine reprezintă intervențiile lui Dănuț Jemna, gazda întâlnirii).

* * *

Vă spunem bună seara celor care ați reușit să ajungeți în seara aceasta aici! La noi, anul bisericesc începe în septembrie și deci, seratele se reiau aici și sper să fie cel puțin o dată pe lună. Și dacă vă fixați în program ideea de a veni la câte-o serată aici, sper să reușim cu ritmul ăsta, cel puțin o dată pe lună, să facem câte-o serată. În seara aceasta, ne-am gândit să abordăm o chestiune care e pe tapet și în mass-media și care frământă întreaga lume de la oameni religioși la cei politici. Este vorba despre conflictul dintre Israel și palestinieni. Așa cum vom vedea, dar acest conflict este foarte vechi, încă de la nașterea poporului Israel și durează până în prezent. De ce ne-am oprit la această temă? Într-o formă sau alta, lumea este cu ochii pe Ierusalim, indiferent din ce punct de vedere, fie că sunt rațiuni politice, la mijloc, fie că sunt rațiuni economice sau religioase. Avem acum acces la tot soiul de informații de-acolo. Așa cum spuneam, într-o formă sau alta, toți oamenii sunt cu ochii îndreptați spre Ierusalim. Creștinii înșiși au foarte multe motive care îi fac să fie cu privirea îndreptată spre Ierusalim. Există creștini de diverse culori care plasează statul Israel în istoria mântuirii, a lucrării lui Dumnezeu, într-o formă sau alta. Cei mai habotnici, printre care se găsește și o parte însemnată a evanghelicilor, consideră că statul Israel va avea de jucat un rol major, spre finalul istoriei și ca atare, este întemeiat să ne uităm spre Ierusalim, pentru că de-acolo vor veni lucrurile cele mai însemnate pe care le-așteaptă omenirea spre sfârșitul istoriei. Dar există și rațiuni politic. Acolo sunt interese enorme legate de zone de stabilitate, de pace cu fundamentalismul islamic, sunt interese economice cu petrolul ș.a.m.d. Le știți, pe acestea nu vreau să le comentez eu, doar am făcut deschiderea la acest subiect. În seara aceasta, domnul Dănuț Mănăstireanu ne va vorbi despre această poveste. Vom încerca să mergem puțin în istorie, să venim apoi, înspre prezent și să vedem dacă într-adevăr  poveste din Orientul Mijlociu merită atenția noastră și care-ar putea fi o perspectivă creștină asupra acestei chestiuni. Eu zic să facem obșteasca rugăciune „Tatăl nostru” și să avem întotdeauna în minte că orice lucru trebuie făcut cu Dumnezeu și în Numele lui Dumnezeu. După aceea, intrăm în temă, intrăm în prezentare. O să vedem cum facem. Probabil că vom începe cu prezentarea, și când vă vine o întrebare, când sau o idee, interveniți, opriți-ne sau opriți-l pe Dănuț, că eu sper că o să vorbească el mai mult –el este mai bine pregătit la capitolul ăsta, vine de pe teren de-acolo. Cred că asta va fi metoda: să interveniți, oricând, și să spuneți ce-aveți de spus… Haideți să ne ridicăm să spunem „Tatăl nostru” și-apoi să intrăm în temă!

Tatăl nostru care ne ești în ceruri…
Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul -1”

Peter Enns – The Hardest Thing for Me about What I Do

The confession below is about sincerity and integrity. I share it here because I feel exactly the same way. For a ‘social animal’ like me, loosing friends is never easy. Yet, I am not ready to sacrifice my conscience even in order to keep a friendship. I may be wrong on what I believe – I have been proven wrong before. 😦 That is why, some day I am going to write something titled ‘How I Changed My Mind’).

Yet, until I have enough evidence to change my mind, I have to be true to what I believe. And, of course, I will express those convictions in imperfect ways, in line with my temperament, my level of (im)maturity and my ethnic makeup. I hope my friends can live with that. But if they cannot, I can’t do anything about it.

