Duminică 19 septembrie a avut loc ceremonia care a consfințit crearea la Iași a unei Biserici Protestante, ca expresie a Reformei Magisteriale.
Rev. Alain-Georges Nouga
Această ceremonie a fost condusă de Rev. Alain-Georges Nouga, pastor al Bisericii Protestante din Niort, Franța, delegat în acest scop de conducerea națională a Bisericii Protestante Unite din Franța. În cadrul acesteia a avut loc confirmarea ca membri ai comunității protestante un număr de 18 persoane din cadrul comunității din Iași.
Celebrare euharistică
De asemenea, a avut loc consacrarea Consiliului prezbiterial, care conduce biserica locală, precum și ordinarea unei diaconițe, în persoana domnișoarei Estera Popovici, și a unui diacon, domnul Mircea Păduraru, care, în virtutea acestei ordinări canonice vor oficia în viitor sacramentele în această comunitate locală. Slujba publică de consacrare a avut loc la Centrul Creștin „La Răscruce”, care găzduiește și slujbele de închinare duminicală ale noii comunități protestante.
Turul Iașului – Mitropolia ortodoxă
Turul Iașului – Palatul Culturii
Delegația de primire – juniorii
Rev Alain-Georges primit, așa cum se cuvine, cu pâine și sare, dar și cu pălincă
Pastorul Alain-Georges a fost parte a unei delegații de zece persoane, din comunitatea protestantă din Niort, Franța, care au venit împreună cu el pentru a cunoaște membrii comunității ieșene și a se bucura împreună cu aceștia la această sărbătoare. Cu câteva luni în urmă, o delegație a comunității ieșene, în curs de formare, vizitase comunitatea din Niort.
În preziua liturghiei de consacrare, pastorul Alain-Georges a susținut o conferință publică cu tema „Ce înseamnă a fi protestant astăzi?”, moderată de teologul Dănuț Jemna, care este și al membru al Bisericii Protestante Unite.
Rev. Alain-Georges Nouga & Dr. Dănuț Jemna
Odată cu acest eveniment se împlinește un deziderat despre a cărui necesitate am vorbit în mai multe rânduri atât eu cât și dr. Dănuț Jemna – crearea în cadrul comunităților creștine de limbă română din țara noastră a unei punți de legătură între bisericile istorice (catolică și ortodoxă) de la noi și diversele expresii ale Reformei Radicale. Această conexiune poate fi realizată prin existența și afirmarea în timp, a unei comunități protestante românești care se reclamă de la principiile Reformei Magisteriale.
Masa altarului
Dumnezeu să binecuvânteze aceste începuturi, pentru gloria sa.
Sam s-a născut în 1930 în Madras (Chennai), într-o familie care era creștină de multe generații. Întâlnirea lui cu Cristos a avut loc însă în timpul studiilor universitare veterinare, în orașul natal, unde a fost marcat de convertirea la creștinism a unuia dintre colegii lui hinduși. După ce și-a luat licența, a făcut studii de teologie, la Asbury și Emory University și apoi a revenit în India, ca pastor al unei biserici metodiste.
L-am întâlnit pentru prima dată pe pastorul metodist indian Sam Kamaleson înainte de 1989, în timpul uneia dintre vizitele lui în România. N-am știut însă că în cursul uneia dintre aceste vizite a fost reținut pentru scurt timp de ofițerii Securității. Nu este însă de mirare, căci era un om de o mare îndrăzneală a credinței. Nu am fost niciodată foarte apropiați, eu fiind destul de sfios în preajma marilor personalități. Spre deosebire de Nelu Peia, împreună cu care, începând din 1995, am slujit alături de alții în Bordul World Vision Romania. Nelu își datora convertirea întâlnirii providențiale cu dr. Kamaleson și a păstrat mereu legătura cu el, deși între ei era nu doar o mare deosebire de vârstă, ci și de structură a personalității.
Mai târziu l-am cunoscut și pe Mano, unul dintre fii săi, care a condus o vreme organizația de microcreditare CAPA, a World Vision International (WVI). Rareori mi-a fost dat să văd un fiu atât de diferit de tatăl său. Apoi, peste ani, al fost coleg de serviciu cu Nicole, soția lui Mano, în echipa regională a World Vision. În 2019 Mano a murit la Kabul în urma unui atentat cu bombă.
