Richard Rohr, Falling Upward – An Invitation to a Journey

I do not remember who recommended to me Rohr’s book. It might have been my friend Chris Heuertz, a well-known specialist in the Enneagram, the same who put me in contact with the author when I fell in love with this book, about ten years ago.

After reading it, I recommended it to my colleagues (I was at the time a member of the Middle East & Eastern Europe team of World Vision International). They loved it too, so I decided to invite fr. Rohr to lead a retreat for our team. The opportunity came when he was invited to lead devotions for a meeting of European prison chaplains, in an Orthodox monastery in Romania. He accepted to meet with me for half an hour after the session. We went to a little lake behind the monastery and we started talking, going on and on around the pond. We clicked from the first moment. I was totally fascinated with this senior Franciscan monk. When we looked at our watches, 90 minutes had passed, and we did not feel it. WE stayed in touch after this, but I will never forget this encounter.

I read Falling Upward at least ten times, in written and audio form, at a time when I really needed it. Let me share a few things about the book, in the hope of getting you interested in it.

Fr Rohr divides the spiritual life into two periods. During the first one we define our identity, usually by contrast, opposition, and competition. It is a dualistic ‘either-or’, ‘this or that’ time, when we build our ‘container’. Many people do not go beyond this and they think that this is what life ids all about. Yet, sages from all wisdom traditions talk about a ‘second half of life’, a time of synthesis, of ‘this and that’, that is not in opposition to or a negation of the ‘first half of life’, but it incorporates it and transcends it.

The tricky thing is that often we become so enamoured with the container, so narcissistic about the building of our ‘container’, that we are never able to fill it, which is the reason we need a ‘container’ in the first place. As the author says, we often lean our ladder on a wall and go up on it, to find out at the end that we leaned it on the wrong wall. That is why the transition from the first to the second half of life is often traumatic. We need a real life crisis to discover that there is more to life than the competition game. However, at the end of this painful crisis we discover new and rich horizons which we never thought existed. Without this experience our lives would be wasted.

I invite you to follow this fascinating journey. I assure you there will be multiple benefits at the end of it.

(Richard Rohr – Falling Upward: A Spirituality For The Two Halves Of Life, SPCK, 2013)

NOTE: I have written this short presentation for The Koin (the magazine of our Episcopal parish in Glasgow), the June-July 2021 issue.

Ash Wednesday 2021

Today is the beginning of Lent, a period of spiritual preparation for Easter. In Western churches this is marked by the application of ashes on the forefront, as a sign of repentance.

We ask sometimes ‘what should I give up?’ for this period of fasting. Here are some suggestions coming from St Francis.

Augustine: Son of Her Tears – A Few Reflections

Yesterday I was finally able to watch the last film about Augustine, directed by Samir Seif, and produced originally in Arabic.

My friends know that I am not a fan of Augustine, as a person and as a theologian, even if I admire his genius and certain of his contributions as a Father of the Church.

My main theological reservation has to do with his psychologising views on the Trinity. Also, in a typically Western fashion, he roots divine unity in a common ousia, rather than in the person of the Father, as fons divinitatis.

However, and more importantly, I view Augustine as the father of Church misogyny. His disdain of women, a pathological reaction to his life of debauchery before his conversion to Christianity, together with his (and others of his contemporaries) Neoplatonist disdain of the body and physicality, paved the way for the marginalisation of women in the cultus and the demonisation of sexuality which still dominates the mindset of most Christians until today.

Yet, Augustine was one of the greatest minds in the history of the church and nobody in their right mind should ignore him or underestimate his influence, for better or for worse.

I am not a specialist in cinematography, so my considerations here are those of a mere spectator, with an interest in the subject matter.

The fact that the movie is set in North African context and played by Arab actors is a plus, giving more authenticity to the story and to its contextualisation. This, however, has a downside, it seems to me. The life of Augustine before his conversion is highly ‘sanitised’ and reflects very little the scandalous sexual immorality in which the young Augustine lived his life before conversion.

One the other side, the ambiguity of Augustine’s relationship to power is illustrated quite well in the movie. His daylight dream of being received in triumph in Tagaste, after his initial failure in the school of rhetoric is emblematic in this sense. As is his cowardice, pointedly underline by his other, which prompted him to disappear from Bishop Ambrose’s palace when the hierarch was supposed to be arrested. No surprise then to see, years later, Bishop Augustine’s utterly unjust attitude towards his theological opponent, Pelagius.

Monica, the great hero of the story in Christian chronicles, appears to me, besides her undeniable commitment to the Christian faith, as she understood it, as a pale character and a confused woman. She buys completely into the patriarchal mindset of the time, and not only gladly accepts, but appears to justify the abusive attitude of her husband, almost finding justification for it as a divine right. Furthermore, she has no hesitation in accepting the injustice of the social rules of the time that forbid Augustine’s marriage with his concubine, Tanit, (played brilliantly by Sandra Chihaoui), with whom he had a son, Adeodatus. Even more, Monica does not hesitate to suggest to Augustine another woman for marriage, in total insensitivity to the mother of his child.

Tanit (Sandra Chihaoui)

For me, the great hero of this movie was Tanit, the Christian slave who was Augustine’s concubine. She is in this story the best illustration of Christian love, during her entire relationship with Augustine, as proven, in the end, by her supreme sacrifice, in leaving her son in Monica’s care and disappearing forever from Augustine’s life, in order not to be an obstacle in his ecclesiastic career. Similarly, in the contemporary parallel story of the documentary on Augustine, Kenza is the luminous loving figure, in comparison with Hedi, the confused French-Algerian journalist.

The historical part of the movie ends with Augustine’s decision of celibacy being presented as an act of Christian heroism. For me, the true heroism would have been for Augustine to look for the estranged Tanit, and to establish with her a legitimate family, in spite of social convenience. But, of course, that would have been to much to expect even from a genius hero like ‘Saith’/Blessed Augustine.

Sorry! Not my cup of tea. Or coffee if you wish.

The movie could be watched, probably for a limited time, on youtube

Lista de lecturi recomandate

La rugamintea prietenilor de la Editura Gramma, si dupa un timp de deliberari, le-am trimis o lista de lecturi recomendate, pe care o gasiti la linkul de mai jos, in caz ca este cineva interesat. Am ales titluri care sunt disponibile in librarii si pot fi procurate de cei care doresc. Nu este vorba de o lista de lecturi pentru formarea culturala, desi lecturile sugerate pot juca si acest rol. Am pus accentul pe diversitate si pe folosul pe care un crestin l-ar putea avea din aceste lecturi.

M-as bucura sa-mi recomandati si voi alte titluri (din cele aflate in librarii), pentru ca intentionez sa imbogatesc lista. Nu garantez ca voi da curs tuturor sugestiilor (am si eu criteriile mele, pe care le puteti deduce din ce am pus si mai ales din ce NU am pus pe lista mea 🙂 ) Spor la lectura.


Barbara Brown Taylor on God as Infinite Web

In Sunday school, I learned to think of God as a very old white-bearded man on a throne, who stood above creation and occasionally stirred it with a stick. When I am dreaming quantum dreams, what I see is an infinite web of relationship, flung across the vastness of space like a luminous net. It is made of energy, not thread. As I look, I can see light moving through it as a pulse moves through veins. What I see “out there” is no different from what I feel inside. There is a living hum that might be coming from my neurons but might just as well be coming from the furnace of the stars. When I look up at them there is a small commotion in my bones, as the ashes of dead stars that house my marrow rise up like metal filings toward the magnet of their living kin.

Where am I in this picture? I am all over the place. I am up there, down here, inside my skin and out. I am large compared to a virus and small compared to the sun, with a life that is permeable to them both. Am I alone? How could I ever be alone? I am part of a web that is pure relationship, with energy available to me that has been around since the universe was born.

Where is God in this picture? God is all over the place. God is up there, down here, inside my skin and out. God is the web, the energy, the space, the light—not captured in them, as if any of those concepts were more real than what unites them—but revealed in that singular, vast net of relationship that animates everything that is.

