https://www.ecasacartii.ro/cu-dumnezeu-in-lagarele-mortii.html
O noua apariție editorială la Casa Cartii.
E vorba despre o carte de mărturii misionare, de o frumusețe aparte, din categoria Omul ceresc (a Fratelui Yun), adică Fapte capitolul 29, dovada că Dumnezeu continuă să lucreze și astăzi cu putere, folosind bărbați și femei care se pun la dispoziția Lui pentru slujire.
Ea va fi disponibilă săptămâna viitoare, dar până atunci exista opțiunea de precomandă 1+1, adică plătești una și primești două cărți. Editura face acest lucru pentru că dorește ca această carte să ajungă la cât mai mulți cititori care să fie zidiți spiritual și încurajați înspre misiune. Și s-ar bucura dacă în cercul de prieteni și colaboratori personali ați răspândi vestea, ajutându-i pe cei apropiați să intre în posesia cărții.
Redau mai jos câteva citate despre carte.
Povestea adevărată a triumfului credinței unei femei
Proaspăt căsătorită, tânăra Darlene Deibler și-a urmat soțul misionar în junglele din Noua Guinee, unde cei doi au lucrat din greu ca să împărtășească mesajul Evangheliei cu triburile care nici măcar nu mai văzuseră o femeie albă înainte.
După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Darlene și soțul ei, Russell, au fost duși în lagăre diferite și supuși la nenumărate orori și umiliri. După ce timp de patru ani a fost ținută prizonieră în lagărul japonez, Darlene a fost forțată să semneze o mărturie falsă, fiind astfel condamnată la moarte, însă a reușit să scape în mod miraculos de sabia călăului. Despărțită pentru totdeauna de soțul ei și în ciuda încercărilor prin care a trecut, credința tinerei a rămas neclintită.
Dacă cineva pune la îndoială intervenția de netăgăduit a lui Dumnezeu în viețile noastre, tot ce are de făcut este să citească mărturia lui Darlene Rose. Va descoperi dovezi ale unei credințe profunde și o confirmare a credincioșiei lui Dumnezeu – El face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru un scop bun.
Dr. Charles Stanley, pastor senior, Biserica First Baptist Atlanta
Viața mea s-a schimbat după ce am aflat mărturia lui Darlene Rose. M-a provocat să-mi revizuiesc credința într-un fel în care nimic altceva nu a făcut-o … Cunoscând-o personal pe Darlene, știu că această carte reflectă credința ei de neclintit. Recomand această carte cu multă căldură.
Ruth Bell Graham, fiica lui Billy Graham
Darlene Deibler Rose (10 mai 1917 – 24 februarie 2004) a fost prima femeie americană care a pășit în Valea Baliem din Noua Guinee. După terminarea războiului, Darlene s-a recăsătorit cu misionarul Gerald W. Rose, cu care a avut doi fii, și împreună au continuat să lucreze ca misionari în sălbăticia australiană.
NOTE: I have written this text in Romanian, as a personal reflection on the last day in 2023. Later, I translated it into English, to share it with a friend, and he suggested to put it on my blog. So, here it is, Nathanael.
I am not a fan of year-end balance sheets. I try to avoid the triumphalism (or catastrophism) that often accompany them. I have never been tempted to keep a diary, since I lack the necessary discipline, and I see this now as a great loss since I am getting more serious about writing my memoirs.
Today is the last day of 2023, and I woke up early, unable to fall asleep again. Therefore, I decided to reflect on this year’s experiences.
This was a challenging year, much like the one that preceded. Despite receiving exceptional treatment in my adopted country, the experience of cancer and subsequent convalescence was difficult to bear, especially given my current solitary lifestyle. While there is much to say on the matter, I will refrain from doing so at this time. Additionally, the climate of the country I reside in is another burden, as it is often bleak, with constant cold, wind, and rain, and infrequent sunshine. I so miss the warm waters of the Mediterranean and the vineyards of Provence!
Yet, I live close to my children and grandchildren, with whom I occasionally spend time when their busy schedules permit. Then there are the simple pleasures of life: coffee (which must be of good quality, as life is too short to drink bad coffee); wine, which can lift the spirits, as Scripture says (the same rule applies to this one as above), and whisky, Scotland’s great gift to the world, a warming drink that can comfort the soul in times of need. Alongside it these is music. Glasgow has a top music school and an exceptional musical life, which I enjoy as much as my budget allows.
The past year has taught me a difficult lesson in relationships. As a social person, I often process my life experiences through conversations with friends. While I am open to spirituality, I am not a saint, and my mystical experiences are a rare thing. Therefore, having close friends to share my life with is essential. Unfortunately, since I moved to be closer to my family at the age of 65, I have been missing this vital aspect of my life.
Friendship seems to me to be a disappearing virtue in these times of superficiality in which we have been given to live. And we cannot blame Facebook for it because Facebook is us.
Friendship, which the Greeks called philia, is essentially a species of love. What distinguishes it from the latter is the absence or blurred presence of the erotic dimension. The Celts called it anam cara, and for them it meant having a soul friend. There is an explicit dimension of mutual mentoring, of soul companionship or even spiritual companionship.
From a Christian theological perspective, human beings bear the image of a Triune God, that it of an eminently relational reality, which the Church Fathers described by the term perichoresis, which denotes the total interweaving/interpenetration of the beings and actions of the three divine beings, which is illustrated so aptly by the metaphor of the divine dance. Without such an outflow from the self to the other (Gr. ekstasis) there can be no growth and spiritual maturity.
The reasons for the scarcity of friendship in contemporary society are multifaceted. It is partly due to the individualism of modern society, as well as the inherent self-interest of the prevailing liberal ideology, which continues to dominate both the political landscape and social thought, even in the post-modern era.
A close acquaintance of mine once remarked that after the age of 60, people tend to lose friends rather than make new ones. Therefore, it is crucial that we make a concerted effort to maintain our friendships, to the best of our ability. Despite best efforts, however, relationships, including friendships, can sometimes end suddenly and without explanation. or, they may simply require resetting.
Relationships, like living beings, have a life cycle: they are born, they grow, mature, but may eventually gen tired, grow old and die. Occasionally, lost friendships can be rekindled, but this is often beyond the control of the individuals involved. However, forming long-lasting friendships is a rare occurrence.
As a predominantly relational being, I have formed numerous friendships of varying degrees, throughout my life, which I have maintained and nurtured when there was mutual openness. I am now approaching my 70th year and have several friendships that have lasted over 60 years. Nevertheless, I have also experienced intense friendships that ended abruptly and permanently due to various reasons. Here are just two such examples.
A teenage love ended painfully, due to betrayal, although my former girlfriend may attribute it to my lack of patience and understanding, but that is another discussion.
One of the most intense friendships I had as an adult ended abruptly when my friend, who was also my ministry partner in church leadership, realised that I would always retain my freedom of thought, which I was not willing to sacrifice for the sake of our friendship. I made for years efforts to rebuild that relationship, to no avail.
The painful lesson of this year came through the sudden and unexplained death of perhaps one of the most intense friendships I have ever had. Although it began as a mentoring relationship, it became and was for several years a kind of anam cara. In the difficult years after leaving World Vision, following another betrayal and other collateral crises, this friendship was an anchor and a source of hope for me. Unfortunately, it died almost instantly, around the time when I received my cancer diagnosis, and when companionship was something that I needed more than ever.
Strange as it may seem to me, and it does seem terribly strange, there are relationships that have a predominantly pragmatic basis and motivation. In this case the relationship will exist as long as the person concerned, or both friends, if that be the case, have some interest and derive some benefit from the relationship (we call this ‘friends with benefits’). When the benefit disappears, the relationship typically ends.
We may rightly ask ourselves whether such a relationship is really one of friendship, or something else entirely. We may view it, for example, as a kind of business relationship that ends once the transaction is complete. Theoretically, the relationship can be re-established if a new business opportunity arises, and it will eventually disappear, just like the first time. And, after all, there’s nothing wrong with that, as long as things are clear from the outset.
The answer to the above question isn’t quite so simple, since such a friendship established on pragmatic grounds (especially when they are unspoken or just subconscious) can look sometimes like any genuine friendship. Perhaps this is precisely why the pain of a break-up is as great as that caused by the break-up of a romantic relationship.
Recovering from emotional pain is a lengthy and challenging process, characterised by periods of calm and relapses into confusion. The pain referred to here has accompanied all three of the aforementioned ruptures, albeit in varying degrees and forms. In each instance, I was unable to process the experience until the pain had become bearable.
I have learned a few things from these experiences.
First, friendships, like romantic relationships, can be exciting, but they always come with risks. However, those who are not prepared to take risks cannot enjoy the incredible benefits of genuine friendship.
Secondly, when a friendship dies, the people involved retain, despite the inevitable pain, the formative benefits of that experience. So, not everything is lost.
Finally, I realised that friendship, like romantic love, is a delicate space where things cannot be forced in any way. It always takes two to tango.
De o vreme circulă în spațiul virtual vestea că unul dintre personajele sinistre ale diasporei evanghelice americane va figura la loc de cinste pe lista de candidați pentru Parlamentul European a unui partid extremist și naționalist, cu pretenții a(i)ur-ite. Este vorba de autointitulatul Președinte al Alianței Familiilor din România care, s-a „distins” cu bărbăție în luptele acerbe duse de cohorte nesfârșite de fundamentaliști de toate „sectele”, inclusiv cea drept-credincioasă, în apărarea dreptului unei familii românești emigrate in Norvegia de a-și disciplina copiii cu nuiaua, dată fiind convingerea lor că „așa ne învață Biblia”. Mai apoi, aceleași cohorte, avându-l în frunte pe „eroul” nostru de peste „baltă” au dus lupte grele în apărarea pretinsului lor drept inalienabil la homofobie, cu ocazia unui faimos și ratat referendum național, în care, din fericire, bunul simț a triumfat.
În ultima vreme însă proverbialul și mult-prea-lăudatul bun simț național pare să fie în cădere liberă, prilej pentru afirmarea pe scena publică a tot felul de scursuri politice, așa cum s-a întâmplat și în anii 30 ai secolului trecut. Revine, se pare, vremea pescuitului în apel tulburi, cu nadă pentru peștișorul de aur. Ca și atunci, lupta se dă fără menajamente și fără scrupule, căci, așa cum citim în cartea sacrosanctă a machiavelismului politic, „scopul scuză mijloacele”.
