De o vreme circulă în spațiul virtual vestea că unul dintre personajele sinistre ale diasporei evanghelice americane va figura la loc de cinste pe lista de candidați pentru Parlamentul European a unui partid extremist și naționalist, cu pretenții a(i)ur-ite. Este vorba de autointitulatul Președinte al Alianței Familiilor din România care, s-a „distins” cu bărbăție în luptele acerbe duse de cohorte nesfârșite de fundamentaliști de toate „sectele”, inclusiv cea drept-credincioasă, în apărarea dreptului unei familii românești emigrate in Norvegia de a-și disciplina copiii cu nuiaua, dată fiind convingerea lor că „așa ne învață Biblia”. Mai apoi, aceleași cohorte, avându-l în frunte pe „eroul” nostru de peste „baltă” au dus lupte grele în apărarea pretinsului lor drept inalienabil la homofobie, cu ocazia unui faimos și ratat referendum național, în care, din fericire, bunul simț a triumfat.
În ultima vreme însă proverbialul și mult-prea-lăudatul bun simț național pare să fie în cădere liberă, prilej pentru afirmarea pe scena publică a tot felul de scursuri politice, așa cum s-a întâmplat și în anii 30 ai secolului trecut. Revine, se pare, vremea pescuitului în apel tulburi, cu nadă pentru peștișorul de aur. Ca și atunci, lupta se dă fără menajamente și fără scrupule, căci, așa cum citim în cartea sacrosanctă a machiavelismului politic, „scopul scuză mijloacele”.
Cele de mai sus sunt un preambul pentru o mică istorioară care ilustrează perfect cele afirmate de noi. Astfel, cu câteva săptămâni în urmă, la o întâlnire cu scop pre-electoral a diasporei evanghelice românești de la Londra, eroul nostru texan a răspândit printre coreligionarii săi o broșură cu titlul Teme-te de Dumnezeu, Dă-i cinste Împăratului – O declarație a intelectualilor creștini, traducerea unui text recent al inițiativei Evanghelici și Catolici Împreună (Evangelicals and Catholics Together), apărut în numărul 11 pe 2022 al revistei catolice americane First Things. Până aici în aparență toate bune și frumoase, deși merită să ne întrebăm totuși cine a a finanțat traducerea și tipărirea respectivului text. Poate că e vorba de cohortele mai sus menționate, în definitiv este dreptul lor, dacă nu cumva este vorba de fondurile puse la dispoziție cu larghețe pentru, zice-se, „apărarea valorilor creștine”, de către oamenii lui Putin, cel care o face cu vitejie, ucigând femei, copii și bătrâni în Ucraina, în numele dumnezeului său kaghebist. Și atunci lucrurile devin puțin mai complicate
Pentru a înțelege așa cum se cuvine contextul în care a apărut textul originar în limba engleză, este necesar să precizez câteva lucruri. Mai întâi, Evanghelici și Catolici Împreună a fost o inițiativă condusă pe partea catolică de Richard John Neuhaus, fondatorul revistei First Things (1990), un fost pastor luteran convertit la catolicism, iar pe partea evanghelică, de Charles Colson, fost consilier al lui Richard Nixon, condamnat pentru implicarea în scandalul Watergate, și convertit la evanghelism în timpul detenției. Inițiatorii au atras alături de ei un număr de teologi catolici și evanghelici, și, începând din 1994, până în 2009, au produs un număr de documente remarcabile, contribuind la apropierea ecumenică între catolici și evanghelici. După moartea lui Neuhaus, și apoi a lui Colson, inițiativa a intrat în adormire.
Începând cu 2011, conducerea revistei First Things a fost preluată de R. R. Reno, un episcopalian convertit la catolicism. El a orientat revista într-o direcție politic neoconservatoare, ceea ce a condus la scăderea drastică a calității și a recepției acesteia în mediile intelectuale serioase de toate orientările. Mai nou, revista a devenit un vehicul al trumpismului și o voce a ultraconservatorilor catolici care se opun cu vehemență schimbărilor pe care Papa Francisc le face în prezent în catolicism.
În 2022 a început în America pregătirea pentru noile alegeri prezidențiale. În contextul speranței naționaliștilor republicani, dar și a fundamentaliștilor catolici și evanghelici, de reîntoarcere la Casa Albă a lui Donald Trump, neoconservatorii de la First Things au avut ideea de a scoate de la naftalină inițiativa Evanghelici și Catolici Împreună, pentru a o instrumenta în folosul mobilizării celor două comunități religioase în scopul promovării programului trumpist MAGA (Make America Great Again).
Astfel a apărut documentul Fear God, Honor the Emperor – A Statement of Evangelicals and Catholics Together, a cărui traducere corectă este Teme-te de Dumnezeu, cinstește-l pe împărat – O declarație a [inițiativei] Evanghelici și Catolici Împreună. Nu este scopul nostru aici de a face o analiză a acestui document, oricât de legitimă ar fi aceasta. Este suficient, pentru a fi fairplay, să recunoaștem faptul că unii dintre semnatarii acestui document (mai ales dintre evanghelici), sunt teologi a căror valoare este recunoscută în spațiul academic, chiar dacă ei nu au strălucit neapărat vreodată printr-un prea mare discernământ politic sau cu privire la implicațiile dimensiunii sociale a Evangheliei.
Importante pentru noi aici sunt alte două lucruri, legate de etica cel puțin îndoielnică evidențiată traducerea, editarea și utilizarea acestui text. Prima observație este aceea că titlul acestui text a fost mistificat în mod pervers. Cunoscând atitudinea anti-ecumenică ce domină mediile conservatoare evanghelice, din țară și din diasporă, candidatul aurit a redat subtitlul textului discutat aici, O declarație a [inițiativei] Evanghelici și Catolici Împreună (A Statement of Evangelicals and Catholics Together), prin sintagma O declarație a intelectualilor creștini, care ascunde sub preș, în mod deliberat, originea și intenția ecumenică originară a textului. Pentru a duce la capăt cu succes această intenție de înșelăciune, traducerea nu include lista de semnături, care ar fi vădit implicarea catolicilor în elaborarea lui, precum și, implicit, natura ecumenică a documentului. Cum spuneam, pentru acest „intelectual creștin” de peste ocean, ca și pentru alții din partidul lui aurit, scopul scuză mijloacele.
Dar lucrurile îndoielnice nu se opresc aici. Pentru a da greutate acestui document în campania sa electorală, „catindatul” a solicitat unuia dintre teologii evanghelici români cei mai cunoscuți să facă o analiză teologică a documentului, ca o introducere a acestuia în context românesc. A făcut asta fără a dezvălui celui solicitat nici scopul în care va fi folosit acest document, nici interesul lui politic ca solicitant al acestui serviciu. Rugămintea apărea astfel ca un nevinovat apel al unui novice în ale teologiei la expertiza unui specialist.
Atunci când teologul român a realizat șmecheria și a reproșat acest lucru solicitantului, refuzând ulterior orice implicare în dezbateri pe marginea documentului, i s-a dat pur si simplu cu tifla. Oricum, răul era deja făcut, iar textul era tipărit și răspândit între potențialii votanți. Și chiar dacă, în finalul analizei sale, teologul român afirmă că acest document este „pe alocuri amendabil”, această sfioasă și elegantă critică academică va trece cu siguranță neobservată pe lângă urechile celor neinițiați în subtilitățile dialogului scolastic. Desigur, dacă ar fi dat mai multă importanță realității politice, și antecedentelor avocatului texan, prietenul meu teolog ar fi fost mult mai prudent. Aici se pare că propriul conservatorism este cel care i-a jucat feste. Îmi pare rău pentru el. Dar poate că este o lecție pentru ca, așa cum spune Scriptura, să nu dăm crezare oricărui duh care se pretinde a fi temător de Dumnezeu. „După faptele lor îi vom cunoaște.”
Mă opresc aici cu povestea, dar vă avertizez că acesta nu este decât începutul durerilor, cum scrie în cartea Apocalipsei. Potlogării și mai mari vor urma, astfel încât credința multora va fi pusă la încercare și dovedită a fi lipsită de valoare. Dumnezeu cu mila!
In aceasta ultima saptamina dinaintea alegerilor locale din Romania suntem martorii unei campanii fara precedent a unor grupari fundamentaliste, inspirate si finantate de coreligionarii lor din diaspora romaneasca aflata in Statele Unite, pentru a influenta rezultatele alegerilor in directii inspirate de actualul trend al politicii trumpiste din peste ocean.
Regasim aici teme care au fost vinturate intens si in timpul referendumului homofob de acum citiva ani, camuflate, ca si atunci, sub retorica fatarnica a apararii ‘valorilor familiei traditionale’.
Ceea ce incearca aceste simple instrumente propagandistice, in spatele carora se afla, ca si in America, forte obscure de genul mafiei pretins crestine ‘The Family’ (‘The Fellowship’), este de a impune in contextul divers al societatii contemporane o interpretare literalista a Scripturii. O asemenea abordare este in completa contradictie nu doar cu fundamentele democratiei pluraliste, ci si cu spiritul Evangheliei lui Isus Cristos. Rezultatul aplicarii ei nu va fi altul decit acela al aducerii in realitate a unei noi autocratii de inspiratie crestinoida, ale carei semne le vedem deja manifestate in timpul presedintiei lui Trump. Principala tinta a acestei campanii este USR Plus, coalitie privita drept principalul dusman al ideologiei homofobe promovate de aceste grupari. Trag aici un semn de alarma si ii indemn pe prietenii mei evanghelici sa nu se lase manipulati de perfidia acestor mercenari ideologici si sa voteze in baza constiintei lor, calauzita de Duhul Sfint.
Mi se pare extrem de grav faptul ca persoane manipulate de aceste forte obscure se folosesc de organe media care ii reprezinta in mod oficial pe evanghelici, precum postul de radoi VOcea Evangheliei, pentru propagarea acestor idei fundamentaliste.
De aceea ii rog pe prietenii, sau neprietenii mei, aflati in pozitii de conducere si de influenta in spatiul evanghelic romanesc, sa nu permita ca aceasta comunitate sa fie tirita din nou intr-o aventura periculoasa, care nu va face decit sa adinceasca si mai mult marginalizarea acestei comunitati in societatea romaneasca.
NOTA: Daca doriti sa aflati mai multe despre felul in care organizatia oculta denumita The Family/The Fellowship incearca sa influenteze politica lumii in directia instaurarii unei societati autocratice, va ivit sa face pripriile voastre cerceari in legatura cu aceasta. Ii inregistrarea de mai jos puteti gasi un punct de plecare.
Ligia Cruț – The Romanian evangelical communities have always promoted the idea of discipleship, of the importance of spiritual formation, mostly done in small groups of young people or students. At a certain point in recent history, we also witnessed the formation of women discipleship groups. How did this become a priority for evangelical leaders in Romania? Was there some institutional structure promoting it or was it a local initiative?
Dănuț Mănăstireanu[1] – Let me first set the record straight. Discipleship—the personal formation under the authority of a mentor, is a model that predates Christianity and was adopted into the new religion from Judaism, being the main “mechanism” for the religious formation of new converts. Yet, it was abandoned to a large extent when the Roman Empire became Christian by decree, in the 4th century. In majority Christian contexts, discipleship continued to exist, to this day, almost exclusively in monastic communities.
Evangelicalism appeared on what is today’s Romanian territory in the middle of the 19th century, in the form of the Baptist faith, a Protestant tradition that was born in early 17th century. It was followed at the beginning of the 20th century by other evangelical expressions (Brethren, Pentecostal etc), evangelicals representing today about 2-3% of the entire population.
