Richard Rohr – Desert Mystics, Through Ken Wilber's States and Stages

Though I deeply admire the Desert Fathers and Mothers, I must be completely honest with you. There is much about them that I do not find attractive or helpful. And it is important to share that here, or you might pick up one of the collections of their “sayings” and throw it out as unreal, dualistic, naïve, and pre-rational—all of which, I think, would be largely true. The desert mystics represent a level of human consciousness and historical development that we have collectively moved far beyond. And yet, I still admire and even need to learn from them! Let me use the desert abbas and ammas to illustrate an important point for understanding many historical personages and traditions (and even the Scriptures themselves). 

Contemporary philosopher Ken Wilber offers a helpful distinction between stages and states. [1] Your stage is your outer awareness. Your state is your inner aliveness. The goal is to be both holy and whole, saintly and wise. But your state and stage don’t always coincide; many of us are stronger in one area than another. 

You can be a high-level thinker and be quite astute about psychology, theology, history, or philosophy (a high stage), but do it all from a perspective of individualism and arrogance about that very information (a low state)—because it is still all about “you.” Conversely, you could be quite unified within and with others, in a high state of loving consciousness, but be poorly informed, lacking in exposure and education to helpful and informative knowledge. 

Perhaps you know people who are compassionate and kind yet still reveal prejudicial attitudes. They may seem hypocritical but are simply at a high state and a low stage. Love will win out in them and goodness will flow through them, even if they don’t have the gift of teaching or of understanding complex or contradictory issues. They are holy but not whole, saintly but not “smart.”   

This describes many Desert Fathers and Mothers: having high states of union but by today’s standards low levels of cultural, historic, or intellectual exposure to coherent thinking. Enjoy them for their state, but do not hate them for their stage! Today we have large segments of the population with the opposite problem: high stages of intellectual exposure with very low levels of unitive consciousness—very smart but without awe, humility, or love, which the Desert Fathers and Mothers had in spades!  

Many of the desert sayings may sound naïve, simplistic, and even dangerous, but try to receive the simple wisdom of the desert mystics with an open heart and mind in the coming days and let it lead you to authentic joy. Perceive and enjoy their state of loving union; don’t dismiss them for living in a pre-rational society. Perhaps holding this tension compassionately for them will help us do the same for people in our own time.  

Gateway to Action & Contemplation:
What word or phrase resonates with or challenges me? What sensations do I notice in my body? What is mine to do?

Prayer for Our Community:
O Great Love, thank you for living and loving in us and through us. May all that we do flow from our deep connection with you and all beings. Help us become a community that vulnerably shares each other’s burdens and the weight of glory. Listen to our hearts’ longings for the healing of our world. [Please add your own intentions.] . . . Knowing you are hearing us better than we are speaking, we offer these prayers in all the holy names of God, amen.

Listen to Fr. Richard read the prayer.

[1] See, for example, “States, Stages, and the Three Kinds of Self,” Integral Life (September 16, 2009),  

Richard Rohr – Inner Transformation

Jesus clearly believed in change. In fact, the first public word out of his mouth was later translated into the Greek imperative verb metanoeite, which literally means “change your mind” or “go beyond your mind” (see Matthew 4:17 and Mark 1:15). Unfortunately, in the fourth century, St. Jerome translated the word into Latin as paenitentia (“repent” or “do penance”), initiating a host of moralistic connotations that have colored Christians’ understanding of the Gospels ever since. The word metanoeite referred to a primal change of mind, worldview, or way of processing and perceiving—and only by corollary about a specific change in behavior. This common misunderstanding puts the cart before the horse; we think we can change a few externals while our underlying worldview often remains narcissistic and self-referential.

This misunderstanding contributed to a puritanical, externalized, and largely static notion of the Christian message that has followed us to this day. Faith became about external requirements that could be enforced, punished, and rewarded, much more than an actual change of heart and mind, which Jesus described as something that largely happens “in secret, where your Father who sees in secret can reward you” (Matthew 6:4, 6, 18).