După 1989, Sam a călătorit de multe ori în România, sub umbrela World Vision International, al cărei vice președinte devenise în 1974, pentru conferințe pastorale cu caracter ecumenic, așa cum făcuse în zeci de țări ale lumii. În cursul uneia dintre aceste călătorii l-a cunoscut pe cel care era atunci Mitropolitul Daniel al Moldovei, acum Patriarh ortodox al României, cu care a legat o strânsă prietenie.
Sam a fost un mentor pentru o sumedenie de tineri cu care s-a întâlnit în călătoriile sale. Viziunea sa holistă asupra dezvoltării comunitare a jucat un rol inspirator esențial în formarea organizației World Made Flesh (Cuvântul Întrupat), care slujește și în comunitățile sărace din România și Republica Moldova.
Decizia mea de a sluji in WVI, luată în vara anului 1999 are o legătură directa cu Sam Kamaleson, care în acel moment nu mai lucra pentru organizație. Când am primit, de la prietenul meu Chris Shore, pe atunci Director al World Vision Romania, invitația de a aplica pentru poziția de Director pentru credință și dezvoltare pentru regiunea Europei de Est și a Orientului Apropiat, în ciuda faptului că poziția era foarte ispititoare (aveam senzația că fișa postului a fost concepută expres pentru mine, și am aflat cu surprindere mai târziu că nu era așa) avea de rezolvat două dileme majore. Prima avea de-a face cu faptul că, în calitate de membru fondator în bordul Colegiului Wurmbrand din Iași (pe care îl descriam atunci ca pe „cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața mea”), aveam responsabilitatea principală pentru efortul de fundraising, și socoteam că este iresponsabil să părăsesc această poziție fără un înlocuitor. Soluția la această problemă a venit însă rapid și providențial, uuul intre prietenii noștri americani care locuia atunci în Iași oferindu-se, fără a-i spune eu ceva despre dilema mea, să preia această responsabilitate. Peste ani aveam să plătim un preț pentru această ofertă, dar nu despre asta este vorba acum.
A doua mea dilemă era și mai complicată. Cel care trebuia să fie șeful meu în echipa regională a World Vision îmi spusese că dacă primesc această slujbă va trebui să mă mut la Viena, unde era localizată echipa. I-am spus atunci că nici nu mă gândesc la așa ceva, oricât de ispititoare este poziția, deoarece eram implicat într-o mulțime de inițiative în țară, colegiul fiind doar una dintre ele.
A urmat o vară de frământări teribile. Nu reușeam nicicum să mă decid dacă această ofertă era chemarea lui Dumnezeu sau ispita celui rău. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că diferența între iad și rai este subțire ca o foaie de hârtie. Timp de câteva luni m-am consultat, fără prea mare folos, cu zeci de prieteni cu privire la această decizie. Spre finalul verii m-am întâlnit pe Sam Kamaleson la o conferință undeva în Europe de est. L-am rugat să-mi acorde câteva minute și i-am împărtășit dilema mea. Văd și acum masa lungă, acoperită de mușamaua de plastic, în sala de mese unde am avut discuția. După ce m-a ascultat, Sam mi-a spus să insist cu decizia mea de a lucra pentru echipa regională, fără a pleca din țară. Argumentul lui suprem a fost: „You should serve from the strength of a community.” (Slujirea ta ar trebui să-și aibă rădăcinile într-o comunitate.)
