Intre ‘gilceava’ si ‘dialog – Raspuns la textul lui Teofil Stanciu despre ‘teologi’ si ‘intelectuali’ in mediul evanghelic romanesc

Irina Paras – Galceava

Iată, au trecut aproape zece zile de la apariția textului lui Teofil Stanciu la care mă voi referi aici și, așa cum am suspectat că se va întâmpla, el a trecut aproape neobservat, la fel ca și altele asemenea, ale lui și ale altora. Voi încerca, deci, așa cum am promis, să fac câteva considerații pe marginea lui, fără iluzia că efortul meu va avea mai mult succes in inițierea unui dialog decât a avut textul lui Teo.

Am să încep cu o explicație. Sunt o mulțime de ghilimele in titlul meu. Asta nu are de-a face, în acest caz, cu tendința mea înnăscută de a fi excesiv în mai toate exprimările mele (sunt sigur că cei care mă cunosc mustăcesc deja), ci cu faptul că toți acești termeni trebuie calificați, așa cum nu prea face Teo în textul lui. Acesta este obiectivul, extrem de limitat, al textului meu. Să luăm deci lucrurile pe rând.

„Gâlceava”, conform dicționarului, nu este doar o banală ceartă sau o simplă ciorovăială, ci un conflict zgomotos, care riscă să derapeze în violență, inclusiv fizică. Din acest punct de vedere, termenul folosit de Teo în textul lui este mai degrabă o hiperbolă, o figură de stil, menită să atragă interesul cititorului – un soi de captatio, nu o descriere fidelă, obiectivă a raporturilor între cele două categorii de evanghelici. Și, oricât de straniu ar părea, asta nu este nicidecum „de bine”. Dacă ar exista gâlceavă, acesta ar fi mai întâi semnul unei anume dinamici și al vitalității mediului. Inexistența ei nu este dovada spiritului irenic ce stăpânește mediul de care vorbim, ci mai degrabă evidența apatiei care îl caracterizează.

O ciorovăială temeinică, oricât de deranjantă, ar putea fi de asemenea un semn al faptului că cele două categorii de evanghelici de care vorbim aici se iau suficient de mult în serios încât să considere că merită efortul inevitabil pe care îl implică orice conflict. Prin contrast, liniștea relativă care domnește între presupușii beligeranți este mai degrabă dovada indiferenței unora față de ceilalți. In extremis, am putea spune, dacă măcar s-ar putea urî puțin unii pe alții, ar exista o șansă de a se asculta reciproc.

Desigur, pentru un creștin gâlceava poate fi în cel mai bun caz răul cel mai mic, nicidecum idealul, loc predilect rezervat „dialogului”. Acesta presupune în mod minimal, doi interlocutori care nu numai că se iau în serios și se ascultă unul pe celălalt, dar se și respectă în suficientă măsură pentru a presupune bunele intenții ale celuilalt. Acestea sunt însă doar condiții necesare, nu și suficiente. Dialogul autentic presupune un acord asupra înțelesului terminilor de bază și un drum cu dus-întors. Altfel, rezultatul poate fi un „dialog al surzilor”, o absurditate. Dialogul presupune comunicare, ceea ce înseamnă ca nu doar am spus ce aveam de spus, ci am auzit și luat în serios și ceea ce spune interlocutorul. La modul ideal, aceasta ar trebui să conducă dacă nu la o apropiere a pozițiilor lor, cel puțin la o înțelegere mai profundă a diferențelor care îi separă.

Din comparația între descrierea de mai sus și realitatea din comunitatea de care vorbim aici, sper că este evident deja nu numai faptul că în cadrul acesteia nu există un dialog autentic între diferite categorii de evanghelici, ci și motivul pentru care, cel puțin deocamdată, dialogul nu este posibil. Ba mai mult, că nu prea ne pasă de inexistența acestuia. Altfel ne-am obosi  măcar să ne gâlcevim.