Jesus invariably emphasized inner motivation and intention. For example, he taught: “You have heard that it was said, ‘You shall not commit adultery.’ But I say to you, everyone who looks at a woman with lust has already committed adultery with her in his heart” (Matthew 5:27-28). Jesus made religion about interior change and “purity of heart” (Matthew 5:8) more than visible behaviors or rituals or anything that would have a social payoff or punishment.

Jesus didn’t focus on individual sin outside or over there, where we can point to it, punish it, and try to change it. That is too easy and mostly ineffective. Without making light of evil, he showed how to actually overcome and heal it. Sin, for Jesus, was the very act of accusing (Satan means “the accuser”). Whenever we try to expel and accuse others, and somehow leave ourselves or our group out of the equation, we end up “sinning.” We must first recognize our own complicity in evil before we can transform it. We see this pattern when Jesus himself was faced with three temptations to power (Matthew 4:1-11). Until we face our own demons, none of us are prepared to fight evil elsewhere.

Jesus thus stood in solidarity with individuals who were excluded, deemed unworthy, or demonized. Why? Because the excluded from any group always reveal the unquestioned idolatries of that group! He even partied with sinners and tax collectors, and the “pure” hated him for it (see Luke 15:2). The way Jesus tried to change people was by loving and healing them, accusing only their accusers. Why did we not notice that? His harshest words of judgment were reserved for those who perpetuated systems of inequality and oppression and who, through religion itself, thought they were sinless and untouchable. Jesus did not so much love people once they changed, but he loved people so that they could change.

(Source, HERE)

Richard Rohr – Everything Changes

We’re calling this year’s theme “Old and New: An Evolving Faith.” The term “evolution” may be challenging for some Christians who believe that science and the Bible contradict each other. We’ll look more closely at the Bible (and how Jesus interpreted it) next week, and later this year we’ll focus on Creation and science. For now, let’s simply consider how the inner process of change and growth is fundamental to everything, even our bodies. Having undergone several surgeries, cancer, and a heart attack, I’ve been consoled by the way my body takes care of itself over time. The miracle of healing comes from the inside—but with help from doctors and nurses!

In religion, however, many prefer magical, external, one-time transactions instead of the universal pattern of growth and healing—which is always through loss and renewal. This is the way that life perpetuates itself in ever-new forms: through various changes that can feel like death. The pattern disappoints and scares most of us, even many clergy who think death and resurrection is just a doctrinal statement about the lone Jesus.

There is not a single discipline today that does not recognize change, development, growth, and some kind of evolving phenomenon: psychology, cultural anthropology, history, physical sciences, philosophy, social studies, drama, music, on and on. But in theology’s search for the Real Absolute, it imagined a static “unmoved mover,” as Aristotelian philosophy called it, a solid substance sitting above somewhere. Theology has struggled to imagine that once God includes us in the narrative then God is for sure changing! Is that not what the Bible—at its core—is saying? We matter to God and God thus allows us to change the narrative of history . . . and the narrative of God.

Religion tends to prefer and protect the status quo or the supposedly wonderful past, yet what we now see is that religion often simply preserves its own power and privilege. God does not need our protecting. We often worship old things as substitutes for eternal things. Jesus strongly rejects this love of the past and one’s private perfection, and he cleverly quotes Isaiah (29:13) to do it: “In vain do they worship me, teaching merely human precepts as if they were doctrines” (Matthew 15:9). Many of us seem to think that God really is “back there,” in the good ol’ days of old-time religion when God was really God, and everybody was happy and pure. This leaves the present moment empty and hopeless—not to speak of the future.

God keeps creating things from the inside out, so they are forever yearning, developing, growing, and changing for the good. This is the generative force implanted in all living things, which grow both from within—because they are programmed for it—and from without—by taking in sun, food, and water. Picture YHWH breathing into the soil that became Adam (Genesis 2:7). That is the eternal pattern. God is still breathing into soil every moment!