În octombrie 1999 am mers la Viena pentru interviul final. Vice președintele regional, Philip Hunt, un fost jurnalist australian, maree pasionat de Rene Girard, cel mai bun șef pe care l-am avut vreodată în viața mea, m-a întrebat: „Ei, cum ești.” I-am zis: „Sunt speriat de moarte. N-am avut niciodată în viața mea un interviu pentru o slujbă.” Și am adăugat, glumind, oarecum: „Eu sunt comunist. Nouă ni se dau slujbe și ni se iau slujbe. Nu aplicăm niciodată pentru ele.” La care Philip, râzând, mi-a spus: „Stai liniștit. Ne cunoaștem bine. Nu va fi niciun interviu. Accepți slujba sau nu?” Răspunsul meu, întărit de încurajarea primită de la Sam a fost: „Dacă condiția este să mă mut la Viena, atunci n-o iau.” Spre surprinderea mea, Philip a răspuns: „Stai liniștit. Am socotit și este mai ieftin pentru noi dacă rămâi în Romania.” La care eu am răspuns: „ Nu știu dacă-mi place argumentul, dar îmi place concluzia.” Și am semnat pe loc contractul de angajare. Fără nicio negociere. V-am spus deja. Un „comunist” nu negociază. Acceptă sau refuză. Spre deosebire de nenorociții de capitaliști care știu să de vândă mai bine decât fetele de pe centură
Nu știu nici acum dacă am făcut bine sau rău. Nu în privința slujbei. Cu privire laa asta nu am aavut niciodată îndoieli. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. În privința mutării la Viena cred că am greșit. Dacă făceam, veniturile mele ar fi fost cel puțin duble. La fel în privința faptului că nu am negociat nimic. Mai târziu am realizat cât de mult am pierdut din pricina aceasta. Dar ce știam eu? Cum v-am spus, prostovan de „comunist”. 🙂
Seek the LORD while he may be found, call upon him while he is near; let the wicked forsake their way, and the unrighteous their thoughts; let them return to the LORD, that he may have mercy on them, and to our God, for he will abundantly pardon. —Isaiah 55:6–7
These verses are a familiar call to worship or a call to repentance, not a bad accent for Lent. The face of God shown here is of a Lord near at hand, ready to forgive, a God of grace. But this is a God to whom a turn must be made, a God of demand, a God of demand ready to be a God of grace . . . not just hard demand, not just easy grace, but grace and demand, the way all serious relationships work.
The imperative is around four verbs, “seek, call, forsake, return,” good Lenten verbs. But this is not about generic repentance for generic sin. I believe, rather, the sin addressed concerns for Jews too eager to become Babylonians, too easy to compromise Jewish identity, Jewish faith, Jewish discipline—in order to get along in a Babylonian empire that had faith in other gods with other disciplines. The imperatives are summons to come back to an original identity, an elemental discipline, a primal faith.
I suggest, moreover, that these are just about the right imperatives for Lent among us Christians. For I believe the crisis in the U.S. church has almost nothing to do with being liberal or conservative; it has everything to do with giving up on the faith and discipline of our Christian baptism and settling for a common, generic U.S. identity that is part patriotism, part consumerism, part violence, and part affluence.
The good news for the church is that nobody, liberal or conservative, has high ground. The hard news is that the Lenten prerequisite for mercy and pardon is to ponder again the initial identity of baptism . . . “child of the promise,” . . . “to live a life worthy of our calling,” worthy of our calling in the face of false patriotism; overheated consumerism; easy, conventional violence; and limitless acquisitiveness. Since these forces and seductions are all around us, we have much to ponder in Lent about our baptismal identity.
Lent is a time to consider again our easy, conventional compromises and see again about discipline, obedience, and glad identity. And the climax of these verses:
that he may have mercy . . . for he will abundantly pardon. Isa. 55:7 The word to the compromised deportees is that God’s face of pardon and mercy is turned exactly to the ones who reengage an identity of faith.
God of grace and demand, you challenge us to reclaim our baptismal identity as those whose lives are built on your call and your promises—not on the easy, seductive forces around us. Stir our hearts that we may engage your transforming word anew and rediscover its power to save. Amen.
NOTE: Today is Wurmbrand Feast Day, the celebration day of a Protestant ‘saint’. I share with you here the short presentation of this ‘man of faith – man of justice’, done by Adina Petric for the St Nicholas Project.
Richard Wurmbrand, who earned the name of ‘the Apostle Paul of the Iron Curtain’, was one of the most striking preachers of the 20th century and fought to defend the rights of persecuted Christians.
Wurmbrand was born into a Jewish family in Bucharest, the capital of Romania, in 1909. As a young man he was attracted by the Communist movement, but he soon realised that its promises were false ones. His life was transformed after he met a carpenter who gave him a Bible. His reading of Scripture and the experience of meeting other believers led to his conversion to the Christian faith.
During the Second World War, Wurmbrand was involved in undercover missionary work and helped many Jews to survive. He also preached in numerous air raid shelters and was arrested a number of times.
Wurmbrand continued his missionary activities even after the coming to power of the Communist Party in Romania, although he knew that the authorities regarded what he was doing as illegal. This led to his arrest by the Communist authorities in February 1948. For eight years he was held in solitary confinement under a false name. At first the authorities said that he had fled the country, but later a number of Communist agents posing as former detainees suggested to his family that he had in fact died in prison. He was freed in 1956, but two years later he was imprisoned again, this time for six years.