Să trecem acum la ceilalți doi  termeni. Nu înțeleg exact de ce a optat Teo în textul lui pentru sensurile tari ale termenilor de teolog și de intelectual. Nu că aceste sensuri elitiste nu ar fi legitime. Dar opțiunea lui pentru ele lasă impresia că vrea să ne complexeze puțin. Desigur, nu ne-ar strica să ne mai zgâlțâie cineva, din când în când, din prea multele noastre certitudini (unul din efectele blestemate ale faptului că evanghelicii sunt copii ai modernității), dar mă întreb, în acest caz specific, cui prodest.

Evagrius Ponticul, unul dintre teologii secolului al patrulea, este creditat cu afirmația: „un teolog este unul care se roagă; iar cel care se roagă este un teolog”. Evagrius folosește aici un sens minimalist al cuvântului teolog, și cred că acesta este la fel de legitim ca și sensul lui maximalist. In acest sens, minimal și spiritual, cred că avem totuși teologi și între evanghelicii români. În același timp, cred că Teo este perfect justificat atunci când deplânge absența între evanghelicii români a unor teologi, în sensul specializat al termenului și, implicit, absența în acest mediu a unor dezbateri teologice consistente și a unor opere teologice demne de a fi luate în serios. Poate că în aceasta am putea identifica o altă cauză a absenței dialogului.

În 2007 publicam în East-West Church & Ministry Report o listă cu 50 de evanghelici români cu doctorate în teologie. Între timp, numărul lor probabil că cel puțin s-a triplat (poate că s-ar merita ca cineva să aducă la zi lista mea), dar asta nu înseamnă nicidecum că evanghelicii romani au produs între timp texte semnificative, demne de a fi luate în serios de reprezentanții celorlalte tradiții eclesiale de la noi. Și, cu toate că există și alte motive, este semnificativ să ne uităm la cât de mic este numărul cărților scrise de autori români în portofoliul editurilor evanghelice. Și aici nu mă refer la opusculele penibile publicate în regie proprie de marii producători de maculatură religioasă ai neamului (dați-mi voie să nu le rostesc numele).

De ce oare nu produc evanghelicii români teologie? Iată câteva posibile motive.

Mai întâi, deținerea unei diplome, inclusiv a uneia doctorate, ba chiar și a uneia de abilitare, nu face din posesorul acesteia un teolog, în vreunul dintre sensurile legitime ale acestui termen. Pentru unii, aceasta înseamnă doar bifarea unei cerințe profesionale și nimic mai mult.

În al doilea rând, unele dintre aceste diplome nu valorează nici cât hârtia pe care sunt tipărite, din pricina calității îndoielnice a școlilor care le-au oferit sau a incompetenței coordonatorilor. Anii cheltuiți pentru a le obține au fost un timp pierdut, și singurul lor folos este fala deșartă a deținătorilor.

În al treilea rând, chiar dacă unele dintre aceste doctorate sunt lucrări de calitate, evaluate ca atare de școli teologice de prestigiu din Vest (ceea ce, oricum, este mai degrabă excepția), după primirea acestora unii dintre autorii lor nu am mai produs nimic semnificativ, pentru că școlile în care predau nu îi obligă la asta, în cazul fericit (din nou, mai degrabă excepția) în care nu au fost eliminați de acolo, pe diverse motive, de către liderii autocratici ai acestor instituții – vă pot pune oricând la dispoziție o listă cu cel puțin 25 de astfel de cazuri numai de la Universitatea Emanuel din Oradea. Si lista poate fi continuată cu altele asemenea, celr mai recente, la care eu însumi am fost martor, fiind cele de la Institutul Teologic Penticostal.

O a patra cauză o reprezintă faptul că unii dintre acești posesori de doctorate, deși au făcut studii serioase, și au stofă de teologi (din nou, mai degrabă o excepție între doctorii evanghelici in teologie de la noi), în loc de a face teologie , îți pierd vremea rostind predicuțe prin diasporă (căci, în definitiv, și ei au o familie de hrănit), ori, mai rău, își irosesc darul și chemarea în zona mocirloasă și urât mirositoare a politicii eclesiale. Dați-mi voie să nu vă dau exemple. Sunt sigur că le știți foarte bine.