Evolutionary thinking is actually contemplative thinking because it leaves the full field of the future in God’s hands and agrees to humbly hold the present with what it only tentatively knows for sure. Evolutionary thinking must agree to both knowing and not knowing, at the same time. This is hard for the egoically bound self. It wants to fully know—now—which is never true anyway.

(Source, HERE)

Levente Horvath – O meditatie pentru ziua de nastere

happy birthday

Astazi am primit de la prieteenul meu, preotul reformat Levente Horvath, aceasta frumoasa meditatie de ziua ea de nastere, pe care, cu permisiunea lui, o impartasesc aici cu voi.

* * *

Dragul meu Dănuț!

Cum am putea defini detașarea? Pentru mine detașarea înseamnă a fi eliberat de mine însumi și a mă preda lui Dumnezeu în mod necondiționat. Îmi este greu să mă las singur, să mă eliberez de mine însumi. Să ne amintim chiar de Fiul lui Dumnezeu, căruia de asemenea i-a fost greu, să fie lăsat singur (Mt 27,46) și chiar abandonat de Tatăl. Detașarea înseamnă că îmi iau grija de pe mine și mă las să cad necondiționat în mâinile lui Dumnezeu. Este greu, nu numai din cauza păcatului, ci si din cauza fragilității și vulnerabilității mele psihice și mentale ca om. Adevărul palpitant este că Dumnezeu nu mă lasă niciodată singur. Totuși, când eu însumi mă las singur, este un test înfricoșător de credință. Când harul mă surprinde, sunt prins în abandonarea lui Dumnezeu. Atunci viața mea în totalitate este preluată de Cel pe care Îl abandonez, neavând nici o pretenție de la El. Detașarea înseamnă că nimic și nimeni nu îmi datorează nimic, ba mai degrabă că eu îi sunt dator altuia. Nici pe Dumnezeu nu–l mai consider a-mi fi dator cu nimic. L-aș putea lăsa chiar pe Dumnezeu să plece. Prin urmare, numai atunci este posibilă ascultarea. Îl ascult ca un fiu adoptat, nu ca slujitor sau sclav. În mod rezonabil, Dumnezeu merită o ascultare pe măsură dumnezeiască; Lui nu-i suntem datori cu nimic mai puțin decât atât. Doar Fiul a putut să arate Tatălui acest fel de ascultare. Filiația lui Isus se bazează pe egalitatea Persoanelor Trinității. Prin urmare, ascultarea autentică poate fi posibilă numai între cei egali. Eu am fost făcut fiu al lui Dumnezeu prin adopție. Prin urmare, o ascultare pe scala lui Dumnezeu este posibilă numai prin Spiritul înfierii (adopției). Doar Dumnezeu este capabil să asculte de Dumnezeu. Prin adoptare pot să ascult; un slujitor nu poate, dar un fiu poate. Sunt ascultător doar astfel, pentru că nu îmi stă în putere ca om să fiu ascultător. Ceea ce este imposibil la om, este posibil lui Dumnezeu. Trebuie să cred în adevărul paradoxal că Dumnezeu „acestora [Egiptenilor] le-a schimbat inima, ca să urască poporul Lui și să se poarte mișelește cu slujitorii Săi” (Ps.105,25). Dumnezeu hotărăște orice vrea El, și totuși, eu sunt răspunzător pentru tot ceea ce este păcătos; hotărârea lui Dumnezeu nu putea servi drept scuză pentru poporul lui Faraon. Trebuie să-i las lui Dumnezeu libertate ca El să decidă ceea ce Îi place; totuși eu pot mă pot feri de auto-justificare. Dintre toate creaturile, numai oamenilor li s-a dat cel mai mare privilegiu, acela de a nu avea dreptate împotriva lui Dumnezeu, așa cum a spus Kierkegaard. Fie ca El să ne binecuvânteze cu o asemenea libertate și detașare, să ne bucurăm de privilegiul că nu trebuie să ne mai auto-justificăm!

Binecuvântare de la Dumnezeu.