As Scripture says, let us walk together in the things we think alike, and may the Holy Spirit enlighten us in the rest. I can live with that. Can you?
And now, here is what Pete Enns has to say about it.

** * *

OK, this is going to be a little personal, but you don’t have to read it.

In case you haven’t noticed, I write about the Bible and Christian faith now and then. And if you’ve noticed that, you’ve probably also noticed that some of what I write about could be considered a bit edgy—for some, at least.

And that’s OK. When you write about God, Jesus, and the Bible, you’re going to be controversial for somebody. And, if several thousand years of recorded history are any indication, some people are probably going to be very, very, very angry with you for uttering thoughts about ultimate reality that they don’t like. They might even hate you (in Jesus’ name and for the glory of God).

But that doesn’t bother me terribly. Sure, I don’t love it, but it’s part of the job. Plus, my keyboard has delete button.

Over-the-top negativity isn’t the hard part. What’s hard is losing friends, a community, a sense of belonging, a shared narrative.

It’s not so much about friends becoming enemies, but the more subtle disorientation of not really fitting anywhere.

The insider becomes the outsider. Nothing unravels a social fabric quicker. I get it. No one likes their social fabric unraveled. It keeps us warm and safe. No offense taken.
I keep writing because I believe in being true to myself, and genuine faith cannot exist for me if I hold back and refuse to “take door number 3.” I’m not particularly brave. I don’t wake up in the morning mustering courage so I can go into battle to slay dragons. I just don’t know what else to do with myself.

I don’t know how not to turn things around in my head and look for a different angle that produces some new insights, even if that means leaving behind familiar things. I just can’t imagine not trying to work all this out—for my own benefit, and, if all goes well, for others, too.

I’m not whining. I’m not a martyr. It is what it is. I’m just saying the loss of community, of a shared narrative, is the hardest part for me. Not fitting. Not knowing where you fit, or if such a place even exists. And maybe this is how it will always be.

And I know a lot of others feel the same way.

(Source, HERE)

Dr Danut Jemna – Viitorul comunitatii penticostale din România

Pentecostal baptism

La rugamintea prietenului meu, Dr Danut Jemna, fac publice aici consideratiile lui legate de situatia penticostalismului romanesc in acest moment. Textul de fata reia o analiza facuta de Dr. Jemna, singurul specialist in patristica in spatiul pentecostal romanesc, in urma cu aproximativ zece ani. Ca profesor universitar abilitat, Dr. Jemna este, de asemenea, specialist in statistica, cu un interes special pentru demografie, domeniu in care a publicat deja un numar de carti si articole. Textul de fata include si o discutie asupra citorva probleme importante pentru penticostali, si prea putin discutate pina acum, din perspectiva acestei discipline stiintifice.

Scopul acestei analize critice nu este nicidecum unul destructiv, ci reprezinta o invitatie la un prea mult intirziat dialog legat de o serie de chestiuni fundamentale de care depinde, crede autorul, viitorul comunitatii penticostale in Romania.

Autorul este deschis sa raspunda la reactiile celor interesati. O puteti face aici sau direct, pe email (pe care il pot pune la dispozitie, in privat, celor interesati).

Redau mai jos inceputul acestei analize.

** * *

În noiembrie 2008, la un moment aniversar, am scris un text pe care l-am intitulat: Are un loc Biserica Penticostală în România şi în Iaşi? În acest text am încercat să fac câteva observații legate de: dezvoltarea comunității în profil teritorial (am subliniat concentrarea în anumite zone ale țării și în mediul rural); spiritualitatea penticostală (cu înclinații dualiste și lipsa unei viziuni care să integreze întreaga realitate a existenței umane); prezența publică (precară și ambiguă, reactivă și partizană); relațiile cu celelalte comunități religioase (dominate de spirit sectar). Revin asupra acestei teme cu o nuanțare a întrebării puse atunci – mai are viitor această confesiune în România? Pentru a putea da un răspuns coerent la această întrebare este necesară analiza unor elemente pe care le supunem discuției în continuare. Continue reading “Dr Danut Jemna – Viitorul comunitatii penticostale din România”

A Cry for Help from Jerusalem

TJerusalem by night

I have just received a desperatee call for help from a very good Christian Palestinian friend. It is related to the implications of the recent decision of the American president to move their embassy from Tel Aviv to Jerusalem.

