My friends know that I am not a fan of Augustine, as a person and as a theologian, even if I admire his genius and certain of his contributions as a Father of the Church.
My main theological reservation has to do with his psychologising views on the Trinity. Also, in a typically Western fashion, he roots divine unity in a common ousia, rather than in the person of the Father, as fons divinitatis.
However, and more importantly, I view Augustine as the father of Church misogyny. His disdain of women, a pathological reaction to his life of debauchery before his conversion to Christianity, together with his (and others of his contemporaries) Neoplatonist disdain of the body and physicality, paved the way for the marginalisation of women in the cultus and the demonisation of sexuality which still dominates the mindset of most Christians until today.
Yet, Augustine was one of the greatest minds in the history of the church and nobody in their right mind should ignore him or underestimate his influence, for better or for worse.
I am not a specialist in cinematography, so my considerations here are those of a mere spectator, with an interest in the subject matter.
The fact that the movie is set in North African context and played by Arab actors is a plus, giving more authenticity to the story and to its contextualisation. This, however, has a downside, it seems to me. The life of Augustine before his conversion is highly ‘sanitised’ and reflects very little the scandalous sexual immorality in which the young Augustine lived his life before conversion.
One the other side, the ambiguity of Augustine’s relationship to power is illustrated quite well in the movie. His daylight dream of being received in triumph in Tagaste, after his initial failure in the school of rhetoric is emblematic in this sense. As is his cowardice, pointedly underline by his other, which prompted him to disappear from Bishop Ambrose’s palace when the hierarch was supposed to be arrested. No surprise then to see, years later, Bishop Augustine’s utterly unjust attitude towards his theological opponent, Pelagius.
Monica, the great hero of the story in Christian chronicles, appears to me, besides her undeniable commitment to the Christian faith, as she understood it, as a pale character and a confused woman. She buys completely into the patriarchal mindset of the time, and not only gladly accepts, but appears to justify the abusive attitude of her husband, almost finding justification for it as a divine right. Furthermore, she has no hesitation in accepting the injustice of the social rules of the time that forbid Augustine’s marriage with his concubine, Tanit, (played brilliantly by Sandra Chihaoui), with whom he had a son, Adeodatus. Even more, Monica does not hesitate to suggest to Augustine another woman for marriage, in total insensitivity to the mother of his child.
Tanit (Sandra Chihaoui)
For me, the great hero of this movie was Tanit, the Christian slave who was Augustine’s concubine. She is in this story the best illustration of Christian love, during her entire relationship with Augustine, as proven, in the end, by her supreme sacrifice, in leaving her son in Monica’s care and disappearing forever from Augustine’s life, in order not to be an obstacle in his ecclesiastic career. Similarly, in the contemporary parallel story of the documentary on Augustine, Kenza is the luminous loving figure, in comparison with Hedi, the confused French-Algerian journalist.
The historical part of the movie ends with Augustine’s decision of celibacy being presented as an act of Christian heroism. For me, the true heroism would have been for Augustine to look for the estranged Tanit, and to establish with her a legitimate family, in spite of social convenience. But, of course, that would have been to much to expect even from a genius hero like ‘Saith’/Blessed Augustine.
Sorry! Not my cup of tea. Or coffee if you wish.
The movie could be watched, probably for a limited time, on youtube
Ligia Cruț – The Romanian evangelical communities have always promoted the idea of discipleship, of the importance of spiritual formation, mostly done in small groups of young people or students. At a certain point in recent history, we also witnessed the formation of women discipleship groups. How did this become a priority for evangelical leaders in Romania? Was there some institutional structure promoting it or was it a local initiative?
Dănuț Mănăstireanu[1] – Let me first set the record straight. Discipleship—the personal formation under the authority of a mentor, is a model that predates Christianity and was adopted into the new religion from Judaism, being the main “mechanism” for the religious formation of new converts. Yet, it was abandoned to a large extent when the Roman Empire became Christian by decree, in the 4th century. In majority Christian contexts, discipleship continued to exist, to this day, almost exclusively in monastic communities.
Evangelicalism appeared on what is today’s Romanian territory in the middle of the 19th century, in the form of the Baptist faith, a Protestant tradition that was born in early 17th century. It was followed at the beginning of the 20th century by other evangelical expressions (Brethren, Pentecostal etc), evangelicals representing today about 2-3% of the entire population.
Now, in reality, as strange as this may sound, given its prominent place in the Bible, the practice of discipleship—as spiritual formation under the guidance of a mentor, has not been viewed as important by Romanian evangelicals until about 50 years ago, when the concept was reintroduced, in a modern form, under the influence of the Navigators—an American evangelical organisation dedicated to disciple making, which started working secretly in Romania in 1976 (I personally became involved with them a year later).[2] They are the ones who introduced women discipleship groups for the first time among Romanian evangelicals. Women groups were then largely disseminated in the country after 1985, through BEE (Bible Education by Extension), a consortium created in 1978 by more than ten Western Christian organisations working in Eastern Europe. BEE was dedicated to the biblical and then theological formation (in secret) of lay leaders for the Evangelical churches in the region, given that clerical formation was heavily controlled by the communist authorities. Women ministry was, from the beginning, part of the core BEE perspective.[3]
I need to add at this point that, because of the pressure put on them by the secret police, the leaders of the Romanian evangelical denominations, were opposed to the discipleship movement described above because it risked to destabilise the already fragile relationship between their communities and the communist regime. At the same time, however, they felt threatened by the growing theological competence and ecclesial authority of the younger leaders formed in the “underground”, which also included women leaders, even if they were not accepted as equal partners in ordained church ministry. For this, and other reasons, we have to clear, women ministry in itself, even if moderately encouraged, and most often ignored, even feared in some cases, has never been a “priority” for Romanian evangelical leaders.
Ligia Cruț – In many women conferences in Romania, some of the keynote speakers are American authors whose textbooks were used along the years as study guides for women groups in the country. One example is Linda Dillow’s book Creative Counterpart. Is there a connection between the women ministry in Romania and the activities of American Christian organisations working in Eastern Europe before 1989 and after?
Dănuț Mănăstireanu – As I explained already, the women ministry in evangelical churches in Romania is largely the result of the work of BEE, which included mission workers from such Western evangelical organisations like the Navigators, Campus Crusade, Operation Mobilisation, International Teams etc. The resources they brought together under the umbrella of BEE were almost exclusively from the West, even if large and dynamic evangelicals movements existed already in other parts of the world, like Africa, Latin America and Asia. These, however, did not have the financial power necessary for the dissemination of the training resources created in those regions, while, at the same time, they themselves continued to depend, financially and otherwise, on Western resources, especially coming from the United States.