At this point in my thinking, it is not enough for me to proclaim that God is responsible for all this unity. Instead, I want to proclaim that God is the unity—the very energy, the very intelligence, the very elegance and passion that make it all go. This is the God who is not somewhere but everywhere, the God who may be prayed to in all directions at once. This is also the God beyond all directions, who will still be here (wherever “here” means) when the universe either dissipates into dust or swallows itself up again.

(Quoted by Fr Richard Rohf, from Barbara Brown Taylor, The Luminous Web: Essays on Science and Religion (Cowley Publications: 2000), 73–74.)

Joan Borysenko – Summary of 7 Paths to God: The Ways of the Mystic

This week’s meditations in Fr Richard Rohr’s daily newsletter were about freedom – inner and outward.In todays summary he suggests the 7 ways to freedom presented in a book by psychologist Joan Borysenko. Here they are.

Practice: Deepening Our Freedom

Dr. Joan Borysenko, PhD, is a cancer cell biologist, licensed psychologist, and author living in Santa Fe, New Mexico. She offers us practices that support our contemplative journey to deepen inner and outer freedom in her book 7 Paths to God: The Ways of the Mystic. I invite you to spend some time with these precepts over the next few days. Which one seems most able to lead you to greater freedom and perhaps even emancipation?

  1. Reflect on love. When you are feeling zealous or righteous about anything, reflect on whether you are doing God’s Will, your own, or someone else’s. Ask the question “Is my belief or action respectful and kind, or is it based on anger or judgement?” If the latter is true, pursue the personal healing required to give up the childish things that St. Paul spoke about.
  2. Act with integrity. Integrity means “wholeness.” Actions are whole when they conform to inner beliefs. . . . The tension that results when actions and beliefs are out of accord leads to anxiety, depression, and loss of will.
  3. Study the Ten Commandments as well as the remainder of the Book of Exodus. Do you, in fact, keep the commandments? [Exodus 20:1–17] Go through each carefully, writing down your reflections on each one. What would it personally mean to you to keep them wholeheartedly?
  4. Study the precepts of a religion with which you are not familiar. . . . Write down the precepts that relate to, and reinforce, the Ten Commandments. Write down other precepts you find valuable. If you are so moved, form the intention to follow these precepts in your life. [1]
  5. Do not judge other people’s path or lack of a path. The zealous outlook . . . can easily degenerate into the belief that your way is the only way to God. . . . So what if the disciplines you practice have changed your life and brought you closer to God, but others seem uninterested in following your advice that they do likewise. . . . Preaching and proselytizing in order to save others is disrespectful unless they have asked. The slogan “Live and let live” is a wise one.
  6. When you are wrong, promptly admit it. This is part of the tenth step of Alcoholics Anonymous and the other Twelve Step programs. Since self-righteousness is a pitfall . . . you can minimize it by staying scrupulously aware of your actions and words.
  7. Do an active, fun activity daily. Your wonderful capacity for discipline can also breed rigidity and compulsiveness. Refresh yourself on a regular basis by doing something active that is fun, if your physical condition allows it.

[1] Books on comparative religion such as Huston Smith’s The World’s Religions (HarperOne: 2009, ©1991) or Kristin Johnston Largen’s Finding God Among Our Neighbors: An Interfaith Systematic Theology (Fortress Press: 2013) could offer good starting points.

Joan Borysenko, 7 Paths to God: The Ways of the Mystic (Hay House, Inc.: 1997), 83–86.

Daniel Longyne – Psalm 51: A Defective Model of Confession

This is an example of David’s confession model still in use 400 years later, see the end of the poem that adds prayers for the rebuilding of Jerusalem. It may have been quite acceptable and humanly normative in an ancient cultural context, but read from the perspective on my times, it presents some serious problems and so, I have to conclude that its inclusion in sacred scripture is another example of “inspired imperfection” since it is difficult to presume that god would have mandated this kind of treatment of sin.

I will first admit that David exhibited real and deep regret for his infractions which, on the other hand, became public only after he was confronted by Nathan the prophet He, further, admits his need of and humbly requests god’s forgiveness in reliance upon divine mercy.

The first major problem surfaces when he defines the nature of the offense as solely against God. He does not admit the offenses against: Bathsheba whom he raped repeatedly, got her pregnant and then sent her home; against her husband whom he tries to deceive with apparent favors and concern for personal comfort when, in fact, orchestrating a plausible cover up for the wife’s pregnancy; against Uriah, again, when the deception does not work, he sets him up for assassination which did succeed; against his military commanders whom he appoints as orchestrators of the assassination which they felt obligated to carry out thus becoming accessory to murder; against Bathsheba, again, by quickly transitioning her from widowhood to another of his royal wives and who’s opinion and reaction, not to mention that of the other wives themselves, is not even worth considering as part of the confession; and, ultimately, not least, agains the people who, instead of seeing their king as god’s anointed representative, witness a very different type of authority figure.

To complicate things, the second problem surfaces when David makes use of the oldest excuse in the book likely invoked as a form of self pity, after all, “I am a poor, helpless sinner not alone to be blamed”, but blaming his mother and the non-immaculate conception she provided, as grounds for propensity to transgression. I believe this imperfect model of confession that appears so sanctified when giving no attention to details, continues to be practiced rather widely among christians to this day. One very damaging side effect of the “offense against God alone” formula is the little interest shown to the human victims who end up having to seek their own peace with their god since any recourse they should attempt to secure might bring “dishonor to the faith” and to the “christian testimony” to the unbelievers… and that’s something to think about.

Isus al domnului Liiceanu fata in fata cu Isus al apologetilor

Ultima carte a domnului Gabriel Liiceanu, Isus al meu, a stârnit patimi în spațiul cultural și religios românesc încă înainte de apariția ei. Îndrăzneala unui cunoscut om de cultură, declarat agnostic, de a vorbi despre personajul central al religiei creștine n-a fost bine primită de o mulțime de oameni religioși de la noi, în ciuda faptului că această inițiativă vădește mai degrabă un om aflat în fața unor serioase căutări existențiale.

Terenul pentru aceste dispute era pregătit deja de isteria crescândă în zona dominată de temeri a fundamentaliștilor religioși, pe tema introducerii educației sexuale în școli, o decizie politică îndelung amânată, exact din aceste pricini, și cu efecte sociale catastrofale în societate, România fiind țara europeană cu cel mai mare număr de sarcini la fete aflate sub vârsta majoratului. Dar lăsăm această discuție pentru altă dată.

Trebuie să spun dintru început că în mod deliberat încă nu am citit cartea domnului Liiceanu, pentru că ceea ce am de spus nu are legătură directă cu textul lui, ci mai degrabă cu reacțiile pe care aceasta le-a născut, mai ales în zona creștină conservatoare, dar nu numai. Am citit însă destule dintre reacțiile la carte, și tocmai despre ele vreau eu să vorbesc aici.

Cei care mă cunosc știu bine rezervele mele cu privire la necesitatea și eficacitatea apologeticii în spațiul cultural al postmodernității. În paranteză fie spus, pentru cunoscători, în opinia mea, o apologetică croită după calapoadele raționaliste ale modernității este complet anacronică în postmodernitate, fie că ea se bazează pe epistemologia reformată de secol 19 a școlii de la Westminster, eventual îmbogățită cu presupoziționalismul de secol 20, fie că vorbim de versiunea mult mai precară din punct de vedere metodologic a evidențialismului promovat la noi de cărțile lui Josh McDowell. Ele poartă în însuși ADN-ul lor sechelele structurale ale modernismului – încrederea exagerată în puterea rațiunii, promovarea unor false certitudini, bazate pe argumente superficiale și individualismul dezmățat, încuscrite adesea cu un fideism jalnic, atunci când nu promovează fără ezitări modelul riscant al unui Dumnezeu al golurilor (God of the gaps theory). Închei aici paranteza.

Nu vreau nicidecum să spun că o apologetică creștină adecvată la problematica omului postmodern nu este posibilă sau necesară. Apostolul Petru ne încurajează să fim întotdeauna capabili ca, dacă e nevoie, „să dăm socoteală de speranța care este în noi; dar cu blândețe și teamă”, virtuți adesea absente la apologeții moderni, în caracterul și apucăturile cărora sunt înlocuite de aroganța convingerilor imuabile și de sentimentul de superioritate al celor care știu totul (și încă ceva pe deasupra), în raport cu preopinenții, care sunt prin definiție ignoranți și răuvoitori.