În ultimul rând, unii dintre cei vizați pur și simplu nu au vocație sau stofă de teologi. Ei sunt niște simpli foști ingineri (sau foști medici, sau foști economiști, ca să mă includ și pe mine aici) care se întâmplă să fi eșuat, pentru un motiv sau altul, în câmpul teologiei. Între aceștia sunt nume foarte bine cunoscute între liderii evanghelici cu pretenții teologice de la noi (și pe aceștia îi voi lăsa neidentificați). De la ei este inutil să ne așteptăm la o „operă teologică”, pentru că pur si simplu nu au organ pentru teologie. Pot fi buni pastori sau chiar învățători. A fi teolog însă, este cu totul altceva. Și dacă pentru asta este nevoie de școală serioasă, fără vocație, ele vor rămâne fără roade, în sensul teologic al termenului.

Înainte de a trece la ultimul termen din textul lui Teo, dați-mi vie să mai amintesc un lucru, pentru a pune discuția în perspectivă istorică. Dacă ortodocșii de la noi au școli teologice de circa un veac și jumătate (cât de calitative sunt acestea este o altă discuție; dar nimeni nu poate contesta faptul că ortodocșii români au produs teologie, în adevăratul sens al cuvântului – gândiți-vă doar la Stăniloae), evanghelicii au școli teologice de nivel universitar doar de trei decenii. După mine, formarea unei școli de teologie, ăn sensul adevărat al termenului, ca și formarea unor teologi autentici presupune o tradiție și acumulări calitative de cel puțin o sută de ani. Ori, unii dintre noi, evanghelicii care ne pretindem a fi teologi, suntem, din motive care nu țin neapărat de noi, fie niște neterminați, fie niște oameni care au intrat mult prea târziu în formare (în cazul meu, abia după 35 de ani) pentru a putea conta cu adevărat. Asta nu înseamnă însă că suntem inutili. Dacă ne asumăm cu seninătate și smerenie datele providenței, în viața noastră și a comunității noastre eclesiale, putem fi de mare folos, ca niște trepte, și ca niște modele, oricât de imperfecte ar fi ele, la care să se raporteze generațiile viitoare în eforturile lor de a construi ceea ce generația mea nu ar putea realiza, oricât de mult s-ar strădui.

În final, haideți să vorbim puțin și despre „intelectuali” deși pariez că v-am obosit deja. Deci, voi încerca să fiu scurt. Cred că înțeleg de ce Teo a ridicat și în acest sens ștacheta atât de sus, și sunt de acord cu el că evanghelicii români nu au intelectuali în sensul elitist, de cultură înaltă al termenului. In primul rând din pricina anti-intelectualismului si a iconoclasmului care este parte a ADN-ului evanghelic. Dar, în egală măsură, și pentru că, pentru mai mult de o sută de ani, din cei circa 170 de când au apărut pe pământ românesc, în primii 50 membrii lor fiind aproape exclusiv alogeni, evanghelicii și-au recrutat adepții din păturile cele mai de jos, mai puțin educate și înzestrate material ale societății românești. Ca și în cazul teologiei, formarea unei elite intelectuale într-o comunitate cu o asemenea istorie este un proces mult mai lent decât ne-am dori noi.

Mă opresc aici cu considerațiile mele, mulțumindu-i încă o dată lui Teo Stanciu pentru caracterul seminal al textelor lui și invitându-i la dialog consistent și la dezbatere pe cei care pretind că le pasă mult mai mult decât mie de viitorul acestei comunități, de care eu însumi m-am desprins sub raport confesional, din motive pe care le-am explicat deja în mod public, de nenumărate ori.

Fiți binecuvântați!

Easter Responses in Different Languages

(source of image, HERE)

Abhazian: Kyrsa Dybzaheit! Itzzabyrgny Dybzaheit!

Afrikaans: Kristus het opgestaan! Hom het waarlik opgestaan!