To this, we need to add the situation on the ground in Romania. Evangelicalism, even if not new on the world religious scene, is one of the younger religious communities in Romania (which is why they are commonly labelled as neo-Protestants—a false and confusing misnomer). During most of its local history, evangelicalism, which recruited most of its membership from the poor and uneducated strata of society, was heavily persecuted. As a result, evangelicals tended to run most of the time in survival mode. Paradoxically, given the pervading atheist propaganda, things started changing during the communist regime, when the membership in these churches increased significantly and more evangelicals had access to education, including at university level. Yet, at the level of biblical and theological training, there were almost no relevant resources available for the evangelical communities. While the Orthodox community was pursuing quite serious theological education for over a hundred years, the theological schools of the evangelicals, besides being heavily controlled and restricted by the communist regime, were, educationally speaking, barely at high school level. Things started to change slowly, beginning with 1971, following a series of catastrophic flooding, when western organisations finally found the means to introduce in Romania Bibles and religious literature, mostly small booklets, printed in the West. Yet, the level of this material was quite basic. It is perfectly understandable then that what the BEE was able to offer was vastly superior to anything available at that moment in the country.
The book you mentioned, Linda Dillow’s Creative Counterpart, deserves a special comment. The book itself may be easily catalogued as reactionary, as it tried to counteract, from an extreme conservative position, the growing feminist phenomenon in the West, which the author perceived as a real threat. The way in which Linda tries to argue for the traditional hierarchical patriarchal structure of the family verges on heresy, as she postulates it on a supposed hierarchy within the Holy Trinity. Despite all this, the book was a huge step forward for a Romanian evangelical environment dominated by a pudibund spirit, because of the quite explicit way in which the author discusses sexuality. This created a real shock and was an eye opener for many in our context.
Ligia Cruț – The history section of Priscila magazine mentions Miriam Charter as the brain of the activities destined to form evangelical women in Romania and Lidia Șchiopu as national BEE leader (an organisation which is still active in today’s Romania). Are Romanian evangelical magazines for women (Priscila, Lydia) autochthonous ‘mirrors’ of the American ideological and theological content or the American influence diminished and changed over the years?
Dănuț Mănăstireanu – Lydia was the first evangelical women’s magazine published in Romania (in 1993), but it was just the Romanian mirror of a German evangelical magazine initiated by Elisabeth Mittelstaedt. In time, it started reflecting more and more the Romanian context and it included progressively more Romanian authors. But it continues to be a foreign magazine published for Romanians, as is the case with many secular magazines.
Priscila, created in 1999,[4]represents a very different case. The idea, born in the mind of Lidia Șchiopu, leader of the BEE women ministry in Romania, was created by a group of Romanian evangelical women involved in the leadership of the BEE ministry, my wife being one of them. As an expression of a foreign-born movement, Priscila unavoidably reflects the core teaching of the movement, including its hierarchical and patriarchal view of gender relations. Alongside it, however, the magazine reveals the pietistic spirit—meaning the individualistic and emotionalist attitude, that is characteristic to Romanian evangelicalism. So, what we have in the magazine is a mixture. And, of course, things are constantly evolving. Recently, a close friend who was recently invited to contribute to BEE women conferences, and who is committed to a softer version of egalitarianism, shared with me about the eagerness of the younger participants to hear a different perspective on womanhood—one that is still conservative and evangelical, but which elevates the dignity of women not as dependent on men, but as beings who share fully in themselves the image of God. I am hopeful that, slowly, as the older generation of leaders is handing in the baton to younger leaders, we will see more enlightened views developed in this community.
Ligia Cruț – The presentations made by Romanian leaders at evangelical women conferences seem to follow a prescribed pattern. They promote the idea of a domestic model in which a virtuous wife gladly accepts her (secondary) role in the hierarchy, and flourishes under the ‚shadow” of their supposedly benevolent husband-leaders. Is this kind of family arrangement rooted in the patriarchal tradition in Romania, or it is an import of the American complementarian perspective?
Dănuț Mănăstireanu – Let us first clarify some terminology here. American evangelicalism is divided between two perspectives on gender relations: complementarianism and egalitarianism. Both labels are in fact misnomers, which is symptomatic of the conceptual imprecision that dominates the “evangelical mind”.[5] Egalitarians are theological progressives, who argue that any hierarchy, especially in relation to gender, is a consequence of Adam’s fall, and thus needs to be eliminated in the light of the redeeming work of Christ.
The so-called “complementarian” position, which is held by more conservative evangelicals, argues for a strictly hierarchical order of reality—God, man, woman, children—which applies to both the family and the church, if not even society, and is supposedly part of God’s initial plan for creation, before Adam’s fall. It also includes very strict definitions of gender roles, men being called to be leaders and bread-earners, while women are meant to be wives and mothers, fully and gladly submitted to the authority of their husbands. Sometimes, as we have seen with Linda Dillow, complementarians tend to argue that this hierarchical and patriarchal view is a reflection of the supposed hierarchy in the Holy Trinity which, in some extreme versions also includes the strange idea of divine maleness (!?!). Such strange views have been declared heretical by the ecumenical councils of the Church in the first Millennium. Yet, given the low historical awareness of evangelicals, most of them seem to have no idea how consequential such theological misgivings really are.
“Complementarian” is a misnomer because anybody in their right mind, whether Christian or not, would agree that men and women are complementary to each other: genetically, anatomically, psychologically and in almost every other way. This is similar to the status of the idea of perfect equality of dignity between men and women, as rooted in humans being created “in the image of God”, which is held by both conservatives on the right and progressives one the left. So, again a misnomer.
The Navigators, Campus Crusade and the BEE, being very conservative theologically as organisations (even if there were individual exceptions among them) have consistently promoted in Eastern Europe the “complementarian” position. On the other side, this fitted perfectly in the traditional patriarchal structure of the family in Romania, including in the evangelical community.
Ligia Cruț – Sally Gallagher talks in one of her articles on the marginalisation of American evangelical feminism about the role played by evangelical institutions—denominational offices, theological schools, journals, which are generally dominated by complementarian men—in silencing feminist debates in this ecclesial tradition. Is there, do you think, a similar dynamic at work in Romanian evangelicalism?
Dănuț Mănăstireanu – As you well know, there are no feminist voices in Romanian evangelicalism, not even minority ones. That does not mean, however, that there are no feminist sensitivities among evangelical women in Romania, especially among those who have higher levels of education and who occupy positions of authority, professionally or in the business world. Yet, even within that elite group feminism does not have a very good name, which is probably true also at the level of the entire Romanian society. One of the reasons, besides the domination of complementarianism in the evangelical environment, which I have discussed above, may be the fact that the extended family is still a reality in the traditional Romanian society, and feminism might be perceived as a disruptive threat. This is, of course, just a hypothesis, which needs to be tested through serious sociological studies.
As to the role of the Romanian evangelical institutions and of their (exclusively male) leadership in the preservation of the patriarchal and implicitly anti feminist status quo within this particular ecclesial tradition, there is no doubt for me that this is the main cause of the current resistance to feminist ideas.
What is even worse, is that often women themselves, especially those in the older generations have incorporated to such an extent the hierarchical complementarian propaganda, that they seem to be even more fierce defendants of the oppressive patriarchal system that dominates this religious tradition. These women seem to really be affected by the Stockholm syndrome.