Problema mea este cu privire la cele descrise mai sus este tendința celor zeloși pentru „„credință” de a-l apăra pe „Isus al lor” cu orice preț, inclusiv cu prețul propriei lor orbiri față de căutările sincere ale unor oameni aflați încă pe drumul clarificărilor existențiale, pe motiv că răspunsurile de parcurs ale acelora nu seamănă cu convingerile presupușilor experți creștini în problema isusiană. Asta mi se pare periculos sub raport spiritual pentru apologeți, care tind să se ia pe ei înșiși mult prea în serios, dar absolut catastrofal pentru ceilalți, din perspectiva mărturiei creștine, al cărei sens este deturnat de la demonstrația iubirii divine ademenitoare, la un penibil și infantil concurs de argumente de genul „Isus al meu” în bate pe ”Isus al tău”.

În tot acest efort de „apărare” (iată, mi se strânge inima folosind acest termen de sorginte militară), accentul este mutat de pe conceptul creștin de credință ca angajare personală în relația transformatoare cu Isus, fiul lui Dumnezeu, pe conceptul strict modernist al credinței ca adeziune la un set de propoziții și dogme. Mutația de care vorbesc aici nu este ceva ce ține de nuanțe, ci este una radicală, care înlocuiește creștinismul vital, definit ca relație, cu un creștinism fundamental eretic, înțeles ca simplă gnoză.

Ce putem observa în reacțiile mai mult sau mai puțin docte, mai respectuoase ori mai belicoase la adresa cărții domnului Liiceanu, este nevoia resimțită de apologeți de a-l apăra pe Isus al lor, perceput în mod invariabil ca „Isus cel adevărat” de „Isus al lui Liiceanu”, în mod indubitabil pentru ei, un Isus îndoielnic și inautentic. Din aceste reacții destul de diferite între ele, așa cum sunt și oamenii cărora le aparțin, deduc două idei care, dacă sunt corecte, ar trebui să ne dea serios de gândit.

Prima impresie este aceea că „Isus al apologeților”, „Isus al nostru” este Isus cel adevărat, cel autentic, în vreme ce Isus al altora, dar mai ales Isus al lui Liiceanu este unul îndoielnic. Dincolo de aroganța implicită a acestei poziții, putem decela totuși o bază posibil legitimă a acestei convingeri, și anume adevărul incontestabil că tradiția creștină include un oarecare consens cu privire la profilul personajului central al religiei creștine, Omul-Dumnezeu Isus Cristos. Ca teolog, voi fi primul care să recunoască acest lucru, deși, dincolo de acest consens există o multitudine de nuanțe, imperceptibile pentru cei neinițiați.

Întrebarea mea este însă dacă nu cumva punem greșit problema. Poate că întrebarea cea mai importantă este nu „al cui este Isus” cel autentic, ci cine dintre noi este, în mod autentic „al lui Isus”? Iar aceasta nu este nicidecum o temă de dezbatere publică, ci una care ar trebui să se desfășoare, îndrăznesc să spun, permanent, în lăuntrul nostru.

„Fiecare punct de vedere este doar o vedere dintr-un punct”. Dacă schimbăm punctul din care privim lucrurile, cu siguranță că peisajul va arăta altfel. Așa cum se spune uneori, „terenul de la poalele crucii este plat”. Acolo, sub umbra Răstignitului, Pilat și Irod, romanii și iudeii, Petru și Iuda sunt totuna. Pe acel teren, domnul Liiceanu și contestatarii lui sunt pe picior de egalitate. Și acesta, cred eu, este lucrul care contează cel mai mult.

A doua impresie pe care mi-o lasă pletora de apologeți care au sărit degrabă în apărarea Domnului este aceea a unui Isus neajutorat, în pericol de a-și pierde aura și influența în lume, și, de aceea în nevoie stringentă de suport. Se spune că lui Spurgeon, marele predicator baptist de la finalul secolului 19, i s-a cerut odată să rostească o predică în apărarea Scripturii. La care, se zice, el ar fi răspuns: „Mai bucuros aș apăra un leu. Lăsați Scriptura să se apere singură.” Iar dacă o simplă carte, fie ea și scrierea sacră a credinței creștine, este capabilă de așa ceva, cu atât mai mult va putea face asta cel despre care dă ea mărturie.

Vă las, deci cu aceste întrebări și acum pot să mă dedau liniștit la lectura cărții cu pricina. Și cum îmi place să citesc cărțile cu o întrebare în minte, voi face asta și acum, întrebându-mă nu dacă Isus al domnului Gabriel Liiceanu este Isus al lui Dănuț Mănăstireanu, ci dacă eu sunt al lui Isus, cel revelat în evanghelii. Cât despre autorul cărții, e treaba lui dacă și cum va răspunde la această întrebare. Asta este ceva strict între el și Dumnezeu.

Pr Florescu – Semnul Bisericii calatoare

Cristos a înviat!

Pr, Florescu, de la Edinburg, un prieten drag, întâlnirile cu care sunt întotdeauna un eveniment de poveste, a publicat ieri pe blogul său un text cu adevărat profetic legat de sărbătoarea Pastelui.

Iata aici fragmentul de început.

De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, adică ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica învierii Domnului drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței și împărăția cea vie a lui Dumnezeu.

Este aceeași distanță dintre religie și credință, pe care cei mai mulți credincioși, din păcate ținuți în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții lor care în aceste zile se pozează pe facebook în posturi dramatice, nu o vor străbate niciodată

De aici și sentimentul general de insecuritate, de sfârșitul lumii, de dezorientare spirituală: unde să te mai duci, unde să-l mai găsești pe Dumnezeu, atunci când toate drumurile tale au fost în afară și n-ai fost învățat să călătorești înlăuntrul tău

Vă încurajez să citiți AICI restul textul, care este la fel de miezos ca și introducerea.

Fiți binecuvântați!

Christus Victor – A Celtic Look at the Death of Christ

Most of the Western Christians – Catholics, mainline Protestants and evangelicals, look at the cross of Christ through the lens of a legal metaphor. According to it, God created humans and gave them his commands. At the devil’s temptation, they disobeyed God, whose honour, as head of the universe, was utterly offended. Because of human rebellion, called sin, God cursed the entire creation. And thus, death entered our world. At the peak of history, God sent his son into the world, to die for us, so that the guilt for Adam’s fall and our sinfulness could be atoned for. Through Christ’s terrible death, justice was done for the breaking of God’s law, and God’s wrath was appeased. The penalty for our sins was paid (let us not ask ‘to whom exactly’, as this may lead us into all sorts of strange theories). If humans believed that Christ died for their sins (what is usually called the ‘penal substitution theory’) they would be saved, and when Christ comes back, at the end of history, he will take them with him to heaven, while this world will perish in flames. As to those who did not believe, God, in his wrath, has prepared for them the eternal fire of hell.

I imagine many of my readers would be familiar with this perspective, maybe it is also their own, even if they might be disturbed here and there by the way I phrased things. This is the perspective behind Mel Gibson’s movie The Passion of Christ, and of many of the western depictions – cinematic, literary or theological, of the events we rememorate at this time in the church calendar. For some, this is the only correct way of understanding the story of Christ. For them, this is the Gospel.

Yet, this is by no means the only way to look at it, and, dare I say, not the best way of accounting for Christ’s incarnation, life, death, resurrection and ascension. The Eastern Church and the Celtic Church viewed the cross through a radically different lens, which we may call generically, the Christus victor motif. In what follows, I will talk more of the Celtic version of the story.

During this period of Lent, the first I ever spent in Scotland, I did two things which gave me a somewhat different perspective on Easter. First, I followed the daily readings from David Cole’s book Celtic Lent: 40 Days of Devotions to Easter. Second, I am watching at this time the Vikings series, which begins with the first incursion of the Norsemen on the Monastery of Lindisfarne on the Holy Island, the famous Celtic religious centre in Northumbria, which I had the privilege of visiting a number of times.