Albanian: Krishti u ngjall! Vërtet u ngjall!

Aleutian: Khristus anahgrecum! Alhecum anahgrecum!

Alutuq: Khris-tusaq ung-uixtuq! Pijii-nuq ung-uixtuq!

Amharic: Kristos tenestwal! Bergit tenestwal!

Anglo-Saxon (old): Crist aras! Crist sodhlice aras!

Arabic: al-Masīḥ qām! Bi-l-ḥaqīqati qām!

Armenian: Kristos haryav ee merelotz! Orhnial eh harootyunuh Kristosee!

Aromanian: Hristolu unghia! Daleehira unghia!

Athabascan: Xristosi banuytashtch’ey! Gheli banuytashtch’ey!

Azeri: Məsih dirildi! Həqiqətən dirildi!

Basque: Cristo Berbistua! Benatan Berbistua!

Belarusian: Hrystos uvaskros! Saprawdy wvaskros!

Bretonnian: Dassoret eo Krist! E wirionez dassoret eo!

Bulgarian: Hristos vozkrese! Voistina vozkrese!

Byelorussian: Khrystos uvaskros! Sapraudy uvaskros!

Carolinian: Lios a melau sefal! Meipung, a mahan sefal!

Catalan: Crist ha ressuscitat! Veritablement ha ressuscitat!

Cebuano: Si Kristo nabanhaw! Matuod Siya nga nabanhaw!

Chamorro: La’la’i i Kristo! Magahet na luma’la’ i Kristo!

Chinese (Mandarin): Jīdū fùhuó le! Tā quèshí fùhuó le!

Chinese: Helisituosi fuhuole! Queshi fuhuole!

Chuvash: Khristós chərəlnə! Chæn chərəlnə!

Coptic: Pikhristos aftonf! Khen oumethmi aftonf!

Cornish: Thew Creest dassorez! En weer thewa dassorez!

Croatian: Krist uskrsnu! Uistinu uskrsnu!

Czech: Kristus vstal a mrtvych! Opravdi vstoupil!

Danish: Kristus er opstanden! Sandelig Han er Opstanden!

Dutch: Christus is opgestaan! Hij is waarlijk opgestaan! (Netherland) or Christus is verrezen! Hij is waarlijk verrezen! (Belgium)

English (Medieval): Crist is arisen! Arisen he sothe!

English (old): Crist aras! Crist sodhlice aras!

English: Christ is risen! He is risen, indeed!

Eritrean: Tigre: Christos tensiou! Bahake tensiou!

Esperanto: Kristo leviĝis! Vere Li leviĝis!

Estonian: Kristus on üles tõusnud! Tõesti, Ta on üles tõusnud!

Ethiopian: Christos t’ensah em’ muhtan! Exai’ ab-her eokala!

Fijian: Na Karisito tucake tale! Io sa tucake tale!

Finnish: Kristus nousi kuolleista! Totisesti nousi!

French: Le Christ est ressuscité! En verite il est ressuscité!

Frisian: Kristus is opstien! Wis is er opstien!

Gaelic (Scottish): Tha Crìosd air èiridh! Gu dearbh, tha e air èiridh!

Gaelic: Kriost eirgim! Eirgim!

Georgian: Kriste ahzdkhah! Chezdmaridet!

German: Christus ist erstanden! Er ist wahrhaftig erstanden!

Greek: Christos anesti! Alithos anesti!

Hawaiian: Ua ala hou o Kristo! Ua alaI o nooia!

Hebrew (modern): HaMashiach qam! Be’emet qam!

Hebrew: Ha Masheeha houh kam! A ken kam! (or Be emet quam!)

Hindi: Yesu Masih zinda ho gaya hai! Haan yaqeenan, woh zinda ho gaya hai!)

Hungarian: Krisztus feltámadt! Valóban feltámadt!

Icelandic: Kristur er upprisinn! Hann er vissulega upprisinn!

Idish: Der Meschiache undzer iz geshtanen! Avade er iz ufgeshtanen!