Cele de mai sus sunt un preambul pentru o mică istorioară care ilustrează perfect cele afirmate de noi. Astfel, cu câteva săptămâni în urmă, la o întâlnire cu scop pre-electoral a diasporei evanghelice românești de la Londra, eroul nostru texan a răspândit printre coreligionarii săi o broșură cu titlul Teme-te de Dumnezeu, Dă-i cinste Împăratului – O declarație a intelectualilor creștini, traducerea unui text recent al inițiativei Evanghelici și Catolici Împreună (Evangelicals and Catholics Together), apărut în numărul 11 pe 2022 al revistei catolice americane First Things. Până aici în aparență toate bune și frumoase, deși merită să ne întrebăm totuși cine a a finanțat traducerea și tipărirea respectivului text. Poate că e vorba de cohortele mai sus menționate, în definitiv este dreptul lor, dacă nu cumva este vorba de fondurile puse la dispoziție cu larghețe pentru, zice-se, „apărarea valorilor creștine”, de către oamenii lui Putin, cel care o face cu vitejie, ucigând femei, copii și bătrâni în Ucraina, în numele dumnezeului său kaghebist. Și atunci lucrurile devin puțin mai complicate
Pentru a înțelege așa cum se cuvine contextul în care a apărut textul originar în limba engleză, este necesar să precizez câteva lucruri. Mai întâi, Evanghelici și Catolici Împreună a fost o inițiativă condusă pe partea catolică de Richard John Neuhaus, fondatorul revistei First Things (1990), un fost pastor luteran convertit la catolicism, iar pe partea evanghelică, de Charles Colson, fost consilier al lui Richard Nixon, condamnat pentru implicarea în scandalul Watergate, și convertit la evanghelism în timpul detenției. Inițiatorii au atras alături de ei un număr de teologi catolici și evanghelici, și, începând din 1994, până în 2009, au produs un număr de documente remarcabile, contribuind la apropierea ecumenică între catolici și evanghelici. După moartea lui Neuhaus, și apoi a lui Colson, inițiativa a intrat în adormire.
Începând cu 2011, conducerea revistei First Things a fost preluată de R. R. Reno, un episcopalian convertit la catolicism. El a orientat revista într-o direcție politic neoconservatoare, ceea ce a condus la scăderea drastică a calității și a recepției acesteia în mediile intelectuale serioase de toate orientările. Mai nou, revista a devenit un vehicul al trumpismului și o voce a ultraconservatorilor catolici care se opun cu vehemență schimbărilor pe care Papa Francisc le face în prezent în catolicism.
În 2022 a început în America pregătirea pentru noile alegeri prezidențiale. În contextul speranței naționaliștilor republicani, dar și a fundamentaliștilor catolici și evanghelici, de reîntoarcere la Casa Albă a lui Donald Trump, neoconservatorii de la First Things au avut ideea de a scoate de la naftalină inițiativa Evanghelici și Catolici Împreună, pentru a o instrumenta în folosul mobilizării celor două comunități religioase în scopul promovării programului trumpist MAGA (Make America Great Again).
Astfel a apărut documentul Fear God, Honor the Emperor – A Statement of Evangelicals and Catholics Together, a cărui traducere corectă este Teme-te de Dumnezeu, cinstește-l pe împărat – O declarație a [inițiativei] Evanghelici și Catolici Împreună. Nu este scopul nostru aici de a face o analiză a acestui document, oricât de legitimă ar fi aceasta. Este suficient, pentru a fi fairplay, să recunoaștem faptul că unii dintre semnatarii acestui document (mai ales dintre evanghelici), sunt teologi a căror valoare este recunoscută în spațiul academic, chiar dacă ei nu au strălucit neapărat vreodată printr-un prea mare discernământ politic sau cu privire la implicațiile dimensiunii sociale a Evangheliei.
Importante pentru noi aici sunt alte două lucruri, legate de etica cel puțin îndoielnică evidențiată traducerea, editarea și utilizarea acestui text. Prima observație este aceea că titlul acestui text a fost mistificat în mod pervers. Cunoscând atitudinea anti-ecumenică ce domină mediile conservatoare evanghelice, din țară și din diasporă, candidatul aurit a redat subtitlul textului discutat aici, O declarație a [inițiativei] Evanghelici și Catolici Împreună (A Statement of Evangelicals and Catholics Together), prin sintagma O declarație a intelectualilor creștini, care ascunde sub preș, în mod deliberat, originea și intenția ecumenică originară a textului. Pentru a duce la capăt cu succes această intenție de înșelăciune, traducerea nu include lista de semnături, care ar fi vădit implicarea catolicilor în elaborarea lui, precum și, implicit, natura ecumenică a documentului. Cum spuneam, pentru acest „intelectual creștin” de peste ocean, ca și pentru alții din partidul lui aurit, scopul scuză mijloacele.
Dar lucrurile îndoielnice nu se opresc aici. Pentru a da greutate acestui document în campania sa electorală, „catindatul” a solicitat unuia dintre teologii evanghelici români cei mai cunoscuți să facă o analiză teologică a documentului, ca o introducere a acestuia în context românesc. A făcut asta fără a dezvălui celui solicitat nici scopul în care va fi folosit acest document, nici interesul lui politic ca solicitant al acestui serviciu. Rugămintea apărea astfel ca un nevinovat apel al unui novice în ale teologiei la expertiza unui specialist.
Atunci când teologul român a realizat șmecheria și a reproșat acest lucru solicitantului, refuzând ulterior orice implicare în dezbateri pe marginea documentului, i s-a dat pur si simplu cu tifla. Oricum, răul era deja făcut, iar textul era tipărit și răspândit între potențialii votanți. Și chiar dacă, în finalul analizei sale, teologul român afirmă că acest document este „pe alocuri amendabil”, această sfioasă și elegantă critică academică va trece cu siguranță neobservată pe lângă urechile celor neinițiați în subtilitățile dialogului scolastic. Desigur, dacă ar fi dat mai multă importanță realității politice, și antecedentelor avocatului texan, prietenul meu teolog ar fi fost mult mai prudent. Aici se pare că propriul conservatorism este cel care i-a jucat feste. Îmi pare rău pentru el. Dar poate că este o lecție pentru ca, așa cum spune Scriptura, să nu dăm crezare oricărui duh care se pretinde a fi temător de Dumnezeu. „După faptele lor îi vom cunoaște.”
Mă opresc aici cu povestea, dar vă avertizez că acesta nu este decât începutul durerilor, cum scrie în cartea Apocalipsei. Potlogării și mai mari vor urma, astfel încât credința multora va fi pusă la încercare și dovedită a fi lipsită de valoare. Dumnezeu cu mila!
Nu sunt nicidecum un fan al bilanțurilor. Fug ca de „ducă-se pustii” de triumfalismele și de catastrofismele care adesea le însoțesc. Nici nu am fost tentat vreodată în mod serios de a ține un jurnal. Ceea ce văd că este o mare pierdere, acum când mă apropii mai serios de scrierea memoriilor. Dar n-am ce face. Asta este. N-am avut niciodată disciplina necesară acestei ocupații.
Este însă ultima zi a anului, și m-am trezit devreme, nemaiputând adormi la loc. Așa încât am decis să reflectez puțin asupra experiențelor acestui an.
2023, ca și cel precedent, a fost un an teribil de greu. În ciuda absenței durerilor și a unui tratament de excepție în țara mea de adopție, experiența cancerului și convalescența care i-a urmat au fost greu de purtat în condițiile cvasi însingurării în care îmi trăiesc această perioadă a vieții. Multe ar fi de spus aici, dar e complicat, și o las pe altă dată. Sau niciodată. La aceasta se adaugă clima deprimantă a tării în care trăiesc – frigul, vântul și ploaia sunt constante, iar soarele o excepție. Oh, cât tânjesc după apele calde ale Mediteranei și podgoriile din Provence!
Partea bună este că trăiesc aproape de copii și nepoți, cu care îmi pot ostoi din când în când singurătatea, când programele lor încărcate le permit să ne vedem. Mai sunt apoi micile bucurii ale vieții: cafeaua (neapărat bună, căci viața e prea scurtă pentru a bea cafea proastă); vinul, cel care înveselește inima, cum zice Scriptura (la acesta se aplică aceeași regulă ca mai sus), precum și whisky-ul, marele dar al Scoției către lume, apa vie care îți încălzește sufletul la vreme de nevoie. Alături de acestea este muzica – Glasgow are o școală de muzică de înaltă clasă și o viață muzicală de excepție, de care mă bucur atât cât îmi permite bugetul.
Dincolo de acestea, lecția de viață cea mai dură a acestui an a venit din domeniul relațiilor. Eu sunt eminamente un animal social, și procesez cea mai mare parte a experiențelor mele de viață în dialogurile cu prietenii. Neavând stofă de sfânt și deținând o experiență mistică precară, în ciuda deschiderii mele spre acest domeniu al spiritualității, am nevoia vitală de a avea aproape prieteni cu care să-mi împărtășesc viața. Ori tocmai acesta este lucrul care-mi lipsește cel mai mult aici, un risc pe care mi l-am asumat plecând din țară la 65 de ani, pentru a fi aproape de ai mei.
Prietenia îmi pare a fi o virtute pe cale de dispariție în aceste vremuri de superficialitate în care ne-a fost dat să trăim. Și pentru asta nu putem da vina pe Facebook; pentru că Facebook-ul suntem noi.
Prietenia, pe care grecii o numeau mai cu seamă filia, este, esențialmente, o specie a iubirii. Ceea ce o deosebește de aceasta din urmă este absența ori prezența estompată a dimensiunii erotice. Celții o numeau anam cara, și la ei însemna a avea un soul friend (un prieten de suflet). Este implicată aici o dimensiune explicită de mentorare reciprocă, de tovărășie sufletească ori de-a dreptul spirituală.
Din perspectivă teologică creștină, ființa umană poartă chipul unui Dumnezeu Treime, a unei realități eminamente relaționale, pe care Părinții Bisericii au descris-o prin termenul perichoresis, care denumește întrepătrunderea totală a ființelor și acțiunilor celor trei ființe divine, atât de bine ilustrate de metafora dansului divin. Fără o asemenea ieșire din sine către celălalt (extasis) nu poate exista creștere și maturizare.
Cauzele rarității prieteniei în vremea noastră sunt complexe. În parte este vorba de un efect al individualismului specific omului modern, la care se adaugă egoismul intrinsec al opțiunii liberale care domină încă scena politică și gândirea socială, chiar și în postmodernitate.
O bună și veche prietenă îmi spune că după 60 de ani nu prea ne mai facem prieteni. Mai degrabă îi pierdem. Așa fiind, este important să facem efortul de a ne întreține prieteniile, atât cât depinde de noi. În ciuda acestor eforturi însă, relațiile în general, și prieteniile, ca și iubirile, mor uneori, inclusiv subit si fără nicio explicație. Ori au nevoie de resetare.
Relațiile, ca și ființele care le întrețin, au o viață a lor: se nasc, copilăresc, se maturizează, dar nu de puține ori obosesc, îmbătrânesc și mor. Uneori se întâmplă minuni, și o prietenie pierdută, mai ales din pricini care nu țin de cei doi, renasc și pot avea o nouă viață. Dar, ca toate minunile, acesta este un lucru rar.