Pastor Wurmbrand was finally released in 1964 as a result of a general amnesty of prisoners and settled in the United States with his family. While he was in Philadelphia, he happened to be passing a public demonstration in support of the Communist regime in Vietnam. The demonstration was suddenly interrupted by an unknown person who claimed to have a doctorate in Communism. As he spoke these words, he showed the crowd the scars of old wounds on his chest and back as evidence of the torture to which he had been subjected. Then the stranger – no other than Wurmbrand –exhorted those present to side with the victims and not with the torturers.
Later, Wurmbrand gave evidence before the US Senate Committee on Internal Security. As a result, news of the atrocities Christians were suffering in Communist countries spread throughout the world.
While in America, he founded Voice of the Martyrs, an organisation that fights against the persecution of Christians by Communist regimes anywhere in the world.
Richard Wurmbrand died in 2001. His legacy – quite apart from his Christian testimony and his books – can be summed up in his own words: “In all that I have suffered alongside my brethren in the faith, it is Jesus Christ alone that I want to be seen. He is the one who kept us in the faith and gave us the power to be victorious”.
Duminică 8 noiembrie am fost invitat să rostesc un cuvânt de învățătură, din evanghelia zilei, la liturghia virtuală a Bisericii Protestante din Iași. Redau mai jos textul homiliei mele.
* * *
Textul evangheliei de astăzi este o parabolă care ne vorbește despre veghere. Mai precis, despre pregătirea Bisericii pentru cea de a doua venire a lui Cristos.
Avem de-a face aici un text dificil, care a primit de-a lungul istoriei o sumedenie de interpretări fanteziste, cel mai adesea bazate pe o abordare alegorică a detaliilor narațiunii. Perspectiva predominantă din care a fost citit textul este aceea a culturii grecești sau latine, în perioada patristică și medievală, sau a celei general europene, în epoca modernă.
Iată câteva dintre concluziile acestor interpretări:
Fecioarele din poveste i-au făcut pe unii să se gândească la ascetism, la monahism, la sacrificiu sau, mai nou, la așa-numita „cultură a purității” (obsesia virginității femeii, ca marcă a moralității, în detrimentul unor dimensiuni mai subtile ale acesteia, care îi afectează în egală măsură și pe bărbați).
Uleiul a semnificat cel mai adesea, în interpretările catolice și ortodoxe, faptele bune ale sfinților, sau, în cel mai bun caz iubirea creștină – agape, în vreme ce în cele evanghelice el a fost înțeles în mod invariabil ca simbol al Duhului Sfânt.
În acest punct însă, interpretările devin confuze.
Dacă fecioarele sunt Biserica, și mirele vine la nuntă cu mireasa lui, atunci cine este mireasa? Poate poporul Israel? Nu prea se poate.
Dacă uleiul reprezintă pe Duhul Sfânt, cine sunt negustorii de la care poate fi el cumpărat? Or fi proorocii la care se duc unii ca să li se ghicească viitorul?
Și ce sunt candelele? Ortodocșii or ști ce să facă cu ele, dar noi, protestanții, nu prea știm la ce ne-ar putea folosi.
Cinci dintre fecioare nu sunt primite la nunta. Mirele chiar le spune: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Reprezintă ele, deci, pe creștinii care își vor pierde mântuire, din pricina nevegherii?
Acestea, și multe alte asemenea confuzii semnalează faptul că abordarea alegorică a acestui text, nu este, poate, cheia înțelegerii lui corecte.
…
Dacă doriți, puteți citi textul integral al homiliei in fisierul atasat mai jos.
„The Christian clergyman of Karbala calls Iranian clerics to help in bringing Peace to Nagorno-Karabakh“ says a Persian article, published by the Iranian Young Journalists Club. The author of the article, Pouria Soleimanzadeh, a young Persian journalist is reffering to Bishop Malkhaz Songulashvili as „the Christian clergyman of Karbala“. Karbala is a religious title among Shia Muslims given to someone who has paricipated in the Arbaeen pilgimage from Najaf to Karbala (about 80 kilometers). In 2018 Bishop Malkhaz particimated in the Arbaeen walk/pilgrimage and hence his Shia religious title: Bishop Malkhaz of Karbala.