Ido: Kristo riviveskabas! Ya Il rivivesakabas!

Igbo: Jésu Krísti Ébilíwõ! Ézia õ´ Bilíwõ!

Indonesian: Kristus telah bangkit! Dia benar-benar telah bangkit!

Interlingua: Christo ha resurgite! Vermente ille ha resurgite! or Christo ha resurrecte! Vermente ille ha resurrecte!

Irish (old): Asréracht Críst! Asréracht Hé-som co dearb!

Irish: Tá Críost éirithe! Go deimhin, tá sé éirithe!

Italian: Cristo è risorto! È veramente risorto!

Japonese: Harisutosu fukkatsu! Jitsu ni fukkatsu!

Javanese: Kristus sampun wungu! Saesto panjene ganipun sampun wungu!

Kapampangan: Y Cristo sinubli yang mebie! Sinubli ya pin mebie!

Kikuyu: Kristo ni muriuku! Ni muriuku nema!

Korean: Kristo Gesso Buhwal ha sho sumnida! Chamuro Buhwal ha sho sumnida!

Korean: Kristo gesso! Buhar ha sho nay!

Latin: Christus resurrexit! Resurrexit vere!

Latvian: Kristus ir augsham sales! Teyasham ir augsham sales vinsch!

Letonian: Kristus (ir) augšāmcēlies! Patiesi viņš ir augšāmcēlies!

Lituanian: Kristus prisikėlė! Tikrai prisikėlė!

Lugandan: Kristo ajukkide! Amajim ajukkide!

Malayalam: Christu uyirthezhunnettu! Theerchayayum uyirthezhunnettu!

Malgash: Nitsangana tamin’ny maty i Kristy! Nitsangana marina tokoa izy!

Maltese: Kristu qam! Huwa qam tassew! or Kristu qam mill-mewt! Huwa qam tassew!

Manx: Taw Creest Ereen! Taw Shay Ereen Guhdyne!

Marathi: Yeshu Khrist uthla ahe! Kharokhar uthla ahe!

Mari: Hristos îlîj kînelîn! Ciînak îlîj kînelîn!

Navajo: Christ daaztsą́ą́dę́ę́ʼ náádiidzáá! Tʼáá aaníí daaztsą́ą́dę́ę́ʼ náádiidzáá!

Nigerian: Jesu Kristi ebiliwo! Ezia o’ biliwo!

Norwegian: Kristus er oppstanden! Han er sannelig oppstanden!

Persian: Masih barkhaste ast! Be rasti barkhaste ast!

Polish: Chrystus zmartwychwstał! Prawdziwie zmartwychwstał!

Portuguese: Cristo ressuscitou! Em verdade ressuscitou!

Quechua: Cristo causarimpunña! Ciertopuni causarimpunña!

Romanian (Istro-Romanian dialect): Uscrâsnit-å Isus Crist! Zaista uscrâsnit–å!

Romanian (Macedo-Romanian dialect): Hristolu anyie! De-alihea anyie!

Romanian (Megleno-Romanian dialect): Hristos anghii! Istana anghii!

Romanian: Cristos a inviat! Adevarat a inviat!

Russian: Hristos voskrese! Voistinu voskrese!

Rutenian: Hristos voskres! Voistynu voskres!

Sanskrit: Kristo’pastitaha! Satvam upastitaha!

Serbian: Kristos vaskres! Vaistinu vaskres!

Slavonic (old): Hristos voskrese! Voistinu voskrese!

Slovak: Kristus vstal zmr’tvych! Skutoc ne vstal!

Spanish: Cristo ha resucitado! En verdad ha resucitado!

Swahili: Kristo Amefufukka! Kweli Amefufukka!

Swedish: Kristus är uppstånden! Ja, Han är verkligen uppstånden!

Syriac (new): Mshikha qimlih! Bhāqota qimlih!

Syriac: Mshiḥa qām! Sharīrāīth qām! or Mshiḥo Qom! Shariroith Qom!