Fiind o ființă preponderent relațională, am format de-a lungul vieții nenumărate prietenii, de diverse grade, pe care le-am păstrat și cultivat atât cât am putut, atunci când a existat deschidere reciprocă. Iată, voi împlini 70 de ani in acest nou an, și am câteva prietenii care durează de peste 60 de ani. Am însă în teșchereaua mea și prietenii care au fost extrem de intense, și care au murit subit și definitiv, din diverse pricini. Iată doar două exemple. O primă iubire, fulgurantă și nebună, de adolescență, a murit, zic eu, din pricina trădării (ea ar spune, probabil, că din pricina lipsei mele de răbdare și înțelegere a unei povești complicate; dar asta este o altă poveste).
Una dintre cele mai intense prietenii pe care le-am avut la vârsta maturității a murit subit atunci când prietenul meu, și partenerul meu de slujire în conducerea bisericii, a realizat că oricât de apropiați am fi, eu îmi voi păstra mereu libertatea de gândire, pe care nu eram gata de a o sacrifica de dragul prieteniei dintre noi. Am făcut ani de zile, fără niciun succes, efortul de a reface acea relație.
Durerea și lecția acestui an a venit prin moartea subită și fără nicio explicație a probabil celei mai intense relații de prietenie pe care am avut-o vreodată. Deși a început ca o relație de mentorat, ea a devenit, și a fost timp de câțiva ani un soi de anam cara. În anii dificili de după plecarea din World Vision, în urma unei alte trădări, dar și a altor crize colaterale, această relație de prietenie a fost pentru mine o ancoră și o pricină de speranță. Ea a murit însă aproape instantaneu în perioada când am primit diagnosticul de cancer și când aș fi avut cea mai mare nevoie de tovărășie.
Oricât de straniu mi s-ar părea mie, și îmi pare teribil de straniu, eufemistic vorbind, există relații care au o bază și o motivație preponderent pragmatică. În acest caz relația va exista atâta vreme cât persoana interesată, sau ambii prieteni, dacă acesta este cazul, au un anume interes și derivă un folos din această relație (friends with benefits). Când folosul dispare, relația moare.
Ne putem pune, pe bună dreptate, întrebarea dacă o astfel de relație este cu adevărat una de prietenie, sau este cu totul altceva. Ar putea fi, de exemplu un soi de relație de afaceri, după încheierea căreia cei doi își văd fiecare de drum, ca și când nu ar fi fost niciodată nimic între ei. Teoretic, relația se poate reface dacă apare o nouă oportunitate de afaceri, și ea va dispărea în final, la fel ca și prima dată. Și, până la urmă, nu este nimic rău în asta, câtă vreme lucrurile sunt clare de la început.
Răspunsul la întrebarea de mai sus nu este chiar atât de simplu, dat fiind că o asemenea prietenie stabilită pe baze pragmatice (mai ales când ele sunt nedezvăluite sau doar subconștiente) poate arăta ca orice prietenie autentică. Poate tocmai de aceea durerea unei eventuale rupturi este la fel de mare, precum aceea cauzată de o despărțire în amor.
Vindecarea unei asemenea dureri sufletești este lungă și dificilă, cu perioade mai senine și cu recăderi în derută. Durerea la care mă refer aici a însoțit, în diverse grade și forme toate cele trei rupturi despre care am vorbit mai sus. În fiecare dintre ele nu am putut procesa experiența decât după ce intensitatea durerii a devenit suportabilă.
Am învățat din aceste experiențe că relațiile de prietenie, ca și cele de dragoste, pot fi entuziasmante, dar sunt întotdeauna însoțite de riscuri. Însă cine nu este gata să riște nu se poate bucura de roadele prieteniei. În al doilea rând, atunci când o relație de prietenie moare, cei doi păstrează, în ciuda durerii inevitabile, câștigurile formative ale acestei experiențe. În final, am realizat că prietenia, ca și iubirea, este un spațiu delicat, în care lucrurile nu pot fi forțate. It always takes two for a dance.
Mihai Ciucă
În vara anului 2016 am avut șansa de a petrece câteva săptămâni într-un program de cercetare la Wheaton College, lângă Chicago. În perioada aceea, aflând despre asta, prietenul meu Mihai Ciucă mi-a cerut ajutorul în identificarea și copierea unor resurse legate de istoria baptiștilor români în secolul al nouăsprezecelea, din biblioteca de la Billy Graham Center, aflată vis a vis de colegiu, pentru unul dintre proiectele la care lucra. Am făcut asta cu bucurie, căci Mihai era un om pentru a cărui acribie și seriozitate academică aveam o infinită prețuire.
Deși ne știam de mult, nu ne-am văzut de prea multe ori față către față, și eram foarte diferiți unul de celălalt – el, foarte dedicat viziunii Big Impact (BIG, de la Biserici cu Impact Global, expresie pe care o luam cumva în răspăr numind-o „Biserici cu Impact Intergalactic”), eu mai degrabă sceptic față de această inițiativă la al cărei ADN pragmatic american, marca Campus Crusade, eram extrem de alergic. El era foarte baptist, chiar dacă nu sectar; eu, deși trecut prin spațiul baptist, eram mai degrabă în căutarea unui spațiu eclesial care se potrivea mai bine căutărilor mele liturgice și sacramentale. Atunci însă când am fost confirmat ca anglican, Mihai a fost unul dintre puținii baptiști care nu m-au înjurat (creștinește, desigur). Lucrurile care ne uneau, pasiunea pentru adevăr și respectul pentru alteritate, erau mai importante pentru noi decât diferențele.
Temperamental eram destul de asemănători, și blogurile noastre, extrem de combative în tot felul de direcții, le stăteau în gât tuturor fundamentaliștilor, sectarilor și conformiștilor. Am fost, deci, un soi de „tovarăși de luptă”.
Acum doi ani, Mihai a plecat subit dintre noi, spre o lume mai bună, dar nu înainte de a ne lăsa în urmă rodul muncii lui din acei ani: o carte despre baptiștii din Brăila, la cumpăna celor o sută de ani de existență, și o lucrare doctă și teribil de bine documentată despre misiunea scoțiană între evrei în secolul al nouăsprezecelea, alături de un manuscris, în trei volume, aflat în fază aproape finală, al unei istorii a baptiștilor români.
Acest ultim proiect, lucrarea capitală a lui Mihai, încerca să acopere un mare gol în istoriografia baptistă românească. Desigur, existau deja câteva monografii istorice de ansamblu despre baptiștii români, precum cele scrise de Alexa Popovici sau de Ioan Bunaciu, alături de alte lucrări de mai mică anvergură sau dedicate unor tematici mai degrabă restrânse. Acestea însă, în ciuda bunelor intenții, și a unor eforturi documentare apreciabile, vădeau un anume grad de amatorism și un grad de subiectivitate și de parti-pris inevitabile unor lucrări din categoria istoriografiei confesionale; în vreme ce altele țineau în mod evident și strident de genul encomiastic, apologetic și sectar. La acestea le-am putea adăuga, în cea mai de jos categorie, pe cele în care istoria confesională era instrumentată în scopuri, eufemistic vorbind, nu dintre cele mai nobile. Un exemplu tipic este volumul Pigmei si uriasi. File din istoria persecutarii baptistilor, al lui Daniel Mitrofan, publicat în 2007, ca instrument al luptei pentru putere în Uniunea Baptistă.
Cartea lui Mihai este din cu totul altă categorie. Deși el nu este de formație istoric, cărțile lui publicate deja vădesc, așa cum spunea un istoric respectat, dr. Ionuț Biliuță, „acribie științifică și aplomb, într-o manieră care reunește armonios în paginile ei atât vocea credinciosului, cât și cea a istoricului pasionat”.
Iată, în cuvintele lui Mihai însuși, de ce era nevoie de această carte, și ce anume încearcă ea să facă:
Lucrarea de față vine în urma multor ani de studiu și documentare, timp în care au fost abordate multe izvoare istorice primare și secundare, dintre care o parte semnificativă nu au fost valorificate până în prezent de istoricii baptismului românesc. Acolo unde se întâlnesc date și informații care diferă de lucrările majore publicate până acum, explicația rezidă în aceste surse noi. Pe măsura deschiderii arhivelor și a digitalizării multor documente vechi, neintrate încă în atenția istoriografilor, cu siguranță vor mai fi surprize. Adesea e mai ușor să eviți confruntarea cu trecutul, mai ales când acesta conține presiuni ateiste, experiențe dramatice în viața personală sau a bisericii, cât și compromisuri etice dureroase.
Aceasta carte umple un gol care ar fi trebuit de mult rezolvat. Centrul de greutate al lucrării se află în secolul al XIX-lea, iar narațiunea conține o prezentare echilibrată a dezvoltării mișcării baptiste, pe fiecare etnie. Ca autor baptist, am încercat din răsputeri să evit un stil encomiastic, în care este foarte lesne de alunecat. Criticii pot evalua cât am reușit. La fel, am încercat să păstrez o obiectivitate academică în problemele mai sensibile. Fiind un cercetător independent, lucrarea nefiind patronizată de vreun for confesional, am beneficiat de lipsa oricărei cenzuri confesionale. M-am ferit totuși de ispita de a emite judecăți, dând prioritate informațiilor. Sigur că ar fi fost posibilă o versiune mai concisă, dar lucrarea e intenționată ca o resursă care poate lansa noi direcții de cercetare.
O privire fugară asupra cuprinsului, disponibil pe situl cărții, la cele trei volume, din care ultimul este dedicat contextului, redării unor documente importante și bibliografiei poate convinge pe orice cunoscător decent al domeniului de cantitatea enormă de muncă de cercetare încorporată în această lucrare.
Publicarea unei lucrări de o asemenea anvergură presupune un efort uriaș, pe care doar cei familiari cu activitățile de publishing o pot aprecia. Mai întâi ea trebuia finalizată, deoarece Mihai ne-a părăsit puțin înainte de a-i da tușa finală. Aceasta a presupus multă muncă atenta și profesionalism științific. Deși nu cunosc toate detaliile acestei faze a proiectului am mare încredere în calitatea produsului final știind că textul a trecut prin mâna doamnei Iemima Ploscariu, al cărei profesionalism istoric îl admir fără limite.
Alegerea unei edituri nu a fost nici ea lucru ușor. Dar la un moment dat Bogdan, fiul lui Mihai, a găsit în computerul tatălui său o notă care sugera că alegerea autorului era pentru publicarea lucrării la Editura Casa cărții, poate cea mai articulată editură evanghelică a momentului. Și aceasta a încheiat discuția. Deși decizia legata de editură a fost determinată de dorința expresă a lui Mihai, îmi amintesc bine discuția cu el în care i-am argumentat de ce cred eu că aceasta este cea mai bună opțiune. Port deci si eu, chiar dacă mai degrabă indirect, o anumită răspundere. Mea culpa.
Finanțarea unui proiect atât de amplu a fost ea însăși o provocare. Banii sunt însă un domeniu de care prefer să mă țin departe, așa încât nu știu prea multe detalii. Însă informațiile pe care le dețin, cu privire la faptul că această carte va fi publicată până la sfârșitul acestui an, mă fac să cred că și chestiunea financiară a fost rezolvată cumva.