Now, in reality, as strange as this may sound, given its prominent place in the Bible, the practice of discipleship—as spiritual formation under the guidance of a mentor, has not been viewed as important by Romanian evangelicals until about 50 years ago, when the concept was reintroduced, in a modern form, under the influence of the Navigators—an American evangelical organisation dedicated to disciple making, which started working secretly in Romania in 1976 (I personally became involved with them a year later).[2] They are the ones who introduced women discipleship groups for the first time among Romanian evangelicals. Women groups were then largely disseminated in the country after 1985, through BEE (Bible Education by Extension), a consortium created in 1978 by more than ten Western Christian organisations working in Eastern Europe. BEE was dedicated to the biblical and then theological formation (in secret) of lay leaders for the Evangelical churches in the region, given that clerical formation was heavily controlled by the communist authorities. Women ministry was, from the beginning, part of the core BEE perspective.[3]
I need to add at this point that, because of the pressure put on them by the secret police, the leaders of the Romanian evangelical denominations, were opposed to the discipleship movement described above because it risked to destabilise the already fragile relationship between their communities and the communist regime. At the same time, however, they felt threatened by the growing theological competence and ecclesial authority of the younger leaders formed in the “underground”, which also included women leaders, even if they were not accepted as equal partners in ordained church ministry. For this, and other reasons, we have to clear, women ministry in itself, even if moderately encouraged, and most often ignored, even feared in some cases, has never been a “priority” for Romanian evangelical leaders.
Ligia Cruț – In many women conferences in Romania, some of the keynote speakers are American authors whose textbooks were used along the years as study guides for women groups in the country. One example is Linda Dillow’s book Creative Counterpart. Is there a connection between the women ministry in Romania and the activities of American Christian organisations working in Eastern Europe before 1989 and after?
Dănuț Mănăstireanu – As I explained already, the women ministry in evangelical churches in Romania is largely the result of the work of BEE, which included mission workers from such Western evangelical organisations like the Navigators, Campus Crusade, Operation Mobilisation, International Teams etc. The resources they brought together under the umbrella of BEE were almost exclusively from the West, even if large and dynamic evangelicals movements existed already in other parts of the world, like Africa, Latin America and Asia. These, however, did not have the financial power necessary for the dissemination of the training resources created in those regions, while, at the same time, they themselves continued to depend, financially and otherwise, on Western resources, especially coming from the United States.
To this, we need to add the situation on the ground in Romania. Evangelicalism, even if not new on the world religious scene, is one of the younger religious communities in Romania (which is why they are commonly labelled as neo-Protestants—a false and confusing misnomer). During most of its local history, evangelicalism, which recruited most of its membership from the poor and uneducated strata of society, was heavily persecuted. As a result, evangelicals tended to run most of the time in survival mode. Paradoxically, given the pervading atheist propaganda, things started changing during the communist regime, when the membership in these churches increased significantly and more evangelicals had access to education, including at university level. Yet, at the level of biblical and theological training, there were almost no relevant resources available for the evangelical communities. While the Orthodox community was pursuing quite serious theological education for over a hundred years, the theological schools of the evangelicals, besides being heavily controlled and restricted by the communist regime, were, educationally speaking, barely at high school level. Things started to change slowly, beginning with 1971, following a series of catastrophic flooding, when western organisations finally found the means to introduce in Romania Bibles and religious literature, mostly small booklets, printed in the West. Yet, the level of this material was quite basic. It is perfectly understandable then that what the BEE was able to offer was vastly superior to anything available at that moment in the country.
The book you mentioned, Linda Dillow’s Creative Counterpart, deserves a special comment. The book itself may be easily catalogued as reactionary, as it tried to counteract, from an extreme conservative position, the growing feminist phenomenon in the West, which the author perceived as a real threat. The way in which Linda tries to argue for the traditional hierarchical patriarchal structure of the family verges on heresy, as she postulates it on a supposed hierarchy within the Holy Trinity. Despite all this, the book was a huge step forward for a Romanian evangelical environment dominated by a pudibund spirit, because of the quite explicit way in which the author discusses sexuality. This created a real shock and was an eye opener for many in our context.
Ligia Cruț – The history section of Priscila magazine mentions Miriam Charter as the brain of the activities destined to form evangelical women in Romania and Lidia Șchiopu as national BEE leader (an organisation which is still active in today’s Romania). Are Romanian evangelical magazines for women (Priscila, Lydia) autochthonous ‘mirrors’ of the American ideological and theological content or the American influence diminished and changed over the years?
Dănuț Mănăstireanu – Lydia was the first evangelical women’s magazine published in Romania (in 1993), but it was just the Romanian mirror of a German evangelical magazine initiated by Elisabeth Mittelstaedt. In time, it started reflecting more and more the Romanian context and it included progressively more Romanian authors. But it continues to be a foreign magazine published for Romanians, as is the case with many secular magazines.
Priscila, created in 1999,[4]represents a very different case. The idea, born in the mind of Lidia Șchiopu, leader of the BEE women ministry in Romania, was created by a group of Romanian evangelical women involved in the leadership of the BEE ministry, my wife being one of them. As an expression of a foreign-born movement, Priscila unavoidably reflects the core teaching of the movement, including its hierarchical and patriarchal view of gender relations. Alongside it, however, the magazine reveals the pietistic spirit—meaning the individualistic and emotionalist attitude, that is characteristic to Romanian evangelicalism. So, what we have in the magazine is a mixture. And, of course, things are constantly evolving. Recently, a close friend who was recently invited to contribute to BEE women conferences, and who is committed to a softer version of egalitarianism, shared with me about the eagerness of the younger participants to hear a different perspective on womanhood—one that is still conservative and evangelical, but which elevates the dignity of women not as dependent on men, but as beings who share fully in themselves the image of God. I am hopeful that, slowly, as the older generation of leaders is handing in the baton to younger leaders, we will see more enlightened views developed in this community.
Ligia Cruț – The presentations made by Romanian leaders at evangelical women conferences seem to follow a prescribed pattern. They promote the idea of a domestic model in which a virtuous wife gladly accepts her (secondary) role in the hierarchy, and flourishes under the ‚shadow” of their supposedly benevolent husband-leaders. Is this kind of family arrangement rooted in the patriarchal tradition in Romania, or it is an import of the American complementarian perspective?
Dănuț Mănăstireanu – Let us first clarify some terminology here. American evangelicalism is divided between two perspectives on gender relations: complementarianism and egalitarianism. Both labels are in fact misnomers, which is symptomatic of the conceptual imprecision that dominates the “evangelical mind”.[5] Egalitarians are theological progressives, who argue that any hierarchy, especially in relation to gender, is a consequence of Adam’s fall, and thus needs to be eliminated in the light of the redeeming work of Christ.
The so-called “complementarian” position, which is held by more conservative evangelicals, argues for a strictly hierarchical order of reality—God, man, woman, children—which applies to both the family and the church, if not even society, and is supposedly part of God’s initial plan for creation, before Adam’s fall. It also includes very strict definitions of gender roles, men being called to be leaders and bread-earners, while women are meant to be wives and mothers, fully and gladly submitted to the authority of their husbands. Sometimes, as we have seen with Linda Dillow, complementarians tend to argue that this hierarchical and patriarchal view is a reflection of the supposed hierarchy in the Holy Trinity which, in some extreme versions also includes the strange idea of divine maleness (!?!). Such strange views have been declared heretical by the ecumenical councils of the Church in the first Millennium. Yet, given the low historical awareness of evangelicals, most of them seem to have no idea how consequential such theological misgivings really are.
“Complementarian” is a misnomer because anybody in their right mind, whether Christian or not, would agree that men and women are complementary to each other: genetically, anatomically, psychologically and in almost every other way. This is similar to the status of the idea of perfect equality of dignity between men and women, as rooted in humans being created “in the image of God”, which is held by both conservatives on the right and progressives one the left. So, again a misnomer.
The Navigators, Campus Crusade and the BEE, being very conservative theologically as organisations (even if there were individual exceptions among them) have consistently promoted in Eastern Europe the “complementarian” position. On the other side, this fitted perfectly in the traditional patriarchal structure of the family in Romania, including in the evangelical community.
Ligia Cruț – Sally Gallagher talks in one of her articles on the marginalisation of American evangelical feminism about the role played by evangelical institutions—denominational offices, theological schools, journals, which are generally dominated by complementarian men—in silencing feminist debates in this ecclesial tradition. Is there, do you think, a similar dynamic at work in Romanian evangelicalism?
Dănuț Mănăstireanu – As you well know, there are no feminist voices in Romanian evangelicalism, not even minority ones. That does not mean, however, that there are no feminist sensitivities among evangelical women in Romania, especially among those who have higher levels of education and who occupy positions of authority, professionally or in the business world. Yet, even within that elite group feminism does not have a very good name, which is probably true also at the level of the entire Romanian society. One of the reasons, besides the domination of complementarianism in the evangelical environment, which I have discussed above, may be the fact that the extended family is still a reality in the traditional Romanian society, and feminism might be perceived as a disruptive threat. This is, of course, just a hypothesis, which needs to be tested through serious sociological studies.
As to the role of the Romanian evangelical institutions and of their (exclusively male) leadership in the preservation of the patriarchal and implicitly anti feminist status quo within this particular ecclesial tradition, there is no doubt for me that this is the main cause of the current resistance to feminist ideas.
What is even worse, is that often women themselves, especially those in the older generations have incorporated to such an extent the hierarchical complementarian propaganda, that they seem to be even more fierce defendants of the oppressive patriarchal system that dominates this religious tradition. These women seem to really be affected by the Stockholm syndrome.
Ligia Cruț – You have never made a secret of your aversion towards the model of femininity that dominates Romanian evangelicalism. Has this always been your position, or you have gone through a “conversion” process which turned you into the feminist theologian that you are now?
Dănuț Mănăstireanu – I grew up in a fundamentalist evangelical environment and I have incorporated initially much of the baggage that comes with it: a literalist way of engaging with the Bible, a religious exclusivist spirit, an obsession with proselytising, and also a hierarchical view of the family and of gender relationships, among many other things.
I had, however, the chance of meeting at crucial points in my life some providential people who challenged my perspective and made me change progressively, in very significant ways. One of the important areas of change in my thinking was related to gender. During my theological studies, in the early nighties, I have expanded my understanding of Christianity and I became more sacramental, more liturgical and more historically rooted than any version of evangelicalism would ever be, which prompted me to migrate towards the Anglican ecclesial tradition, which I joined formally, through the sacrament of confirmation, more than ten years ago, in the Anglican Church in Bucharest.
Even before that happened, I started wrestling personally with the issue of women ordination to priesthood, which was a settled matter already in the Anglican Communion. I found myself resisting this idea, on hermeneutical grounds. One of the basic principles for a correct interpretation of the Bible is the principle of “historical precedent”. According to it, if a theological idea or an ecclesial practice is new, and without a precedent in church history, as it seemed to me was the case with women ordination, according to that principle it should be viewed with extreme suspicion. Or, the apostles of Jesus were all men. Also, it seems, there was no precedent of ordinationsof women to priesthood in the history of the church, until mainline Protestants started practicing it in the 20th century. True, some women were ordained as deacons in historical times, both in Orthodoxy and Catholicism, but even that practice disappeared in the meantime.
As I pursued this line of study, I started to realise some things I did not know. According to the apostle Paul himself, Jesus had a woman apostle (even if she was not one of the twelve). Her name was Junia. There was also a couple that Paul mentions, Aquila (a man) and Priscila (a woman), who are both called apostles in the Bible. That was the first crack in my system. Then I discovered Augustine’s misogyny, and the way in which his gender theology was influenced by his life of sexual debauchery before conversion (which he more or less consciously blamed on women). When this distortion was coupled with his Neoplatonic understanding of reality, it became in the hands of this genius of the ancient world a powerful system which impacted the church to this day. From here to the obliteration of historical facts indicating that the ordination of women as priests was a practice of the early church is just a little step. After all, history is always written by the victors.
I could go on and on, as the process is continuing, but I will stop here. It is my conviction that the church has missed a lot when it chose to marginalise women in the life of the church. I believe the time has come for a removal of this injustice. And I am committed to make my modest contribution to this process, by supporting and encouraging women to have their voices heard in the church and in society. The world would surely become a better place if that happened.
________________
[1]Dănuț Mănăstireanu is an Anglican theologian living currently in Glasgow, United Kingdom. He edited, together with Dorin Dobrincu, a massive collective volume on Romanian evangelicalism, published in 2018 by Polirom.
[2] Dave and Sheri Grissen.One Life to Live. n.p., n.e., 2018. 264-303.