Tagalog: Si Kristo ay nabuhay! Totoo! Siya nga ay nabuhay!

Tigrinya: Christos tensiou! Bahake tensiou!

Tlingit: Xristos Kuxwoo-digoot! Xegaa-kux Kuxwoo-digoot!

Turkish: Hristos diril-di! Hakikaten diril-di!

Turoyo-Syriac: Mshiḥo qāyem! Shariroith qāyem!

Tzeltal: Cha’kuxaj Kajwaltik Kristo! Ta melel cha’kuxaj!

Tzotzil: Icha’kuxi Kajvaltik Kristo! Ta melel icha’kuxi!

Ugandan: Kristo ajukkide! Kweli ajukkide!

Uigur: Əysa tirildi! Ⱨəⱪiⱪətinla tirildi!

Ukrainian: Hrystos voskres! Voistynu voskres!)

Urdu: Yesu Masih zinda ho gaya hai! Haan yaqeenan, woh zinda ho gaya hai!

Welsh: Atgyfododd Crist! Atgyfododd yn wir!

Yupik: Xris-tusaq Ung-uixtuq! Iluumun Ung-uixtuq!

Zulu: Ukristu uvukile! Uvukile kuphela!

NOTE: I am not sure about many of these, so, please suggest any necessary corrections. Thanks. I appreciate it.

Christus Victor – A Celtic Look at the Death of Christ

Most of the Western Christians – Catholics, mainline Protestants and evangelicals, look at the cross of Christ through the lens of a legal metaphor. According to it, God created humans and gave them his commands. At the devil’s temptation, they disobeyed God, whose honour, as head of the universe, was utterly offended. Because of human rebellion, called sin, God cursed the entire creation. And thus, death entered our world. At the peak of history, God sent his son into the world, to die for us, so that the guilt for Adam’s fall and our sinfulness could be atoned for. Through Christ’s terrible death, justice was done for the breaking of God’s law, and God’s wrath was appeased. The penalty for our sins was paid (let us not ask ‘to whom exactly’, as this may lead us into all sorts of strange theories). If humans believed that Christ died for their sins (what is usually called the ‘penal substitution theory’) they would be saved, and when Christ comes back, at the end of history, he will take them with him to heaven, while this world will perish in flames. As to those who did not believe, God, in his wrath, has prepared for them the eternal fire of hell.

I imagine many of my readers would be familiar with this perspective, maybe it is also their own, even if they might be disturbed here and there by the way I phrased things. This is the perspective behind Mel Gibson’s movie The Passion of Christ, and of many of the western depictions – cinematic, literary or theological, of the events we rememorate at this time in the church calendar. For some, this is the only correct way of understanding the story of Christ. For them, this is the Gospel.

Yet, this is by no means the only way to look at it, and, dare I say, not the best way of accounting for Christ’s incarnation, life, death, resurrection and ascension. The Eastern Church and the Celtic Church viewed the cross through a radically different lens, which we may call generically, the Christus victor motif. In what follows, I will talk more of the Celtic version of the story.

During this period of Lent, the first I ever spent in Scotland, I did two things which gave me a somewhat different perspective on Easter. First, I followed the daily readings from David Cole’s book Celtic Lent: 40 Days of Devotions to Easter. Second, I am watching at this time the Vikings series, which begins with the first incursion of the Norsemen on the Monastery of Lindisfarne on the Holy Island, the famous Celtic religious centre in Northumbria, which I had the privilege of visiting a number of times.

Cole talks often in this book about the Christus victor metaphor that informed the Celts’ understanding of Christ’s sacrifice, not as a ransom to appease God’s wrath, but as the culmination of a hero saga, in which the Dryhtnes (the Celtic word for Lord, which was originally the designation of a warlord in charge of a band of warriors) becomes victorious in his battle against the invisible forces of evil, in spite of his terrible death, precisely because death is followed by resurrection. And that not because God’s wrath has been appeased, but because death was the entry door for the hero to be received in triumph at his return in the angelic world (the Christian version of Valhalla, if you want).