Ceea ce urmează după publicare este însă la fel de important ca apariția cărții, și anume ca vestea publicării ei să se răspândească, cartea să fie cumpărată și citită, și apoi să fie recenzată cum se cuvine, intrând astfel în circuitul academic și în spațiul cultural românesc, care rămâne încă dominat de prejudecăți, ignoranță și intoleranță față de minoritățile de orice fel, inclusiv, sau poate mai ales, cele religioase.
Ceea ce a făcut Mihai, prin această lucrare pentru evanghelici români în general și pentru baptiști în special este de o valoare inestimabilă. Va fi însă munca lui apreciată așa cum se cuvine de către co-religionarii lui? Va deveni ea oare bibliografie obligatorie în școlile teologice baptiste, sau va fi ignorată, daca nu cumva chiar boicotată, așa cum s-a întâmplat cu alte lucrări similare. Experiența nu prea entuziasmantă pe care am avut-o deja cu (ne)receptarea lucrării Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante romanești (2018) în instituțiile academice și eclesiale ale evanghelicilor mă fac destul de sceptic în acest sens. Dar, cine știe, se mai întâmplă și minuni.
Înainte de a încheia această scurtă prezentare, aș vrea să adaug o informație legată ceva care a devenit un soi de datorie de onoare față de memoria lui Mihai. În contextul apariției volumului său despre misiunile scoțiene între evreii de la Iași, Mihai mi-a povestit despre pastorul luteran norvegian Magne Solheim, care a misionat în România, între evreii de la noi, în perioada dinaintea Celui de al Doilea Război Mondial, timp în care l-a cunoscut și pe Wurmbrand, sau pe mentorul lui, pastorul mesianic Isaac Feinstein, de la Iași. Solheim, îmi spunea Mihai, a publicat, în norvegiană și germană, un volum de memorii despre acea perioadă, volum pe care Mihai și l-ar fi dorit să existe și în limba română. Ei bine, providența făcea că eu sunt prieten cu Ragnar Solheim, fiul pastorului Solheim, care e născut în România, și vorbește destul de bine limba română. Ne-am cunoscut în contextul unor conferințe educaționale organizate de doamna Liliana Romaniuc, Ragnar fiind expert european în acest domeniu.
Așa fiind, am obținut de la Ragnar textul memoriilor tatălui său, într-o versiune englezească ce nu a mai văzut lumina tiparului. Emanuel Conțac, unul dintre cei mai buni traducători evanghelici din România, se ocupă acum de traducerea acestui text, comparând textul englezesc si cel german, iar versiunea finală va fi comparată cu cea norvegiană originală, de Gianina Druță o doamnă filolog originară din România, ce predă acum într-o universitate norvegiană. Ca din întâmplare, m-am întâlnit în septembrie, în cursul ultimei mele vizite la Cluj, cu doamna Mihaela Ursa, care predă literatură comparată la Universitatea Babeș-Bolyai, care i-a fost mentor Gianinei în timpul studiilor ei masterale, și care mi-a vorbit la superlativ despre ea. Am deci motive să cred că și această carte este pe mâini bune. În momentul în care traducerea va fi finalizată, ea va apărea foarte probabil la Editura Ratio & Revelatio. Și, pentru a închide cercul, Ragnar dorește ca drepturile de autor cuvenite pentru memoriile tatălui său să fie donate Asociației Prologos, creată de Mihai, și care se ocupă de publicarea cărților lui.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, curând vom vedea roada muncii sufletului lui Mihai. Soli Deo gloria!
Iată și ultima mea contribuție la Comentariul biblic central și est-european.
_____
PATRIOTISM ȘI NAȚIONALISM
Dumnezeu a creat o lume armonioasă, care prosperă în diversitate. Prin contrast, narațiunea biblică legată de turnul Babel relatează faptul că ființele umane au încercat să se opună intențiilor lui Dumnezeu printr-o demonstrație sfidătoare de uniformitate. Astfel, conform Genezei, limbile, națiunile și triburile au fost asociate cu un început ignobil, plin de separare, comparație, competiție și violență. Mii de ani mai târziu, la Cincizecime, a avut loc răsturnarea spirituală a fragmentării solidarității umane, deoarece oameni cu origini culturale diferite au fost capabili să înțeleagă mesajul apostolilor, fără bariere lingvistice. Mai mult decât atât, cartea Apocalipsei ne spune că triburile, națiunile și limbile vor rămâne până la sfârșitul veacurilor, deoarece ele nu mai sunt văzute ca un blestem, ci ca un mijloc de îmbogățire pentru gloria lui Dumnezeu.
Cei mai mulți oameni sunt înclinați în mod natural să prețuiască familia și comunitatea lor, locul de naștere, limba maternă și cultura specifică, națiunea și țara în care s-au născut. Numim acest lucru patriotism și nu este nimic nebiblic în el, chiar dacă, la fel ca orice altceva în creație, este afectat de păcat și trebuie să fie supus autorității lui Dumnezeu. Cuvântul „patriot” nu apare în Biblie, dar vedem noțiunea exemplificată, de exemplu, în faptul că Pavel este gata să-și piardă mântuirea de dragul propriului său popor, evreii (Romani 9:1-3).
Dumnezeu se îngrijește de întreaga creație și de toți oamenii. Chiar și atunci când a ales o națiune, scopul său a fost să facă din ea o binecuvântare pentru toate națiunile (Gen 12:3). Când israeliții s-au comportat ca și cum ar fi fost beneficiarii exclusivi ai binecuvântării divine și nu și-au îndeplinit chemarea, Dumnezeu a ridicat un nou popor prin credința în Cristos (Efes 2:11-22), Biserica, în care „nu mai există nici iudeu, nici grec” (Gal 3,28).
Cu toate acestea, patriotismul este radical diferit de naționalism (un alt termen pe care nu-l găsim în Scriptură, fiind un termen inventat relativ recent). El derivă din conceptul modern de națiune, definită ca o comunitate de sânge și de pământ, cu o limbă, o cultură, un teritoriu și o viață economică comune. Fenomenul care însoțește naționalismul a fost definit de Hans Kohn, unul dintre părinții fondatori ai studiului academic al naționalismului, ca fiind „o stare de spirit în care loialitatea supremă a individului este simțită ca fiind datorată statului-națiune”. Acest lucru explică dimensiunea cvasi-religioasă a naționalismului.
Astfel, este ușor de înțeles de ce naționalismul este incompatibil cu o viziune creștină asupra lumii, de vreme ce loialitatea supremă a creștinului ar trebui să fie față de Dumnezeu, nu față de un steag național. Acest lucru face ca actualul concept de „naționalism creștin” să fie o contradicție în termeni. Chiar și un gânditor nereligios, precum Albert Einstein, a perceput naționalismul ca pe o „boală infantilă”, care se manifestă în mod caracteristic prin presupusa superioritate a unei națiuni față de celelalte. Am putea spune că naționalismul este o patologie ideologică a patriotismului, o formă modernă de tribalism, așa cum este ilustrat în mod tragic în conflictele etnice violente din Balcani după 1989 și în încercările etnocentrice de redefinire a identității naționale în regiunea noastră.
Cum trebuie să răspundă creștinii acestei viziuni distorsionate a națiunilor din lumea noastră? Omenirea este creată după chipul lui Dumnezeu, pentru a urmări idealul unității în diversitate, un ideal care exclude atât ierarhia, cât și uniformitatea. Din această perspectivă, toate națiunile, triburile și familiile pământului au o valoare egală în ochii lui Dumnezeu.
Fiecare cultură dezvăluie un aspect unic al frumuseții lui Cristos și face posibilă o înțelegere specifică a Evangheliei. Cu toate acestea, din cauza realității căderii, națiunile prezintă, de asemenea, diverse manifestări ale păcătoșeniei și ale răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când privim acest lucru prin intermediul lucrării crucii și al prezenței dătătoare de viață a Duhului, putem înțelege planul de răscumpărare al lui Dumnezeu care acționează în viețile tuturor oamenilor și națiunilor. Atunci când este curățată de orice inechitate, diversitatea culturală a națiunilor aduce frumusețe și sens lumii și aduce glorie lui Dumnezeu, așa cum vedem în frumoasa imagine escatologică din Apocalipsa 21:24, când fiecare națiune își va aduce darurile sale unice ca jertfă spirituală și act de închinare înaintea tronului lui Dumnezeu.
Dănuț Mănăstireanu
Here is my last contribution to the CEEBC.
_____
PATRIOTISM AND NATIONALISM
God created a harmonious world thriving in diversity. In contrast, the biblical story of Babel relates how human beings attempted to oppose God’s intentions in a defiant display of uniformity. Thus, according to Genesis, languages, nations, and tribes were associated with an ignoble beginning, fraught with separation, comparison, competition, and violence. Thousands of years later, at Pentecost, came the spiritual reversal of the fragmentation of human solidarity, as people of different cultural backgrounds were able to understand the message of the apostles with no language barriers. What is more, in the book of Revelation, tribes, nations and languages will remain till the end of time, for they are no longer seen as a curse but as a means of enrichment for God’s glory.
Most people are naturally inclined to cherish their family and community, place of birth, mother tongue and particular culture, nation and country. We call this patriotism and there is nothing unbiblical about it, even though, like everything else in creation, it is affected by sin and must be subject to God’s authority. The word “patriot” does not occur in the Bible but we see the notion exemplified, for instance in Paul’s willingness to lose his salvation for the sake of his own people, the Jews (Rom 9:1-3).
God cares for all creation and all people. Even when he chose one nation, his purpose was to make it a blessing for all nations (Gen 12:3). When the Israelites acted as though they were the exclusive beneficiaries of divine blessing and failed to fulfil their calling, God raised a new people through faith in Christ (Eph 2:11-22), the church, in which “there is no longer Jew nor Greek” (Gal 3:28).
However, patriotism is radically different from nationalism (another term we do not find in Scripture, since it is a relatively recently coined word). It derives from the modern concept of a nation defined as a community of blood and land with a common language, culture, territory and economic life. A phenomenon which accompanies nationalism was defined by Hans Kohn, one of the founding fathers of the academic study of nationalism, as “a state of mind in which the supreme loyalty of the individual is felt to be due to the nation-state.” This explains the quasi- religious dimension of nationalism.
It is thus easy to understand why nationalism is incompatible with a Christian view of the world, since the Christian’s supreme allegiance should be to God, not to a national flag. This makes the current concept of “Christian nationalism” a contradiction in terms. Even a nonreligious thinker such as Albert Einstein perceived nationalism as an “infantile disease” which characteristically manifests itself in the supposed superiority of one nation to others. We might say that nationalism is an ideological pathology of patriotism, a modern form of tribalism, as tragically illustrated in violent ethnic conflicts in the Balkans after 1989 and ethnocentric attempts to redefine national identity in our region.