Ligia Cruț – You have never made a secret of your aversion towards the model of femininity that dominates Romanian evangelicalism. Has this always been your position, or you have gone through a “conversion” process which turned you into the feminist theologian that you are now?
Dănuț Mănăstireanu – I grew up in a fundamentalist evangelical environment and I have incorporated initially much of the baggage that comes with it: a literalist way of engaging with the Bible, a religious exclusivist spirit, an obsession with proselytising, and also a hierarchical view of the family and of gender relationships, among many other things.
I had, however, the chance of meeting at crucial points in my life some providential people who challenged my perspective and made me change progressively, in very significant ways. One of the important areas of change in my thinking was related to gender. During my theological studies, in the early nighties, I have expanded my understanding of Christianity and I became more sacramental, more liturgical and more historically rooted than any version of evangelicalism would ever be, which prompted me to migrate towards the Anglican ecclesial tradition, which I joined formally, through the sacrament of confirmation, more than ten years ago, in the Anglican Church in Bucharest.
Even before that happened, I started wrestling personally with the issue of women ordination to priesthood, which was a settled matter already in the Anglican Communion. I found myself resisting this idea, on hermeneutical grounds. One of the basic principles for a correct interpretation of the Bible is the principle of “historical precedent”. According to it, if a theological idea or an ecclesial practice is new, and without a precedent in church history, as it seemed to me was the case with women ordination, according to that principle it should be viewed with extreme suspicion. Or, the apostles of Jesus were all men. Also, it seems, there was no precedent of ordinationsof women to priesthood in the history of the church, until mainline Protestants started practicing it in the 20th century. True, some women were ordained as deacons in historical times, both in Orthodoxy and Catholicism, but even that practice disappeared in the meantime.
As I pursued this line of study, I started to realise some things I did not know. According to the apostle Paul himself, Jesus had a woman apostle (even if she was not one of the twelve). Her name was Junia. There was also a couple that Paul mentions, Aquila (a man) and Priscila (a woman), who are both called apostles in the Bible. That was the first crack in my system. Then I discovered Augustine’s misogyny, and the way in which his gender theology was influenced by his life of sexual debauchery before conversion (which he more or less consciously blamed on women). When this distortion was coupled with his Neoplatonic understanding of reality, it became in the hands of this genius of the ancient world a powerful system which impacted the church to this day. From here to the obliteration of historical facts indicating that the ordination of women as priests was a practice of the early church is just a little step. After all, history is always written by the victors.
I could go on and on, as the process is continuing, but I will stop here. It is my conviction that the church has missed a lot when it chose to marginalise women in the life of the church. I believe the time has come for a removal of this injustice. And I am committed to make my modest contribution to this process, by supporting and encouraging women to have their voices heard in the church and in society. The world would surely become a better place if that happened.
________________
[1]Dănuț Mănăstireanu is an Anglican theologian living currently in Glasgow, United Kingdom. He edited, together with Dorin Dobrincu, a massive collective volume on Romanian evangelicalism, published in 2018 by Polirom.
[2] Dave and Sheri Grissen.One Life to Live. n.p., n.e., 2018. 264-303.
[3] Dave and Sheri Grissen.One Life to Live. n.p., n.e., 2018. 341-345.
[5] See Mark A. Noll. The Scandal of the Evangelical Mind, Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1994, where the author, one of the most respected evangelical historians, laments: “The scandal of the evangelical mind is that there is not much of an evangelical mind.”
NOTE: This interview is part of a doctoral research that my friend Ligia Crut has done during the last three years, on perceptions of the body and sexuality in Romanian and American evangelicalism. The purpose of the interview was to cover some areas that are too recent to be covered in analytical literature.
Cum stăm cu feminismul? Complementarism vs. egalitarism
La argumentele de mai sus aș putea adăuga multe altele, dar scopul meu nu este de a vă convinge că eu sunt cel care are dreptate în disputa cu adepții misoginismului eclesial. Asta ar fi o veritabilă pierdere de vreme, căci trăim într-o perioadă în care valoarea de piață a argumentelor raționale a scăzut aproape la zero. Scopul meu aici este mai degrabă acela de a arăta că feminismul, cel puțin în unele dintre formele sale, nu este incompatibil cu credința creștină și cu respectul pentru adevărul Bibliei, atunci când aceasta este interpretată corect.
Sunt conștient de faptul că termenul folosit mai sus naște reacții viscerale la bărbații a căror identitate este, se pare, atât de fragilă încât la auzul acestui cuvânt sunt cuprinși de teama că din pricina lui și a ceea ce el reprezintă își vor pierde curând privilegiile și statutul de stăpâni absoluți, în familie și în biserică. Din fericire, în societate le-au pierdut deja, sper că definitiv. Teama de care vorbesc aici este explicabilă sub raport psihologic. Straniu este faptul că foarte multe femei din mediul evanghelic, și nu numai, inclusiv dintre cele mai educate, resping în mod la fel de irațional acest termen. În parte este vorba de ignoranță. Este normal să ne temem de ceea ce nu cunoaștem. În plus, societatea românească este în mod tradițional una conservatoare. Așa fiind, chiar și în spațiul secular ceea ce se știe în mod curent despre feminism este mai degrabă prin prisma expresiilor sale extreme (gen Pu**y Riot) sau a rădăcinilor marxiste ale mișcării. Mai grav este însă că multe femei creștine par să fie captive sindromului Stockholm – care descrie fenomenul straniu prin care ostaticii se îndrăgostesc de gardienii lor. În acest caz specific, femeile care sunt victime ale sistemului patriarhal devin apărătoare ale opresiunii care le dezumanizează și le transformă în membre de mâna a doua în societate și în biserică. Iar argumentul suprem ale femeilor credincioase este că, zice-se, acesta ar fi planul lui Dumnezeu, din veșnicii.
Acest argument este sursa unui întreg complex de nedreptăți în lumea actuală. Așa cum bine spunea fostul președinte american Jimmy Carter într-un articol recent: „În formele ei cele mai dezgustătoare, ideea că femeile trebuie să se supună dorințelor bărbaților justifică sclavia, violența, prostituția forțată, mutilarea genitală, precum și legi care omit caracterul penal al violului.” Tocmai de aceea, Grupul Bătrânilor, din care Carter face parte, a afirmat nu demult: „Justificarea discriminării împotriva femeilor și a fetelor pe baza religiei sau a tradiției, ca și când aceasta ar fi prescrisă de Autoritatea Supremă, este inacceptabilă.” Așa cum spunea Sarah Bessey, autoarea cărții Jesus Feminist, „patriarhia nu este visul lui Dumnezeu pentru umanitate”.