Watching in the Vikings the painful and courageous death of Ragnar Lothbrok, helped me understand much better how this metaphor worked in the minds of Celtic Christians. To be fair, being a moderate pacifist, I am more attracted to the peaceful metaphors of the Gospel in the biblical text (grain of wheat, mustard seed, light, yeast, etc.) and I have an instinctive negative reaction to the aggressive metaphors favoured for instance by the American obsession with ‘cultural wars’. Though, this may have not been so much of a problem for the Celts, who were (and their hers still are) short tempered, very passionate people, constantly engaged in war between themselves and with others.

However, the Christian version of the Celtic cult of the hero has nothing to do  with physical fighting or waging ‘holy wars’, supposedly for the spreading the Gospel, which dominated so much of Medieval Christendom, booth in the East and the West, but it is about spiritual warfare against the demonic forces of evil, of which Paul the apostle speaks in Ephesians 6.

This reminds me of a very insightful observation made by Michael Green in his book Evangelism in the Early Church. He argues there that when Peter the apostle preached to the Jews, the recipients of the law of Moses, he spoke of sin as breach of God’s law and of salvation in terms of propitiation for their lawlessness. However, when Paul spoke to the Greeks, who had no law of God revealed to them (besides the testimony of God in nature and their own conscience, as Paul shows in the book of Romans), the apostle spoke of evil in terms of people being enslaved by fear of the primordial forces of evil, and he presented salvation in terms of liberation from under the oppression of these forces and the adoption of these Gentiles as daughters and sons of the God of love, who sacrificed his own son in order to liberate them and give them life in all its fulness, the resurrection of Christ being the guarantee of this promise, which was to be accepted by faith.

Because of their cultural resemblance, I find the Celtic view of Easter much closer to the way in which Paul preached to the Greeks. Same was true, I guess, about Viking culture. As a result, the Norsemen may have been victorious against the Scots and the Anglo-Saxons, but, in the end, they themselves were conquered spiritually by the Christus victor, the Dryhtnes, the hero, whose glorious victory we remember and celebrate these days.

So, I invite you to look at the cross with new eyes and to get enriched with this new perspective, which will give new meaning to your song ‘Christ is risen’.

Teofil Stanciu – Evanghelicii romani fata cu viitorul

Teo Stanciu a publicat recent pe situl revistei Convergente o analiza a situatiei evanghelicilor romani in acest moment, in fata provocarilor viitorului. Ramine de vazut daca acest text va reusi sa lanseze o discutie in jurul acestei teme in spatiul evanghelic, ori va fi ignorat, asa cum s-a intimplat si cu altele de acest gen inaintea lui. Iata mai jos introducerea in acest articol:

Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție. Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.

Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.

Prinși în verva războiului cultural – foarte recent descoperit – cu diverse ideologii „stângiste”, război importat în mare parte cu temele, temerile și strategiile americane, evanghelicii amână cât pot mai mult soluționarea unor probleme tot mai prezente și tot mai complexe din imediata vecinătate. De asemenea, prezența (mai reală sau mai imaginată) pe frontul luptei pentru cauza creștină conferă o consolare morală pentru lipsa unor demersuri constructive, a reflecției teologice elaborate, profunde și complexe asupra realităților contemporane. Însă chiar și problemele conexe acestor ideologii necesită și o abordare pastorală, mult mai complicată decât poziționarea ideologică ușor de făcut și adesea lipsită de elementul uman și de orice urmă de compasiune.

Departe de a se limita la invazia ideologiilor progresiste (multe dintre ele îngrijorătoare și necesitând cu siguranță o poziționare), temele ce vor necesita un răspuns cât mai urgent – și, bine-ar fi, cât mai consistent – vin din mai multe direcții simultan: dinspre filosofie (unde e mare penurie de evanghelici angajați în dialogul cu lumea culturală), teologie, morală, ecleziologie, economie, politică, psihologie, știință, tehnologie, bioetică etc. Iar răspunsurile care vor conta va fi nevoie să iasă din sfera abordărilor actuale: predicoase, șablonarde, previzibile, de inspirație mai ales americană-populară/populistă, preluate cu minim efort de contextualizare.