[3] Dave and Sheri Grissen.One Life to Live. n.p., n.e., 2018. 341-345.
[5] See Mark A. Noll. The Scandal of the Evangelical Mind, Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1994, where the author, one of the most respected evangelical historians, laments: “The scandal of the evangelical mind is that there is not much of an evangelical mind.”
NOTE: This interview is part of a doctoral research that my friend Ligia Crut has done during the last three years, on perceptions of the body and sexuality in Romanian and American evangelicalism. The purpose of the interview was to cover some areas that are too recent to be covered in analytical literature.
Cum stăm cu feminismul? Complementarism vs. egalitarism
La argumentele de mai sus aș putea adăuga multe altele, dar scopul meu nu este de a vă convinge că eu sunt cel care are dreptate în disputa cu adepții misoginismului eclesial. Asta ar fi o veritabilă pierdere de vreme, căci trăim într-o perioadă în care valoarea de piață a argumentelor raționale a scăzut aproape la zero. Scopul meu aici este mai degrabă acela de a arăta că feminismul, cel puțin în unele dintre formele sale, nu este incompatibil cu credința creștină și cu respectul pentru adevărul Bibliei, atunci când aceasta este interpretată corect.
Sunt conștient de faptul că termenul folosit mai sus naște reacții viscerale la bărbații a căror identitate este, se pare, atât de fragilă încât la auzul acestui cuvânt sunt cuprinși de teama că din pricina lui și a ceea ce el reprezintă își vor pierde curând privilegiile și statutul de stăpâni absoluți, în familie și în biserică. Din fericire, în societate le-au pierdut deja, sper că definitiv. Teama de care vorbesc aici este explicabilă sub raport psihologic. Straniu este faptul că foarte multe femei din mediul evanghelic, și nu numai, inclusiv dintre cele mai educate, resping în mod la fel de irațional acest termen. În parte este vorba de ignoranță. Este normal să ne temem de ceea ce nu cunoaștem. În plus, societatea românească este în mod tradițional una conservatoare. Așa fiind, chiar și în spațiul secular ceea ce se știe în mod curent despre feminism este mai degrabă prin prisma expresiilor sale extreme (gen Pu**y Riot) sau a rădăcinilor marxiste ale mișcării. Mai grav este însă că multe femei creștine par să fie captive sindromului Stockholm – care descrie fenomenul straniu prin care ostaticii se îndrăgostesc de gardienii lor. În acest caz specific, femeile care sunt victime ale sistemului patriarhal devin apărătoare ale opresiunii care le dezumanizează și le transformă în membre de mâna a doua în societate și în biserică. Iar argumentul suprem ale femeilor credincioase este că, zice-se, acesta ar fi planul lui Dumnezeu, din veșnicii.
Acest argument este sursa unui întreg complex de nedreptăți în lumea actuală. Așa cum bine spunea fostul președinte american Jimmy Carter într-un articol recent: „În formele ei cele mai dezgustătoare, ideea că femeile trebuie să se supună dorințelor bărbaților justifică sclavia, violența, prostituția forțată, mutilarea genitală, precum și legi care omit caracterul penal al violului.” Tocmai de aceea, Grupul Bătrânilor, din care Carter face parte, a afirmat nu demult: „Justificarea discriminării împotriva femeilor și a fetelor pe baza religiei sau a tradiției, ca și când aceasta ar fi prescrisă de Autoritatea Supremă, este inacceptabilă.” Așa cum spunea Sarah Bessey, autoarea cărții Jesus Feminist, „patriarhia nu este visul lui Dumnezeu pentru umanitate”.
În lumea evanghelică, mai ales în spațiul american, se confruntă două modele cu privire la relațiile de gen: complementarismul și egalitarismul. Trebuie să spun, dintru început, că cele două etichete sunt înșelătoare, nu neapărat prin intenție, ci mai degrabă din pricina superficialității cu care este tratată rigoarea intelectuală în această tradiție eclesială în ansamblul ei, și mai ales pe tărâm american. De aceea eu refuz să mă identific cu una sau cu cealaltă, deși, ca să fiu sincer până la capăt – și de ce n-aș fi? și așa nu mai am nimic de pierdut – dacă aș fi silit să aleg una dintre ele, aceea cu siguranță n-ar fi eticheta complementaristă. De ce sunt acești termeni inadecvați? Pentru că orice om normal va recunoaște că bărbații și femeile nu sunt ființe identice, ci complementare: sub raport genetic, anatomic, psihologic etc.; și că ei/ele sunt, de asemenea, egali/egale în valoare și demnitate, ca ființe care poartă, împreună și separat, chipul lui Dumnezeu. Diferența dintre ele este în altă parte, și are de-a face cu ideologiile care le inspiră.
Complementarismul promovează un model ierarhic al lumii, al bisericii și al familiei – Dumnezeu, bărbatul, femeia, copiii – conform faimoasei ilustrații a umbreluțelor creată de Bill Gothard, care continuă să facă valuri în ciuda faptului că autorul ei a fost dovedit ca vinovat de abuzuri sexuale. Perspectiva este una strict ontologică. Ideologia complementaristă forțează exegeza textului biblic legat de căderea lui Adam, din Genesa 2, încercând să argumenteze că ierarhia în cuplu și statutul subordonat al femeii sunt parte a planului etern al lui Dumnezeu, nu efecte al căderii. Cu alte cuvinte, ele ar fi o binecuvântare, nu un blestem. Implicațiile unui asemenea aranjament domestic sunt copleșitoare. Potrivit acestui model, demnitatea femeii este legată de statutul ei (subordonat) de soție și mamă. Nu este de mirare că adepții (și adeptele) ierarhiei familiale reduc rolul femeii la grija ei pentru cratiță și pelinci, îndemnând-o să nu se tot plângă de lipsa de sens a acestor rutine, ci să o poarte ca pe o medalie. Ușor de spus (de către bărbați), nu-i așa?
Complementarismul nu are prea multe de oferit femeii necăsătorite, divorțate, văduve sau fără copii. O asemenea înțelegere a rostului lumii nu lasă prea mult loc nici pentru femeia de carieră, care este acuzată de faptul că pune propria împlinire, profesională sau de alt gen, deasupra responsabilității ei pentru soț și copii. Desigur, atunci când bărbatul face lucrul acesta, el este total îndrituit la așa ceva, căci, zice-se, așa a voit Dumnezeu să fie. Este atunci o surpriză să aflăm că, după unii complementariști Dumnezeu ar fi bărbat? Dacă este așa, încep să mă întreb cum ar arăta o lume în care Dumnezeu este femeie. Sincer să fiu, cred că mi-ar plăcea mai mult decât lumea unui Dumnezeu misogin.
Una dintre consecințele acestei perspective este ideea ca rolurile de gen sunt prescrise, „de la Dumnezeu citire” și imuabile – bărbatul este chemat să fie cap, șef (stăpân?), iar femeia are menirea de a fi subordonată, supusă, la locul ei (de jos). Același aranjament ierarhic ar fi, după complementarieni, idealul prescris de Dumnezeu în biserică, ba chiar și în societate.
Egalitarismul este poziția adoptată de evanghelicii înclinați mai spre stânga evantaiului teologic, cei numiți, cu dispreț, „progresiști” de către conservatorii (sau mai degrabă „reacționarii”?) complementariști. Potrivit acestei concepții, ierarhia domestică este rezultatul căderii și eliminarea ei este parte a răscumpărării dobândite prin jertfa lui Cristos. Mai mult, după unii egalitariști, orice formă de ierarhie – socială, eclesială, familială, fie ea și benevolentă, este un blestem și rezultat al stricării lumii. Prin crucea lui Cristos și în numele acesteia, omul are șansa de a participa alături de Dumnezeu la efortul de a restaura lumea conform planului inițial al lui Dumnezeu.
Ideologia egalitară are și ea riscurile ei. Dorința de a elimina efectele opresive ale ierarhiilor mi se pare legitimă. Dusă însă la extrem, ea riscă să oblitereze distincția, esențială din punct de vedere teologic, între Creator și creație, și de asemenea să conducă la relativism. Ea face, de asemenea imposibilă o ierarhizare a competențelor. Abordarea mai consecvent cristologică a acestei dispute, sugerată mai sus, ar putea aduce mai mult echilibru și ar putea preveni excesele ideologice implicite ale fiecăreia dintre aceste poziții.
Patriarhalismul – modelul unei lumi dominate de bărbați și devenită astfel o lume misogină, este, din fericire, nu starea normală, ci rezultatul trist al neascultării lui Adam. Este o lume a nedreptății, în care femeia poartă mereu o povară dublă față de bărbați, o lume a violenței sexuale și domestice, o lume în care la muncă egală femeia este aproape întotdeauna plătită mai puțin.
Despre „puritate”, versiunea patriarhală
În spațiul religios, fie el eclesial sau para eclesial, acest mod de organizare a lumii a dat naștere unei aberații fără egal care poartă numele pervers de „cultura purității”. Se poate ca unii dintre cititorii acestui text să fi citit cartea lui Joshua Harris Adio amoruri? și să fi auzit despre felul în care, nu demult, autorul s-a dezis de ideile promovate în acea carte, vândută in America în milioane de exemplare și care a dat naștere în acel context la o adevărată isterie a „purității” (alături de o multitudine de mărfuri asociate – inele, tricouri, baluri, legăminte ale „purității” – o piață de milioane de dolari; căci vorbim de America, unde și religia este pe bani).
Despre ce este vorba de fapt? În contextul acestei mișcări, „puritatea” nu se referă conceptul biblic de curăție a vieții, în toate aspectele ei; și cu atât mai puțin la cel de sfințenie, de punere deoparte pentru Dumnezeu. Această „cultură a purității”, are un sens explicit sexual, și se referă strict la virginitate; mai precis, la virginitatea fetelor (aceea a băieților se pare că nu prea contează – ei oricum nu au nici un himen de protejat ca să rămână intact). În cest context, fetele sunt încurajate să facă un legământ de puritate, potrivit căruia își vor păstra virginitatea genitală până la căsătorie. În realitate era vorba de un efort de excizare, până la căsătorie, a identității de gen a fetelor, oricare ai fi fost manifestările acesteia, nu doar a celor de natură sexuală. Desigur, așteptarea – absolut aberantă – era ca după nuntă aceleași fete să se transforme, peste noapte, din ființe asexuate placide, în adevărate tigrese în patul conjugal.
Există aici, de asemenea, în mod implicit o anume expresie a „teologiei prosperității”, căci promisiunea era că răsplata inevitabilă a păstrării de către fete a virginității avea să fie, metaforic vorbind, un cavaler pe cal alb, o căsnicie împlinitoare și o sexualitate debordantă.
Mai mult, fetele erau făcute responsabile de protejarea „purității” băieților, care, în calitatea lor de ființe slabe de înger, puteau fi atrași cu ușurință în ispită de imaginea vreunei forme feminine mai atrăgătoare. Rezultatul final este unul năucitor. Sexualitatea, respectiv mutilarea acesteia, devine o obsesie permanentă pentru adepții acestei mișcări. Femeia este redusă la imaginea de ispită diabolică (în esență, aceea de prostituată), iar bărbatul este transformat într-o ființă caricaturală, un fel de fiară aflată permanent în călduri, și incapabil de a se controla, motiv pentru care femeile ar trebui să-i protejeze de animalul din ei. Iar dacă acest efort nu dădea roade, ghici cine era vinovatul (sau mai degrabă vinovata)? Să nu ne mirăm, deci, că această modă americană a sfârșit lamentabil, ca mai toate celelalte dinaintea ei (vă mai amintiți de Promise Keepers, de WWJD, de rugăciunea lui Iabeț?). Problema este că părem a nu învăța nimic din toate aceste experimente religioase ratate.
Totuși, m-ați putea întreba, oare critica adusă acestei mișcări (în mod pervers numită cultură a „purității”) nu ar putea deveni, la un moment dat, un mod la fel de pervers de promovare a relativismul moral și a promiscuității sexuale? Teoretic vorbind, lucrul acesta este posibil, dar nu cred ca este așa în mod necesar. Cât despre modul în care puritatea – ca îndepărtare de necurăție, sub toate formele ei, dar mai ales sfințenia – înțeleasă ca viață trăită înaintea lui Dumnezeu, ar putea fi cultivate în viețile tinerilor, și ale noastre ale tuturor, acesta este un subiect mult prea complex pentru a merita să fie tratat în fugă, într-un colț de articol. Rămâne, deci, pentru altă dată.