How are Christians to respond to this skewed view of nations in our world? Humanity is created in the image of God to pursue the ideal of unity in diversity, one which excludes both hierarchy and uniformity. From this perspective, all nations, tribes, and families have equal value in the eyes of God.
Each culture reveals a unique aspect of the beauty of Christ and makes possible a specific understanding of the gospel. However, because of the reality of the fall, nations also display various manifestations of sinfulness and rebellion against God. Yet, when we look at this through the work of the cross and the life-giving presence of the Spirit, we are able to grasp God’s plan of redemption at work in the lives of all people and nations. The cultural diversity of the nations, when purged of all inequity, brings beauty and meaning to the world and brings glory to God, as we see in the beautiful eschatological image in Revelation 21:24, when every nation will bring its unique gifts as a spiritual sacrifice and act of worship before the throne of God.
Danut Manastireanu
Redau aici traducerea în limba română a celi de al treilea text al meu pentru Comentariul biblic central si est european.
MOȘTENIREA COMUNISMULUI
Marxismul, baza ideologică a comunismului, încearcă să răstoarne Evanghelia creștină. El prezintă o versiune specifică a antropologiei (studiul experienței umane), a soteriologiei (doctrina mântuirii) și a escatologiei (studiul sfârșitului) și pretinde că oferă salvare pentru o lume în criză. În timp, această viziune utopică s-a transformat într-o realitate distopică și a făcut peste o sută de milioane de victime.
Când comunismul s-a prăbușit ca sistem politic, poporul eliberat s-a așteptat ca lucrurile să se schimbe peste noapte, la fel cum s-a întâmplat cu evreii după ce au părăsit Egiptul (Exodul 16:1-3). Dar curând și-au dat seama că, deși ei ieșiseră din comunism, comunismul nu ieșise încă din ei. Zidul Berlinului a căzut în vara anului 1989, dar un zid a rămas în continuare în mințile și inimile oamenilor. Moștenirea continuă a comunismului este prezentă sub diverse forme în societățile și bisericile din Europa Centrală și de Est. Iată câteva dintre trăsăturile de bază ale acesteia.
În comunism, autoritarismul a fost stilul de conducere dominant și el a pătruns și în biserici, creând o combinație paradoxală de neîncredere și dependență față de autoritate. Spre surprinderea multora, acest model a continuat nestingherit în bisericile din regiune chiar și după căderea vechiului sistem. Susținătorii săi erau adesea cei care fuseseră activi în conducerea rezistenței împotriva comunismului în epoca anterioară.
Regimurile comuniste au folosit unități ale poliției secrete pentru a ține bisericile sub control, cu ajutorul colaboratorilor recrutați dintre membrii și liderii bisericilor și prin folosirea amenințărilor sau a ademenirilor. Acest lucru a creat o atmosferă de suspiciune, deoarece era imposibil agenții regimului nu erau întotdeauna ușor de identificat. După căderea comunismului, bisericile din regiunea noastră au fost în mare măsură incapabile să facă față prezenței foștilor colaboratori în mijlocul lor și nu au știut cum să pună în aplicare mărturisirea, iertarea și restaurarea. Unii au încercat să minimalizeze fenomenul, în timp ce alții s-au angajat în campanii dure de expunere. Niciuna dintre aceste abordări nu a rezolvat problema. Ca urmare, bisericile noastre încă se confruntă cu lipsa de încredere între membrii lor.
Oamenii care au fost nevoiți să trăiască în condițiile politicii și economiei comuniste au funcționat zilnic în conformitate cu etica supraviețuirii. Ei au jucat după reguli pentru a supraviețui cât mai bine posibil. Același lucru a fost valabil și pentru liderii bisericilor, care au încercat să își mențină congregațiile în viață chiar dacă asta însemna să accepte compromisuri. Cu toate acestea, când a venit libertatea și astfel de jocuri etice dubioase nu au mai fost necesare, se pare că vechile obiceiuri au murit greu. Etica libertății înseamnă să faci alegeri conștiente mai degrabă decât să revii la calea celei mai mici rezistențe. Condițiile externe s-au schimbat, dar mecanismele comportamentale automate au fost mai greu de eliminat.
Atunci când mulți creștini au fost puși la zid de un regim care a jurat că va eradica definitiv religia, abordarea „Cristos împotriva culturii” (dacă este să folosim terminologia lui Richard Niebuhr) a fost cea dominantă. Când a apărut pluralismul democratic, creștinii s-au trezit nepregătiți și incapabili de răspunsuri mature. După decenii de opresiune, li s-a oferit în sfârșit ocazia de a se angaja profetic și de a transforma propriile culturi prin puterea Evangheliei. În acest moment de răscruce, multe biserici fie și-au prelungit poziția izolaționistă, fie au optat pentru un fel de nostalgie, privind înapoi la vremuri demult apuse, când biserica obișnuia să își impună fără opoziție principiile asupra societății. Regulile jocului s-au dovedit a fi diferite în societățile post-comuniste, iar creștinii trebuiau să învețe cum să funcționeze în mod demn de Cristos într-o lume nouă, plină de voci și ideologii concurente.
Creștinii care au crescut sub semnul libertății au o nevoie disperată de modele pe care să le urmeze. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre liderii generației anterioare, care au supraviețuit comunismului, dar s-au înrădăcinat în acțiunile sau mentalitățile lor, au fost incapabili să învețe generația tânără cum să trăiască ca ființe umane libere. Aici este locul în care experiența și contribuția creștinilor din Occident au fost un colac de salvare pentru bisericile din regiunea noastră. La începutul anilor 1990 am avut nevoie de mult ajutor și sprijin pentru a compensa deceniile pierdute sub comunism – ani în care nu am fost capabili să formăm pastori sau teologi, să scriem sau să publicăm literatură creștină, să distribuim Biblii, să ne evanghelizăm propriul popor, să dezvoltăm educația creștină pentru copii și adulți sau să practicăm îngrijirea și ospitalitatea pentru cei mai săraci, marginalizați și excluși din societățile noastre.
Viețile creștinilor în comunism erau mai degrabă similare cu viețile israeliților care trăiau ca sclavi în Egipt. Eliberarea lor în timpul lui Moise nu i-a făcut să se comporte automat ca niște oameni liberi și responsabili. Același lucru este valabil și pentru bisericile din regiunea noastră în epoca postcomunistă. S-ar putea ca și noi să avem nevoie de patruzeci de ani în deșertul tranziției înainte de a fi capabili să trăim ca oameni liberi. Dumnezeu ne-a eliberat pentru a trăi în libertate (Gal 5:1), dar trebuie să ne ferim de riscul de a cădea din nou în vechile obișnuințe.
Dănuț Mănăstireanu
Here is the third text I have written for the CEEBC
THE LEGACY OF COMMUNISM
Marxism, the ideological basis of communism, attempts to turn the Christian gospel on its head. It presents a specific version of anthropology (the study of human experience), soteriology (the doctrine of salvation) and eschatology (the study of the end things) and claims to provide salvation for a world in crisis. This utopian vision turned into a dystopian reality and made over one hundred million victims.
When communism collapsed as a political system, the liberated people expected things to change overnight, just like the Israelites did after they left Egypt (Exodus 16:1-3). But they soon realised that even if they had been taken out of communism, communism had not been taken out of them. The Berlin Wall fell in the summer of 1989, but a wall remained in people’s minds and hearts. The ongoing legacy of communism is displayed in specific ways in Central and Eastern European societies and churches. Here are some of its basic traits.
Under communism, authoritarianism was the dominant leadership style and it penetrated the churches too. It created a paradoxical combination of distrust and dependence on authority. To the surprise of many, this model continued unabated in the churches in the region even after the fall of the old system. Its proponents were often those who had been active in leading resistance against communism in earlier times.
Communist regimes used secret police units to keep the churches under control, with the help of collaborators recruited among church members and leaders and through the use of threats or enticements. This created an atmosphere of suspicion, as it was impossible to discern who the agents of the regime were. The churches in our region have been largely unable to deal with the presence of former collaborators in their midst and have not known how to implement confession, forgiveness and restoration. Some have tried to play the phenomenon down, while others have engaged in harsh exposure campaigns. Neither approach has solved the problem. As a result, our churches still have to deal with a lack of trust between their members.
People who had to live under communist politics and economics functioned on a daily basis according to the ethics of survival. They played by the rules in order to survive as best they could. The same was true of church leaders, who tried to keep their congregations going even if it meant accepting compromises. However, when freedom came and such dubious ethical games were no longer necessary, it seemed that old habits died hard. The ethics of freedom meant making conscious choices rather than reverting to the path of least resistance. External conditions changed but automatic mechanisms were harder to eliminate.
When many Christians had their backs pushed to the wall by a regime which vowed to eradicate religion for good, the “Christ against culture” approach (to use Richard Niebuhr’s terminology) was widely adopted. When democratic pluralism arrived, Christians found themselves unprepared and incapable of mature responses. After decades of oppression, they were finally given the opportunity to engage prophetically and transform their cultures through the power of the gospel. In this watershed moment, many churches either prolonged their isolationist stance or opted for a sort of nostalgia, looking back to times long gone, when the church used to impose its principles on the world without opposition. The rules of the game proved to be quite different in post-communist societies and Christians needed to learn how to function in a Christ-like way in a new world full of competing voices and ideologies.
Christians who have grown up under freedom have a desperate need for models to follow. Yet most of the previous generation’s leaders, who survived communism but became entrenched in their actions or mindsets, have been unable to teach the younger generation how to live as free human beings. This is where the experience and input of Christians in the West has been a lifeline for the churches in our region. In the early 1990s we needed a great deal of help and support to compensate for the decades lost under communism – years when we were unable to train pastors or theologians, write or publish Christian literature, distribute Bibles, evangelise our own people, develop Christian education for children and adults, or practise care and hospitality for the poorest, the marginalised and the excluded in our societies.
The lives of Christians under communism were rather similar to lives of the Israelites living as slaves in Egypt. Their liberation under Moses did not automatically make them act like free, responsible people. The same is true of the church living in the post-communist era in our region. We too may need forty years in the desert of transition before we are able to live as people of freedom. It is for freedom that God has set us free (Gal 5:1) but we need to beware of the risk of falling back into old habits.
Danut Manastireanu
LIBERTATEA
Când Dumnezeu, în suveranitatea sa, a creat ființele umane după chipul său, le-a oferit darul prețios al libertății ca mijloc de a-și atinge potențialul dat de divinitate. Ca atare, libertatea este în primul rând un concept ontologic care are, de asemenea, importante implicații etice. Odată cu libertatea a venit și responsabilitatea, astfel încât oamenii au fost liberi să aleagă fie binele, fie răul, dar nu au putut evita consecințele deciziilor lor – alegerile lor erau reale și însoțite de consecințe. Acest lucru a însemnat, de asemenea, că libertatea autentică nu poate fi absolută; ea implică limite. Libertatea unei persoane nu putea să încalce libertatea altei persoane. În plus, creația lui Dumnezeu a fost motivată de iubire și a avut ca scop crearea unui univers al iubirii în care libertatea nu trebuia să fie exercitată în mod egoist, ci pentru binele celorlalți.