Cole talks often in this book about the Christus victor metaphor that informed the Celts’ understanding of Christ’s sacrifice, not as a ransom to appease God’s wrath, but as the culmination of a hero saga, in which the Dryhtnes (the Celtic word for Lord, which was originally the designation of a warlord in charge of a band of warriors) becomes victorious in his battle against the invisible forces of evil, in spite of his terrible death, precisely because death is followed by resurrection. And that not because God’s wrath has been appeased, but because death was the entry door for the hero to be received in triumph at his return in the angelic world (the Christian version of Valhalla, if you want).

Watching in the Vikings the painful and courageous death of Ragnar Lothbrok, helped me understand much better how this metaphor worked in the minds of Celtic Christians. To be fair, being a moderate pacifist, I am more attracted to the peaceful metaphors of the Gospel in the biblical text (grain of wheat, mustard seed, light, yeast, etc.) and I have an instinctive negative reaction to the aggressive metaphors favoured for instance by the American obsession with ‘cultural wars’. Though, this may have not been so much of a problem for the Celts, who were (and their hers still are) short tempered, very passionate people, constantly engaged in war between themselves and with others.

However, the Christian version of the Celtic cult of the hero has nothing to do  with physical fighting or waging ‘holy wars’, supposedly for the spreading the Gospel, which dominated so much of Medieval Christendom, booth in the East and the West, but it is about spiritual warfare against the demonic forces of evil, of which Paul the apostle speaks in Ephesians 6.

This reminds me of a very insightful observation made by Michael Green in his book Evangelism in the Early Church. He argues there that when Peter the apostle preached to the Jews, the recipients of the law of Moses, he spoke of sin as breach of God’s law and of salvation in terms of propitiation for their lawlessness. However, when Paul spoke to the Greeks, who had no law of God revealed to them (besides the testimony of God in nature and their own conscience, as Paul shows in the book of Romans), the apostle spoke of evil in terms of people being enslaved by fear of the primordial forces of evil, and he presented salvation in terms of liberation from under the oppression of these forces and the adoption of these Gentiles as daughters and sons of the God of love, who sacrificed his own son in order to liberate them and give them life in all its fulness, the resurrection of Christ being the guarantee of this promise, which was to be accepted by faith.

Because of their cultural resemblance, I find the Celtic view of Easter much closer to the way in which Paul preached to the Greeks. Same was true, I guess, about Viking culture. As a result, the Norsemen may have been victorious against the Scots and the Anglo-Saxons, but, in the end, they themselves were conquered spiritually by the Christus victor, the Dryhtnes, the hero, whose glorious victory we remember and celebrate these days.

So, I invite you to look at the cross with new eyes and to get enriched with this new perspective, which will give new meaning to your song ‘Christ is risen’.

Richard Rohr – Desert Mystics, Through Ken Wilber’s States and Stages

Though I deeply admire the Desert Fathers and Mothers, I must be completely honest with you. There is much about them that I do not find attractive or helpful. And it is important to share that here, or you might pick up one of the collections of their “sayings” and throw it out as unreal, dualistic, naïve, and pre-rational—all of which, I think, would be largely true. The desert mystics represent a level of human consciousness and historical development that we have collectively moved far beyond. And yet, I still admire and even need to learn from them! Let me use the desert abbas and ammas to illustrate an important point for understanding many historical personages and traditions (and even the Scriptures themselves). 

Contemporary philosopher Ken Wilber offers a helpful distinction between stages and states. [1] Your stage is your outer awareness. Your state is your inner aliveness. The goal is to be both holy and whole, saintly and wise. But your state and stage don’t always coincide; many of us are stronger in one area than another. 

You can be a high-level thinker and be quite astute about psychology, theology, history, or philosophy (a high stage), but do it all from a perspective of individualism and arrogance about that very information (a low state)—because it is still all about “you.” Conversely, you could be quite unified within and with others, in a high state of loving consciousness, but be poorly informed, lacking in exposure and education to helpful and informative knowledge. 

Perhaps you know people who are compassionate and kind yet still reveal prejudicial attitudes. They may seem hypocritical but are simply at a high state and a low stage. Love will win out in them and goodness will flow through them, even if they don’t have the gift of teaching or of understanding complex or contradictory issues. They are holy but not whole, saintly but not “smart.”   

This describes many Desert Fathers and Mothers: having high states of union but by today’s standards low levels of cultural, historic, or intellectual exposure to coherent thinking. Enjoy them for their state, but do not hate them for their stage! Today we have large segments of the population with the opposite problem: high stages of intellectual exposure with very low levels of unitive consciousness—very smart but without awe, humility, or love, which the Desert Fathers and Mothers had in spades!  

Many of the desert sayings may sound naïve, simplistic, and even dangerous, but try to receive the simple wisdom of the desert mystics with an open heart and mind in the coming days and let it lead you to authentic joy. Perceive and enjoy their state of loving union; don’t dismiss them for living in a pre-rational society. Perhaps holding this tension compassionately for them will help us do the same for people in our own time.  

Gateway to Action & Contemplation:
What word or phrase resonates with or challenges me? What sensations do I notice in my body? What is mine to do?

Prayer for Our Community:
O Great Love, thank you for living and loving in us and through us. May all that we do flow from our deep connection with you and all beings. Help us become a community that vulnerably shares each other’s burdens and the weight of glory. Listen to our hearts’ longings for the healing of our world. [Please add your own intentions.] . . . Knowing you are hearing us better than we are speaking, we offer these prayers in all the holy names of God, amen.

Listen to Fr. Richard read the prayer.

[1] See, for example, “States, Stages, and the Three Kinds of Self,” Integral Life (September 16, 2009),  

Richard Rohr – Inner Transformation

Jesus clearly believed in change. In fact, the first public word out of his mouth was later translated into the Greek imperative verb metanoeite, which literally means “change your mind” or “go beyond your mind” (see Matthew 4:17 and Mark 1:15). Unfortunately, in the fourth century, St. Jerome translated the word into Latin as paenitentia (“repent” or “do penance”), initiating a host of moralistic connotations that have colored Christians’ understanding of the Gospels ever since. The word metanoeite referred to a primal change of mind, worldview, or way of processing and perceiving—and only by corollary about a specific change in behavior. This common misunderstanding puts the cart before the horse; we think we can change a few externals while our underlying worldview often remains narcissistic and self-referential.

This misunderstanding contributed to a puritanical, externalized, and largely static notion of the Christian message that has followed us to this day. Faith became about external requirements that could be enforced, punished, and rewarded, much more than an actual change of heart and mind, which Jesus described as something that largely happens “in secret, where your Father who sees in secret can reward you” (Matthew 6:4, 6, 18).

Jesus invariably emphasized inner motivation and intention. For example, he taught: “You have heard that it was said, ‘You shall not commit adultery.’ But I say to you, everyone who looks at a woman with lust has already committed adultery with her in his heart” (Matthew 5:27-28). Jesus made religion about interior change and “purity of heart” (Matthew 5:8) more than visible behaviors or rituals or anything that would have a social payoff or punishment.

Jesus didn’t focus on individual sin outside or over there, where we can point to it, punish it, and try to change it. That is too easy and mostly ineffective. Without making light of evil, he showed how to actually overcome and heal it. Sin, for Jesus, was the very act of accusing (Satan means “the accuser”). Whenever we try to expel and accuse others, and somehow leave ourselves or our group out of the equation, we end up “sinning.” We must first recognize our own complicity in evil before we can transform it. We see this pattern when Jesus himself was faced with three temptations to power (Matthew 4:1-11). Until we face our own demons, none of us are prepared to fight evil elsewhere.

Jesus thus stood in solidarity with individuals who were excluded, deemed unworthy, or demonized. Why? Because the excluded from any group always reveal the unquestioned idolatries of that group! He even partied with sinners and tax collectors, and the “pure” hated him for it (see Luke 15:2). The way Jesus tried to change people was by loving and healing them, accusing only their accusers. Why did we not notice that? His harshest words of judgment were reserved for those who perpetuated systems of inequality and oppression and who, through religion itself, thought they were sinless and untouchable. Jesus did not so much love people once they changed, but he loved people so that they could change.