În lumea evanghelică, mai ales în spațiul american, se confruntă două modele cu privire la relațiile de gen: complementarismul și egalitarismul. Trebuie să spun, dintru început, că cele două etichete sunt înșelătoare, nu neapărat prin intenție, ci mai degrabă din pricina superficialității cu care este tratată rigoarea intelectuală în această tradiție eclesială în ansamblul ei, și mai ales pe tărâm american. De aceea eu refuz să mă identific cu una sau cu cealaltă, deși, ca să fiu sincer până la capăt – și de ce n-aș fi? și așa nu mai am nimic de pierdut – dacă aș fi silit să aleg una dintre ele, aceea cu siguranță n-ar fi eticheta complementaristă. De ce sunt acești termeni inadecvați? Pentru că orice om normal va recunoaște că bărbații și femeile nu sunt ființe identice, ci complementare: sub raport genetic, anatomic, psihologic etc.; și că ei/ele sunt, de asemenea, egali/egale în valoare și demnitate, ca ființe care poartă, împreună și separat, chipul lui Dumnezeu. Diferența dintre ele este în altă parte, și are de-a face cu ideologiile care le inspiră.
Complementarismul promovează un model ierarhic al lumii, al bisericii și al familiei – Dumnezeu, bărbatul, femeia, copiii – conform faimoasei ilustrații a umbreluțelor creată de Bill Gothard, care continuă să facă valuri în ciuda faptului că autorul ei a fost dovedit ca vinovat de abuzuri sexuale. Perspectiva este una strict ontologică. Ideologia complementaristă forțează exegeza textului biblic legat de căderea lui Adam, din Genesa 2, încercând să argumenteze că ierarhia în cuplu și statutul subordonat al femeii sunt parte a planului etern al lui Dumnezeu, nu efecte al căderii. Cu alte cuvinte, ele ar fi o binecuvântare, nu un blestem. Implicațiile unui asemenea aranjament domestic sunt copleșitoare. Potrivit acestui model, demnitatea femeii este legată de statutul ei (subordonat) de soție și mamă. Nu este de mirare că adepții (și adeptele) ierarhiei familiale reduc rolul femeii la grija ei pentru cratiță și pelinci, îndemnând-o să nu se tot plângă de lipsa de sens a acestor rutine, ci să o poarte ca pe o medalie. Ușor de spus (de către bărbați), nu-i așa?
Complementarismul nu are prea multe de oferit femeii necăsătorite, divorțate, văduve sau fără copii. O asemenea înțelegere a rostului lumii nu lasă prea mult loc nici pentru femeia de carieră, care este acuzată de faptul că pune propria împlinire, profesională sau de alt gen, deasupra responsabilității ei pentru soț și copii. Desigur, atunci când bărbatul face lucrul acesta, el este total îndrituit la așa ceva, căci, zice-se, așa a voit Dumnezeu să fie. Este atunci o surpriză să aflăm că, după unii complementariști Dumnezeu ar fi bărbat? Dacă este așa, încep să mă întreb cum ar arăta o lume în care Dumnezeu este femeie. Sincer să fiu, cred că mi-ar plăcea mai mult decât lumea unui Dumnezeu misogin.
Una dintre consecințele acestei perspective este ideea ca rolurile de gen sunt prescrise, „de la Dumnezeu citire” și imuabile – bărbatul este chemat să fie cap, șef (stăpân?), iar femeia are menirea de a fi subordonată, supusă, la locul ei (de jos). Același aranjament ierarhic ar fi, după complementarieni, idealul prescris de Dumnezeu în biserică, ba chiar și în societate.
Egalitarismul este poziția adoptată de evanghelicii înclinați mai spre stânga evantaiului teologic, cei numiți, cu dispreț, „progresiști” de către conservatorii (sau mai degrabă „reacționarii”?) complementariști. Potrivit acestei concepții, ierarhia domestică este rezultatul căderii și eliminarea ei este parte a răscumpărării dobândite prin jertfa lui Cristos. Mai mult, după unii egalitariști, orice formă de ierarhie – socială, eclesială, familială, fie ea și benevolentă, este un blestem și rezultat al stricării lumii. Prin crucea lui Cristos și în numele acesteia, omul are șansa de a participa alături de Dumnezeu la efortul de a restaura lumea conform planului inițial al lui Dumnezeu.
Ideologia egalitară are și ea riscurile ei. Dorința de a elimina efectele opresive ale ierarhiilor mi se pare legitimă. Dusă însă la extrem, ea riscă să oblitereze distincția, esențială din punct de vedere teologic, între Creator și creație, și de asemenea să conducă la relativism. Ea face, de asemenea imposibilă o ierarhizare a competențelor. Abordarea mai consecvent cristologică a acestei dispute, sugerată mai sus, ar putea aduce mai mult echilibru și ar putea preveni excesele ideologice implicite ale fiecăreia dintre aceste poziții.
Patriarhalismul – modelul unei lumi dominate de bărbați și devenită astfel o lume misogină, este, din fericire, nu starea normală, ci rezultatul trist al neascultării lui Adam. Este o lume a nedreptății, în care femeia poartă mereu o povară dublă față de bărbați, o lume a violenței sexuale și domestice, o lume în care la muncă egală femeia este aproape întotdeauna plătită mai puțin.
Despre „puritate”, versiunea patriarhală
În spațiul religios, fie el eclesial sau para eclesial, acest mod de organizare a lumii a dat naștere unei aberații fără egal care poartă numele pervers de „cultura purității”. Se poate ca unii dintre cititorii acestui text să fi citit cartea lui Joshua Harris Adio amoruri? și să fi auzit despre felul în care, nu demult, autorul s-a dezis de ideile promovate în acea carte, vândută in America în milioane de exemplare și care a dat naștere în acel context la o adevărată isterie a „purității” (alături de o multitudine de mărfuri asociate – inele, tricouri, baluri, legăminte ale „purității” – o piață de milioane de dolari; căci vorbim de America, unde și religia este pe bani).
Despre ce este vorba de fapt? În contextul acestei mișcări, „puritatea” nu se referă conceptul biblic de curăție a vieții, în toate aspectele ei; și cu atât mai puțin la cel de sfințenie, de punere deoparte pentru Dumnezeu. Această „cultură a purității”, are un sens explicit sexual, și se referă strict la virginitate; mai precis, la virginitatea fetelor (aceea a băieților se pare că nu prea contează – ei oricum nu au nici un himen de protejat ca să rămână intact). În cest context, fetele sunt încurajate să facă un legământ de puritate, potrivit căruia își vor păstra virginitatea genitală până la căsătorie. În realitate era vorba de un efort de excizare, până la căsătorie, a identității de gen a fetelor, oricare ai fi fost manifestările acesteia, nu doar a celor de natură sexuală. Desigur, așteptarea – absolut aberantă – era ca după nuntă aceleași fete să se transforme, peste noapte, din ființe asexuate placide, în adevărate tigrese în patul conjugal.
Există aici, de asemenea, în mod implicit o anume expresie a „teologiei prosperității”, căci promisiunea era că răsplata inevitabilă a păstrării de către fete a virginității avea să fie, metaforic vorbind, un cavaler pe cal alb, o căsnicie împlinitoare și o sexualitate debordantă.