Căderea lui Adam a afectat în mod radical echilibrul de iubire intenționat de Dumnezeu pentru creația sa, după cum se vede în uciderea lui Abel de către fratele său Cain. Realitatea păcatului a început să acționeze în lumea căzută și a început să afecteze modul în care oamenii își foloseau libertatea în moduri contrare intențiilor de iubire ale lui Dumnezeu. În acest context, Dumnezeu și-a lansat planul de răscumpărare, alegând un om, pe Avraam, pentru a fi tatăl unui popor, Israel, care urma să fie „lumina națiunilor” (Isaia 49:6). Israel însă a eșuat în misiunea sa. Atunci, Dumnezeu l-a trimis pe propriul său Fiu să trăiască printre oameni și să moară pentru ei pe cruce, pentru a le da, prin Duhul Sfânt, libertatea iubirii pe care o pierduseră.
Apostolul Paul le spune creștinilor: „Cristos ne-a eliberat pentru libertate” (Gal 5,1). Cu toate acestea, unii dintre oamenii cărora li se adresa el erau sclavi și, prin urmare, nu aveau o libertate reală. Mesajul lui Pavel nu se referea direct la sclavia din acea vreme, deși secole mai târziu creștinii au deschis calea în susținerea abolirii acesteia. El a vorbit mai degrabă despre libertatea interioară a credinciosului față de robia păcatului, față de teama de forțele răului care acționează în lume și față de constrângerile legii Vechiului Legământ, care era menită să îi conducă pe oameni la Cristos, mai degrabă decât să fie o cale de mântuire în sine.
Creștinii sunt chemați să trăiască în ceea ce Scriptura numește „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu” (Rom 8:21) Acest lucru nu va fi însă pe deplin posibil înainte de a doua venire a lui Cristos, din cauza realității păcatului, a forțelor răului (diavolul și demonii săi) și a structurilor răului (lumea) care acționează în jurul nostru. Însuși Pavel mărturisește în Romani 7:14-25 propria sa luptă între „carne” (natura sa căzută) și Duhul care lucrează în viața sa.
Pentru creștini, libertatea interioară adusă de Duhul este primordială. Faptul că se bucură de această libertate le permite credincioșilor să supraviețuiască și să-și păstreze integritatea în cele mai opresive condiții și în lipsa de libertate exterioară, cum ar fi închisorile comuniste din secolul al XX-lea din Europa Centrală și de Est. De asemenea, ea îi întărește să reziste tentației de a coopera cu regimurile politice autoritare. Cu toate acestea, libertatea externă nu ar trebui să fie respinsă ca fiind lipsită de importanță, așa cum sugerează unii creștini. Intenția inițială a lui Dumnezeu pentru noi nu a fost doar să ne bucurăm de libertate interioară, ci și să ne exercităm pe deplin libertatea în societate. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu îi cheamă pe unii creștini să devină “vocea celor fără voce” și să acționeze cu curaj, în ciuda unor riscuri mari, pentru a aduce libertatea celor persecutați și asupriți. Convingerea care motivează acest tip de acțiune dreaptă este uneori numită „teologia eliberării”. Deși ea poate duce uneori la acțiuni extreme și la o potențială contaminare ideologică, putem formula o argumentare biblică solidă pentru angajarea în numele celor săraci și oprimați, pentru care Cristos însuși a arătat compasiune.
Cu toate acestea, robia internă este chiar mai insidioasă pentru suflet decât opresiunea externă. În societățile post-comuniste din Europa, trăim în contexte dominate de consumism (un fel de materialism practic care este chiar mai periculos decât materialismul dialectic), de superficialitate și de fanatism și fundamentalism religios, la care oamenii din regiunea noastră recurg din disperare. Forțe ideologice puternice încearcă să ne lege de trecut (neo-conservatorism) sau să ne facă să ne închinăm la idolul pieței libere, care se presupune că se autoreglează (neo-liberalism). Acest lucru, în moduri diferite, duce la disparități uriașe între bogați și săraci și la utilizarea unor sume exagerate de bani în scopuri militare. Confruntarea acestor realități nu ar trebui să fie respinsă de către creștini ca fiind dovada unei lipse de spiritualitate, considerând, prin urmare, că aceasta n-ar trebui să fie preocuparea lor. Nu este deloc așa, câtă vreme ne rugăm „facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. Voia lui Dumnezeu pentru noi leagă libertatea interioară și pe cea exterioară de dreptate.
Dănuț Mănăstireanu
This is the second reflection I have written for the recent Central & Eastern European Bible Commentary, a project of Langham Literature.
FREEDOM
When God in his sovereignty created human beings in his image, he gave them the precious gift of freedom as a means of attaining their God-given potential. As such, freedom is primarily an ontological concept which also has important ethical implications. With freedom came responsibility, so humans were free to choose either good or evil, but they could not avoid the consequences of their decisions – their choices were real and weighty. This also meant that genuine freedom could not be absolute; it involved limits. One person’s freedom could not infringe on another person’s freedom. Moreover, God’s creation was motivated by love and aimed at creating a universe of love in which freedom was not supposed to be exercised selfishly but for the good of others.
Adam’s fall radically affected the balance of love intended by God for his creation, as seen in the murder of Abel by his brother Cain. The reality of sin began operating in the fallen world and started to affect the way people used their freedom in ways contrary to God’s loving intentions. In this context, God launched his plan of redemption by choosing a man, Abraham, to be the father of a people, Israel, who were to be the “light to the nations” (Isa 49:6). Yet, Israel failed in its mission. Then, God sent his own Son to live among people and die for them on the cross, in order to give them, through the Spirit, the freedom of love which they had lost.
The apostle Paul tells Christians, “For freedom, Christ has set us free” (Gal 5:1). Yet, some of the people he was addressing were slaves and thus lacked actual liberty. Paul’s message did not directly address slavery at the time, though centuries later Christians led the way in advocating its abolition. Instead, he spoke about the inner freedom of the believer from the bondage of sin, from the fear of the forces of evil at work in the world and from the constraints of the Old Testament law which was meant to lead people to Christ, rather than being a way of salvation in itself.
Christian believers are called to live in what the Scriptures call “the freedom of the glory of the children of God” (Rom 8:21) This, however, will not be fully possible before the second coming of Christ, because of the reality of sin, the forces of evil (the devil and his demons) and the evil structures (the world) at work around us. Paul himself confesses in Romans 7:14-25 his own struggle between the “flesh” (his fallen nature) and the Spirit at work in his life.
For Christians, the inner freedom brought by the Spirit is paramount. Enjoying this freedom allows believers to survive and keep their integrity in the most oppressive conditions and lack of external freedom, such as in the communist prisons of the twentieth century in Central and Eastern Europe. It also strengthens them to resist the temptation to cooperate with authoritarian political regimes. Yet, external freedom should not be dismissed as unimportant, as some Christians suggest. God’s original intention for us was not just to enjoy inner freedom, but also to exercise our freedom in society fully. That is why God calls some Christians to become the “voice of the voiceless” and to act courageously, in spite of great risks, to bring freedom to the
persecuted and oppressed. The conviction that motivates this kind of righteous action is sometimes called “liberation theology.” Although it may lead to extremes of action and potential ideological contamination, a solid biblical case can be constructed for engagement on behalf of the poor and oppressed for whom Christ himself showed compassion.
However, internal bondage is even more insidious to the soul than external oppression. In post-communist societies in Europe, we live in contexts dominated by consumerism (a sort of practical materialism which is even more dangerous than dialectic materialism), by superficiality, and by religious fanaticism and fundamentalism, to which people in our region resort out of despair. Powerful ideological forces try to tie us to the past (neo-conservatism) or make us worship the idol of the supposedly self-regulating free market (neo-liberalism). This, in different ways, leads to huge disparities between rich and poor and to inordinate amounts of money being used for military purposes. This preoccupation should not be dismissed by Christians as unspiritual and therefore not their concern. Not so, while we pray “your will be done, on earth, as it is in heaven.” God’s will for us connects internal and external freedom with justice.
Danut Manastireanu
Adaug aici, pentru cei care nu au acces la limba engleză, o traducere a textului meu despre Cultura fricii, scris pentru recent apărutul Comentariu biblic pentru Europa Centrală și de Est, proiect inițiat de Langham Literature.
____
CULTURA FRICII
Cuvintele Domnului, “Nu vă temeți” (Luca 12:32, Marcu 5:36), inspiră o liniște atât de necesară într-o lume cuprinsă de teamă și incertitudine din cauza crizelor economice, terorismului, migrației, violenței religioase, persecuției, abuzului sexual, violenței domestice, discriminării și urii. Frica este asociată cu suspiciunea, legitimă sau nu, față de alte persoane și față de autoritate, fie ea binevoitoare sau răuvoitoare. Aceasta nu este doar o caracteristică a postmodernității, ci este înrădăcinată în fragilitatea existenței umane și în înșelăciunea profundă a inimii umane căzute (Ier 17:9).
Frica joacă, de asemenea, un rol central în anumite societăți, ca răspuns la percepția unei potențiale amenințări, de exemplu, a spiritelor rele, ca în mediile tribale, animiste și în mediile carismatice creștine extreme, care toate cred în puteri supranaturale localizate într-un anumit spațiu. Frica este o trăsătură puternică a mediilor religioase teocratice și a structurilor de putere autoritare, cum ar fi cele care au cuprins Europa Centrală și de Est în secolul al XX-lea. În aceste contexte, s-au dezvoltat modele culturale care pot fi descrise drept „culturi ale fricii”. Impactul unor astfel de medii asupra oamenilor și comunităților nu trebuie subestimat: lipsa de încredere în oameni, în legi și în structuri de autoritate; disimulare și înșelăciune în relații; coeziune socială și solidaritate scăzute; delațiune și supraveghere din partea statului; lipsă de inițiativă, de creativitate și de responsabilitate; autoritarism și manipulare ca stil implicit de conducere, și așa mai departe. Toate acestea afectează societățile, în general, și comunitățile de credință, în special, care sunt adesea vizate și controlate de regimuri opresive. Cu toate acestea, oamenii de credință au găsit adesea în credința lor în Dumnezeu puterea de a rezista opresiunii și fricii, precum și curajul de a nu se pleca în fața deținătorilor puterii, chiar dacă acest lucru înseamnă să plătească un preț, cum ar fi închisoarea, tortura sau moartea.
Este deosebit de interesant de observat că, în partea noastră de lume, reflexele și obiceiurile autoritare persistă chiar și după decenii de tranziție spre democrație, în ciuda așteptărilor larg răspândite, dar nerealiste, de schimbare rapidă. O sursă de inspirație pentru liderii creștini preocupați de efectele reziduale ale regimurilor politice bazate pe frică este modul în care Moise a gestionat tranziția poporului Israel din captivitatea din Egipt spre locuirea țării promise, așa cum este descrisă în ultimele patru cărți ale Pentateucului.