(Source, HERE)

Richard Rohr – Everything Changes

We’re calling this year’s theme “Old and New: An Evolving Faith.” The term “evolution” may be challenging for some Christians who believe that science and the Bible contradict each other. We’ll look more closely at the Bible (and how Jesus interpreted it) next week, and later this year we’ll focus on Creation and science. For now, let’s simply consider how the inner process of change and growth is fundamental to everything, even our bodies. Having undergone several surgeries, cancer, and a heart attack, I’ve been consoled by the way my body takes care of itself over time. The miracle of healing comes from the inside—but with help from doctors and nurses!

In religion, however, many prefer magical, external, one-time transactions instead of the universal pattern of growth and healing—which is always through loss and renewal. This is the way that life perpetuates itself in ever-new forms: through various changes that can feel like death. The pattern disappoints and scares most of us, even many clergy who think death and resurrection is just a doctrinal statement about the lone Jesus.

There is not a single discipline today that does not recognize change, development, growth, and some kind of evolving phenomenon: psychology, cultural anthropology, history, physical sciences, philosophy, social studies, drama, music, on and on. But in theology’s search for the Real Absolute, it imagined a static “unmoved mover,” as Aristotelian philosophy called it, a solid substance sitting above somewhere. Theology has struggled to imagine that once God includes us in the narrative then God is for sure changing! Is that not what the Bible—at its core—is saying? We matter to God and God thus allows us to change the narrative of history . . . and the narrative of God.

Religion tends to prefer and protect the status quo or the supposedly wonderful past, yet what we now see is that religion often simply preserves its own power and privilege. God does not need our protecting. We often worship old things as substitutes for eternal things. Jesus strongly rejects this love of the past and one’s private perfection, and he cleverly quotes Isaiah (29:13) to do it: “In vain do they worship me, teaching merely human precepts as if they were doctrines” (Matthew 15:9). Many of us seem to think that God really is “back there,” in the good ol’ days of old-time religion when God was really God, and everybody was happy and pure. This leaves the present moment empty and hopeless—not to speak of the future.

God keeps creating things from the inside out, so they are forever yearning, developing, growing, and changing for the good. This is the generative force implanted in all living things, which grow both from within—because they are programmed for it—and from without—by taking in sun, food, and water. Picture YHWH breathing into the soil that became Adam (Genesis 2:7). That is the eternal pattern. God is still breathing into soil every moment!

Evolutionary thinking is actually contemplative thinking because it leaves the full field of the future in God’s hands and agrees to humbly hold the present with what it only tentatively knows for sure. Evolutionary thinking must agree to both knowing and not knowing, at the same time. This is hard for the egoically bound self. It wants to fully know—now—which is never true anyway.

(Source, HERE)

Levente Horvath – O meditatie pentru ziua de nastere

happy birthday

Astazi am primit de la prieteenul meu, preotul reformat Levente Horvath, aceasta frumoasa meditatie de ziua ea de nastere, pe care, cu permisiunea lui, o impartasesc aici cu voi.

* * *

Dragul meu Dănuț!

Cum am putea defini detașarea? Pentru mine detașarea înseamnă a fi eliberat de mine însumi și a mă preda lui Dumnezeu în mod necondiționat. Îmi este greu să mă las singur, să mă eliberez de mine însumi. Să ne amintim chiar de Fiul lui Dumnezeu, căruia de asemenea i-a fost greu, să fie lăsat singur (Mt 27,46) și chiar abandonat de Tatăl. Detașarea înseamnă că îmi iau grija de pe mine și mă las să cad necondiționat în mâinile lui Dumnezeu. Este greu, nu numai din cauza păcatului, ci si din cauza fragilității și vulnerabilității mele psihice și mentale ca om. Adevărul palpitant este că Dumnezeu nu mă lasă niciodată singur. Totuși, când eu însumi mă las singur, este un test înfricoșător de credință. Când harul mă surprinde, sunt prins în abandonarea lui Dumnezeu. Atunci viața mea în totalitate este preluată de Cel pe care Îl abandonez, neavând nici o pretenție de la El. Detașarea înseamnă că nimic și nimeni nu îmi datorează nimic, ba mai degrabă că eu îi sunt dator altuia. Nici pe Dumnezeu nu–l mai consider a-mi fi dator cu nimic. L-aș putea lăsa chiar pe Dumnezeu să plece. Prin urmare, numai atunci este posibilă ascultarea. Îl ascult ca un fiu adoptat, nu ca slujitor sau sclav. În mod rezonabil, Dumnezeu merită o ascultare pe măsură dumnezeiască; Lui nu-i suntem datori cu nimic mai puțin decât atât. Doar Fiul a putut să arate Tatălui acest fel de ascultare. Filiația lui Isus se bazează pe egalitatea Persoanelor Trinității. Prin urmare, ascultarea autentică poate fi posibilă numai între cei egali. Eu am fost făcut fiu al lui Dumnezeu prin adopție. Prin urmare, o ascultare pe scala lui Dumnezeu este posibilă numai prin Spiritul înfierii (adopției). Doar Dumnezeu este capabil să asculte de Dumnezeu. Prin adoptare pot să ascult; un slujitor nu poate, dar un fiu poate. Sunt ascultător doar astfel, pentru că nu îmi stă în putere ca om să fiu ascultător. Ceea ce este imposibil la om, este posibil lui Dumnezeu. Trebuie să cred în adevărul paradoxal că Dumnezeu „acestora [Egiptenilor] le-a schimbat inima, ca să urască poporul Lui și să se poarte mișelește cu slujitorii Săi” (Ps.105,25). Dumnezeu hotărăște orice vrea El, și totuși, eu sunt răspunzător pentru tot ceea ce este păcătos; hotărârea lui Dumnezeu nu putea servi drept scuză pentru poporul lui Faraon. Trebuie să-i las lui Dumnezeu libertate ca El să decidă ceea ce Îi place; totuși eu pot mă pot feri de auto-justificare. Dintre toate creaturile, numai oamenilor li s-a dat cel mai mare privilegiu, acela de a nu avea dreptate împotriva lui Dumnezeu, așa cum a spus Kierkegaard. Fie ca El să ne binecuvânteze cu o asemenea libertate și detașare, să ne bucurăm de privilegiul că nu trebuie să ne mai auto-justificăm!

Binecuvântare de la Dumnezeu.

Cu drag,

Levente și Maria

Pentru un model contemporan de spiritualitate (3)

Iata aici ultima parte, excelent formulata, a trilogiei lui Danut Jemna in care propune un model contemporan de spiritualitate.

via Pentru un model contemporan de spiritualitate (3)

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #7 – Trezirea/convertirea sau in scoala iubirii

scoala iubirii

  1. Trezirea/convertirea sau în școala iubirii

Povestea (1): Plecând din crângul în care trăiau Buddha și ucenicii lui, Siddhartha cade într-un somn profund și are parte de experiența iluminării, care-l face să vadă lumea și frumusețea ei simplă dar desăvârșită cu ochi noi, pe care nu-i mai avusese până atunci. Se eliberează astfel de absurditatea negării totale a realității create, în care își trăise până atunci viața și se aruncă cu toată energia sa de om aflat la maturitatea vieții în a se bucura de noul sens pe care tocmai l-a descoperit.

Citat: Privea în jurul său de parcă vedea lumea pentru prima oară. Cât de frumoasă mai era lumea, cât de multicoloră era lumea, cât de stranie și de enigmatică era lumea! Într-însa, aici, se afla albastrul, aici se afla și galbenul, aici se afla verdele, aici curgeau cerul și fluviul, străjuiau pădurile și munții, totul era frumos, totul era enigmatic și magic, iar în mijlocul acestor lucruri se afla el, Siddhartha, cel care se trezea, cel care se afla pe drumul spre sine însuși… „Cât de surd și cât de obtuz am mai fost! își spunea el pășind grăbit înainte. Când cineva citește o scriere, căutând să-i pătrundă înțelesul, nu-i disprețuiește semnele și literele, numindu-le amăgire, hazard sau coajă lipsită de orice valoare, ci o citește, o studiază și o îndrăgește literă cu literă. Însă eu, cel care voiam să citesc cartea lumii și cartea propriei mele ființe, eu, așadar, am disprețuit, de dragul unui înțeles presupus dinainte, semnele și literele, numind lumea fenomenelor o amăgire, numindu-mi ochiul și limba fenomene accidentale și lipsite de orice valoare. Ei bine nu, toate acestea aparțin acum trecutului, căci, iată, m-am trezit, m-am trezit cu adevărat, născându-mă abia astăzi.”