Expresii neaoșe
Dar ce legătură au toate acestea – complementarismul vs. egalitarismul; „cultura purității” etc. – cu noi aici în România? Dați-mi voie să vă explic. Contextul evanghelic românesc este puternic influențat de tot ceea ce se întâmplă în spațiul evanghelic american. Și aceasta, de cele mai multe ori, chiar dacă nu întotdeauna, cu cele mai sincere și nobile intenții. Dar explicația de bază a acestei influențe nu are de-a face nicidecum cu dinamismul spiritual al acelui spațiu eclesial – de altfel îndoielnică, mai ales acum în era Trump – ci mai degrabă cu atotputernicul dolar. Ca să dau doar două exemple, acest mecanism economic explică, între altele, faptul că, în ciuda relativei lor irelevanțe culturale, cărțile autorilor americani domină piața editorială românească. Tot de acolo provin fondurile financiare care susțin școlile teologice evanghelice de la noi; cu un preț, desigur. Și aici se aplică, vorba lui Wurmbrand, „regula de aur – cine are aurul, face regulile”.
Așa fiind, credeți că este o simplă coincidență faptul că evanghelismul românesc este dominat de un complementarism rigid și intolerant, care încearcă să reducă la tăcere orice sensibilități feministe, atât ale femeilor, cât și ale bărbaților, exact ca și în evanghelismul american? Sau că structurile ierarhice care domină bisericile noastre pot fi explicate doar pe baza conservatorismului patriarhal din societatea românească tradițională ori a misoginismului eclesial ortodox care are rădăcini în dualismul neoplatonic? Eu zic să vă mai gândiți.
Unul dintre vehiculele principale în promovarea în context românesc a unui complementarism agresiv, care, e drept, s-a pliat perfect peste patriarhalismul și dualismul ontologic tradițional din bisericile noastre, o reprezintă organizațiile evanghelice occidentale implicate în România încă din anii 70 ai secolului trecut. Ele sunt cele care au promovat ideea că, zice-se, potrivit Bibliei, rolul „înalt” al femeii este aproape exclusiv în spațiul domestic și că ele ar trebui să fie supuse bărbaților și mulțumite de acest statut. Dacă vă îndoiți, citiți revistele noastre evanghelice pentru femei. Mă întreb uneori, de ce ar trebui să fie femeile noastre așa de bucuroase? Oare se putea să fie și mai rău? Sigur, se putea, așa cum știe foarte bine orice optimist. Dacă Dumnezeu le-ar fi pedepsit (căci, evident, după unele teologii, asta este oricum preocuparea lui principală) dând lumea pe mâna lor ar fi fost vai și-amar de capul lor.
Prin contrast, aceleași organizații ne-au învățat că rolul „biblic” al bărbatului este să fie șef. Peste tot. Din fericire nu avem reviste evanghelice pentru bărbați, care să ne învețe să fim mulțumiți cu asta, oricât de greu ne-ar fi. Dar cred că, spre deosebire de femei, noi nu prea avem nevoie. Ne descurcăm și singuri. Oricum, e clar, povară grea i-a căzut bărbatului la împărțeală. Mă întreb, dacă Adam nu mușca din… piersică, ce s-ar fi ales de el, săracul? Mă tem ca ar fi fost promovat la „munca de jos”: schimbatul pelincilor, curățatul toaletei, spălarea vaselor și alte asemenea munci „nobile”. Ferească Dumnezeu!
Cu siguranță că nu promovarea acestor „sublime” învățături a fost obiectivul principal al organizațiilor de care vorbeam mai sus. În virtutea caracterului universal al Bisericii lui Cristos, misionarii occidentali, cărora eu însumi le datorez enorm de mult din ceea ce sunt astăzi, au venit aici pentru a ne da o mână de ajutor: în cunoașterea aprofundată a Scripturilor – fie ea și într-o formă care nu era radical diferită de fundamentalismul nostru neaoș; în ucenicie – chiar dacă uneori ceea ce propuneau ei erau abordări mai degrabă mecanice, de tip franciză legate de formarea spirituală; în mărturia creștină – chiar și cu riscul de a cădea uneori în prozelitism; și în multe altele. Destule dintre roadele acestei slujiri sunt demne de respect si apreciere. Dar cu siguranță nu toate. Cu cele mai bune intenții, și adesea în mod inconștient, prietenii noștri din vest au adus cu ei, alături de evanghelie, o mulțime de „bagaje” culturale care au făcut mai mult rău decât bine. Desigur, vina este nu doar a lor, că le-au adus, ci și a noastră, că le-am acceptat, din lipsă de discernământ și maturitate.
Privind spre viitor
Înainte de a încheia, trebuie să mă opresc puțin pentru a face un act de dreptate. Trebuie să recunosc deschis, și cu bucurie, faptul că în ciuda spiritului strict ierarhic și patriarhal, ba chiar misogin, care domină sub raport instituțional comunitățile noastre eclesiale, există deja în jurul nostru o minoritate creștină inteligentă și articulată care a depășit această polaritate și care explorează în mod curajos, în lumina sensibilităților feministe amintite mai sus, un alt tip de relații între bărbați și femei – privite mai degrabă ca parteneriate între egali, în care rolurile de gen nu sunt considerate ca fiind prescrise „de sus”, ci sunt negociate în permanență, în funcție de înzestrările fiecăruia și de schimbările rapide ale contextului în care trăim. În acestea, și aceștia, îmi pun eu speranța, dacă este ca evanghelicii să aibă vreun viitor în context românesc.
După toate cele discutate mai sus, ar merita să ne întrebăm cum am putea ajunge la o abordare mai matură și mai nuanțată a relațiilor de gen, pe care le discutăm aici. Iată mai jos câteva sugestii generale, care s-ar putea aplica la fel de bine oricărui alt subiect disputat.
punctul de pornire ar trebui să fie conștientizarea propriilor noastre orbiri și prejudecăți, căci, vorba cuiva, „orice punct de vedere este doar o vedere dintr-un punct”;
al doilea pas ar putea fi deschiderea către alte perspective decât a noastră – audiate et altera pars, spuneau latinii: către cea egalitaristă, dacă suntem complementariști, ori către cea feministă, dacă suntem bărbați etc.;
pentru că suntem creștini, și Scriptura este sursa noastră principală pentru înțelegerea realității, ar trebui să ne întrebăm dacă inclinația noastră de a privi Biblia ca pe un rețetar menit sa dea răspuns la TOATE întrebările noastre este una legitimă;
apoi ar trebui să ne punem întrebarea dacă modul nostru foarte individualist de a interpreta Scriptura nu este influențat mai degrabă de raționalismul modernității decât de gândirea biblică, și dacă este așa, poate ar trebui să aruncăm din când în când o privire la felul în care au înțeles Biblia Părinții Bisericii, scolasticii, reformatorii sau liderii marilor treziri (acesta este sensul primar al conceptului de „tradiție”); și, last but not least,
ar merita, poate, să ascultăm ce au de spus despre aceste lucruri și diverse surse extra biblice, precum arta, filosofia, știința și altele asemenea.
Vine o vreme, și cred că acum a și venit, când trebuie să ne uităm în urmă și să alegem ce anume din toate acestea este valoros și trebuie păstrat, ba chiar îmbogățit și dus mai departe; precum și care sunt lucrurile noi cu care ar trebui să ne înzestrăm. Criteriul esențial, sugerez eu, ar trebui să fie măsura în care acestea reflectă principiile împărăției lui Dumnezeu, acelea despre care ne-a vorbit Cristos în predica de pe munte. Pe celelalte oricum le va mistui în ziua judecății focul care va pune la probă slujirea oricărui om. Fie să auzim atunci, fiecare dintre noi, chemarea Domnului: „Vino, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” Așa să ne ajute Dumnezeu!
(Adaug mai jos, pentru cei interesați, întreg textul in format PDF.)
Nu cred că există astăzi în mediile creștine, mai ales în cele evanghelice, o temă mai controversată decât aceea legată de locul femeii în biserică și în societate. Poate cu excepția homosexualității; iar între cele două teme există o legătură, care însă nu face obiectul acestor rânduri.
Cea mai mare parte a istoriei umane, din cele mai vechi timpuri pentru care avem dovezi documentare și până astăzi, a stat sub semnul patriarhatului. Lumea în care trăim a fost mereu o lume a bărbaților – una construită de bărbați, pentru bărbați, în care femeile și copiii își găsesc locul doar în calitatea lor de ființe necesare, dar în mod inevitabil secundare, auxiliare, de suport, în raport cu bărbații. Foarte probabil că cei care sunt familiari cu textul biblic se vor gândi imediat la afirmația din Genesa 2:18, „am să-i fac [bărbatului Adam] un ajutor potrivit”. Iar ajutorul, se știe, este secundar în raport cu cel ajutat. Totuși, niciunui bărbat nu pare să-i treacă prin minte faptul că afirmația din text ar putea însemna și că, fără femeie, bărbatul este un neajutorat. Și că, deci, după ce s-a jucat puțin cu prototipul, Creatorul și-a spus îngândurat în barbă: „Cred că pot să fac ceva și mai bun.” Și a creat femeia. Iar din reacția lui Adam la vederea Evei putem trage concluzia că și el a fost de acord că rezultatul era unul foarte bun. Nu vi se pare interesant că o asemenea interpretare nu a captivat niciodată imaginația lumii teologice, una prin excelență a bărbaților? Dincolo de glumă, expresia evreiască ce descrie în textul scriptural rolul femeii, ezer kenegdo, înseamnă de fapt „cea care i se potrivește” și aceasta nu implică nicidecum ideea vreunei ierarhii, fie ea ontologică sau funcțională. Aceasta apare ulterior, ca rezultat al căderii, din pricina căreia a fost necesară jertfa lui Isus Cristos.
Pentru orice credincios autentic, ceea ce spune textul Scripturii este important și normativ. Ceea ce complică însă lucrurile este faptul că Biblia este o scriere veche, de a cărei elaborare, ea însăși fiind rezultatul unui proces complicat, ne despart câteva mii de ani, iar diversele cărți care o compun reflectă culturi radical diferite de cele contemporane. De aceea înțelegerea unor asemenea texte este complex și presupune o formare intelectuală specifică, dar și un anume nivel de maturitate, precum și o carismă specială, aceea a didaskaliei. Tocmai de aceea a lăsat Dumnezeu ca doar unii dintre noi să fie învățători. Oricât de puțin ne-ar plăcea lucrul acesta, învățătura despre „preoția universală”, la care noi ținem atât de mult, nu presupune nicidecum faptul că oricare dintre noi este îndrituit să-i învețe cu autoritate pe alții.
Așa fiind, haideți să abordăm lucrurile cu o oarecare modestie teologică, oricât de greu ni s-ar părea asta, și să ne aplecăm în cele ce urmează asupra câtorva chestiuni care ar trebui să influențeze interpretarea textelor biblice relevante cu privire la locul femeii în societate și în comunitățile de credință.
Mai întâi, este evident că lumea în care au fost scrise cărțile adunate mai târziu în canonul Bibliei a fost una dominată de bărbați, în care statutul femeii a fost de cele mai multe ori unul subordonat, iar uneori chiar subuman. Unii dintre cei vechi chiar s-au îndoit că femeia ar avea suflet, iar Toma de Aquino se întreba dacă nu cumva femeia este rezultatul unui defect al materialului genetic, și, ca urmare, doar un produs imperfect, în raport cu bărbatul, care ar fi prototipul ideal. V-ați întrebat vreodată cum este posibil ca toți cei circa 40 de autori ai cărților Bibliei să fi fost bărbați? Cu posibila excepție a Cântării cântărilor (o carte scrisă în mod explicit din perspectiva unei femei), care și aceea a fost acceptată în canonul iudaic după nesfârșite dezbateri, poate și fiindcă a fost atribuită unui bărbat, Solomon. Ca să nu mai vorbim de natura ei explicit sexuală (considerată a fi prea mundană pentru o carte „sfântă”). Dar și pentru aceasta au găsit rabinii o soluție, erotismul ei fiind ocultat de o interpretare exclusiv alegorică, uneori de un penibil desăvârșit.