The lengthy article speaks in details about the initiative of Peace Cathedral to bring Azerbaijani and Armenian clergy to pray for peace between Armania ans Azerbaijan. In his interview with the Iranian journalist Bishop Malkhaz called Irianian clergy to joing Peaec Cathedrao in prayer for peace.
Peace Cathedral has already received an assurance from some Iranian clergymen that they will be virtually joining the Peace Prayer at Peace Cathedral in Tbilisi every Saturday at 7 pm (Georgian Standard Time) until the war is over. Peace Cathedral has also received assurance of joining the Peace Prayer from its German, American, Israeli, Italian and British fiends. This includes clergy from Anglican, Old Anglo Catholic, Baptist, Lutheran, Yezidi, Armenian Protestant and Armenian Apostolic, Shia and Sunni Muslim, Jewish backgrounds.
Dănuț Jemna a publicat la editura orădeană Casa cartii, textul său intitulat Vocația uceniciei. Cartea explorează tema uceniciei în cadrul Evangheliei după Marcu și încearcă să sugere felul în care modelul cristic al uceniciei ca mod de viață poate fi aplicat în contextul contemporan, aici și acum. Cartea poate fi comandată online la linkul de mai sus, și poate fi achiziționată zilele acestea, cu un discount considerabil, la Tîrgul Gaudeamus, din București.
Aceasta este prima încercare consistentă de abordare a temei neglijate a uceniciei în context românesc. Deși autorul este protestant magisterial, rădăcinile patristice evidente ale gândirii sale predispun cartea sa la o lectură folositoare și pentru cititorii catolici ori ortodocși.
Pentru a vă motiva să achiziționați această carte, atașez mai jos prefața pe care am scris-o pentru ea.
Platforma Decenu.eu și editura Casa Cărții te invită la un eveniment comemorativ Ferenc Visky și lansarea cărții Prizonierii speranței, editor Francisc Visky.
Ferenc Visky (1918-2005), preot reformat din mișcarea betanistă, a
fost arestat de regim și condamnat la 22 de închisoare (a stat închis
însă între 1958-1964). La scurtă vreme după arestarea lui, soția Julia
și cei 7 copii (cu vârste între 12 și 2 ani) sunt deportați în Bărăgan
și abandonați în câmp. În închisoare, Visky Ferenc se împrietenește cu
Richard Wurmbrand și cu alți deținuți de diferite naționalități și
confesiuni. După grațiere, a fost repartizat în parohia din Paleu, lângă
Oradea, ca să fie mai ușor de supravegheat de către autorități. Își
continuă însă întâlnirile și activitățile subversive, iar în 1983 va fi
obligat să se pensioneze. Născut la Agriș (județul SM), decedează în
2005 la Oradea.
La eveniment vor participa doi dintre băieții lui Ferenc: Francisc și
András. Francisc, cel mai mare dintre copiii familiei Visky, avea 12
ani când au fost deportați în Bărăgan și tot atunci construiește primul
său aparat de radio. Va rămâne toată viața un pasionat radioamator și
colecționar de aparate radio. Este un povestitor talentat și cu simțul
umorului. András este dramaturg și director artistic adjunct al
Teatrului Maghiar din Cluj Napoca. Predă la Facultatea de Teatru și
Televiziune din Cluj și ca profesor invitat în școli precum Yale,
University of California, Osaka University sau University of Michigan.
Piesele sale au fost jucate pe scene din SUA, Franța Italia, Polonia,
Italia, Ungaria, România etc.
Momentul muzical va fi susținut de trupa: Élő Kövek (Pietre Vii).
Intrarea la eveniment este gratuită, dar cu rezervarea locului în sală. Atenție, locurile sunt limitate!
Evenimentul va fi în limba română, cu excepția pieselor muzicale (care vor beneficia de traducere).
Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.
Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.
În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.
Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.
Dumitru Staniloae (1903-1993) has been one of the most creative Orthodox theologians of the twentieth century, yet one of the least known. His theological vision is a majestic combination of Florovsky’s’ neopatristic epistemology, philocalic wisdom, and Romanian folkloric elements. Still, Staniloae never shone away from engaging with Western theology and philosophy whether critical or constructive. His theological edifice bears the marks of his encounters with Karl Rahner, Martin Buber, Karl Barth or Paul Tillich. This panel seeks to uncover the significance of these interactions for Staniloae’s thinking. Was Staniloae a faithful reader of Western theology and philosophy? To what extent was he influenced by theological debates in Roman Catholicism or Protestantism, especially Vatican II? How was Staniloae’s interpretation of the Fathers impacted by the trends of Western historical criticism? How did the ecumenical interactions shape his understanding of Orthodox theology?