Mai mult, fetele erau făcute responsabile de protejarea „purității” băieților, care, în calitatea lor de ființe slabe de înger, puteau fi atrași cu ușurință în ispită de imaginea vreunei forme feminine mai atrăgătoare. Rezultatul final este unul năucitor. Sexualitatea, respectiv mutilarea acesteia, devine o obsesie permanentă pentru adepții acestei mișcări. Femeia este redusă la imaginea de ispită diabolică (în esență, aceea de prostituată), iar bărbatul este transformat într-o ființă caricaturală, un fel de fiară aflată permanent în călduri, și incapabil de a se controla, motiv pentru care femeile ar trebui să-i protejeze de animalul din ei. Iar dacă acest efort nu dădea roade, ghici cine era vinovatul (sau mai degrabă vinovata)? Să nu ne mirăm, deci, că această modă americană a sfârșit lamentabil, ca mai toate celelalte dinaintea ei (vă mai amintiți de Promise Keepers, de WWJD, de rugăciunea lui Iabeț?). Problema este că părem a nu învăța nimic din toate aceste experimente religioase ratate.
Totuși, m-ați putea întreba, oare critica adusă acestei mișcări (în mod pervers numită cultură a „purității”) nu ar putea deveni, la un moment dat, un mod la fel de pervers de promovare a relativismul moral și a promiscuității sexuale? Teoretic vorbind, lucrul acesta este posibil, dar nu cred ca este așa în mod necesar. Cât despre modul în care puritatea – ca îndepărtare de necurăție, sub toate formele ei, dar mai ales sfințenia – înțeleasă ca viață trăită înaintea lui Dumnezeu, ar putea fi cultivate în viețile tinerilor, și ale noastre ale tuturor, acesta este un subiect mult prea complex pentru a merita să fie tratat în fugă, într-un colț de articol. Rămâne, deci, pentru altă dată.
Expresii neaoșe
Dar ce legătură au toate acestea – complementarismul vs. egalitarismul; „cultura purității” etc. – cu noi aici în România? Dați-mi voie să vă explic. Contextul evanghelic românesc este puternic influențat de tot ceea ce se întâmplă în spațiul evanghelic american. Și aceasta, de cele mai multe ori, chiar dacă nu întotdeauna, cu cele mai sincere și nobile intenții. Dar explicația de bază a acestei influențe nu are de-a face nicidecum cu dinamismul spiritual al acelui spațiu eclesial – de altfel îndoielnică, mai ales acum în era Trump – ci mai degrabă cu atotputernicul dolar. Ca să dau doar două exemple, acest mecanism economic explică, între altele, faptul că, în ciuda relativei lor irelevanțe culturale, cărțile autorilor americani domină piața editorială românească. Tot de acolo provin fondurile financiare care susțin școlile teologice evanghelice de la noi; cu un preț, desigur. Și aici se aplică, vorba lui Wurmbrand, „regula de aur – cine are aurul, face regulile”.
Așa fiind, credeți că este o simplă coincidență faptul că evanghelismul românesc este dominat de un complementarism rigid și intolerant, care încearcă să reducă la tăcere orice sensibilități feministe, atât ale femeilor, cât și ale bărbaților, exact ca și în evanghelismul american? Sau că structurile ierarhice care domină bisericile noastre pot fi explicate doar pe baza conservatorismului patriarhal din societatea românească tradițională ori a misoginismului eclesial ortodox care are rădăcini în dualismul neoplatonic? Eu zic să vă mai gândiți.
Unul dintre vehiculele principale în promovarea în context românesc a unui complementarism agresiv, care, e drept, s-a pliat perfect peste patriarhalismul și dualismul ontologic tradițional din bisericile noastre, o reprezintă organizațiile evanghelice occidentale implicate în România încă din anii 70 ai secolului trecut. Ele sunt cele care au promovat ideea că, zice-se, potrivit Bibliei, rolul „înalt” al femeii este aproape exclusiv în spațiul domestic și că ele ar trebui să fie supuse bărbaților și mulțumite de acest statut. Dacă vă îndoiți, citiți revistele noastre evanghelice pentru femei. Mă întreb uneori, de ce ar trebui să fie femeile noastre așa de bucuroase? Oare se putea să fie și mai rău? Sigur, se putea, așa cum știe foarte bine orice optimist. Dacă Dumnezeu le-ar fi pedepsit (căci, evident, după unele teologii, asta este oricum preocuparea lui principală) dând lumea pe mâna lor ar fi fost vai și-amar de capul lor.
Prin contrast, aceleași organizații ne-au învățat că rolul „biblic” al bărbatului este să fie șef. Peste tot. Din fericire nu avem reviste evanghelice pentru bărbați, care să ne învețe să fim mulțumiți cu asta, oricât de greu ne-ar fi. Dar cred că, spre deosebire de femei, noi nu prea avem nevoie. Ne descurcăm și singuri. Oricum, e clar, povară grea i-a căzut bărbatului la împărțeală. Mă întreb, dacă Adam nu mușca din… piersică, ce s-ar fi ales de el, săracul? Mă tem ca ar fi fost promovat la „munca de jos”: schimbatul pelincilor, curățatul toaletei, spălarea vaselor și alte asemenea munci „nobile”. Ferească Dumnezeu!
Cu siguranță că nu promovarea acestor „sublime” învățături a fost obiectivul principal al organizațiilor de care vorbeam mai sus. În virtutea caracterului universal al Bisericii lui Cristos, misionarii occidentali, cărora eu însumi le datorez enorm de mult din ceea ce sunt astăzi, au venit aici pentru a ne da o mână de ajutor: în cunoașterea aprofundată a Scripturilor – fie ea și într-o formă care nu era radical diferită de fundamentalismul nostru neaoș; în ucenicie – chiar dacă uneori ceea ce propuneau ei erau abordări mai degrabă mecanice, de tip franciză legate de formarea spirituală; în mărturia creștină – chiar și cu riscul de a cădea uneori în prozelitism; și în multe altele. Destule dintre roadele acestei slujiri sunt demne de respect si apreciere. Dar cu siguranță nu toate. Cu cele mai bune intenții, și adesea în mod inconștient, prietenii noștri din vest au adus cu ei, alături de evanghelie, o mulțime de „bagaje” culturale care au făcut mai mult rău decât bine. Desigur, vina este nu doar a lor, că le-au adus, ci și a noastră, că le-am acceptat, din lipsă de discernământ și maturitate.
Privind spre viitor
Înainte de a încheia, trebuie să mă opresc puțin pentru a face un act de dreptate. Trebuie să recunosc deschis, și cu bucurie, faptul că în ciuda spiritului strict ierarhic și patriarhal, ba chiar misogin, care domină sub raport instituțional comunitățile noastre eclesiale, există deja în jurul nostru o minoritate creștină inteligentă și articulată care a depășit această polaritate și care explorează în mod curajos, în lumina sensibilităților feministe amintite mai sus, un alt tip de relații între bărbați și femei – privite mai degrabă ca parteneriate între egali, în care rolurile de gen nu sunt considerate ca fiind prescrise „de sus”, ci sunt negociate în permanență, în funcție de înzestrările fiecăruia și de schimbările rapide ale contextului în care trăim. În acestea, și aceștia, îmi pun eu speranța, dacă este ca evanghelicii să aibă vreun viitor în context românesc.