În societățile din Europa Centrală și de Est, chiar și în cele care se consideră în curs de a se îndrepta rapid spre Occident, persistența xenofobiei, anxietatea legată de pierderea identității naționale din cauza globalizării, teama de colaps economic și demografic, precum și persistența misoginiei și a structurilor de putere patriarhale generează un tip special de frică. Deși s-au înregistrat progrese evidente în aceste domenii, ca urmare a unei conștientizări tot mai mari a egalității rasiale, a cetățeniei globale, a valorii aduse de comunitățile locale, a sustenabilității și a egalității de gen, este deosebit de tragic faptul că comunitățile religioase, inclusiv bisericile creștine, continuă să promoveze și să păstreze astfel de dinamici defectuoase, înrădăcinate în lecturi deformate ale Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, există speranță!
Vestea bună pentru oamenii care trăiesc în culturi ale fricii este că lucrarea mântuitoare a lui Cristos a învins răul și, prin urmare, nu trebuie să ne temem. Deocamdată, cel rău este încă la lucru în lumea noastră, până când domnia lui Dumnezeu va fi revelată în toată plinătatea ei, la revenirea lui Cristos. Până atunci, biserica este chemată să se roage pentru ca Împărăția Sa să vină și voia Sa să se facă pe pământ precum în ceruri (Matei 6:10).
Răspunsul creștin adecvat la frică este iubirea lui Dumnezeu: “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica”. (1 Ioan 4:18). Dragostea nu este naivă. Așa cum explică apostolul Pavel (vezi Filipeni 1:9-11), dragostea creștină autentică și eficientă necesită atât cunoaștere, cât și discernământ. Aceasta implică o înțelegere biblică solidă și trăirea unui stil de viață creștin radical, așa cum a fost descris de Isus în Predica de pe Munte. Aceasta nu înseamnă doar declararea acordului cu anumite doctrine sau principii ale împărăției, ci demonstrarea lor prin “roadele Duhului” (Gal 5:22). Adevărata iubire creștină nu cere uniformitate, ci se bucură de diversitatea creată de Dumnezeu. Creștinul este chemat să răspundă cu iubire sacrificială și cu slujire dezinteresată la obsesia lumească pentru ierarhiile de putere, urmând exemplul pe care îl găsim în viața Domnului nostru Isus Cristos. Acest lucru înseamnă să căutăm ce este mai bun pentru ceilalți, mai degrabă decât să ne căutăm propriul bine.
În lumea noastră căzută, frica va continua să amenințe ființele umane fragile. Structurile lumești decăzute vor persista în alimentarea culturilor fricii. Cu toate acestea, iubirea radicală a lui Dumnezeu manifestată în Cristos poate învinge orice frică și poate da naștere unor noi comunități de iubire.
Dănuț Mănăstireanu
The Central & Eastern European Bible Commentary – Langham Literature
Langham Literature initiated a number of years ago a project for creating a contextual Bible commentary for Central & Eastern Europe, with the contribution of local theologians. It followed a succession of similar initiatives in Africa, Latin America, Asia, the Slavic world etc.
Besides concise commentaries for each of the canonical books of the Bible, this publication of Langham Literature also includes over 100 topical articles, related to living the Christian faith in the contemporary context of our region.
I had the privilege of being invited to write four such topical articles. I have decided to share these here, as a teaser, and an invitation for acquire the commentary (it is already available for purchase HERE; there will be available, in not a very long time, a digital version of this publication). Here is the first of the four articles.
CULTURE OF FEAR
The words of the Lord, “Do not be afraid” (Luke 12:32, Mark 5:36), bring much-needed reassurance to a world gripped by fear and uncertainty due to economic crises, terrorism, migration, religious violence, persecution, sexual abuse, domestic violence, discrimination and hate. Fear is associated with suspicion of other people and authority, legitimate or otherwise, benevolent or malevolent. This is not just a characteristic of postmodernity, but is rooted in the frailty of human existence and in the utter deceitfulness of the fallen human heart (Jer 17:9).
Fear also plays a central role in certain societies as a response to a perceived threat, for example, to evil spirits, as in tribal, animistic and extreme Christian charismatic environments, which all believe in territorially based supernatural powers. Fear is a strong feature of theocratic religious environments and authoritarian power structures such as those that gripped Central and Eastern Europe during the twentieth century. In these contexts, cultural patterns have developed which can be described as ‘cultures of fear’. The impact of such environments on people and communities should not be underestimated: a lack of trust in people, laws and authority structures; dissimulation and deceitfulness in relationships; low social cohesion and solidarity; denouncement and state supervision; a lack of initiative, creativity and responsibility; authoritarianism and manipulation as the default style of leadership, and so on. All these affect societies in general and communities of faith in particular, which are often targeted and controlled by oppressive regimes. Yet, people of faith have often found in their allegiance to God the strength to resist oppression and fear, and the courage not to bow down to the holders of power, even if that means paying a price – prison, torture or death.
It is particularly interesting to note that in our part of the world, authoritarian reflexes and habits persist even after decades of transition towards democracy, and in spite of widespread but unrealistic expectations of rapid change. One source of inspiration for Christian leaders concerned with the residual effects of political regimes based on fear is the way Moses managed the transition of the people of Israel from captivity in Egypt to inhabiting the promised land, as described in the last four books of the Pentateuch.
In Central and Eastern European societies, even in those which consider themselves to be fast-tracking towards the West, the persistence of xenophobia, anxiety about losing one’s national identity to globalisation, fear of economic and demographic collapse, and the obstinacy of misogyny and of patriarchal power structures breed a particular kind of fear. While obvious progress has been made in these areas as a result of a growing awareness of racial equality, global citizenship, local values, sustainability and gender equality, it is particularly tragic that
religious communities, including Christian churches, continue to promote and preserve such defective dynamics, rooted in warped readings of Holy Scripture. Yet, there is hope!
The good news for people living in cultures of fear is that the saving work of Christ has overcome evil and therefore we need not fear. For now, the evil one is still at work in our world, until the reign of God is revealed in all its fullness when Christ returns. Until then, the church is called to pray for his kingdom to come and his will to be done on earth as in heaven (Matt 6:10).
The proper Christian response to fear is the love of God: “There is no fear in love, but perfect love casts out fear”. (1 John 4:18). Love is not naive. As the apostle Paul explains (see Phil 1:9-11), genuine, effective Christian love requires both knowledge and discernment. This involves solid biblical understanding and living a radical Christian lifestyle as outlined by Jesus in the Sermon on the Mount. It does not mean merely declaring one’s agreement with certain doctrines or kingdom principles, but demonstrating them through the “fruit of the Spirit” (Gal 5:22). True Christian love does not demand uniformity, but delights in the diversity created by God. The Christian is called to respond with sacrificial love and selfless service to the worldly obsession with power hierarchies, following the example we find in the life of our Lord Jesus Christ. This means looking out for the best for others, rather than seeking our own good.
In our fallen world, fear will continue to challenge fragile human beings. Fallen worldly structures may persist in nurturing cultures of fear. Yet, the radical love of God manifested in Christ can overcome all fear and give birth to new communities of love.
Danut Manastireanu
Un nou pas in demersul antropologic al teologului protestant Danut Jemna
Frica este acceptată ca o reacție normală a ființei umane în fața unui pericol sau a violenței. Este parte a existenței umane și admite atât valențe pozitive, cât și negative. Ne poate feri de diverse amenințări, dar ne și poate bloca în anumite tipare comportamentale dăunătoare. La nivel social, frica ia amploare și se dezvoltă ca urmare a unor mecanisme care iau în calcul atât pericole reale, cât și pe cele fictive. Aceste temeri se împărtășesc foarte ușor prin mijloacele de comunicare în masă. Ingredientele cele mai utilizate de cei care alimentează fricile sunt exagerarea, știrile false sau incomplete, generalizarea, accentuarea evenimentelor negative, creionarea în negru a viitorului etc. Oamenii pot fi ușor manipulați pe baza acestui mecanism de apărare, de reacție rapidă la stimuli care privesc atât viața individuală, cât și pe cea socială.
View original post 1,057 more words
Danut Jemna despre odihna
Tema odihnei este una foarte provocatoare pentru creștinul contemporan. Asta pentru că spațiul ideatic și comportamental ne oferă perspective diverse asupra definirii unui stil de viață și care pot acorda mai multă sau mai puțină atenție acestui subiect. De pildă, societatea ne convinge că la tinerețe avem suficientă energie ca să investim în educație și carieră și că putem munci foarte mult fără să fie nevoie de prea multă odihnă. De asemenea, în perioada de activitate ne confruntăm cu cerințele unei societăți de consum, cu standarde de viață înalte la care dorim să accedem, iar munca ne acaparează cea mai mare parte a timpului și a energiei de care dispunem. Astfel că odihna tinde să fie amânată spre vârsta bătrâneții, convinși că, la pensie, vom avea tot timpul din lume să o recuperăm.
View original post 2,385 more words
Nevastă-mea mă întreabă de ce continui să scriu despre teme rămase de mult în urmă. De obicei îi răspund că, spre rușinea mea, nu prea am inspirație pentru altceva. Că storytelling-ul nu e mort și că vacile sfinte nu sunt moarte și că trecutul meu nu e mort și că țin la moștenirea mea și…
Unchiul meu, Costel Georgescu (soțul Anei, sora mai mică a mamei mele) a fost unul dintre cei câțiva credincioși evanghelici români care au făcut pușcărie în perioada comunistă pentru distribuirea de Biblii (acțiune ilegală conform legislației comuniste).
În textul de mai jos, pe care îl public cu permisiune, fiul lui, Liviu Georgescu, rememorează reflexiv evenimentele de acum patruzeci de ani. O filă de istorie care nu ar trebui uitată.
* * *
La 40 de ani de la eliberarea din inchisoare.
Psalmi (126:1) Când a adus Domnul înapoi pe prinșii de război ai Sionului, parcă visam.
(126:2) Atunci, gura ne era plină de strigăte de bucurie și limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!”
(126:3) Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi și de aceea suntem plini de bucurie.
(126:5) Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie.
(126:6) Cel ce umblă plângând când aruncă sămânța se întoarce cu veselie când își strânge snopii.