Language: English
Speakers already selected: Petrea Maican (University of Aberdeen), Viorel Coman (KU Leuven)
Disciplines involved: Theology, Ecclesiology, History, Social Sciences
If you want to submit your paper, please write to petre.maican@gmail.com
Here are, according to Roger Olson, the ‘hallmarks’ of modern liberal theology:
1) A tendency to reduce the Bible to “the Christian classic” that is “inspired” insofar as it is inspiring;
2) A tendency to reduce Christianity itself to ethics such that doctrine is an expression of collective opinion always open to revision in light of changing cultural conditions;
3) A tendency to embrace and promote individualism in spirituality and doctrine while insisting on certain controversial ethical positions as matters of justice and therefore beyond debate; Continue reading “Roger Olson – What is Liberal Theology?”
Clipul de mai sus cuprinde prima parte a prelegerii mele de joi 27 aprilie, la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, cu ocazia conferintei internationale dedicate Reformei.
In the light of our common mission and context (chapter 1), our agreement in faith (chapter 2) and our significant opportunities for growing in partnership in mission (chapter 3), we recommend that our churches make the following Declaration.
During the current annual Assembly of the Church of Scotland (Presbyterian), delegates, which included my son, Rev. Daniel Manastireanu, the first ethnically Romanian minister in the CoS, has approved the Columba Declaration, ‘that recognises their longstanding ecumenical partnership and lays the groundwork for future joint projects’ (see HERE). Of the about 850 commissioners to the assembly, 50 voted against this motion and 49 abstained (see HERE). A similar motion was approved by the C of E’s General Synod in February.
Ikon of St Columba, a gift I gave to my son, on his ordination as minister in the CoS, and
St Columba, pictured in a stained glass window at Iona Abbey, which he founded in the sixth century
Am selectat mai jos citeva fragmente dintr-un foarte interesant interviu acordat de Teodor Baconschi lui Cristian Patrasconiu pentru platforma LaPunkt. Sper ca ele va vor motiva sa citi intregul interviu, care poate fi accesat la linkul de mai sus.
Avem de-a face, desigur, cu o perspectiva conservatoare si ortodoxa, asumata in mod deschis de autor. Ceea ce nu inseamna insa ca aceasta il scuteste de anumite interpretari partizane si subiective, desigur, inevitabile in orice demers intelectual cinstit.
Enumar, in fuga, citeva dintre acestea:
perspectiva exclusiv negativa asupra procesului de secularizare in Europa
invinuirea exclusiva a protestantismului pentru acest ‘flagel’
cresterea prezentei musulmane in Europa privita preponderent ca o amenintare
atitudinea implicit critica fata de papa Francisn, pus in contract cu ‘ultimul papă conservator, Benedict al XVI-lea’
si la acestea as putea adauga si altele, dar va las s-o faceti voi insiva.
* * *
Societatea românească e un mozaic de fracturi. Aveam, la 1900, un retard istoric de cel puțin 100 de ani față de Occident (evident, e o apreciere pur estimativă). Aproape un secol mai târziu, când a căzut comunismul, eram, iarăși, una dintre cele mai sărace țări de pe continent. Deși ne-au ajutat să ne dezvoltăm, tranziția democratică și integrarea euro-atlantică n-au făcut decât să ne așeze întru-un sistem de referință care ne-a agravat complexele de inferioritate. Pe acest fundal dislocat, regăsirea tradiției precomuniste, cu o Biserică Ortodoxă liberă, s-a făcut adesea formal și zgomotos, fără creșterea organică de care au nevoie procesele istorice firești. Am intrat în mileniul trei cu povara acestor handicapuri. Prin urmare, nu putem încă avea o atitudinea critică față de Occident: nu l-am trăit pe dinăuntru. Dacă ne socotim ca parte integrantă a lui, ne ies oricând la iveală reminiscențele comuniste și orientale. Dacă îl respingem, nu prea avem ce să punem în loc. Avem, cum s-a spus, o modernizare lipsită de modernitate. Am copiat, în loc să asimilăm. Cu alte cuvinte, în loc să spunem ce e greșit amenajat ”la ei”, ne sar în ochi propriile defecțiuni de parcurs. Continue reading “Interviu Teodor Baconschi – Est-Vest, renaştere şi debandadă spirituală – fragmente”
From a letter to his brother written 18 February 1940: I am afraid the truth is in this, as in nearly everything else I think about at present, that the world, as it is now becoming and has partly …
Some harsh words written by Lewis about Barth and his followers. I quote: ‘They don’t think human reason or human conscience of any value at all: they maintain, as stoutly as Calvin, that there’s no reason why God’s dealings should appear just (let alone, merciful) to us: and they maintain the doctrine that all our righteousness is filthy rags with a fierceness and sincerity which is like a blow in the face.’