După toate cele discutate mai sus, ar merita să ne întrebăm cum am putea ajunge la o abordare mai matură și mai nuanțată a relațiilor de gen, pe care le discutăm aici. Iată mai jos câteva sugestii generale, care s-ar putea aplica la fel de bine oricărui alt subiect disputat.
punctul de pornire ar trebui să fie conștientizarea propriilor noastre orbiri și prejudecăți, căci, vorba cuiva, „orice punct de vedere este doar o vedere dintr-un punct”;
al doilea pas ar putea fi deschiderea către alte perspective decât a noastră – audiate et altera pars, spuneau latinii: către cea egalitaristă, dacă suntem complementariști, ori către cea feministă, dacă suntem bărbați etc.;
pentru că suntem creștini, și Scriptura este sursa noastră principală pentru înțelegerea realității, ar trebui să ne întrebăm dacă inclinația noastră de a privi Biblia ca pe un rețetar menit sa dea răspuns la TOATE întrebările noastre este una legitimă;
apoi ar trebui să ne punem întrebarea dacă modul nostru foarte individualist de a interpreta Scriptura nu este influențat mai degrabă de raționalismul modernității decât de gândirea biblică, și dacă este așa, poate ar trebui să aruncăm din când în când o privire la felul în care au înțeles Biblia Părinții Bisericii, scolasticii, reformatorii sau liderii marilor treziri (acesta este sensul primar al conceptului de „tradiție”); și, last but not least,
ar merita, poate, să ascultăm ce au de spus despre aceste lucruri și diverse surse extra biblice, precum arta, filosofia, știința și altele asemenea.
Vine o vreme, și cred că acum a și venit, când trebuie să ne uităm în urmă și să alegem ce anume din toate acestea este valoros și trebuie păstrat, ba chiar îmbogățit și dus mai departe; precum și care sunt lucrurile noi cu care ar trebui să ne înzestrăm. Criteriul esențial, sugerez eu, ar trebui să fie măsura în care acestea reflectă principiile împărăției lui Dumnezeu, acelea despre care ne-a vorbit Cristos în predica de pe munte. Pe celelalte oricum le va mistui în ziua judecății focul care va pune la probă slujirea oricărui om. Fie să auzim atunci, fiecare dintre noi, chemarea Domnului: „Vino, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” Așa să ne ajute Dumnezeu!
(Adaug mai jos, pentru cei interesați, întreg textul in format PDF.)
To every person who has survived harassment, abuse, or violation:
Dear Friend,
I’ve been thinking about you and wanted you to hear a few things today, in case you never hear them for anyone else.I so hope this reaches you.
I imagine these days must be difficult for you.
Not that every day isn’t difficult given what you’ve endured, but I imagine these are especially painful times— to see the headlines and the hashtags, and to be continually reminded of the personal hell you’ve walked through; to watch people debate the veracity of accusers, to see survivors cross-examined by strangers, to hear supposed adults suggest a child’s consent, to listen to professed Christians defend predatory politicians using the Bible, to see lawmakers take the side of the victimizers, to witness admitted offenders being rewarded.Continue reading “John Pavlovitz – A Letter to Survivors of Sexual Assault”
Essay also known as “We Have No Unlimited ‘Right to Happiness'”. This title was shortened further, somewhat inaccurately, by the Evening Post. A live animation of a C.S. Lewis essay in the artistic style of my desk lamp. Is that wrong? Written to a secular audience in 1963. I
Sexuality remains a very contentious matter in evangelicalism, as, we have to admit, is the case in other Christian traditions. Of course, nobody can deny that we live at a time of over sexualisation, even of little girls, to such an extent that media, both religious and secular is constantly warning about the serious consequences of this phenomenon. However, many evangelicals respond to this social pathology with pudibond (i.e. ‘prudish’, if you want) reactions that are reminiscent of neo-Platonism, and have no connection to Christian anthropology and the proper biblical understanding of human sexuality, which is not rooted in the fall (and, thus, inherently evil), but in the perfect plan of God for a humanity that bears, be it in ‘broken vessels’, his perfect image.
In a recent extremely well written article done for Her.meneutics, the Christianity Today‘s blog for feminine matters, Courtney Bailey Parker, a a PhD student in English at Baylor University with a concentration in Early British Literature, who blogs HERE, discusses the manifestations and implications of this distorted view of human sexuality.
I paste below a few quotes from this excellent text.
* * *
I never gave much thought to the annual Victoria’s Secret Fashion Show—which airs Tuesday on CBS—until the broadcast a few years ago, when my college students came to class buzzing about a new catchphrase their classmates coined: I’d rather marry a Proverbs 31 woman than a Victoria’s Secret model. It became an overnight sensation on social media.
These students went on to launch the Live31 Movement, encouraging women to live out the characteristics of the virtuous wife in Proverbs 31 and promoting their cause with T-shirts and hashtags. Like most online campaigns, Live31 fizzled fairly quickly, but the dichotomy the campaign endorsed—the Proverbs 31 wife vs. the Victoria’s Secret model—has stuck with me over the past few years. Why was it so easy to come up with that, to position the Victoria’s Secret model as the perfect foil to the Proverbs 31 woman? Continue reading “Courtney Bailey Parker – Fallen Angels? Christians and the Victoria’s Secret Fashion Show”
The Sojourners have published a very insightful article by Catherine Woodiwiss, on a very up-to-date topic: sexual violence in religious contexts.
Here the first part of this text:
* * *
Most of us are too familiar with this story: an Upper Midwestern Baptist minister claims that “God made Christianity to have a masculine feel [and] ordained for the church a masculine ministry.” Or a Reformed Christian pastor mocks the appointment of the first female head of the Episcopal Church, comparing her to a “fluffy baby bunny rabbit.” Or a Southern Baptist megachurch pastor in California says physical abuse by one’s spouse is not a reason for divorce. Or numerous young evangelical ministers brag about their hot wives in tight leather pants.
Fewer of us are familiar with this story: Tamar is raped by her half-brother Amnon. Tamar protests her brother’s advances, citing the social code of Israel, his reputation, and her shame, to no avail. Their brother Absalom commands her to keep quiet, and their father, the great King David, turns a blind eye.
What do these contemporary statements above, delivered into cultural megaphones with conviction and certainty, have to do with the Old Testament rape and silencing of Tamar? The difficult answer is, quite a lot. The narrative dominance of these stories rests on power and control, which — whether intentional or not — speaks volumes about whom the church serves and what the church values. Continue reading “Catherine Woodiwiss – In the Image of God: Sex, Power, and ‘Masculine Christianity’”
The foolish statement of a Republican candidate, who argued, in the context of the fight against abortion on any conceivable grounds, that victims of ‘legitimate rape’ are rarely, if ever, getting pregnant, stired up heated debates in the US and beyond. And rightly so, as such statements are just another horrible expression of the misogyny that dominates American conservative circles.