My friend is telling me that more and more of the evangelical churches in Palestine (representing something like 1% of the Palestinian Christians, who are, themselves, about 1% of the entire Palestinian population in the West Bank) are adopting a Zionist theology, in an attempt to schmooze American churches to support them financially (you may rightly call it ecclesial prostitution). This is, of course, a luxury that historical churches in Palestine (not only Greek Orthodox, Melkite, and Latin churches, but also Anglicans and Lutherans) do not have. Continue reading “A Cry for Help from Jerusalem”

Molly Worthen – How to Escape From Roy Moore’s Evangelicalism

Molly Worthen

Molly Worthen (born 1981), is a historian of American religion and a liberal journalist. She is assistant professor of history at the University of North Carolina at Chapel Hill. She is the author of an exceptional book, which every evangelical should absolutely read: Apostles of Reason: The Crisis of Authority in American Evangelicalism. In this article, published by The New York Times, she reflects on the profound crisis on American evangelicalism, in the light of the current Roy Moore ethics scandal. Here are just a few excerpts.

* * *

…a new ritual has superseded Sunday worship and weeknight Bible studies: a profane devotional practice, with immense power to shape evangelicals’ beliefs. This “liturgy” is the nightly consumption of conservative cable news.

When I sought out conservative and progressive critics of white evangelical politics and asked them how to best understand it, this was their answer: pay attention to worship, both inside and outside of church, because the church is not doing its job. Humans thrive on ritual and collective acts of devotion. And the way we worship has political consequences. It shapes our response to evil and our reaction to people different from ourselves.

The philosopher James K. A. Smith, who teaches at Calvin College in Grand Rapids, Mich., has argued that our lives are shot through with unconscious acts of worship, whether we genuflect at the Apple Store or wake up whispering prayers for our child’s admission to the Ivy League. “We are, ultimately, liturgical animals because we are fundamentally desiring creatures,” he writes in his book “Desiring the Kingdom.” “We are what we love.”

When the Rev. Dr. Martin Luther King Jr. observed that 11 o’clock on a Sunday morning is the most segregated hour in America, he was acknowledging the special power that ritual and community have to stoke or weaken both love and hatred. There is no substitute for sharing the bread and wine — the climax of the Christian liturgy — with people unlike yourself, Ms. Schiess said. She called for fighting false idols with right worship: “Fox News forms a fear, a caricature of other people; if communion were done in churches with diverse populations, it would counteract that fear.”

f you’re wondering what the future of not-so-organized religion looks like, look to the community that has grown up around “The Liturgists,” a podcast hosted by Michael Gungor, a musician, and Mike McHargue, a science writer (both are former evangelicals).
When they began the podcast in 2014, “we started it out of a sense of existential loneliness,” Mr. Gungor told me. They broadcast liturgical music, meditations and interviews with theologians and activists. The podcast has nurtured a community with a life of its own. Listeners find one another through social media, and the co-hosts travel the country to convene events where fans eat, drink and worship together — groups that often continue meeting after Mr. Gungor and Mr. McHargue leave town.
“As America deinstitutionalizes and moves away from religion, people — especially millennials — have lost something. Their community becomes primarily virtual, they’re seeing people through a screen and not flesh and blood, and there’s great data that this leads them to loneliness and depression,” Mr. McHargue said. “The core of every podcast is, ‘you’re not alone,’ and that draws people in, but we can’t stay there. We have to draw them into some kind of communal practice.”