It seems to me Lewis is right on this account, which, of course, does not make Barth, with all his weaknesses, less important as a theologian.
Cei care ma cunosc mai bine stiu ca, desi sunt teolog, sau poate toclai de aceea 😦 , nu sunt o fiinta prea bisericoasa. Poate pentruca port cu mine prea multe rani prilejuite de fratii mei.
Asa incit, duminica trecuta am sarit peste slujba la biserica in care ma inchin de obicei si, impreuna cu un prieten – pe care nu-l voi deconspira, am participat la slujba ortodoxa savirsita la capela Seminarului ortodox din Iasi de prietenul meu Pr. Dragos Bahrim (sper sa nu-i fac vreun rau mentionind public prietenia noastra, caci in atmosfera anti-ecumanica ce domina astazi ortodoxia romaneasca, nu se stie niciodata).
Ne-am asezat mai in spate, dar parintele ne-a zarit si ne-a invitat mai in fata, in naos. Ne-am asezat, deci linga un perete, si am urmarit in continuare slujba. La un moment dat m-am uitat in spatele meu, sa vad sub ‘umbra’ (a se citi, icoana) carui sfint stau. Am vazut, si m-am bucurat. Era icoana cuviosului apisie de le Neamt, un duhovnic pe care nu am avut sansa de a-l cunoaste, dar m-am indragostit de el pentru prima data, citind cartea lui Patapievici Zbor in bataia sagetii. Ca si H-RP, eram si eu alergic la stilul rugos si antiecumenic al unui alt dohovnic faimos din zona Neamt, Parintele Cleopa. Din pricina acestei alergii nu am fost niciodata ispitit sa urmez sfatul de a-l vizita pe Cleopa la manastria Sihastria, pe care mi l-a dat poetul Ioan Alexandru, in singura vizita pe care i-am facut-o acasa. Si nici nu-mi pare rau, caci, din ceea ce stiu despre el, nu cred ca mi-ar fi placut. Desi trebuie sa recunosc ca in vizita facuta recent la Sibiu, un alt prieten al meu, Pr. Vasile Mihoc, mi-a povestit ca cu citeva luni inainte de moartea lui Cleopa a dus la el un grup de teologi catolici si protestanti, si ca parintele i-a primit foarte bine. Cine stie? Poate i-o fi vorbit Dumnezeu in preajma mortii despre lipsa lui de iubire de fratii din alte traditii crestine. Sunt curios sa flu, cind ne vom vedea in ceruri. Asta in cazul ca voi ajunge acolo, caci in legatura cu el nu am indoieli.
Insa de faptul ca nu l-am inilnit pe Paisie, chiar imi pare rau. Asa cum regret ca n-am reusit sa-l vizitez pe Pr Staniloae, asa cum planuiam, inainte de a pleca la studii teologice la Londra, iar cind am revenit acasa in vacanta de Craciun, in decembrie 1993, el trecuse deja la cele vesnice. Pacat.
Nota: Imi spun cunoscatorii (iar eu imi vadesc inca odata ignoranta in cele ale iconografiei) ca sfintul din icoana este de fapt Paisie Velicicovschi, un monah urcainean care a trait in secolul al XVIII-lea, descris in OrthodoxWiki ca ‘ îndrumător al vieții monahale din Moldova și înnoitor al monahismului ortodox prin redescoperirea scrierilor patristice și publicarea Filocaliei. Este prăznuit la 15 noiembrie.’ In ce ma priveste, e bine si cu acesta, mai ales ca este legat de Filocalie.
This post is inspired by a series of recent posts by Scot McKnight on the nature of Anglicanism.
If we are to believe Michael P Jensen, the rector of St Mark’s Anglican Church in Sydney, Australia, and a member of the (very) reformed Gospel Coalition, but I hope we do not have to, Anglicanism is just a peculiar variation of Calvinism. No surprise there, for one of the promoters of the Sydney kind of fundamentalist/(ultra)conservative Anglicanism.
Here are the 9 points in Jensen’s article, as sumarised by Scot McKnight:
1. Since the arrival of Christianity in Britain in the 3rd century, British Christianity has had a distinct flavor and independence of spirit, and was frequently in tension with Roman Catholicism.
2. The break with Rome in the 16th century had political causes, but also saw the emergence of an evangelical theology.
3. Anglicanism is Reformed.
4. Scripture is the supreme authority in Anglicanism.
5. Justification by faith alone is at the heart of Anglican soteriology.
6. In Anglican thought, the sacraments are “effectual signs” received by faith.
7. The Anglican liturgy—best encapsulated in the 1662 Book of Common Prayer—is designed to soak the congregation in the Scriptures, and to remind them of the priority of grace in the Christian life.
8. Anglicanism is a missionary faith, and has sponsored global missions since the 18th century.
9. Global Anglicanism is more African and Asian than it is English and American.
One day after the first Yale Center for Faith & Culture Theology of Joy consultation in Tübingen (funded by the John Templeton Foundation), Miroslav Volf engages his Doktorvater, Jürgen Moltmann, on some of the most fundamental questions of Moltmann’s work. Where does joy come from? Whence hope? Who is God?
Rebloghez aici, pentru cei care nu-l cunosc inca, CV-ul impresikonant al lui Corneliu Simut, actualul rector al Universitatii Emanuel, un fost student si apoi coleg la acea scoala.
Daca nu l-ati prins, puteti, de asemenea, citi AICI pe blogul meu un excelent interviu realizat de Otniel Veres pentru OglindaNet.
Sper sincer sa nu-i fac niciun rau prin asta. Prietenii stiu de ce. 🙂
Wolfhart Pannenberg, retired from a long theology career at Munich, has died at age 85.
Pannenberg was a major twentieth-century theologian by any count, with a series of brilliant articles, important books on the topics of revelation, christology, ethics, science, anthropology, and metaphysics, and a hefty 3-volume Systematic Theology to cap off his career.
Pannenberg was a theologian of history in three senses: first, the concept of history was central for his constructive thought (more on this below), and second, he always always situated his doctrinal deliberations within the history of ideas; so although his writing was fairly clear (and English translations were always timely), his meticulous style of argumentation was too consistently demanding to attract very many readers without considerable academic training. And third, Pannenberg was a theologian of history in the further sense that he made history: his work is a monumental achievement of late twentieth-century theology. To some audiences, his Systematic Theology began to seem dated as soon as it was published, but theologians ignore it at their peril. Even where Pannenberg is judged to have taken a wrong turn, he was so thorough and explicit in his decisions that his errors are instructive. And wherever he was on the right track, those same merits make him a uniquely useful guide.
As Bishop Munib Younan prepares to attend the prayer service at the Vatican with Palestinian President Mahmoud Abbas and Israeli President Shimon Peres, he has asked that our friends and partners around the world pray for peace based on justice for both nations and peoples:
“We Christians have the power of prayer. Prayer will change us – it will not change the mind of God, which is the mind of peace – but it will change us and change the minds of our leaders. It will show our leaders that our people in both Palestine and Israel don’t want any more hatred, they don’t want any more violence, they don’t want any more separation, they don’t want any more occupation, they don’t want any more blood shed. They want to live with their children and grandchildren lives of peace with justice.
I would ask all the Lutherans in the world support us in their prayers during Sunday services that God will change the minds of our leaders and people towards peace.” Continue reading “Lutheran Bishop Munib Younan Requests Prayers for Peace in the Holy Land”
Rev. Mitri Raheb, pastor of the Lutheran Church in Bethlehem, is one of the few mainline Protestant speakers at the Christ at the Checkpoint 2014 Conference. In this brilliant presentation he outlines the history of the Church in Palestine, from the beginnings to today.
This is a very interesting article on the unsuccessful early attempts, on the part of German Lutherans, to get closer to Orthodoxy, by engaging in theological dialogue with the Patriarch of Constantinople.
Persona 