Read below an analysis of this matter , by Justin and Lindsey Holcomb, published recently by Christianity Today.
* * *
The controversy over the Missouri congressman’s comments gives Christians a chance to understand sexual assault with wisdom and theological depth.
ited States Representative Todd Akin and U.S Senate candidates started a national discussion about sexual assault this week after Akin’s unwise choice of words in an interview Sunday night.
The Missouri Congressman who attends a PCA church said to a St. Louis TV anchor that a woman’s body is capable of preventing pregnancy in cases of “legitimate rape.” He claimed a woman’s body can typically fend off pregnancy during such rape, as he argued against allowing abortions in cases of rape, claiming such pregnancies are uncommon in the first place.
The article with the title above, published by Foreign Policy, raises a very important issue which, in our man-made world is most often neglected. Here is the main argument:
Using the largest extant database on the status of women in the world today, which I created with three colleagues, we found that there is a strong and highly significant link between state security and women’s security. In fact, the very best predictor of a state’s peacefulness is not its level of wealth, its level of democracy, or its ethno-religious identity; the best predictor of a state’s peacefulness is how well its women are treated. What’s more, democracies with higher levels of violence against women are as insecure and unstable as nondemocracies. Continue reading “Valerie Hudson – What Sex Means for World Peace”
I must confess openly, I don’t like The Gospel Coalition. They are too rigidly Calvinistic and too aggressive for my taste.
And here they go again, as expected. This time by publishing a clearly chauvinistic blog post signed by Jared Wilson (in the mean time, withdrawn from the web site).
Rachel Held Evans, an author I read with pleasure, responds strongly to this text, is it was fully deserved. Here is what she says:
* * *
Patriarchy is old—so old that the writers of Scripture include it in their creation story.
After Adam and Eve disobey God by eating the forbidden fruit in the Garden of Eden, the once harmonious relationship between the pair is mired: “Your desire will be for your husband,” God tells the woman, “but he will rule over you.” These words are part of a curse. And no matter how you interpret Genesis 1-3, this curse is as evident in today’s world as it was in the world of the biblical writers. Continue reading “Rachel Held Evans – The Gospel Coalition, sex, and subordination”
The Price of Sex is a feature-length documentary about young Eastern European women who’ve been drawn into a netherworld of sex trafficking and abuse. Intimate, harrowing and revealing, it is a story told by the young women who were supposed to be silenced by shame, fear and violence. Photojournalist Mimi Chakarova, who grew up in Bulgaria, takes us on a personal investigative journey, exposing the shadowy world of sex trafficking from Eastern Europe to the Middle East and Western Europe. Filming undercover and gaining extraordinary access, Chakarova illuminates how even though some women escape to tell their stories, sex trafficking thrives. Learn more HERE. Continue reading “The Price of Sex”
Aceasta postare aproape geniala a mai fost reblogata de altii (iata un nou cuvint, cel putin pentru mine) dar nu ma pot abtine.
Dyo trateaza cu umor si binemeritata ironie, chiar cu putin cinism binemeritat,pudibonderia tipica evanghelicilor si sfiala lor (deloc nevinovata) in chestiunile care tin de sex si de trup.
Felicitari, Dyo, si la mai multe din astea.
Citez, spre exemplificare:
‘Vreţi încredere? Vă dăm noi încredere: avem versete pregătite pentru orice provocare a vieţii, scoase din context, întotdeauna disponibile în momente în care vă simţiţi nesigure cu privire la cozonacii din cuptor, la felul în care s-au închis capacele borcanelor cu murături, preţul gogoşarilor de anul acesta din piaţă, cele mai bune metode de curăţare a costumului lui, valoarea ştersului de scutece şi a spălării vaselor (manual!), alegerea de a fi casnică în loc de avea o carieră, rostul vital în adunare de a-i face pe copii să păstreze liniştea în timpul predicii…’
Nu, nu sunteţi pe Creştin Total, întrebarea nu mi-a pus-o o soră prin email, nici nu este o încercare personală de a-i prinde pe unii în laţ. Este o întrebare care pentru unele dintre fiicele Evei poate constitui material de reflecţie, în timp ce pentru burtoacele bărbăţeilor creştini încă nu s-a găsit un leac care să nu ceară regim, disciplină şi alte dureroase metode mult prea convenţionale.
Permiteţi-mi să vă furnizez un răspuns personal, acum când încă nu am ajuns la stadiul de infailibilitate; el este încă supus eventualelor nuanţări din partea voastră, în timp ce la nivel de principiu nu cred că putem negocia prea multe.
Aşadar … nu! Să vă iasă din cap chestia asta! Oi fi eu mai liberal, dar nici chiar aşa! Motivele? În mod normal nu aş avea nici o obligaţie să vi le furnizez. Totuşi, astăzi e ziua voastră norocoasă aşa că …
In recent elections one would have thought that homosexuality and abortion were the new litmus tests of Christianity. Where did this come from? They never were the criteria of proper membership for the first 2000 years, but reflect very recent culture wars instead—and largely from people who think of themselves as “traditionalists”! The fundamentals were already resolved in the early Apostles’ Creed and Nicene Creed. Note that none of the core beliefs are about morality at all. The Creeds are more mystical, cosmological, and about aligning our lives inside of a huge sacred story. When you lose the mystical level, you always become moralistic as a cheap substitute. Continue reading “Fr. Richard Rohr – Discerning Our Complicity”
A troubling film about the tragedy of the nationalist conflict in former Yugoslavia and especially the extensive and premeditated use of rape as a weapon of war.
Watch HERE (in French) a very positive evaluation of the authenticity of this this movie.
In aceasta saptamina am avut sansa extraordinara de a petrece doua zile cu Walter Brueggemann. Inainte de a publica pe blog cite ceva despre aceasta intilnire, afisez din acest publicat initial acum trei ani.
* * *
Contextul totalizant al producţiei şi consumului
Propun să înţelegem cultura de astăzi din Statele Unite ca pe un ,,totalism al productivităţii.” Prin totalism înţeleg un sistem ideologic atotcuprinzător care exclude abaterile de la regulile sale şi care îi anulează pe toţi cei care nu se supun acestei ideologii dominante. Prin productivitate înţeleg faptul că sistemul ideologic dominant din Statele Unite îi consideră valoroşi doar pe cei care participă la realizările consumiste legate de producerea şi de consumul de bunuri materiale, sistem care este guvernat de triada: bani, putere şi a sex. „Liturghiile” care susţin această ideologie sunt cele ale sportului şi ale întregii industrii de divertisment, care este specializată în chestiuni legate de putere, succes, bogăţie şi confort, livrate în proporţii nelimitate. Mijlocul de promovare al acestei liturghii este, desigur, televiziunea şi, din ce în ce mai mult, internetul care mediază o lume a vitezei, a puterii şi a dezvoltării, complet ruptă de realitatea trăită de persoane reale care-şi duc existenţa în comunităţi reale.