În antichitate, femeia era esențialmente proprietatea bărbatului, care putea face cu ea ce poftea, așa cum făcea cu celelalte posesiuni ale sale. Tocmai de aceea proprietatea era moștenită pe linie bărbătească, femeile nu prea contând în această chestiune. În ciuda unor rare excepții, acesta a fost și statutul femeii israelite, pe tot parcursul Vechiului Testament. Dimensiune economică a „familiei tradiționale” așa cum este ea prezentată în textul biblic este complet ignorată de cei mai mulți cititori contemporani ai Bibliei. Legea lui Moise a încercat să stabilească anumite limite puterii discreționare a bărbaților, așa cum au încercat să facă, într-o oarecare măsură, și alte sisteme legale din perioada aceea (precum Codul lui Hammurabi). Dar echilibrul a rămas în permanență și în mod decisiv în favoarea bărbaților.
Mai mult, putem spune că Dumnezeu însuși, fără neapărat a binecuvânta acest sistem patriarhal, s-a adaptat acestuia, în procesul de maturizare spirituală a poporului său. Isus recunoaște acest lucru atunci când afirmă că legile veterotestamentare legate de divorț, care îi favorizau în mod explicit pe bărbați, au fost date „din pricina împietririi inimii lor”, nu pentru că aceasta ar fi fost intenția originară a Domnului. Eu numesc acest principiu „condescendența lui Dumnezeu” (Gregory Boyd preferă să-i spună „principiul acomodării”) și el este probabil cel mai neglijat aspect privitor la înțelegerea naturii revelației în hermeneutica evanghelică.
Principiul respectiv explică, fără însă a justifica ori a sanctifica sub raport dogmatic, motivul pentru care toți cei doisprezece apostoli ai lui Isus au fost bărbați. Ce facem însă cu situația femeii apostol menționată de Pavel în Romani 16:7? Unii copiști ori comentatori zeloși, au fost de-a dreptul oripilați de ideea că o femeie (ființa aceea care devine periodic „necurată”, ca urmare a felului straniu în care a creat-o Dumnezeu) ar putea fi apostol al Domnului. Ca urmare, au transformat-o, literalmente „din condei”, pe Iunia în Iunius, un bărbat. Aici este evident că avem de-a face cu un caz de misoginism teologic.
În acest context, este ușor de înțeles de ce, în ciuda modului special în care Cristos s-a raportat la femei pe parcursul întregii lui vieți pământești, dar mai ales după înviere, creștinismul primar a devenit foarte rapid, în special după secolul al patrulea, și nu doar din pricina frustrărilor de natură sexuală ale lui Augustin, un spațiu dominat de bărbați, așa cum era și ansamblul societății în perioada aceea. Tocmai de aceea, așa cum explică Elisabeth Schüssler Fiorenza, poate cea mai importantă teoloagă feministă (a propos, originară din România), procesul de patriarhalizare a bisericii vechi a fost nu doar inevitabil ci chiar necesar pentru supraviețuirea creștinismului în acel context.
Și cu aceasta ajungem, în mod inevitabil, la chestiunea absolut explozivă a accesului femeilor la slujirea eclesială consacrată. Ea este o nucă atât de tare încât, după ultimele informații primite de la Vatican, se pare că l-a biruit chiar și pe bunul papă Francisc. Fenomenul nu este deloc dificil de explicat. Așa cum argumentează Fiorenza, într-o lume preponderent patriarhală și misogină, eliminarea femeilor din slujirea eclesială și marginalizarea lor într-o biserică devenită patriarhală a fost o mai degrabă o necesitate istorică, dacă nu chiar o strategie de supraviețuire. Aceasta însă este o explicație logică, nicidecum o justificare legitimă.
Hermeneutica este una dintre pasiunile mele, și o disciplină pe care am predat-o pentru mulți ani de zile în diverse școli teologice, nu doar în România. Unul dintre principiile importante ale acestei discipline în expresia ei teologică are de-a face cu chestiunea precedentului istoric. Potrivit acestui principiu, o interpretare biblică pentru care nu putem găsi precedent în istoria bisericii ar trebui privită cu cea mai mare suspiciune. Biserica fiind esențialmente o comunitate hermeneutică, orice interpret de bun simț al Bibliei va încerca să valideze concluziile propriei exegeze atât în plan diacronic – în decursul istoriei, cât și sincronic – în diversele comunități eclesiale care există în prezent în lume. Din păcate, lucrul acesta se întâmplă rareori în lumea evanghelică, și este unul dintre motivele pentru care ne confruntăm cu atâtea interpretări stranii în comunitățile noastre.
Ei bine, până în urmă cu 10-15 ani, răspunsul meu la întrebarea dacă femeile ar putea fi consacrate formal pentru slujirea eclesială (ca preoți/pastori, ba chiar episcopi, cu dreptul deplin de a oficia sacramentele) ar fi fost în mod fundamental unul negativ. Aparenta absență a unor precedente biblice și istorice concludente mă făceau să am rezerve serioase cu privire la această opțiune, care este deja un loc comun și o opțiune naturală în cele mai multe biserici protestante magisteriale (anglicane, metodiste, luterane, reformate), dar și în unele biserici evanghelice și carismatice (desigur, dintre acestea din urmă, nu în România).
Pentru unii dintre prietenii mei, alături de dilema de mai sus, există și problema asociată a legitimității deciziei ca femeile să poată da învățătură în biserică, inclusiv unor bărbați, nu doar copiilor, în Școala duminicală, dată fiind prezența în epistolele lui Pavel a unor texte care aparent interzic în mod explicit acest lucru (vezi, de exemplu, 1 Tim. 2:12: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.”). Pentru mine însă aceasta nu mai este demult o problemă, deoarece am înțeles, în urma propriilor cercetări exegetice, și pe baza unei analize atente a contextului originar, că interdicțiile respective au de-a face cu situații circumstanțiale locale și nu pot fi impuse ca norme transculturale absolute. La fel este cazul cu alte recomandări neotestamentare precum obiceiul „sărutării sfinte” sau cu cutuma acoperirii femeilor, care aveau de-a face cu contexte și situații specifice, din motive strict circumstanțiale.
Desigur, acest argument este contestat de unii exegeți, mai ales dintre cei care favorizează o lectură literalistă a textului biblic. Din perspectivă hermeneutică însă, literalismul este de departe cea mai proastă opțiune posibilă în interpretarea oricărui tip de text și cu atât mai mult a unuia de natură religioasă, dat fiind că despre Dumnezeu, care dincolo de dimensiunea palpabilă a existenței noastre, nu putem vorbi decât în mod metaforic. Iată un alt motiv, esențial, pentru care a fost necesară întruparea fiului lui Dumnezeu. De aceea, interpretarea literală a unui text sacru este o imposibilitate, dată fiind prezența in text a figurilor de stil. Altfel, faptul că, potrivit Bibliei, ființa supremă este Tatăl nostru ar putea însemna că Dumnezeu este bărbat (ceea ce este deja o enormă erezie, dar veți fi uimiți să aflați că potrivit unor exegeți conservatori Sfânta Treime este de gen masculin!?!). Ba mai mult, asta ar presupune, într-o interpretare literalistă, că Bărbatul divin a avut o relație intimă cu soția lui (cum nu știați că Dumnezeu are soție? voi nu vă uitați la serialul Lucifer?). Ca urmare, ea a rămas însărcinată și i-a născut un fiu (evident, nu o fiică – asta ar fi fost o veritabilă catastrofă, nu-i așa?), ceea ce a făcut ca Dumnezeu să devină tată. Vi se pare absurd? Da, așa și este. La fel ca oricare altă interpretare literalistă a Bibliei. Exact acesta este motivul pentru care, de exemplu, musulmanii, crispați în literalismul lor coranic, nu cred că Isus este fiul lui Dumnezeu (ceea ce pentru ei ar implica politeism).
Într-un comentariu postat astăzi pe Facebook, domnul Teodor Baconschi, unul dintre intelectualii români pe care îi prețuiesc cel mai mult, spunea următoarele, cu privire la actualele orientări politice ale intelectualilor români.
Care sunt principalele direcții ale intelectualității românești?
a) național-comuniști (Securitatea ”bună”, ”patriotică”) b) liberali clasici, pro-europeni c) conservatori clasici, pro-occidentali, critici ai exceselor PC (political correctness) d) naționaliști ortodocși (tente neo-legionare, potențial putiniste, anti-occidentali) e) globaliști pro-economie digitală, tehnocrați. f) stânga radicală, militant ateistă, anticlericală, pro-LGBT
Cel mai puțin sprijin politico-mediatic îl au cei din categoria în care mă înscriu (c). Și tocmai acest fapt înclină balanța în favoarea opțiunilor anti-occidentale, pentru că grupările a) și d) sunt mai numeroase, pe când grupările c), e) și f) sunt ireconciliabil divizate ideologic.
Dacă situația se menține, România se îndepărtează încet și sigur de Occident.
Iată mai jos și răspunsul meu.
Stimate Domnule Baconschi,
Eu nu mă încadrez în niciuna dintre categoriile de mai sus, de altfel foarte bine definite de dvs.
Eu sunt mai degrabă adeptul social-liberalismului, o poziție aproape nereprezentată în spațiul intelectual și politic romanesc. Deși apreciez unele dintre valorile conservatorismului, sunt în mod aproape visceral alergic la paseismul conservator.
Sunt rezervat și față de liberalismul clasic, pe care îl consider o ideologie a egoismului și o formă de idolatrizare a pieței (așa-zis libere) și a profitului.
Detest naționalismul (mai ales pe cel filetist), pe care îl socotesc aproape o boală mentală, dar consider că patriotismul este o expresie a normalității (deși nu pot spune că sunt „mândru că sunt roman” – în vremurile astea nu prea cred că am prea multe motive, și, nefiind conservator, nu mă satisface sa mă uit pentru asta doar în trecut). Cred, de asemenea, că statul național este un proiect iluminist profund viciat de această ideologie raționalistă.
Eu sunt pro-occidental și pro-european, și, trebuie să adaug, precum conservatorii, apreciez valorile Răsăritului (în definitiv am făcut un doctorat în eclesiologie ortodoxă, și această interacțiune m-a condus la anglicanism), dar sunt extrem de critic față de multele slăbiciuni orientale (așa cum nu prea reușesc a fi naționaliștii și cei mai mulți conservatori).
În egală măsură, sunt un creștin ecumenic, și detest sectarismul și intoleranța, sub toate formele ei (inter-creștină sau inter-religioasă). Definesc ecumenismul nu în sensul efortului de refacere a unității instituționale a Bisericii, ci, în spiritul teologiei Părintelui Stăniloae, ca pe un ecumenism al Spiritului, în care se regăsesc toți cei care-l recunosc pe Cristos ca Domn și Dumnezeu.
Sunt, de asemenea, un susținător fervent al unei Europe unite și federale, așa cum a fost conceput ea de Părinții Fondatori – pe principii profund creștine sociale și liberale), deși sunt conștient de faptul că, mai ales sub influența lui Giscard d’Estaing, UE a devenit un monstru birocratic și din ce în ce mai puțin democratic. Aceasta însă nu mă face sa abandonez proiectul Europei Unite, așa cum au făcut englezii, din lașitate, din prostie, și ca urmare a unor calcule meschine, ci militez pentru revizuirea din temelii a proiectului european și pentru revenirea la principiile de la început (iată cî în asta sunt și eu puțin conservator 🙂 ).
De asemenea, sunt oripilat de atitudinea de respingere, dacă nu chiar de ură (xenofobie) față de migranți, și chiar față de refugiați (există, evident, o deosebire între cele doua concepte), așa cum este manifestată ea de naționaliști și de mai toți conservatorii. Socotesc că aceasta atitudine nu are nicio legătură cu Evanghelia iubirii a lui Isus Cristos, deși înțeleg foarte bine faptul că statele au datoria de a manageria cu înțelepciune, dar și cu compasiune, aceste procese.