Astazi, 31 iulie 2022 se implinesc 40 de ani de la eliberarea din inchisoare a tatalui meu. Nu stiu de ce am fost considerati mai speciali de catre securisti, dar tatal meu a fost eliberat o zi mai tarziu decat toti ceilalti frati si surori inchise. Imi amintesc bine acele zile, aveam 19 ani, in martie obtinusem carnetul de conducere, cu numai doua saptamani inainte aflasem ca am fost admis la facultate. Bucurii mici in comparatie cu bucuria de a-ti revedea tatal liber. Si totusi o bucurie cu emotii…
Fara sa fim anuntati inainte, in data de 30 iulie am aflat prin telefon de la familiile celor inchisi din Ardeal ca au fost eliberati. In primele momente nu ne-a venit sa credem. Fivi si Maria Delapeta, nepoatele fratelui Valer Irinca (oastea Domnului) erau inchise la Craiova, dar toti ceilati frati: Hans Holzmann, Horst Feder, Silviu Cioata, Ion Raceala (adventisti), Nelu Toader, Petrica Furnea, Mircea Cioata, cu exceptia tatalui meu si a lui Klaus Wagner, erau inchisi la inchisoarea din I L Caragiale.
Chiar inainte de pranz am inceput sa primim vesti la telefon ca unii au ajuns acasa, cei de mai departe ca sunt deja pe drum si vin sa-i ia pe cei care au fost eliberati din familiile lor. Hans si Horst au venit la noi acasa sa astepte masinile care veneau sa-i ia.
Tatal meu si Klaus Wagner erau de 40 de zile in ancheta la Bucuresti, la sediul securitatii de pe strada Rahovei. Curand dupa pranz am primit telefon de la Klaus Wagner ca este in gara de Sud si daca pot sa-l iau. M-am dus cu masina si l-am luat, nu am putut sa nu observ ca ii lipseau dinti, ca fata lui spunea ca a trecut printr-o ancheta dura. L-am intrebat de tatal meu, nu stia nimic. La putin timp a plecat mai departe spre Sighisoara, grabit sa-si revada cei 4 copii si sotia.
Spre seara s-au strans la noi acasa toti cei din Ploiesti care fusesera eliberati, asteptand sa apara si tatal meu. Si orele au trecut, s-a innoptat, iar tatal meu nu a aparut. In acest timp, locuind la etajul 9 in blocul din intersectia de la Kaufland Vest (actual) ieseam pe balcon si aruncam o privire in parcare cu speranta ca voi vedea masina care il va aduce. Dar nu a venit in acea zi. Incercam sa ma linistesc pe mine, dar si pe mama si pe fratele meu, ca este imposibil sa nu vina, daca toti ceilalti au fost eliberati.
Daca pentru noi a fost greu, pentru tatal meu a fost si mai greu. A aflat inca de dimineata in 30 iulie ca este gratiat si va fi eliberat, fiindca gardianul l-a strigat pe “eliberatul” Georgescu Constantin. Dar pe cat de mare este graba celui inchis sa fie eliberat, la polul opus se afla graba gardienilor sa-l elibereze. In loc sa fie eliberat, asa cum se astepta, a fost transferat (acum imbracat in civil) la penitenciarul Rahova cu o Dacia 1300 alba, lasat in masina in soare si caldura mai bine de o ora, pana cand intr-un tarziu a fost preluat de ofiteri si gardieni, i s-a dat din nou imbracaminte noua de puscarias, sacul cu hainele personale a fost aruncat in spatiul de depozitare undeva in fund. Protestele lui verbale ca este eliberat, asa i-au spus cei de la securitate unde fusese incarcerat, nu au fost luate in seama. A fost condus intr-o celula in care erau si alti detinuti, unul dintre ei fiind Nicu Litoiu care a stat in celula si cu Klaus Wagner. Nicu Litoiu l-a cunoscut pe Dumnezeu in inchisoare prin Klaus, s-a pocait. Dar acum a fost o incurajare pentru tatal meu. Despre eliberare, gratiere, nu mai spunea nimeni nimic. Despre acea noapte il voi lasa pe tatal meu sa povesteasca, fiindca trairile unor astfel de momente sunt greu de spus de catre altcineva.
A sosit si ziua de 31 iulie, zi in care a fost eliberat in sfarsit si tatal meu. Nu s-a grabit chiar tare catre casa, a trecut pe la familia Marinescu (nebotezati) unde a mancat, apoi acestia l-au adus la Ploiesti, dar intai a trecut pe la familia Taban cu grija sa nu fi patit ceva, a fost fortat de anchetator sa spuna unde sunt 3 videoproiectoare primite cu transportul pe Dunare, Dupa ce anchetatorul a promis ca nu le va face nimic, a spus si ca unul dintre ele este la Jeni Taban. Securistii isi tinusera promisiunea, nu li se intamplase nimic.
A ajuns acasa, dar intrebarea a ramas pana astazi: de ce o zi mai tarziu decat toti ceilalti? Nu stiu, dar ce apreciez la unii dintre cei care l-au anchetat este ca si-au tinut cuvantul dat, iar atitudinea lor a aratat de multe ori uimire si respect pentru ceea ce tatal meu a facut. Dar de fapt, involuntar ei au aratat uimire si respect fata de ceea ce Dumnezeu a facut, fiindca El este personajul principal.
Care sunt conditiile pentru ca tu, pentru ca eu, sa fim unelte prin care Dumnezeu face lucruri mari? Cateva pe care le-am vazut la parintii mei:
Sa-I daruiesti Lui ceea ce ai – in anul 1970 tatal meu si-a cumparat o Dacia 1100 care a costat 55000 Lei. Ca sa-si poata permite acea masina lucra de multe pana seara tarziu (in acord, erai platit cat realizai) si faceam economie drastica, chiar si la imbracaminte, ciorapii peticiti nu lipseau, la mancare cumparau mai mult oase cu ceva carne din care se facea o ciorba sau mancare. A sosit momentul in care masina a ajuns acasa, intre timp tatal meu ii construise garaj, sa nu stea in ploaie sau soare. Toate conditiile pentru a deveni un idol.
Dar Domnul i-a stat in cale intr-un drum spre Brasov pe care il facea cu un coleg, cand la ocazie “din intamplare” l-a luat pe fratele Iosif Rotaru. Era cu un geamantan plin cu Biblii, le ducea la Brasov. L-a intrebat simplu pe tatal meu: Vrei sa intri in aceasta lucrare? Tatal si mama mea s-au rugat Domnului si au spus ca pun la dispozitia Lui acea masina obtinuta cu atata truda. Astfel Dumnezeu, urmat de o decizie personala buna, au transformat un potential idol intr-o mare binecuvantare pentru multi. Fiindca binecuvantare inseamna sa-L cunosti pe Domnul, iar in Scriptura El se face descoperit.
Daruind Domnului masina, a daruit si tot timpul pe care-l avea. Multe mii de km carand Biblii in toata tara, mult timp la volan ziua si in special noaptea. Si multe cheltuieli facute cu bucurie, unul dintre salariile parintilor mei se topea in intretinerea masinii si benzina. Multe minuni traite impreuna cu Domnul, trecand prin multe filtre ale militiei, fara a fi prins vreodata.
A venit si bucuria de a primi oaspeti, oricand cu bucurie. Nu i-am auzit niciodata spunand de cineva ca a picat la un moment nepotrivit, ca le-a deranjat programul. Dar aceasta este normalitatea atunci cand programul este ascultarea de voia Domnului, nu de propriile dorinte. Dumnezeu ne-a binecuvantat si multi sfinti au trecut pragul casei noastre, sau am trecut pragul casei lor. Atat de multe amintiri frumoase. Am mentionat din ce culte apartineau unii dintre frati sa se inteleaga ca nu apartenenta la un anumit cult te mantuie, ci intrarea in ascultarea de Domnul. Ii multumesc Domnului ca au avut deschiderea fata de toti fratii care iubeau pe Domnul si dorinta lor era sa traiasca in ascultare de Domnul.
Ma gandeam la efectul produs de zecile de mii de Biblii care au fost distribuite. Am vazut pe multi care le primeau sarutandu-le de bucurie, plangand de bucurie si stiu ca acolo ele au fost pretuite si viata lor a fost sfintita prin Cuvantul Lui.
Astazi avem Biblia pe telefon, cel pe care-l purtam mereu cu noi ca sa ramanem conectati cu ceilalti, cu cele mai noi stiri s.a. Dar acea aplicatie, Biblia, in nenumarate traduceri, cu comentarii, dictionare si cautare rapida a unui text, toate sa ne ajute sa citim si sa pricepem Cuvantul de cate ori o deschidem? Toata agenda noastra cu mii de nume sunt doar relatii cu oamenii. Biblia inseamna relatie cu Dumnezeu, dar doar daca este deschisa cu o inima care sa asculte si sa priceapa ce spune ea, nu ce ii spunem noi ca ne place sa ne spuna.
Psalmi
(119:2) Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui , care-L caută din toată inima lor,
(119:3) care nu săvârșesc nicio nelegiuire și umblă în căile Lui!
(119:8) Vreau să păzesc orânduirile Tale: nu mă părăsi de tot!
(119:9) Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.
(119:10) Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale.
(119:11) Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!
(119:14) Când urmez învățăturile Tale, mă bucur de parc-aș avea toate comorile.
(119:15) Mă gândesc adânc la poruncile Tale și cărările Tale le am sub ochi.
(119:16) Mă desfătez în orânduirile Tale și nu uit Cuvântul Tău.
Liviu Georgescu
Danut Jemna publica aici un text despre prietenie, privit din perspectiva teologica. Textul este parte a unei carti de antropologie care va fi gata cindva anul viitor.
Există o bogată literatură despre prietenie. Tema i-a preocupat pe autorii din toate timpurile, pe filosofi și poeți, inclusiv pe teologi, așa cum sunt și Părinții bisericii. Una dintre cele mai bogate surse de inspirație pentru această temă este Sfânta Scriptură. Pe lângă exemplele celebre de prietenie din Vechiul Testament (dintre Avraam și Dumnezeu, David și Ionatan sau dintre Rut și Naomi), textul biblic al Noului Testament ne aduce perspectiva unei mutații profunde la nivel relațional prin statutul de prieteni ai lui Isus Cristos pe care îl primesc toți cei ce cred în el (In. 14:14-15).
View original post 2,741 more words
Danut Jemna, din nou despre Sarbatoarea Cincizecimii.
Revenim asupra sărbătorii Cincizecimii cu câteva observații care privesc viața creștină contemporană și modul în care se realizează raportarea credincioșilor și a comunităților creștine la persoana și iconomia Duhului Sfânt. Pe de o parte, specificul epocii pe care o trăim încurajează o mai mare atenție și receptivitate a oamenilor cu privire la ceea ce generic numim spiritualitate. Indiferent ce semnificație primește termenul, acesta este tot mai clar parte a culturii actuale și beneficiază de un tip de interes general crescut ce se concretizează într-o prezență constantă în spațiul public cu ajutorul mijloacelor culturale. Pe de altă parte, comunitatea creștină pare că nu reușește să se folosească de acest cadru prielnic pentru a-și exprima mai bine mesajul și arată anumite lipsuri în ce privește propria înțelegere și practică, o anumită carență cu privire la prezența și lucrarea Duhului Sfânt, persoana divină care vine în istorie să actualizeze identitatea și opera Fiului…
View original post 1,681 more words
Persona 