Drawing from her personal story, as well as her visits with teens around the world, Pam talks about the consequences-both physical and emotional-of sex outside of marriage. It’s been her experience that, if given the facts, today’s young people are fully capable of making good, healthy decisions.
For years, Pam was on the “front lines” as Director of Alpha Women’s Center, a counseling center for women undergoing crisis pregnancies. Her experiences taught her that before teen pregnancy and STD rates could decline, attitudes of teens toward sex first had to change. Desiring to bring about that change, Pam started speaking nationally full-time and is in great demand both in the U.S.A. and in other countries such as Mexico, Australia, Ireland, and Canada.
M.I.S.T. (MATTOO INTERNATIONAL SUMMER TOUR sau Turneul International de vara MATTOO) 2011 este un eveniment nou, fara precedent care se desfasoara in vara aceasta in 10 orase din Statele Unite si Europa, avand ca scop principal informarea si implicarea barbatilor si a publicului larg despre si in miturile si realitatile traficului de persoane.
Mai mult chiar, pe masura ce evenimente sportive de anvergura, precum Cupa Mondiala, Super Bowl si Jocurile Olimpice sunt destinatii semnificative pentru traficanti sa-si aduca victimele acolo, M.I.S.T. 2011 este un preambul la M.I.S.T. 2012 / Olimpiada, care va avea loc in orase cheie din intreaga lume, cu doua luni inainte si in timpul Jocurilor Olimpice de la Londra, precum si in timpul altor evenimente sportive de amploare de dupa. Continue reading “Men Against the Trafficking of Others”
Stanton L. Jones is provost and professor of psychology at Wheaton College. With his wife, Brenna, he has written four books in NavPress’s sex-education series for Christian families, God’s Design for Sex.
Mark Regnerus is a sociologist at the University of Texas and is a student of the sexual, family, and religious behaviours of youth and young adults in America. He’s the author of two books on those topics: Forbidden Fruit (Oxford, 2007) and Premarital Sex in America (Oxford, 2011). You may find HERE his CV.
In August 2009 I have written (in Romanian) a series of posts on this blog on a theme titled ‘Economy, Marriage , and Sexuality’. If you want to make some sense of them, you may use Google Translate, for an approximate rendering; they can be found HERE, HERE, HERE, HERE and HERE. They were prompted by a presentation that Brian McLaren did at a meeting in Geneva, in 2006, on the economic roots of the present day crisis in human sexuality.
The immediate opportunity for this series of reflections was an article by Mark Regnerus, published by Christianity Today, and titled ‘The Case for Early Marriage’. He explained later that his purpose in writing it was to push back against the current norm in American society, including churches, which says: ‘Slow down, keep your options open, get your career in order, figure out who you are before considering marriage.’ And he continues, explaining: ‘It’s a popular norm, but it’s a sexual disaster. I’m seeing it plenty in the church, and I think it sends a horrible message about the meaning of marriage; that it’s what you do when the best years of your life are over’. Quite sobering, isn’t it? Continue reading “The Mark Regnerus Case or Why We Don’t Like Prophets?”
While Christians often bemoan the state of marriage in America and groan about shifting sexual norms, there are structural reasons—some that have nothing inherently to do with sex or marriage—that have accelerated such changes. It’s actually become socially more difficult—not just personally more challenging—to withhold sex before marriage. Recognizing the economics and market dynamics of modern romantic relationships can make all the difference. Hear how you can save marriage before it starts.
Watch this video, if you have time. It is really worth it.
Quit your porn. I’m not talking about nude pictures, i.e. the kind of porn we males have more issues with. I’m talking about emotional porn. Your stupid Twilight vampires, your Nicholas Sparks fantasies, your Brad Pitts and Johnny Depps. Quit fantasizing about them.
What’s wrong with a little harmless fiction, you say? And how dare I equate it to the abomination to intimacy that is porn? Simple: it serves the same function as porn. You’re thinking guys just look at porn because they’re “perverted.” Well, sure. But what’s the perversion? It’s a twisted cry for intimacy–a shallow, selfish expression of a deep longing for a closeness that’s too difficult to attain in real life. Continue reading “Christian Women and Porn – Update”
Poate că una dintre cele mai importante pricini pentru slăbirea instituţiei familiei în lumea în care trăim, inclusiv în cea evanghelică, este lipsa bărbaţilor. Nu mă refer aici la acele exemplare ale regnului uman care, din întâmplare, fără vreun merit al lor anume, sunt de sex bărbătesc. Pentru aceştia termenul de „mascul” este cel mai potrivit. Pentru mine, a fi bărbat are de-a face mai degrabă cu calitatea şi caracterul unui om, decât cu sexul.
Cristos este pentru mine Bărbatul Suprem. Şi caracteristica lui esenţială este spiritul de sacrificiu. Asta numim noi, îndeobşte, „bărbăţie”. „Bărbaţii” noştri strălucesc doar prin purtarea pantalonilor şi prin obstinaţia cu care îşi reclamă rolul de „autorităţi”.
Datele statistice, deşi în principiu pot fi manipulate, sunt extrem de folositoare şi semnificative, atunci când sunt utilizate cu responsabilitate. Iar evoluţia statisticilor legate de vârsta căsătoriei sunt îngrijorătoare. Iată ce spune Regnerus:
…the median age at first marriage… has risen from 21 for women and 23 for men in 1970 to where it stands today: 26 for women and 28 for men, the highest figures since the Census Bureau started collecting data about it. That’s five additional, long years of peak sexual interest and fertility…
Voi reda mai jos câteva fragmente din acest articol, însoţite de mici comentarii, în speranţa că ele vor îndemna la meditaţie pe un subiect extrem de important pentru noi toţi.
De cel puţin cinci ani călătoresc în diverse ţări din lumea comunistă (precum Vietnam sau Laos), postcomunistă (pe astea le ştiţi) sau precomunistă (precum Bolivia), pentru a susţine seminarii pe tema unei perspective creştine asupra comunismului şi a postcomunismului.
În cadrul acestora încerc să spun oricui este dispus să mă asculte, că, după părerea mea, multe dintre crizele cu care se confruntă Biserica în această stranie perioadă istorică pot fi explicate, cel puţin în parte prin faptul că creştinii au fost incapabili să ia în serios mesajele celor trei „profeţi” ai modernităţii: Marx – care ne-a „predicat” despre importanţa economicului, Freud – care a încercat să ne convingă de forţa teribilă a sexualităţii şi Nietzsche – care ne-a vorbit despre puterea puterii. Poate tocmai de aceea problema Bisericii contemporane ar putea fi rezumată de titlul cărţii lui Richard Foster, Money, Sex and Power.
Persona 