Nu sunt anti-LGBT, nici pro. Și, mai ales, deși sunt heterosexual, și socotesc că aceasta este normalitatea în lumea noastră, așa cum a fost ea creată de Dumnezeu, nu sunt homofob și detest homofobia, care este aproape intrinsecă pozițiilor naționaliste și conservatoare (de aceea mă opun cu fermitate manipulărilor coordinate de așa-numita Coaliție pentru Familie, care ar trebui să se numească, mai degrabă, Coaliția pentru Homofobie). Eu cred în libertate (a tuturor, nu doar a celor hetero). Eu nu cred nici în patriarhalism și nici în misoginie. Dar într-o lume a bărbaților, făcută pentru bărbați, pentru motive de echilibru, sunt un teolog feminist, deși detest marxismul, în care am crezut cândva, dar nu am nici obsesii anti-marxiste, ca majoritatea conservatorilor și liberalilor.
Pentru același motiv nu sunt nici anti political correctness (PC – o alta obsesie conservatoare, cred eu – și nu e de mirare, căci PC este o formă de contestare a status-quo-ului, atât de drag conservatorilor), decât atunci când aceasta devine excesiva, ceea ce, trebuie să recunosc, se întâmpla de foarte multe ori – dar nu este în mod intrinsec așa, dar aceasta se întâmplă în mod inevitabil cu tot ceea ce înseamnă reacție. Cred însă că într-o lume profund nedreaptă și inegală, atenția fata de sensibilitățile minorităților de orice gen este o forma fundamentala de omenie. Poate că, fiind toata viată mea parte a tot felul de minorități, am capacitatea de a vedea ceea ce un majoritar nu va vedea niciodată, decât daca are o neobișnuită dotare empatică.
Cu toate cele de mai sus, Domnule Baconschi, îmi declar încă odată în mod public prețuirea pentru Dvs. ca intelectual creștin.
Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.
Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.
În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.
Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.
Haideți, fraților, o întrebare, o remarcă, o replică!
Mergem acasă nesatisfăcuți. Înseamnă că fie n-am priceput nimic, fie că am fost foarte clari, ceea ce mă îndoiesc… Te rog!
(O interlocutoare din sală)Vă întreb în legătură cu această toleranță de care vorbiți, cu privire la islam. Dacă toții creștinii au politica iertării și-a iubirii, asta nu ar putea fi ceva de care să profite islamismul în politica sa expansionistă?
Da, da! Întrebarea este absolut legitimă și este, de fapt, complexă. De fapt, aș putea-o traduce în termenii următori: ceea ce Cristos ne-a propovăduit în „Predica de pe munte” poate fi sursa unei teologii politice? Atunci când America este lovită, așa cum a fost lovită la 9/11, ar trebui ea să le ofere teroriștilor încă vreo două turnuri, eventual Sears Tower sau mai știu eu ce altceva? Cu siguranță că nu la asta se gândea Cristos! Cu siguranță că nu la asta! Într-un fel operează principiile eticii în relațiile dintre indivizi, dintre persoane umane și altfel operează ele la nivelul comunităților și la nivelul entităților naționale. Lucrurile sunt, în mod evident, mult mai complexe, la acel nivel. Nu putem transfera mecanic principiile de la un nivel la celălalt. Trebuie să operăm cu nuanțe. Teologia politică nu este specialitatea mea și nu intenționez să intru în detalii, într-un domeniu în care nu mă simt competent, dar în același timp, oricât de diferite ar fi principiile cu care operăm la nivelul relațiilor între state sau între comunități, nu cred că militarismul, că agresivitatea, că acceptarea cu seninătate a ideii de „victime colaterale”, când este vorba de oameni absolut nevinovați, cu zecile și sutele, este acceptabilă din perspectiva Împărăției, a valorilor Împărăției, a „Predicii de pe munte”, în sensul ei aplicat la comunitate, dar cred că adevărurile „Predicii de pe munte” pot fi aplicate în mod direct la relația dintre indivizi. Eu nu prea cred în predici, dar dați-mi voie să predic puțin în seara asta și să vă spun: haideți să încercăm să ne analizăm atitudinile! Ce anume se întâmplă în noi înșine, ce anume se stârnește în inima noastră, atunci când auzim cuvântul „musulman”? Ce imagini se nasc în mintea voastră? 9/11, fanaticul care se aruncă în aer în piață, Osama bin Laden? Oare v-ar plăcea dacă credința creștină ar evoca în mintea unui necreștin, islamic sau nu, doar Holocaustul, pornografia, căci doar de așa-zis creștini au fost ele inventate, nu-i așa? Țările zise creștine (orice va fi însemnând asta – eu cred că doar oamenii pot fi creștini, nu și țările) sunt cele care au promovat cruciadele; într-un oraș zis creștin, condus de un mare reformator, Calvin, a fost ars pe rug Miguel Servet, pentru erezia de a nu crede în Sfânta Treime; țările pretins creștine au instituit inchiziția, intoleranța, ori antisemitismul. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 8”
Deci, la prezent! În mod cert, pentru unii de-aici, discuția asta începe să nu mai fie la locul ei …
Relevantă.
… pentru că, e clar, noi suntem orientați.
Da, da! Ce să facem? Avem un bai! Recunoaștem chestia asta, cel puțin.
Da. Suntem orientați, adică nu susținem dispensaționalismul și faptul că Israelul va juca acest rol important, la sfârșitul istoriei, inclusiv un rol politic și ca atare, ne detașăm puțin de povestea asta, de implicarea religioasă, în ce se întâmplă în conflictul de-acolo și poate reușim să fim puțin mai realiști sau mai obiectivi, cu privire la ceea ce se întâmplă faptic acolo.
Da! OK! Cineva poate respinge sau accepta povestea asta, dar ce se întâmplă faptic e ceva ce nu poate fi contestat, probabil.
Hai acum să povestim ceva despre ce se întâmplă faptic și care sunt influențele lucrurilor care se întâmplă concret acolo, căci până aici, sigur, poate că interesul discuției noastre ar fi fost pentru creștinii care au o perspectivă religioasă pro-Israel…
Sigur!
… dar dacă am demontat chestia asta, s-ar putea să nu mai aibă interes discuția. Totuși, ea cred că este de interes și aș vrea să ne spui care-ar fi influențele acestor fapte, care-au început în 1948, ce face Israelul, de fapt, care este scopul Israelului, ce se întâmplă acolo și ce influență are asta asupra lumii, asupra noastră, asupra viitorului.
Dați-mi voie să încep de la un punct, care nu-i direct legat de întrebarea ta, dar care s-ar putea să ne doară și sper să ne doară mai tare decât situația politică. La căderea Imperiului Otoman, la sfârșitul Primului Război Mondial, toată zona care aparținea Imperiului Otoman, inclusiv Israelul, Palestina, Siria, în toată zona aceea a răsăritului Mediteranei, inclusiv Asia Mică, existau circa 25% creștini. Vă puteți închipui acest lucru?! 25% creștini! Astăzi, sunt mai puțin de 4% în toată zona! În mai puțin de o sută de ani. Ce s-a întâmplat în această perioadă și ce se întâmplă astăzi, cu ajutorul dispensaționaliștilor americani, este că creștinii din spațiul în care s-a născut Biserica sunt încurajați să părăsească Israelul, locul în care s-a născut Cristos, ca să lase terenul liber sioniștilor, care persecută Biserica creștină cât pot, oriunde o prind la înghesuială, dar, în același timp, sunt foarte deschiși să ia banii creștinilor americani, căci doar banii n-au miros? Poate lucrul acesta ar trebui să ne doară! Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6”
Da, Dănuț are foarte multe date în spate, pe care noi nu le-avem, și poate, din prezentarea asta istorică, ar merita să mai spunem câteva lucruri… te rog pe tine să le spui!
Da! Te rog să întrebi!
Da! Te întreb: de exemplu, sigur, ai amintit de anul 1948, înființarea statului evreu, poate, ar merita să spunem cam cum s-a întâmplat chestia asta, pe scurt.
Da, da! Să spunem ceva despre mișcarea sionistă, care a preexistat acestui eveniment.
Da! Și ce s-a întâmplat, din punct de vedere politic, atunci? Cum a fost posibilă înființarea acestui stat care, în mod cert, a fost motorul acestui conflict care există actualmente și apoi, caresunt rațiunile din spatele tuturor acestor acțiuni evreiești, care își cere terenul înapoi? Bun! Noi, dac-ar fi să gândim după paradigma noastră strict creștină și numai după lectura Vechiului Testament, am zice: „Fraților, păi, ăla e terenul lor…
Sigur că da!
…și trebuie să și-l ia înapoi!”
Sigur! Cu orice preț!?!
… și ca atare …
Să facă cum au făcut cu canaaniții: să-i nimicească pe orice cale; căci „scopul scuză mijloacele”.
…musulmanii au venit acolo peste ei, le-au luat terenul și ei și-l iau înapoi. Asta ar fi rațiunea cea mai simplistă, banală, cu care se judecă și cu care de fapt, suntem formați, prin mass-media, îndeosebi. Deci haide să spunem ceva despre asta: cum a fost posibil să se înființeze statul evreu, când el nu exista, el dispăruse în anul 70AD și care sunt rațiunile din spatele acestei manevre politice care continuă și acum, cu tot ce spuneai despre epurarea musulmanilor și despre conflictele dintre statul evreu și statele musulmane dimprejur?
Ei bine, în acest punct, ne-ar fi fost de foarte, foarte mare folos să-l avem aici pe Dorin Dobrincu, așa că eu o să încerc să fac o chestie absolut amatoristă și să vă spun câteva lucruri pe care le știu. În mod evident, acesta este un popor straniu, unic în istorie. Nu sunt multe popoare care-au suferit atât de multe vicisitudini și care-au continuat să existe, să-și păstreze identitatea în istorie, în ciuda tuturor acestor vicisitudini. Este un popor cu o capacitate de adaptare incredibilă! După aproape douăzeci de secole de împrăștiere, conștienta lor de popor și nostalgia întoarcerii în Țara Promisă nu i-a părăsit niciodată. Această nostalgie a căpătat diverse forme, unele dintre ele religioase, și aș vrea să menționez aici hasidismul, care s-a născut pe teritoriul nostru, undeva, în nordul Bucovinei – Martin Buber, o mare personalitate a mișcării hasidice își are rădăcinile spirituale pe-aici, pe undeva. Este o mișcare mistică, de reînnoire, un fel de Oastea Domnului a iudeilor, care a păstrat aceste nostalgii, dacă vreți, într-o formă religioasă strictă și spiritualizată. Dar au existat și forme foarte seculare și Mișcarea Sionistă, care s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea și a ajuns la maximă activitate în perioada care-a precedat Cel de Al Doilea Război Mondial și după aceea, a jucat rolul principal în înființarea statului evreu. Este, în esență și la rădăcinile ei, o mișcare strict seculară. Ea s-a folosit cu abilitate de argumentația de ordin religios, dar liderii ei n-au fost niciodată, și nu sunt nici astăzi oameni religioși. Ei au dorit să construiască nu un stat religios, nu o teocrație acolo, ci un stat după principiile tradiției moderne, un stat în care acesta este desprins de instituțiile religioase. Ba chiar, la un moment dat, când începuseră discuțiile legate de un loc, de-o patrie, unii dintre liderii Mișcării Sioniste au fost gata să primească orice alt spațiu geografic. La un moment dat, s-a discutat despre Uganda, ca despre locul în care să se poată reînființa statul evreu și mulți dintre liderii Mișcării Sioniste au fost gata să accepte aceasta. Am putea spune că era un act de disperare. Eu i-aș spune, mai degrabă un act de indiferență, pentru că motivația lor nu era una religioasă, ci pur și simplu, una politic, naționalistă. Ei doreau, în mod legitim, să aibă un stat al lor, așa cum are aproape orice altă națiune. Așa cum kurzii își doresc un stat al lor, cum românii și-au dorit un stat al lor, la fel și evreii au dorit să aibă un stat al lor. Este o dorință absolut legitimă. Mișcarea Sionistă, care-a jucat rolul central în presiunile făcute asupra puterilor occidentale pentru înființarea unui stat evreu, a avut ca prim rezultat Declarația Balfour, dată, parcă, în 1917, de guvernul britanic. Aceasta afirma: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.” Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 5”
Notă: Textul pe care încep să-l public astăzi, în serial, este editarea transcrierii unei serate „Străjerul”, legată de situația din Orientul Mijlociu, pe care am realizat-o împreună cu prietenul meu dr. Dănuț Jemna, în toamna anului 2006. Motivul afișării lui este pregătirea unei serii de întâlniri pe tema viitorului Bisericii în Orientul Apropiat, respectiv Mijlociu, la Arad, în perioada 27-28 ianuarie, sub auspiciile Forumului Dialogos, și la invitația amabilă a prietenului meu dr. Emil Bartoș. Sper că acest text va stimula gândirea celor care vor participa la acele întâlniri, dar și a altora, familiarizându-i cu informații pe care timpul redus pe care îl voi avea la dispoziție acolo nu-mi va permite să le dezbat (textul în aldine reprezintă intervențiile lui Dănuț Jemna, gazda întâlnirii).