Fără să fac o ierarhizare și o clasificare riguroasă, voi semnala câteva dintre problemele – de intensități și categorii foarte diferite – care cred că se vor prăvăli peste evanghelici cu o tot mai mare forță și reclamând tot mai acut niște soluții temeinice. Fără aceste soluții, sunt șanse mari ca evanghelicii din România să (re)cadă într-o irelevanță culpabilă și păguboasă, dar probabil meritată. Asta după ce s-au făcut remarcați, măcar mediatic, în ultimii ani în câteva rânduri. Nu am însă în vedere nici o utopică angajare generală a comunităților în astfel de demersuri teologice, ci pur și simplu interesul serios, consecvent al unor oameni – asumați de către „sistem” sau de mișcarea evanghelică – cât de cât competenți care ar vrea să și înțeleagă, nu doar să combată repede și să puncteze mediatic (cum se întâmplă în prezent) și ar încerca să elaboreze niște poziții teologice, temeinic ancorate în spiritul Scripturii, bine cumpănite sub raport intelectual și spiritual deopotrivă.

Cititi AICI restul articolului.

Centrul Schuman – Quo vadis homo sapiens?

Dragi prieteni,

Va invitam cu bucurie la prima Prelegere Robert Schuman din acest an si, de asemenea,  va invitam sa promovati evenimentul in mediile dumneavoastra.

Sambata 26 ianuarie, ora 10.30, Muzeul Kogalniceanu, Iasi

Cu aleasa pretuire,

Marinela Blaj
Schuman Centre for European Studies

Ghost storytelling at Cambridge

Each winter as Christmas draws closer and the nights darken, Fellows and Junior Members of St John’s College, Cambridge, gather with their friends to hear ghost stories read in the Combination Room.

This year for the first time people all over the world are able to get a glimpse of this magical event by listening to an abridged version of Charles Dickens’ A Christmas Carol read by Professor David Frost, a former Fellow of the college.

A magnificent gallery on the first floor of a building dating back more than 400 years, the Combination Room makes the perfect setting for tales that send a shiver down the spine. Coal fires burn in the massive grates, dozens of candles are lit, and the heavy silk curtains are drawn to create an atmosphere that takes the audience back in time.

For an hour and a half the room falls silent as a series of readers hold their listeners rapt with stories that evoke the mystery and magic of the supernatural. Some of the stories are traditional; others are chosen to introduce the audience to writers with whom they may not be familiar.

As a classic story of redemption on the eve of Christmas, Dickens’ A Christmas Carol, first published in 1843, is one of the all-time favourites. Professor Frost’s wonderful rendition of the characters – particularly the miserly Ebenezer Scrooge and the ghost of Jacob Marley – holds his audience spellbound right to the final words.

The annual readings of ghost stories at St John’s, now in their ninth year, are organised by Patrick Boyde. Formerly Professor of Italian and widely known at Cambridge for his public lectures on Italian art, Professor Boyde is now the College Borderer. In this role, which is unique to St John’s, he stages social and cultural events to integrate the college Fellowship with its graduate students.

There is a long tradition of ghost stories at Cambridge, where some of the best-known British writers have lived, studied and worked. Most famous is MR James (1862-1936), the medieval scholar and writer who studied at King’s College as an undergraduate, later becoming a don and then college Provost. Credited with redefining the ghost story, he wrote stories to be read aloud on Christmas Eve to gatherings of friends.

MR James inspired a number of others to write and publish ghost stories of their own. They include the brothers EF Benson and AC Benson, RH Malden and EG Swain. Swain (1861-1938) was Chaplain at King’s College before taking a living out in the Cambridgeshire fens which formed the setting for his most successful collection of ghost stories.

(Source, here.) You watch at the link below the reading of Dickens’ A Christmas Carol, done by my dear friend, Prof. David Frost, at St John College, Cambridge. Enjoy!