Povestea (2): Primul proiect concret al lui Siddhartha s-a născut din întâlnirea fulgurantă cu frumusețea fragedă a unei tinere femei, la marginea unui sat și apoi din timpul îndelung cu prea frumoasa curtezană Kamala, căreia îi cere să-l primească ucenic în școala iubirii.

Citat: Am venit la tine, Kamala, pentru a-ți spune toate acestea! Tu ești prima femeie cu care Siddhartha vorbește fără să-și plece ochii. Niciodată nu-mi voi mai pleca ochii când în cale îmi va ieși o femeie frumoasă.” Kamala zâmbea, jucându-se cu evantaiul său din pene de păun. Și îl întrebă: „Și Siddhartha n-a venit la mine decât pentru a-mi spune lucrul acesta?” „Pentru a-ți spune lucrul acesta și pentru a-ți mulțumi că ești atât de frumoasă. Și-aș vrea să te mai rog, Kamala, dacă nu te superi, să-mi fii prietenă și să-mi dai lecții, căci eu nu știu încă nimic din arta aceasta în care tu ești meșteră.”

Lecția – Nu există rețete unice sau infailibile pentru identificarea propriului drum în viață. Identificarea lui este un proces euristic în care, la un moment dat, într-o clipă imposibil de anticipat sau de fabricat în mod artificial, acumulările din anii de formare se coagulează într-o iluminare, ca o convertire, care face ca persoana care o experimentează să vadă oamenii și realitatea cu alți ochi, cum nu le-a mai văzut până atunci. Este ca atunci când te-ai îndrăgostit, și dragostea te face să vezi într-o lumină complet nouă nu doar persoana iubită, ci tot ceea ce o înconjoară.

[Această secvență este doar începutul celei de a doua jumătăți a pelerinajului spiritual al lui Siddhartha. Noi însă ne vom opri aici cu lecțiile despre educație. În nuvela lui Hesse sunt ascunse și alte sugestii, pe care vă invit să le descoperiți singuri mai departe.]

* * *

CONCLUZII: Educația – formarea pentru viață și societate, începe în propria familie a copilului, unde se pun temeliile, se formează deprinderile, se exersează disciplinele și se transmit valorile și tradițiile. Scopul educației, care este un proces exigent și anevoios, este nu acumularea de cunoștințe, ci identificarea sensului existenței – dobândirea înțelepciunii. Profesorii/maeștrii/mentorii sunt esențiali, dacă nu chiar indispensabili ca îndrumători și modele pe această cale a formării, a cărei țintă este descoperirea de către fiecare învățăcel a propriei vocații, suprema împlinire a existenței umane. Așa sa ne ajute Dumnezeu!

NOTA: Iata aici intregul text in format PDF, pentru cine este interesat.

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie, (dupa Hermann Hesse, Siddhartha)

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #6 – Criza – despartirea de maestru

despartirea de maestru

  1. Criza – despărțirea de maestru

Povestea: Întâlnindu-l pe marele Maestru, Govinda este copleșit și decide să devină un ucenic al său, dar este profund dezamăgit de faptul că prietenul său, pe care îl admirase toată viața, decide să-și continue drumul și căutările fără el. Cei doi se vor despărți astfel pentru mulți ani. Siddhartha pleacă mai departe conștient că a primit tot ceea ce era de primit de la marele Maestru și că din acest punct mai departe trebuia să urmeze propria lui cale spre iluminare, așa cum făcuse și Buddha.

Citat: Nu m-am îndoit nici o clipă că tu ești Buddha, că ai atins cel mai înalt țel pe care îl caută atâtea mii de brahmani și fii de brahmani. Tu ți-ai găsit mântuirea de moarte. Ți-ai aflat-o prin propria ta căutare, pe propriul tău drum, prin reflecții, prin meditație profundă, prin cunoaștere, prin iluminare. Nu prin învățătură ți-ai găsit-o! Și nimeni, după părerea mea, o, Sublimule, nu-și va afla mântuirea printr-o învățătură. Și nimănui nu-i vei putea împărtăși prin cuvinte și prin învățătură ceea ce ți s-a întâmplat ție, preacucernice, la ceasul iluminării tale! învățătura lui Buddha iluminatul conține multe lucruri, ea propovăduiește multe lucruri, să trăiești cum se cuvine, să te ferești de ceea ce este rău. Dar această învățătură atât de limpede, atât de venerabilă, nu conține un lucru: ea nu conține taina a ceea ce Sublimului însuși, singurul dintre atâtea sute de mii, i-a fost dat să trăiască. Iată deci la ce mă gândeam și ce am înțeles eu ascultându-ți învățătura. Iată de ce îmi voi continua călătoria: nu pentru a căuta o altă învățătură, o învățătură mai bună, căci eu știu că aceasta nu există, ci pentru a părăsi toate învățăturile și pe toți învățătorii, atingându-mi singur scopul sau murind. Adesea însă mă voi gândi, o, Sublimule, la această zi, la ceasul acesta în care am văzut cu ochii mei un sfânt.”

Lecția – Scopul educației NU este formarea unor clone, care să semene până la identificare cu maeștrii și profesorii lor (aceasta este o imagine a iadului; Dumnezeu cu creează cópii, ci se desfătează în diversitate). Omul este o ființă unică și trebuie să-și descopere propria cale, propria identitate. Dascălii autentici și de vocație vor facilita acest proces, încurajându-i pe învățăcei să-și descopere propriul vis, propria vocație și să devină ceea ce ei înșiși cred că trebuie să fie, chiar dacă aceasta presupune o dureroasă despărțire.

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #5 – Intelepciunea de dincolo de explicatii


  1. Înțelepciunea de dincolo de explicații

Povestea: Tânărul Siddhartha are un dialog consistent cu Buddha, în care acesta apreciază sinceritatea și seriozitatea căutărilor lui, dar îl avertizează cu privire la valoarea îndoielnică disputelor și explicațiilor, care sunt adesea sterile în ce privește eficacitatea lor pentru mântuire.

Citat: „O, fiule de brahman, tu ai ascultat învățătura și, spre lauda ta, ai reflectat profund asupra ei. În ea ai descoperit o lipsă, un defect. Poți continua să reflectezi asupra ei. Cum ești însetat de cunoaștere, dă-mi voie însă să te previn în legătură cu jungla părerilor și cu disputele în jurul unor cuvinte. Nu părerile sunt importante, ele pot fi frumoase sau respingătoare, inteligente sau nebunești, oricine le poate îmbrățișa sau detesta. Însă învățătura pe care ai ascultat-o de la mine nu este o părere, iar țelul ei nu este să ofere unor însetați de cunoaștere explicații asupra alcătuirii lumii. Țelul ei este un altul; țelul ei este mântuirea de suferință. Acest lucru este propovăduit de Gotama și nimic altceva.”

Lecția – Înțelepciunea presupune formarea spiritului critic și însușirea artei discernământului. Informațiile sunt astăzi la un clic distanță de toți cei ce studiază. Dar cine îl va ajuta pe învățăcel să distingă între adevăr și non adevăr, între informația adevărată și informația falsă, între explicația coerentă, bazată pe fapte și teoria conspiraționistă, bazată pe ignoranță și pe frică, între persuasiune și manipulare? De asemenea, informațiile nu poartă cu ele sensuri. Înțelesul lor real nu poate fi descoperit decât atunci când sunt interpretate în contextul lor adecvat. Ei bine, toate acestea sunt aproape imposibil de realizat fără îndrumarea unui maestru. (Suntem noi oare astfel de repere și modele pentru cei pe care îi formăm?)