* * *
Vă spunem bună seara celor care ați reușit să ajungeți în seara aceasta aici! La noi, anul bisericesc începe în septembrie și deci, seratele se reiau aici și sper să fie cel puțin o dată pe lună. Și dacă vă fixați în program ideea de a veni la câte-o serată aici, sper să reușim cu ritmul ăsta, cel puțin o dată pe lună, să facem câte-o serată. În seara aceasta, ne-am gândit să abordăm o chestiune care e pe tapet și în mass-media și care frământă întreaga lume de la oameni religioși la cei politici. Este vorba despre conflictul dintre Israel și palestinieni. Așa cum vom vedea, dar acest conflict este foarte vechi, încă de la nașterea poporului Israel și durează până în prezent. De ce ne-am oprit la această temă? Într-o formă sau alta, lumea este cu ochii pe Ierusalim, indiferent din ce punct de vedere, fie că sunt rațiuni politice, la mijloc, fie că sunt rațiuni economice sau religioase. Avem acum acces la tot soiul de informații de-acolo. Așa cum spuneam, într-o formă sau alta, toți oamenii sunt cu ochii îndreptați spre Ierusalim. Creștinii înșiși au foarte multe motive care îi fac să fie cu privirea îndreptată spre Ierusalim. Există creștini de diverse culori care plasează statul Israel în istoria mântuirii, a lucrării lui Dumnezeu, într-o formă sau alta. Cei mai habotnici, printre care se găsește și o parte însemnată a evanghelicilor, consideră că statul Israel va avea de jucat un rol major, spre finalul istoriei și ca atare, este întemeiat să ne uităm spre Ierusalim, pentru că de-acolo vor veni lucrurile cele mai însemnate pe care le-așteaptă omenirea spre sfârșitul istoriei. Dar există și rațiuni politic. Acolo sunt interese enorme legate de zone de stabilitate, de pace cu fundamentalismul islamic, sunt interese economice cu petrolul ș.a.m.d. Le știți, pe acestea nu vreau să le comentez eu, doar am făcut deschiderea la acest subiect. În seara aceasta, domnul Dănuț Mănăstireanu ne va vorbi despre această poveste. Vom încerca să mergem puțin în istorie, să venim apoi, înspre prezent și să vedem dacă într-adevăr poveste din Orientul Mijlociu merită atenția noastră și care-ar putea fi o perspectivă creștină asupra acestei chestiuni. Eu zic să facem obșteasca rugăciune „Tatăl nostru” și să avem întotdeauna în minte că orice lucru trebuie făcut cu Dumnezeu și în Numele lui Dumnezeu. După aceea, intrăm în temă, intrăm în prezentare. O să vedem cum facem. Probabil că vom începe cu prezentarea, și când vă vine o întrebare, când sau o idee, interveniți, opriți-ne sau opriți-l pe Dănuț, că eu sper că o să vorbească el mai mult –el este mai bine pregătit la capitolul ăsta, vine de pe teren de-acolo. Cred că asta va fi metoda: să interveniți, oricând, și să spuneți ce-aveți de spus… Haideți să ne ridicăm să spunem „Tatăl nostru” și-apoi să intrăm în temă!
The confession below is about sincerity and integrity. I share it here because I feel exactly the same way. For a ‘social animal’ like me, loosing friends is never easy. Yet, I am not ready to sacrifice my conscience even in order to keep a friendship. I may be wrong on what I believe – I have been proven wrong before. 😦 That is why, some day I am going to write something titled ‘How I Changed My Mind’).
Yet, until I have enough evidence to change my mind, I have to be true to what I believe. And, of course, I will express those convictions in imperfect ways, in line with my temperament, my level of (im)maturity and my ethnic makeup. I hope my friends can live with that. But if they cannot, I can’t do anything about it.
As Scripture says, let us walk together in the things we think alike, and may the Holy Spirit enlighten us in the rest. I can live with that. Can you? And now, here is what Pete Enns has to say about it.
** * *
OK, this is going to be a little personal, but you don’t have to read it.
In case you haven’t noticed, I write about the Bible and Christian faith now and then. And if you’ve noticed that, you’ve probably also noticed that some of what I write about could be considered a bit edgy—for some, at least.
And that’s OK. When you write about God, Jesus, and the Bible, you’re going to be controversial for somebody. And, if several thousand years of recorded history are any indication, some people are probably going to be very, very, very angry with you for uttering thoughts about ultimate reality that they don’t like. They might even hate you (in Jesus’ name and for the glory of God).
But that doesn’t bother me terribly. Sure, I don’t love it, but it’s part of the job. Plus, my keyboard has delete button.
Over-the-top negativity isn’t the hard part. What’s hard is losing friends, a community, a sense of belonging, a shared narrative.
It’s not so much about friends becoming enemies, but the more subtle disorientation of not really fitting anywhere.
The insider becomes the outsider. Nothing unravels a social fabric quicker. I get it. No one likes their social fabric unraveled. It keeps us warm and safe. No offense taken.
I keep writing because I believe in being true to myself, and genuine faith cannot exist for me if I hold back and refuse to “take door number 3.” I’m not particularly brave. I don’t wake up in the morning mustering courage so I can go into battle to slay dragons. I just don’t know what else to do with myself.
I don’t know how not to turn things around in my head and look for a different angle that produces some new insights, even if that means leaving behind familiar things. I just can’t imagine not trying to work all this out—for my own benefit, and, if all goes well, for others, too.
I’m not whining. I’m not a martyr. It is what it is. I’m just saying the loss of community, of a shared narrative, is the hardest part for me. Not fitting. Not knowing where you fit, or if such a place even exists. And maybe this is how it will always be.
La rugamintea prietenului meu, Dr Danut Jemna, fac publice aici consideratiile lui legate de situatia penticostalismului romanesc in acest moment. Textul de fata reia o analiza facuta de Dr. Jemna, singurul specialist in patristica in spatiul pentecostal romanesc, in urma cu aproximativ zece ani. Ca profesor universitar abilitat, Dr. Jemna este, de asemenea, specialist in statistica, cu un interes special pentru demografie, domeniu in care a publicat deja un numar de carti si articole. Textul de fata include si o discutie asupra citorva probleme importante pentru penticostali, si prea putin discutate pina acum, din perspectiva acestei discipline stiintifice.
Scopul acestei analize critice nu este nicidecum unul destructiv, ci reprezinta o invitatie la un prea mult intirziat dialog legat de o serie de chestiuni fundamentale de care depinde, crede autorul, viitorul comunitatii penticostale in Romania.
Autorul este deschis sa raspunda la reactiile celor interesati. O puteti face aici sau direct, pe email (pe care il pot pune la dispozitie, in privat, celor interesati).
Redau mai jos inceputul acestei analize.
** * *
În noiembrie 2008, la un moment aniversar, am scris un text pe care l-am intitulat: Are un loc Biserica Penticostală în România şi în Iaşi? În acest text am încercat să fac câteva observații legate de: dezvoltarea comunității în profil teritorial (am subliniat concentrarea în anumite zone ale țării și în mediul rural); spiritualitatea penticostală (cu înclinații dualiste și lipsa unei viziuni care să integreze întreaga realitate a existenței umane); prezența publică (precară și ambiguă, reactivă și partizană); relațiile cu celelalte comunități religioase (dominate de spirit sectar). Revin asupra acestei teme cu o nuanțare a întrebării puse atunci – mai are viitor această confesiune în România? Pentru a putea da un răspuns coerent la această întrebare este necesară analiza unor elemente pe care le supunem discuției în continuare. Continue reading “Dr Danut Jemna – Viitorul comunitatii penticostale din România”
Molly Worthen (born 1981), is a historian of American religion and a liberal journalist. She is assistant professor of history at the University of North Carolina at Chapel Hill. She is the author of an exceptional book, which every evangelical should absolutely read: Apostles of Reason: The Crisis of Authority in American Evangelicalism. In this article, published by The New York Times, she reflects on the profound crisis on American evangelicalism, in the light of the current Roy Moore ethics scandal. Here are just a few excerpts.
* * *
…a new ritual has superseded Sunday worship and weeknight Bible studies: a profane devotional practice, with immense power to shape evangelicals’ beliefs. This “liturgy” is the nightly consumption of conservative cable news.
…
When I sought out conservative and progressive critics of white evangelical politics and asked them how to best understand it, this was their answer: pay attention to worship, both inside and outside of church, because the church is not doing its job. Humans thrive on ritual and collective acts of devotion. And the way we worship has political consequences. It shapes our response to evil and our reaction to people different from ourselves.
…
The philosopher James K. A. Smith, who teaches at Calvin College in Grand Rapids, Mich., has argued that our lives are shot through with unconscious acts of worship, whether we genuflect at the Apple Store or wake up whispering prayers for our child’s admission to the Ivy League. “We are, ultimately, liturgical animals because we are fundamentally desiring creatures,” he writes in his book “Desiring the Kingdom.” “We are what we love.”
…
When the Rev. Dr. Martin Luther King Jr. observed that 11 o’clock on a Sunday morning is the most segregated hour in America, he was acknowledging the special power that ritual and community have to stoke or weaken both love and hatred. There is no substitute for sharing the bread and wine — the climax of the Christian liturgy — with people unlike yourself, Ms. Schiess said. She called for fighting false idols with right worship: “Fox News forms a fear, a caricature of other people; if communion were done in churches with diverse populations, it would counteract that fear.”
…
f you’re wondering what the future of not-so-organized religion looks like, look to the community that has grown up around “The Liturgists,” a podcast hosted by Michael Gungor, a musician, and Mike McHargue, a science writer (both are former evangelicals).
When they began the podcast in 2014, “we started it out of a sense of existential loneliness,” Mr. Gungor told me. They broadcast liturgical music, meditations and interviews with theologians and activists. The podcast has nurtured a community with a life of its own. Listeners find one another through social media, and the co-hosts travel the country to convene events where fans eat, drink and worship together — groups that often continue meeting after Mr. Gungor and Mr. McHargue leave town.
“As America deinstitutionalizes and moves away from religion, people — especially millennials — have lost something. Their community becomes primarily virtual, they’re seeing people through a screen and not flesh and blood, and there’s great data that this leads them to loneliness and depression,” Mr. McHargue said. “The core of every podcast is, ‘you’re not alone,’ and that draws people in, but we can’t stay there. We have to draw them into some kind of communal practice.”
…
All these people have one thing in common: the instinct that worship should be an act of humility, not hubris. It should be a discomfiting experience, not a doubling down on what’s easy and familiar. The battle for the soul of evangelicalism, the struggle to disentangle it from white supremacy, from misogyny — and from the instinct to defend politicians like Roy Moore — demands sound arguments grounded in evidence. But the effort must also advance at the precognitive level, in the habits and relationships of worshiping communities. Fellowship has the power to refashion angry gut feelings and instead form meek hearts and bounden duty.
