Economie, casatorie si sexualitate – 5

Criza sexualităţii sau criza familiei?

Cum de nu observăm faptul că nu avem de-a face aici în primul rând cu o criză sexuală, ci cu una a căsătoriei? Sau, mai degrabă că, aşa cum spune Regnerus, în vreme ce standardele noastre în domeniul eticii sexuale au rămas în general conservatoare, concepţia noastră despre căsătorie a fost deformată, în mod subtil, dar profund, de spiritul „acestui veac”.

Astfel, în vreme ce evanghelicii fac mult zgomot cu privire încercările grupurilor seculare de a redefini instituţia căsătoriei, în realitate şi pe neobservate, ei au cedat deja terenul secularismului în domenii de mult mai mare importanţă şi cu un impact mult mai larg.

Advertisement

Economie, casatorie si sexualitate – 4

Unde ne sunt bărbaţii?

Poate că una dintre cele mai importante pricini pentru slăbirea instituţiei familiei în lumea în care trăim, inclusiv în cea evanghelică, este lipsa bărbaţilor. Nu mă refer aici la acele exemplare ale regnului uman care, din întâmplare, fără vreun merit al lor anume, sunt de sex bărbătesc. Pentru aceştia termenul de „mascul” este cel mai potrivit. Pentru mine, a fi bărbat are de-a face mai degrabă cu calitatea şi caracterul unui om, decât cu sexul.

Cristos este pentru mine Bărbatul Suprem. Şi caracteristica lui esenţială este spiritul de sacrificiu. Asta numim noi, îndeobşte, „bărbăţie”. „Bărbaţii” noştri strălucesc doar prin purtarea pantalonilor şi prin obstinaţia cu care îşi reclamă rolul de „autorităţi”.

Interviu: Partea a X-a – Evanghelicii, modernitatea şi postmodernitatea

Andrei Ivan – Care credeţi că ar trebui să fie atitudinea bisericilor evanghelice în faţa postmodernităţii?

Dănuţ Mănăstireanu – Eu sunt extrem de rezervat faţă de orice atitudine panicată cu privire la asemenea fenomene culturale. Ne-am speriat, pe rând, de marxism, de existenţialism, de new age. Acum ne speriem de postmodernitate, dar, de fapt, nu cred că avem de ce să ne temem. Postmodernitatea poate fi un duşman dacă o înghiţim pe nemestecate, şi poate fi un prieten dacă ne folosim de şansele pe care ni le oferă ea. Iar eu cred că postmodernitatea ne oferă câteva şanse. Mai întâi, ea ne oferă şansa de a depăşi fixaţia raţionalistă, în care ne-a afundat modernitatea. Avem apoi, în postmodernitate, şansa de a explora din nou dimensiunea mistică a existenţei, dimensiunea minunii, a extraordinarului şi asta este o şansă de care cred că trebuie să ne folosim. Avem, de asemenea, şansa de a reveni la definirea comunitară a credinţei, de a revalorifica eclesialul, nu ca instituţie ci ca o comunitate a credinţei. Lumea evanghelică este influenţată în foarte mare măsură de modernitate, chiar şi în înţelegerea conceptului de creştere spirituală; astfel, auzim rareori vorbindu-se în mediile noastre despre formare spirituală, ci preferăm să folosim mai degrabă conceptul de maturizare spirituală. Acesta este însă un concept individualist, care se reduce adesea la timpul meu de părtăşie, rugăciunea mea, citirea individuală a Scripturii. Dimensiunea comunitară este aproape absentă din acest cadru. Ea este implicită în faptul că mergem la Biserică, ne închinăm cu fraţii, dar nu este fundamentată teologic şi nu este integrată în mod coerent în ansamblul existenţei noastre.