Cu drag,

Levente și Maria

Pentru un model contemporan de spiritualitate (3)

Iata aici ultima parte, excelent formulata, a trilogiei lui Danut Jemna in care propune un model contemporan de spiritualitate.

via Pentru un model contemporan de spiritualitate (3)

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #7 – Trezirea/convertirea sau in scoala iubirii

scoala iubirii

  1. Trezirea/convertirea sau în școala iubirii

Povestea (1): Plecând din crângul în care trăiau Buddha și ucenicii lui, Siddhartha cade într-un somn profund și are parte de experiența iluminării, care-l face să vadă lumea și frumusețea ei simplă dar desăvârșită cu ochi noi, pe care nu-i mai avusese până atunci. Se eliberează astfel de absurditatea negării totale a realității create, în care își trăise până atunci viața și se aruncă cu toată energia sa de om aflat la maturitatea vieții în a se bucura de noul sens pe care tocmai l-a descoperit.

Citat: Privea în jurul său de parcă vedea lumea pentru prima oară. Cât de frumoasă mai era lumea, cât de multicoloră era lumea, cât de stranie și de enigmatică era lumea! Într-însa, aici, se afla albastrul, aici se afla și galbenul, aici se afla verdele, aici curgeau cerul și fluviul, străjuiau pădurile și munții, totul era frumos, totul era enigmatic și magic, iar în mijlocul acestor lucruri se afla el, Siddhartha, cel care se trezea, cel care se afla pe drumul spre sine însuși… „Cât de surd și cât de obtuz am mai fost! își spunea el pășind grăbit înainte. Când cineva citește o scriere, căutând să-i pătrundă înțelesul, nu-i disprețuiește semnele și literele, numindu-le amăgire, hazard sau coajă lipsită de orice valoare, ci o citește, o studiază și o îndrăgește literă cu literă. Însă eu, cel care voiam să citesc cartea lumii și cartea propriei mele ființe, eu, așadar, am disprețuit, de dragul unui înțeles presupus dinainte, semnele și literele, numind lumea fenomenelor o amăgire, numindu-mi ochiul și limba fenomene accidentale și lipsite de orice valoare. Ei bine nu, toate acestea aparțin acum trecutului, căci, iată, m-am trezit, m-am trezit cu adevărat, născându-mă abia astăzi.”

Povestea (2): Primul proiect concret al lui Siddhartha s-a născut din întâlnirea fulgurantă cu frumusețea fragedă a unei tinere femei, la marginea unui sat și apoi din timpul îndelung cu prea frumoasa curtezană Kamala, căreia îi cere să-l primească ucenic în școala iubirii.

Citat: Am venit la tine, Kamala, pentru a-ți spune toate acestea! Tu ești prima femeie cu care Siddhartha vorbește fără să-și plece ochii. Niciodată nu-mi voi mai pleca ochii când în cale îmi va ieși o femeie frumoasă.” Kamala zâmbea, jucându-se cu evantaiul său din pene de păun. Și îl întrebă: „Și Siddhartha n-a venit la mine decât pentru a-mi spune lucrul acesta?” „Pentru a-ți spune lucrul acesta și pentru a-ți mulțumi că ești atât de frumoasă. Și-aș vrea să te mai rog, Kamala, dacă nu te superi, să-mi fii prietenă și să-mi dai lecții, căci eu nu știu încă nimic din arta aceasta în care tu ești meșteră.”

Lecția – Nu există rețete unice sau infailibile pentru identificarea propriului drum în viață. Identificarea lui este un proces euristic în care, la un moment dat, într-o clipă imposibil de anticipat sau de fabricat în mod artificial, acumulările din anii de formare se coagulează într-o iluminare, ca o convertire, care face ca persoana care o experimentează să vadă oamenii și realitatea cu alți ochi, cum nu le-a mai văzut până atunci. Este ca atunci când te-ai îndrăgostit, și dragostea te face să vezi într-o lumină complet nouă nu doar persoana iubită, ci tot ceea ce o înconjoară.