More than 80 years ago, the first president of Princeton Evangelical Fellowship aspired for the organization to allow students “to enjoy Christian fellowship one with another, to bear united witness to the faith of its members in the whole Bible as the inspired Word of God, and to encourage other students to take, with them, a definite stand for Christ on the campus.”
In 2017, the Ivy League student ministry remains fully committed to this purpose … just without calling themselves evangelical.
The long-running organization changed its name this year to become Princeton Christian Fellowship, citing baggage surrounding the evangelical label.
“There’s a growing recognition that the term evangelical is increasingly either confusing, or unknown, or misunderstood to students,” the organization’s director, Bill Boyce, told The Daily Princetonian.
It’s not an issue limited to the 8,000-student campus; a number of evangelicals across the country share his concerns, particularly after last year’s election linked evangelical identity with support for President Donald Trump in the public eye.
Which leads me beyond the obvious: one of the more openly affirming institutions of evangelicalism, CT, records the news that evangelical is an embattled term while CT presses forward with no desire to diminish the centrality of the term for itself. But this essay is not about CT.
It’s about that dreaded term “evangelical.”
It’s a case of only a few who like the term while many despise the term, all the while knowing there’s no other term to use.
The issue is politics; the presenting painful reality is Trump. The reality is 81% of evangelicals voted for Trump. The word “evangelical” now means Trump-voter. The word “evangelical” is spoiled.
Which means the problem is not nearly so large among self-confessed evangelicals. They admit to being evangelicals and voting for Trump and evidently see no dissonance. We don’t know how many of that 81% held their nose when they voted for Trump but this is certain: they weren’t voting for Hillary Clinton. Their evangelical convictions and their political convictions were inter-looped into voting for Trump and not Hillary (or a Democrat). Continue reading “Scot McKnight – Bury The Word “Evangelical””
Here are, according tto Roger Olson, the ‘symptoms’ of the spiritual disease called ‘fundamentalism’:
1) A tendency to elevate doctrines historically considered “secondary” (non-essentials) to the status of dogmas such that anyone who questions them questions the gospel itself.
2) A tendency to eschew “Christian fellowship” with fellow evangelical Christians considered doctrinally “impure” along with a tendency to misrepresent them in order to influence others to avoid them.
3) A tendency to “hunt” for “heresies” among fellow evangelical Christians and to reward fellow fundamentalists who “find” and “expose” them—even where said “heresies” are not truly heresies by any major confessional standards shared among evangelical Protestants.
4) A tendency to place doctrinal “truth” above ethics such that misrepresenting others’ views in order to exclude or marginalize them, if not get them fired, is considered justified.
5) A tendency to be obsessed with “liberal theological thinking” that leads to seeing it where it does not exist along with a tendency to be averse to all ambiguity or uncertainty about doctrinal and biblical matters.
My precious virtual friend Vinoth Ramachandra, the IFES Secretary for Dialogue & Social Engagement, wrote today in an email:
Dear friends,
Karin and I are often asked about the biggest ministry challenges we face. We have no hesitation in saying that the biggest challenges come from Christians: how to address the rampant mindlessness, divisiveness and lack of integrity that we find (not only here in Sri Lanka but in many other countries that we visit) and to model a different way of following Jesus.
I’ve written about this on my Blog (“A New Reformation?”)
Please pass on the link to any pastors, students or academics/ professionals whom you think should read this. If they disagree or are “offended”, please invite them to engage with me on my Blog.
warm regards,
Vinoth
_____
So, here it is, for your consideration. And, if you disagree, write to Vinoth on his blog. He will certainly respond.
_____
The American (Eastern Orthodox) theologian David Bentley Hart raises some thought-provoking questions about the American church that if raised by others would immediately be brushed aside as symptomatic of “anti-Americanism”. In an article (“The Angels of Sacré-Coeur”) first published in 2011, Hart writes:
“It is very much an open and troubling question whether American religiosity has the resources to help sustain a culture as a culture- whether, that is, it can create a meaningful future, or whether it can only prepare for the end times. Is the American religious temperament so apocalyptic as to be incapable of culture in any but the most local and ephemeral sense? Does it know of any city other than Babylon the Great or the New Jerusalem? For all the moral will it engenders in persons and communities, can it cultivate the kind of moral intelligence necessary to live in eternity and in historical time simultaneously, without contradiction?”
And he ends with the sober judgment: “European Christendom has at least left a singularly presentable corpse behind. If the American religion were to evaporate tomorrow, it would leave behind little more than the brutal banality of late modernity.”
Harsh words, perhaps, but they stem from a passion to see the Lordship of Christ embracing and permeating every area of the church’s life and engagement with the world. The apostle Paul too used harsh language in denouncing the way the face of Christ was distorted by both false teaching and behaviour inconsistent with the Gospel.
American Christian Fundamentalism (ACF) has made deep inroads into churches all over the world since the Second World War, and its influence has been magnified with the rise of satellite TV and the Internet. I have often said that, with the decline of old-style European theological liberalism, ACF poses a far bigger threat to the global church than Islamist fundamentalism. Why? Because the biggest threats arise not from those who can only kill the body but from those who kill our souls in the name of religion.
Here are four reasons, among others, for my concern:
This is a great text, worth reading. And, no, Corey does not have to also talk about the differences btween Islam and Christianity. That is common sense for anbody who has a brain. But, in a (conservative/fundamentalist and Islamophobic Western) context in which only the differences are emphasized, there is a great need for irenic spirits who also underline the communalities rooted in our being created in the image of God (yes, both Christians and Muslims) and in our monotheistic faiths, whether we beleve we worship the same God or not.
Finally a serious analysis of Dreher’s book on the so-called ‘Benedict option’, in fact, in my opinion, a fatalistic, and possibly extremely damaging, call for withdrawal of committed Christians from social involvement, after the continuous series of defeats they have registered in the foolish ‘cultural wars’ they have fought as they tried to revive of ‘gloriously’ defunct Christendom. Which resembles with the similar social withdrawal of the original ‘fundameentalists’ at the end of the 19th century. Am I the only one who is worried by this similarity?
Here are just a few signidicant quotes from Rowan Williams:
‘Given that the greatest moral dramas of 20th-century America were to do with civil rights and foreign war, Dreher’s perspective here is worrying. He assumes, laudably, that the new Christian communities will have some concern for the marginal and needy but anything like a broader social ideal does not figure largely.’
‘What is left most worryingly vague is how such groups might maintain a level of self-criticism, and how they would handle issues around authority and management of conflict. Benedict has a fair bit to say about this, and Dreher shows he is aware of it and of the problem of alienating a younger generation by excessive exclusivism.’
‘The Benedict Option is unsettling. It confronts the prevailing consensus about how far the majority is willing to make room for principled dissent and public argument – yet at the same time shows a rather dispiriting lack of confidence in public argument.’
‘…[the book] fails to note the irony of advocating what it does in a climate where liberal triumphalism has already been shaken by a very un-Benedictine set of influences, through the resurgence of populist conservatism and protectionism. And neither restating liberal nostrums nor Dreher’s “strategy of hibernation” – to borrow a phrase from Adorno – seems an adequate answer to this.’
This is dangerous. These people are trying to re-establish Christendom, either overtly or covertly – what Wallnau calls ‘Jehova sneaky’.
Whe I hear these people complain about the Muslims plotting to take over the West, it makes me wonder if, in fact, they have learned these perverse ways from the American Religious Right.
Note: This short text, on the perseccution of Christians in general, and the maartyrdom of the Coptic Church in particular comes from one of my favourite Orthodox theologians, the Romanian Fr. Doru Costache, who serves now in Australia. In the context of the present hysteria, especially in the US, on how they, poor good Christians (who brough foolish Trump to power), are persecuted by the secular world, which does not understad how precious they are, I believe the common sense gospel words in this text have to be heard more largely than on the academic website where they were published. Of course, I do this with the kind permission of Fr. Costache, to whom goes my gratitude.
No, you do not have to expect me to say that the current circumstances are new and that these days Christians must take some unprecedented action or to abolish their past. Neither should you expect me to say something like Christianity being in need of a radical reform today more than yesterday. My interest is in pointing out the need to retrieve something that we seem to have lost in history: our capacity to discern the times and assess our circumstances in a genuinely traditional manner. But let me be more specific.
Just recently, on Palm Sunday, our sisters and brothers of the Coptic Orthodox Church in Egypt have been once again the object of hate attacks on the part of their non-Christian neighbours. And the day before more Christians have been put to death in Syria. And the day before that more Christians have been put to death elsewhere. And days before that a Catholic priest was slaughtered during the celebration of the eucharist in France. And I hear of cases of Christians harassed by their non-Christian neighbours in some parts of Sydney. All this because they, indeed we, are Christian.Continue reading “Doru Costache – Christianity at the Crossroads”
Last night, Sarah Bessey (we’re fans!) began a conversation about the strange, sexist, abusive, and toxic things Christian women are told on a regular basis. We’ve been leaning into the conversation and doing our best to keep a record of the profound and heartbreaking stories women and male allies are sharing. We’ve collected some of the most powerful tweets so far in a list, and we’re inviting our audience to follow the ongoing conversation happening on Twitter under #ThingsOnlyChristianWomenHear.
If you have a relevant story or experience, please join the conversation yourself or share in the comments below.
1. “You can teach the women and children, you just can’t teach the men.” –Charlie Grantham
2. “You are an amazing leader! You’d make an excellent pastor’s wife someday!” –Sarah Bessey
Scot McKnight shares today this post on patriarchy by Rachel Elizabeth Asproth. Here is a summary:
1. Patriarchal History Questions the Importance of Women’s Existence
2. Patriarchal History Minimizes Women’s Contributions
3. Patriarchal History Pigeon-Holes Women
4. Patriarchal History Is Hyper-Focused on Female Sexuality
Ma intreb cu obstinatie citi dintre evanghelicii din Romania sunt, de fapt, promotorii, pe fata sau in secret, ai ‘pedagogiei negre’ de care vorbeste aici Dan Alexe. Desigur, zice-se, cu argumente ‘din Scripturi’, caci atunci cind cineva nu are scrupule morale, saau este ignorant cu sistema si intentie, Sctiptura poate fi utilizata penttru a ‘justifica’ orice ineptie.
[The Errors of Inerrancy: A ten-part series on why Biblical Inerrancy censors the Scriptures and divides Evangelicals.] 6. Inerrancy obscures Jesus with the Bible John Calvin said that the Bible is similar to eyeglasses that allow us to see Jesus. If the Bible may be compared to eyeglasses, then Biblical Inerrancy may be compared to smudges and scratches on these eyeglasses, or eyeglasses with bad prescriptions. In other words, Inerrancy does not allow us to see Jesus better, instead it cripples our vision of Jesus, and prevents us from seeing Jesus rightly. These metaphorical scratches and smudges on our eyeglasses (to follow Calvin’s analogy) cause us to obsess over the imperfections in our eyeglasses and distract us from seeing Jesus through them. Therefore, the sixth Error of Inerrancy is that Biblical Inerrancy obscures Jesus with the Bible. Precisely how does Biblical Inerrancy obscure Jesus with the Bible? T.F. Torrance provides an excellent answer to “Protestant fundamentalism” in his book, Space, Time and Resurrection that answers this question. I’ve summarized and adapted T.F. Torrance’s answer in the following four points: #1. Biblical Inerrancy does not make a proper distinction between the Bible and Jesus. #2. Inerrancy denies that the Bible is a witness to the life of Jesus. #3. Inerrancy instead asserts that the Bible contains […]
In this fourth installment in the Errors of Inerrancy, the dangers of denying the Bible contains scientific errors has been explained. The example of the Phoenix as an emblem of our resurrection, demonstrates how we may rightly interpret the Bible in the way it was intended to be interpreted. And, the threefold error of denying the Bible contains scientific errors demonstrates that it is impossible to understand the Bible when its true context is rejected a priori by our modern biases. This error is multiplied when scientific errors in the Bible are used to censor and correct modern science.
In this post, I will explore how the Bible may have a capacity for error that even extends to its theological and religious claims, and why it is an Error of Inerrancy to deny that the Bible has a capacity for error, and to explain how this Error of Biblical Inerrancy censors the Bible.
Persona 