Richard Rohr – Do Not Be Afraid

Fr Rohr

I am aware of the phrase “true self” occurring only once in the Bible. Paul used the words to describe what he was desperately trying to locate in the midst of some major trials with his false self. He wrote of it in a telling way: “When I act against my own will, then it is not my true self doing it, but sin which lives in me” (Romans 7:20, Jerusalem Bible). Somehow, he knew there was a part of him that was authentic, steadfast, and true to its God-given and loving nature.

Paul then contrasted the true self with what we are calling the false self and he called “sin” (7:14-25). It is the self that is always passing away. This is our cozy image of ourselves as individual and autonomous, as separate from God and everyone and everything else. When this “separate” self is all we think we are, no wonder we are afraid of dying. Because this is all we know and have—if we have not discovered our soul, that is. The false self is terrified of death because it knows the mental construct that it calls “myself” is indeed passing away because it is merely self-constructed and fragile. The false self has no substance, no permanence, no vitality, only various forms of immediate gratification. Continue reading “Richard Rohr – Do Not Be Afraid”

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #4 – Intre învatatura si maestrul invatator


  1. Între învățătură și maestrul învățător

Povestea: Siddhartha și Govinda merg în căutarea lui Buddha, Iluminatul, cel care părea să fi descoperit secretul despătimirii și al cufundării în absolut. Întâlnindu-l, Siddhartha nu se lăsă copleșit de învățătura lui, căci învățătura nu mai avea nicio atracție pentru el, dar fu absolut fascinat de faptul că Buddha era perfecta întrupare a învățăturii pe care o propovăduia.

Citat: „Azi vom asculta învățătura din gura lui”, spuse Govinda. Siddhartha nu răspunse. Învățătura nu-i trezea curiozitatea, nu credea că aceasta îl va îmbogăți cu ceva nou… Se uită însă cu atenție la capul lui Gotama, la umerii săi, la picioarele sale, la mâna lui ce atârna calm și avu impresia că fiecare falangă de la fiecare deget al acestei mâini era învățătura însăși, iradiind, respirând, emanând, răspândind cu strălucire adevărul. Bărbatul acesta, acest Buddha, era întruchiparea adevărului, chiar și în cea mai mică mișcare a degetelor sale. Omul acesta era un sfânt. Siddhartha nu venerase niciodată un om atât de mult, nu iubise niciodată un om atât de mult ca pe acesta.

Lecția – Înțelepciunea, în sensul ei suprem, nu se poate învăța ca o lecție. Ea se ia, ca gripa, de la cineva care „suferă” de această condiție unică. Informațiile pot fi preluate de oriunde (Google știe oricând mai multe decât cel mai bun profesor). Dar scara valorilor și trăirea autentică nu pot fi însușite decât de la un maestru uman, oricât de imperfect ar fi acesta. Formarea deplină pentru viață nu poate fi învățată decât de la cei care o întrupează.

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #3 – Asceza: pretul cunoasterii


  1. Asceza: prețul cunoașterii

Povestea: Spre dezamăgirea familiei, și în ciuda împotrivirii tatălui său, Siddhartha, se decide să înceapă o viață de pustnicie, în pădure, alături de samani, o grupare hindusă care adăuga o serie de practici ascetice dintre cele mai aspre ritualurilor și meditației pe care tânărul brahman le învățase acasă. Scopul lor era lupta cu patimile sufletului și despărțirea de lumea aparențelor, în care trăiau cei mai mulți dintre oameni. Dar, după trei ani petrecuți între samani, alături de Govinda, tovarășul său din copilărie, Siddhartha realizează că învățătura însăși este zădărnicie, și că scopul vieții este mai presus de învățătură. De aceea, spre uimirea prietenului său, decide să părăsească și această școală de formare, însă nu înainte de a fi dovedit că și-a însușit lecțiile ei.

Citat: Privirea îi îngheța când în cale îi ieșeau femei; gura i se schimonosea de dispreț când mergea printr-un oraș cu oameni frumos îmbrăcați. Vedea cum negustorii făceau negoț, cum bogătașii se duceau la vânătoare, cum cei încercați de durere își plângeau morții, cum se ofereau târfele, cum doctorii se îngrijeau de bolnavi, cum preoții stabileau ziua semănatului, cum se iubeau îndrăgostiții, cum mamele își alăptau pruncii – dar la toate acestea nu merita să privești nici măcar cu un singur ochi, totul era minciună, totul duhnea a minciună, totul voia să lase impresia unui sens anume, impresia de fericire și de frumusețe, pe când în fond totul nu era decât o nemărturisită descompunere. Lumea avea un gust amar. Viața era un chin…

N-am ajuns la nici un liman, am avut nevoie de mult timp ca să pricep, o, Govinda, următorul lucru: că nimic nu se poate învăța! Eu cred că nu există cu adevărat acel lucru pe care noi îl numim «a învăța». Nu există, prietene, decât o singură știință, aflată pretutindeni, aceasta este Atman, ea este prezentă în mine și în tine și în orice ființă.

Lecția 5 – Educația adevărată nu poate fi doar joc și plăcere, oricât de importante ar fi acestea. Ea presupune un preț de plătit – sudoare, disciplină, uneori durere, și întotdeauna perseverență. Doar dincolo de acestea și de alte asemenea obstacole se poate culege fructul dulce al cunoașterii profunde și durabile. Totuși, nu știi cu adevărat decât atunci când ești conștient cât de mult este încă ceea ce nu știi, ba chiar nu vei ști niciodată, oricât te-ai strădui. Cunoașterea autentică implică modestie. Doar din acea postură smerită putem descoperi că de fapt adevărul se află în fiecare dintre noi, și este gata să iasă la iveală, dacă avem norocul de a întâlni un maestru care sa-l poată moși (numim aceasta maieutică).

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #2 – Despartirea de ritual – cunoastere si traire

cunoastere si traire

  1. Despărțirea de ritual – cunoaștere și trăire

Povestea: După ani de formare disciplinată și de meditații asidue, în adâncul sufletului său, Siddhartha rămâne însă nesatisfăcut în căutările sale ți începe să fie măcinat de îndoieli. Ceea ce îl nedumerea și îl nemulțumea profund pe tânărul brahman era lipsa de coerență între cunoașterea acumulată prin meditație și ritualurile cărora li se supuneau necontenit cei din casta sa, pe de o parte, și, pe de alta, faptul că acestea nu păreau să se armonizeze în sensul cel mai profund cu felul foarte comod și tihnit în care își trăiau ei viața.

Citat: Spălările trupului erau binevenite, dar ele erau apă, nu te spălau de păcate, nu vindecau setea spiritului, nu destrămau teama inimii. Nimic nu era mai presus de jertfiri și de invocarea zeilor – dar oare asta să fi fost totul? Aduceau jertfirile fericirea? Și care va fi fiind adevărul în privința zeilor?

…unde erau brahmanii, unde preoții, unde înțelepții sau penitenții care reușiseră nu numai să știe, ci și să trăiască știința aceasta cea mai profundă? Unde era oare acela care știa să transpună, în mod miraculos, sălășluirea în Atman din somn în starea de trezie, în viață, la fiecare pas, în cuvânt și în faptă?

Lecția – Rutinele nu sunt scop în sine. Ele au valoare atâta vreme cât ne conduc dincolo de ele – dincolo de dobândirea unei profesii, de obținerea unei slujbe, de formarea unei familii sau de asigurarea materială, către căutarea sensului existenței (care nu este doar despre mine și ai mei, ci și despre alții și despre tot ceea ce ne înconjoară). T.S. Eliot (1888-1965) spunea: „Unde este înțelepciunea pe care am pierdut-o în știință? Unde este știința pe care am pierdut-o în informație?” Scopul educației este nu doar dobândirea de deprinderi și de cunoștințe, oricât de vaste ori de bine integrate ar fi acestea într-un sistem de gândire coerent, ci formarea pentru viață și societate (ceea ce, îndeobște, numim înțelepciune). Nu știm cu adevărat decât ceea ce putem trăi în mod plenar și cu încredere.