[Această secvență este doar începutul celei de a doua jumătăți a pelerinajului spiritual al lui Siddhartha. Noi însă ne vom opri aici cu lecțiile despre educație. În nuvela lui Hesse sunt ascunse și alte sugestii, pe care vă invit să le descoperiți singuri mai departe.]

* * *

CONCLUZII: Educația – formarea pentru viață și societate, începe în propria familie a copilului, unde se pun temeliile, se formează deprinderile, se exersează disciplinele și se transmit valorile și tradițiile. Scopul educației, care este un proces exigent și anevoios, este nu acumularea de cunoștințe, ci identificarea sensului existenței – dobândirea înțelepciunii. Profesorii/maeștrii/mentorii sunt esențiali, dacă nu chiar indispensabili ca îndrumători și modele pe această cale a formării, a cărei țintă este descoperirea de către fiecare învățăcel a propriei vocații, suprema împlinire a existenței umane. Așa sa ne ajute Dumnezeu!

NOTA: Iata aici intregul text in format PDF, pentru cine este interesat.

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie, (dupa Hermann Hesse, Siddhartha)

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #6 – Criza – despartirea de maestru

despartirea de maestru

  1. Criza – despărțirea de maestru

Povestea: Întâlnindu-l pe marele Maestru, Govinda este copleșit și decide să devină un ucenic al său, dar este profund dezamăgit de faptul că prietenul său, pe care îl admirase toată viața, decide să-și continue drumul și căutările fără el. Cei doi se vor despărți astfel pentru mulți ani. Siddhartha pleacă mai departe conștient că a primit tot ceea ce era de primit de la marele Maestru și că din acest punct mai departe trebuia să urmeze propria lui cale spre iluminare, așa cum făcuse și Buddha.

Citat: Nu m-am îndoit nici o clipă că tu ești Buddha, că ai atins cel mai înalt țel pe care îl caută atâtea mii de brahmani și fii de brahmani. Tu ți-ai găsit mântuirea de moarte. Ți-ai aflat-o prin propria ta căutare, pe propriul tău drum, prin reflecții, prin meditație profundă, prin cunoaștere, prin iluminare. Nu prin învățătură ți-ai găsit-o! Și nimeni, după părerea mea, o, Sublimule, nu-și va afla mântuirea printr-o învățătură. Și nimănui nu-i vei putea împărtăși prin cuvinte și prin învățătură ceea ce ți s-a întâmplat ție, preacucernice, la ceasul iluminării tale! învățătura lui Buddha iluminatul conține multe lucruri, ea propovăduiește multe lucruri, să trăiești cum se cuvine, să te ferești de ceea ce este rău. Dar această învățătură atât de limpede, atât de venerabilă, nu conține un lucru: ea nu conține taina a ceea ce Sublimului însuși, singurul dintre atâtea sute de mii, i-a fost dat să trăiască. Iată deci la ce mă gândeam și ce am înțeles eu ascultându-ți învățătura. Iată de ce îmi voi continua călătoria: nu pentru a căuta o altă învățătură, o învățătură mai bună, căci eu știu că aceasta nu există, ci pentru a părăsi toate învățăturile și pe toți învățătorii, atingându-mi singur scopul sau murind. Adesea însă mă voi gândi, o, Sublimule, la această zi, la ceasul acesta în care am văzut cu ochii mei un sfânt.”

Lecția – Scopul educației NU este formarea unor clone, care să semene până la identificare cu maeștrii și profesorii lor (aceasta este o imagine a iadului; Dumnezeu cu creează cópii, ci se desfătează în diversitate). Omul este o ființă unică și trebuie să-și descopere propria cale, propria identitate. Dascălii autentici și de vocație vor facilita acest proces, încurajându-i pe învățăcei să-și descopere propriul vis, propria vocație și să devină ceea ce ei înșiși cred că trebuie să fie, chiar dacă aceasta presupune o dureroasă despărțire.