All these people have one thing in common: the instinct that worship should be an act of humility, not hubris. It should be a discomfiting experience, not a doubling down on what’s easy and familiar. The battle for the soul of evangelicalism, the struggle to disentangle it from white supremacy, from misogyny — and from the instinct to defend politicians like Roy Moore — demands sound arguments grounded in evidence. But the effort must also advance at the precognitive level, in the habits and relationships of worshiping communities. Fellowship has the power to refashion angry gut feelings and instead form meek hearts and bounden duty.

(Read HERE the entire article.)

 

 

Kirsteen Kim – Unlocking Theological Resource Sharing Between North and South


Kirsteen Kim is Professor of Theology and World Christianity in the School of Intercultural Studies, Fuller Theological Seminary, USA

Kirsteen Kim deals in this Lausanne article with what I consider to be one of the tragedies of present day evangelicalism: the Western financial and institutional domination of evangelicalism, in the context of a growing evangelical and Pentecostal/charismatic dynamic moving rapidly East and South.
The author suggests a number of well meaning possible solutions for ‘unlocking resource sharing’ in this context. However, I am afraid that, like in the Lausanne movement itself, unless something radical and prophetic happens, the ‘golden rule’ (meaning, ‘who has the gold, makes the rules’ ) will continue to dominate the North-South dynamic. And, for the moment, this dynamic seems to be governed more by the capitalist free market mechanism than by the principles of the Kingdom of God).
From this point of view, I am more hopeful in what secular institutions are trying to do (like the current European Union discussion that access should be TOTALLY FREE for ALL scholarly journals), than in the willingness of Christians to think and act outside of the capitalist box.
I am very curious what others think about this.

Here are a few excerpts from the article.

* * *

key dilemma faced by theological educators is that, whereas most students are in the South, many of the resources are in the North.

  • Although, throughout the North, the overwhelming majority of church leaders have theological education, sometimes to doctoral level, overall enrolment in theological education is declining, including in evangelical schools.
  • In the South, many churches are led by people without the benefit of theological education and without access to it. However, although concrete data on theological education in the South is lacking, regional theological associations report rapid growth. Moreover, some faculty at institutions in the South now have higher levels of faculty qualifications to enable them to offer doctoral degrees.

Despite the shifting picture, the absolute majority of teaching staff, scholarship funds, theological libraries and publications are still located in the North. Furthermore, the decline of theological education in the North, together with the ongoing effects of the 2008 financial crisis, has restricted the already-limited funds available from the North for theological education in the South.

Despite the financial constraints, there is much that can be done to address the current imbalance in theological education between North and South. I shall give some practical examples and suggestions of resource sharing below. However, in order for this to happen, we need the kind of theological education that encourages such sharing.

One of the reasons for the inadequate resource sharing is that theological education—both in the North and the South—is dominated by models developed to serve the institutional church of a largely homogenous community in a particular locality.

Along with the development of missional church, we need missional theological education. Becoming missional is not just a matter of adding in optional courses in ‘missiology’ or ‘global Christianity’; it requires a paradigm shift in the way the entire theological curriculum is taught. This change is happening:

  • Biblical studies is recognizing the cultural and regional diversity of the early church.
  • Systematic theology is taking account of the systems of thought in Asia, Africa, and indigenous peoples.
  • Church history is becoming integrated with mission history, and recognizing the polycentric nature of Christian movements.
  • Practical theology is focusing not only on local but also on global questions and on their interconnectedness.

When we learn through our theological education to value the whole church—diverse, multicultural, global, and interdependent—we will realize the importance of resource sharing. The Lausanne Movement can be a catalyst to speed up change, which needs to take place in the accrediting agencies as well as the institutions for theological education.

(Read HERE the entire article, to find the solutions suggested by the author to this serious problem.)

 

 

 

Horia-Roman Patapievici – Religie și politică. Rolul și locul creștinului în viața politică

Centrul Areopagus din Timisoara celebreaza zilele acestea 20 de ani de existenta. Cu aceasta ocazie a fost organizat evenimentul special pe care il puteti urmari aici inregistrat.

Eveniment special, sâmbătă, 11 noiembrie 2017, ora 11, la sediul centrului Areopagus din Timișoara. Invitat de onoare: Horia-Roman Patapievici. Am discutat împreună despre religie și politică, cu accent pe rolul și locul creștinului în viața politică.

Scot McKnight – Bury The Word “Evangelical”


Scot McKnight, at the centre of the picture

[This ia stern warning from a leading evangelical. We better listen. And, I openly admit, I fully agree with Scot.]

It’s time to bury the word “evangelical.” It’s both past time to bury it but it’s also time yet again to bury it.

I have a strategy for doing so, but first this:

Kate Shellnutt, at CT, writes,

More than 80 years ago, the first president of Princeton Evangelical Fellowship aspired for the organization to allow students “to enjoy Christian fellowship one with another, to bear united witness to the faith of its members in the whole Bible as the inspired Word of God, and to encourage other students to take, with them, a definite stand for Christ on the campus.”

In 2017, the Ivy League student ministry remains fully committed to this purpose … just without calling themselves evangelical.

The long-running organization changed its name this year to become Princeton Christian Fellowship, citing baggage surrounding the evangelical label.

“There’s a growing recognition that the term evangelical is increasingly either confusing, or unknown, or misunderstood to students,” the organization’s director, Bill Boyce, told The Daily Princetonian.

It’s not an issue limited to the 8,000-student campus; a number of evangelicals across the country share his concerns, particularly after last year’s election linked evangelical identity with support for President Donald Trump in the public eye.

Which leads me beyond the obvious: one of the more openly affirming institutions of evangelicalism, CT, records the news that evangelical is an embattled term while CT presses forward with no desire to diminish the centrality of the term for itself. But this essay is not about CT.

It’s about that dreaded term “evangelical.”

It’s a case of only a few who like the term while many despise the term, all the while knowing there’s no other term to use.

The issue is politics; the presenting painful reality is Trump. The reality is 81% of evangelicals voted for Trump. The word “evangelical” now means Trump-voter. The word “evangelical” is spoiled.

Which means the problem is not nearly so large among self-confessed evangelicals. They admit to being evangelicals and voting for Trump and evidently see no dissonance. We don’t know how many of that 81% held their nose when they voted for Trump but this is certain: they weren’t voting for Hillary Clinton. Their evangelical convictions and their political convictions were inter-looped into voting for Trump and not Hillary (or a Democrat). Continue reading “Scot McKnight – Bury The Word “Evangelical””

Dewi Hughes – A Tribute to a Great Man of God


Dewi Arwel Hughes

I just found out that my dear friend Dewi Arwel Hughes went to bee with the Lord. May he rest in peace with the saints!

I met Dewi for the first time in February 2007, at Limuru, in Kenya, in the context of the Lausanne Movement, as we were both called to serve in the Lausanne Theology Working Group, under the leadership of Dr. Christ Wright.


Ruth Padilla, Dewi Hughes, Chris Wright, John Baxter-Brown,
Members of the Lausanne Theology Working Group

Dewi presented there a paper on ecclesiology and ethnicity, which, as I was going to find out, was one of his lifelong passions. My friend was not a nationalist. Far from it. Nevertheless, he was fully dedicated to the preservation and flourishing of the Welsh language. In 2010, when we met for the last time on this side of eternity, he had with him a young Welsh woman that he was mentoring in this area. I remember how impressed I was by the quality of her presentation during the congress, and how proud was Dewi of her. His interest in the theological implications resulted also in his book Castrating Culture: A Christian Perspective on Ethnic Identity from the Margins, published by Paternoster, in 2001. Continue reading “Dewi Hughes – A Tribute to a Great Man of God”