Richard Rohr – The Illusion o Separation: Four Splits

Richard Rohr

Hopefully we begin life as “holy innocents” in the Garden, with a conscious connection to Being. The gaze of loving, caring parents can mirror us as the beloved and gives us a primal experience of life as union. But sooner or later we all have to leave the Garden. We can’t stay there. We begin the process of individuation, which includes at least four major splits, ways of forgetting our inherent oneness and creating an illusion of separation.

The first split is very understandable. We split ourselves from other selves. We see mom and dad and other family members over there, and we’re over here. We start looking out at life with ourselves as the center point. It’s the beginning of egocentricity. My ego is the center; what I like, what I want, what I need is what matters. Please know that the ego is not bad; it is just not all. The development of a healthy, strong ego is important to human growth.

The second split divides life from death. It comes when we first experience the death of someone we know, perhaps a beloved pet or grandparent. The ego begins differentiating those who are alive and those who are gone. We may then spend our whole life trying to avoid any kind of death, including anything that’s negative, uncomfortable, difficult, unfamiliar, dangerous, or demanding. But at some point, we’ll discover that life and death, negative and positive, are part of the same unavoidable reality. Everything is living and dying simultaneously. Continue reading “Richard Rohr – The Illusion o Separation: Four Splits”

Pentru un model contemporan de spiritualitate (2)

Iata aici al doilea text al teologului protestant Danut Jemna pe tema modelelor de spiritualitate.

via Pentru un model contemporan de spiritualitate (2)

Drumul catre sine – Sapte lectii despre educatie (după Siddhartha, de Hermann Hesse) – #1 – Cei sapte ani de-acasa

sapte ani de-acasa

  1. Începutul tuturor lucrurilor sau „cei șapte ani de-acasă”

Povestea: Siddhartha este fiul strălucit al unul brahman, membru al castei superioare hinduse. El își începe, încă din copilărie, formarea spirituală, al cărei scop este Nirvana, contopirea în Absolut (Atman, spiritul universal). Încă de la început, meditația asupra a ce înseamnă a fi Om este centrală în pelerinajul lui spiritual. Tânărul face progrese uimitoare în formarea sa, și își însușește cu sârg tradițiile brahmanismului hindus, în care excelează, spre bucuria părinților, spre invidia tovarășilor săi și spre admirația fetelor din anturajul său.

Citat: [Siddhartha] …începuse chiar să înțeleagă cum să rostească cuvântul cuvintelor, cuvântul Om… Inima tatălui său tresălta de bucurie văzând cum fiul său învăța însetat de cunoaștere, văzând cum din el avea să crească un mare înțelept și preot, un adevărat prinț printre brahmani. Pieptul mamei sale tresălta de plăcere când îl privea, când îl vedea pășind, când vedea cum se așeza și se ridica frumosul și puternicul Siddhartha, pășind cu picioarele sale suple și dându-i binețe cu o cuviință deplină.

Lecția – Așa cum spunea Pr. Richard Rohr, „noi nu suntem ființe umane chemate să învețe a deveni ființe spirituale, ci suntem creați ca ființe spirituale, care poartă chipul lui Dumnezeu și care sunt chemate să învețe ce înseamnă a deveni Oameni.” Pe acest drum al formării, părinții sunt primele repere ale copiilor. Ei au datoria de a-și călăuzi copiii in formarea rutinelor, a deprinderilor fundamentale pentru viitorul lor.

Pentru un model contemporan de spiritualitate (1)

Un text de substanta, pe o tema dominata de obsesia reductionista a sensurilor religioase ale spiritualitatii. De citit neaparat. Va urma si o a doua parte.

via Pentru un model contemporan de spiritualitate (1)

Richard Rohr – Transforming Pain


All healthy religion shows you what to do with your pain, with the absurd, the tragic, the nonsensical, the unjust and the undeserved—all of which eventually come into every lifetime. If only we could see these “wounds” as the way through, as Jesus did, then they would become sacred wounds rather than scars to deny, disguise, or project onto others. I am sorry to admit that I first see my wounds as an obstacle more than a gift. Healing is a long journey.

If we cannot find a way to make our wounds into sacred wounds, we invariably become cynical, negative, or bitter. This is the storyline of many of the greatest novels, myths, and stories of every culture. If we do not transform our pain, we will most assuredly transmit it—usually to those closest to us: our family, our neighbors, our co-workers, and, invariably, the most vulnerable, our children.

Scapegoating, exporting our unresolved hurt, is the most common storyline of human history. The Jesus Story is about radically transforming history and individuals so that we don’t just keep handing on the pain to the next generation. Unless we can find a meaning for human suffering, that God is somehow in it and can also use it for good, humanity is in major trouble. Because we will suffer. Even the Buddha said that suffering is part of the deal!

We shouldn’t try to get rid of our own pain until we’ve learned what it has to teach. When we can hold our pain consciously and trustfully (and not project it elsewhere), we find ourselves in a very special liminal space. Here we are open to learning and breaking through to a much deeper level of faith and consciousness. Please trust me on this. We must all carry the cross of our own reality until God transforms us through it. These are the wounded healers of the world, and healers who have fully faced their wounds are the only ones who heal anyone else.

As an example of holding the pain, picture Mary standing at the foot of the cross or, as in Michelangelo’s Pietà cradling Jesus’ body. One would expect her to take her role wailing or protesting, but she doesn’t! We must reflect on this deeply. Mary is in complete solidarity with the mystery of life and death. It’s as if she is saying, “There’s something deeper happening here. How can I absorb it just as Jesus is absorbing it, instead of returning it in kind?” Consider the analogy of energy circuits: Most of us are relay stations; only a minority are transformers—people who actually change the electrical charge that passes through us.

Jesus on the cross and Mary standing beneath the cross are classic images of transformative spirituality. They do not return the hostility, hatred, accusations, or malice directed at them. They hold the suffering until it becomes resurrection! That’s the core mystery of Christianity. It takes our whole life to begin to comprehend this. It tends to be the wisdom of elders, not youngers.

Unfortunately, our natural instinct is to try to fix pain, to control it, or even, foolishly, to try to understand it. The ego insists on understanding. That’s why Jesus praises a certain quality even more than love, and he calls it faith. It is the ability to stand in liminal space, to stand on the threshold, to hold the contraries, until we are moved by grace to a much deeper level and a much larger frame, where our private pain is not center stage but a mystery shared with every act of bloodshed and every tear wept since the beginning of time. Our pain is not just our own.


Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.



Adapted from Richard Rohr, A Spring Within Us: A Book of Daily Meditations (CAC Publishing: 2016), 199, 120-121.

Despre rugăciune

Danut Jemna exploreaza in acest text o serie de dimensiuni ale rugaciunii ca exercitiu spiritualcare sunt, de cele mai multe ori gresit intelese ori neglijate.
Este un subiect care merita atentie si discutii aprofundate.

via Despre rugăciune

Omul evanghelic. O explorare a comunitatilor protestante romanesti

Dragi prieteni,

Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.

Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.

În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.

Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.

Omul evanghelic – Cuprins


Richard Rohr – Art. Imagination

The imagination retains a passion for freedom. There are no rules for the imagination. It never wants to stay trapped in the expected territories. The old maps never satisfy it. It wants to press ahead beyond the accepted frontiers and bring back reports of regions no mapmaker has yet visited. —John O’Donohue [1]
Being made in the image and likeness of the Creator isn’t about “getting it right” or rationally understanding God. Jesus taught us that being “perfect even as our heavenly Father is perfect” (Matthew 5:48) is more about loving than having correct beliefs or following the rules. How do we grow into such loving likeness?
Each of us has our own unique imaginarium, an unconscious worldview constructed by our individual and group’s experiences, symbols, archetypes, and memories. For example, Jews, Muslims, Hindus, Catholics, and Protestants live in quite different imaginaria. God comes to us in images that we can trust and believe, that have the inherent power to open our hearts. Spirituality tries to move beyond words to evoke our imaginaria at the unconscious level, where real change must first happen. Continue reading “Richard Rohr – Art. Imagination”

%d bloggers like this: