Haideți, fraților, o întrebare, o remarcă, o replică!
Mergem acasă nesatisfăcuți. Înseamnă că fie n-am priceput nimic, fie că am fost foarte clari, ceea ce mă îndoiesc… Te rog!
(O interlocutoare din sală) Vă întreb în legătură cu această toleranță de care vorbiți, cu privire la islam. Dacă toții creștinii au politica iertării și-a iubirii, asta nu ar putea fi ceva de care să profite islamismul în politica sa expansionistă?
Da, da! Întrebarea este absolut legitimă și este, de fapt, complexă. De fapt, aș putea-o traduce în termenii următori: ceea ce Cristos ne-a propovăduit în „Predica de pe munte” poate fi sursa unei teologii politice? Atunci când America este lovită, așa cum a fost lovită la 9/11, ar trebui ea să le ofere teroriștilor încă vreo două turnuri, eventual Sears Tower sau mai știu eu ce altceva? Cu siguranță că nu la asta se gândea Cristos! Cu siguranță că nu la asta! Într-un fel operează principiile eticii în relațiile dintre indivizi, dintre persoane umane și altfel operează ele la nivelul comunităților și la nivelul entităților naționale. Lucrurile sunt, în mod evident, mult mai complexe, la acel nivel. Nu putem transfera mecanic principiile de la un nivel la celălalt. Trebuie să operăm cu nuanțe. Teologia politică nu este specialitatea mea și nu intenționez să intru în detalii, într-un domeniu în care nu mă simt competent, dar în același timp, oricât de diferite ar fi principiile cu care operăm la nivelul relațiilor între state sau între comunități, nu cred că militarismul, că agresivitatea, că acceptarea cu seninătate a ideii de „victime colaterale”, când este vorba de oameni absolut nevinovați, cu zecile și sutele, este acceptabilă din perspectiva Împărăției, a valorilor Împărăției, a „Predicii de pe munte”, în sensul ei aplicat la comunitate, dar cred că adevărurile „Predicii de pe munte” pot fi aplicate în mod direct la relația dintre indivizi. Eu nu prea cred în predici, dar dați-mi voie să predic puțin în seara asta și să vă spun: haideți să încercăm să ne analizăm atitudinile! Ce anume se întâmplă în noi înșine, ce anume se stârnește în inima noastră, atunci când auzim cuvântul „musulman”? Ce imagini se nasc în mintea voastră? 9/11, fanaticul care se aruncă în aer în piață, Osama bin Laden? Oare v-ar plăcea dacă credința creștină ar evoca în mintea unui necreștin, islamic sau nu, doar Holocaustul, pornografia, căci doar de așa-zis creștini au fost ele inventate, nu-i așa? Țările zise creștine (orice va fi însemnând asta – eu cred că doar oamenii pot fi creștini, nu și țările) sunt cele care au promovat cruciadele; într-un oraș zis creștin, condus de un mare reformator, Calvin, a fost ars pe rug Miguel Servet, pentru erezia de a nu crede în Sfânta Treime; țările pretins creștine au instituit inchiziția, intoleranța, ori antisemitismul.
…sau jaful economic…
…jaful economic, da, desigur, imperialismul, promovarea unui soi de creștinism cultural, în care Evanghelia este amestecată în promovarea unor haine culturale, sau a unor anume forme de cult care n-au nicio relevanță în cultura în care sunt promovate, așa cum s-a întâmplat în mișcarea misionară din secolul al XIX-lea. Cu siguranță că nu ne-ar plăcea. Deci, vă îndemn să încercăm să analizăm stereotipurile din propria noastră minte, și să evităm de a fi nedrepți cu alții! Să încercăm a-i privi pe alții cu aceeași atitudine de respect și de dragoste pe care o așteptăm de la ei. Apropo de-asta, toleranța este un concept subcreștin. Ceea ce așteaptă Cristos de la noi este acceptarea și iubirea semenilor, inclusiv, sau mai ales, atunci când aceștia nu ne prea iubesc, ori sunt altfel decât noi. Dar, eu zic: măcar de ne-am ridica la acest nivel al toleranței! Din nefericire, evanghelicii în mod special, pentru că noi suntem înclinați înspre fundamentalism și venim din fundamentalism, ca istorie, suntem mult mai sensibili și mai înclinați spre asemenea excese. Măcar de am fi toleranți față de cei care sunt altfel! Dar, cum spuneam, idealul creștin este să trecem dincolo de toleranță, la iubire și acceptare, în ciuda diferențelor. Citeam zilele-astea un text excepțional, nu perfect, dar de foarte mare valoare, formulat de episcopatul polonez, un soi de „ghid de spovedanie”, cum l-au numit prăpădiții ăștia de la ziarul Ziua, Dumnezeu să-i ierte! Sunt, de fapt, niște reguli, niște principii, după care Biserica Romano-Catolică încearcă să guverneze, dacă vreți, procesul de deconspirare a colaboratorilor cu fostul regim comunist. În acest text este un punct în care episcopii spun următorul lucru: nu putem accepta în creștinism să-i privim bine și să-i acceptăm doar pe cei buni. Sigur, când se referă aici, în acel context, la cei răi, se referă la colaboraționiști, dar asta de fapt vor să spună episcopii: Biserica este pentru păcătoși. Cristos s-a coborât aici nu pentru cei ce nu aveau nevoie de doctor, ci pentru cei bolnavi. Islamul are mai mare nevoie de Cristos decât are creștinismul și musulmanii au mai mare nevoie de Cristos decât au creștinii. Noi însă, în încăpățânarea și lipsa noastră de imaginație, am încercat să impunem un creștinism cultural, cu rigiditate în spațiul islamic și rezultatul a fost respingerea sistematică și insuccesul sistematic al misiunii creștine, în spațiile musulmane. Există însă și-o altă cale.
World Vision este una dintre organizațiile care încearcă o altă cale. Calea noastră nu este calea propovăduirii, pentru că noi nu suntem o organizație misionară, ci o organizație care promovează dezvoltarea și asistența umanitară de urgență. Dar noi nu facem discriminare între beneficiarii noștri, ci acordăm ajutor tuturor: creștinilor și necreștinilor, fără să facem distincție între ei. Noi nu facem prozelitism, nu ne folosim de ajutoarele materiale ca să-i ademenim pe oameni să se închine în biserica noastră ori să devină creștini și sperăm că prin iubire și prin slujire, oamenii se vor întreba: „De ce fac ei asta?” și-atunci, vor avea ocazia să răspundem. Misiologia contemporană a ajuns la concluzia că slujirea dezinteresată naște mult mai multe răspunsuri pozitive la Evanghelie, în spațiul islamic, decât propovăduirea clasică a Evangheliei.
Există, de asemenea în lumea islamică o mișcare de apropiere de creștinism, numită în genere mișcarea „insiderilor” (insiders movement), în care sunt implicați așa-numiții „ucenici musulmani ai lui Isus” (Muslim followers of Jesus), oameni care cred, contrar învățăturilor islamului, că Isus este Dumnezeu, care se închină lui Cristos ca Dumnezeu, dar care-au decis să nu iasă din spațiul culturii islamice: se duc vinerea dimineață la moschee și se întâlnesc vinerea sau duminica în casele lor, să studieze Scriptura și să învețe să trăiască creștinește. Cu discreție, propovăduiesc Evanghelia aceasta a unui soi de „islam creștin”, a unui islam care i se închină lui Isus și rezultatul îl reprezintă zeci și sute de mii, dacă nu chiar milioane de adepți. Oamenii aceștia continuă să trăiască, riscant, este drept, în sânul comunităților islamice, pe când cei care adoptă forma clasică de convertire la creștinism fie sunt uciși, fie trebuie să plece, și astfel mărturia creștină dispare. Cred că în situații ca aceasta trebuie să învățăm creativitatea, curajul, capacitatea de a ieși din tipare. Sigur, sunt teoreticieni creștini sau misiologi care contestă legitimitatea acestei abordări: „Ce fel de creștin e ăla care nu se botează într-o întâlnire publică a bisericii, cu cruce pe ea, și care se adună la închinare duminica, nu-i așa? Dar uităm, sau considerăm că nu este nicio problemă dacă creștinii mesianici se întâlnesc sâmbăta la închinare, nu-i așa? În vreme ce „ucenicii islamici ai lui Isus” se închină vinerea, căci aceea este ziua lor de închinare. I, iată că iarăși operăm cu dublă măsură. Sunt unii care contestă legitimitatea acestei abordări. Dar dezbaterea continuă.
Nu știu care va fi viitorul; nu sunt profet. Dar vă îndemn încă o dată: haideți să ne cercetăm și să nu lăsăm ca în inimile noastre să se nască intoleranță, spirit de ură! Să învățăm că întorsul obrazului este cea mai înaltă valoarea a Împărăției, ca indivizi, ca persoane! Eu am fost, adeseori, acuzat de faptul că am o atitudine foarte pozitivă față de lumea ortodoxă, când, de fapt, ortodocșii nu fac același lucru și mi se-amintește de violențele de la Ruginoasa sau de alte asemenea evenimente, iar răspunsul meu este următorul: „OK. Am luat-o pe coajă, la Ruginoasa, da? Deci, ce să facem acum?
Poate că meritam?
Poate că meritam, poate că nu. Eu nu cred că asemenea fapte sunt justificabile în niciun fel. Desigur, este bine să ne punem și întrebarea aceasta, dar violența nu este niciodată justificată. Ce să facem acum? Să punem mâna pe un par mai mare? Ce va naște asta? Un nou rund de violență, nu-i așa? Fără sfârșit! Să te duci ca un miel în mijlocul lupilor este cu totul altceva, nu-i așa? Întoarcerea obrazului nu este o cedare în fața violenței, ci este surprinderea opresorului, cu o atitudine care să-l descumpănească. Asta presupune creativitate. Nu cred că în mod literal, Cristos așteaptă ca atunci când ne pocnește cineva falca, în mod invariabil, să întoarcem falca cealaltă, căci s-ar putea să rămânem fără dinți, ci, mai degrabă, să fim creativi în fața răului. Cred că este o provocare extraordinară. Este un capitol la care noi, evanghelicii, nu stăm foarte bine, pentru că nouă ne plac soluțiile gata făcute, cele la conservă, tiparele comportamentale. Cred că motivul pentru care evanghelicii nu au creat niciodată artă de cea mai înaltă calitate este obsesia pe care-o avem cu corectitudinea. Arta este imposibilă fără asumarea unui risc. Când faci artă, nu știi niciodată ce va ieși și s-ar putea să iasă ceva nu prea ortodox. Suntem gata să ne asumăm riscul acesta și în spațiul misionar, și în atitudinea față de islamici? Atunci, s-ar putea să găsim o soluție. Dacă nu, Dumnezeu cu mila.
- Mai are cineva vreo întrebare?
Eventual, „Când plecăm acasă?”
Eu aș îndrăzni să vă fac atenți, dacă nu spre islam, că ziceți că e departe de noi, la câteva lucruri care s-au spus în legătură cu faptul că dinamismul islamului este influențat în mare parte de decadența creștinismului. Nu știu dacă vă uitați sau analizați serios ceea ce se întâmplă în România. Noi reproducem foarte repede tiparele occidentale, dar cu un ritm accelerat. Noi ne mișcăm foarte repede spre tipul de societate de consum din occident, dar cu ritmuri foarte mari, ceea ce va da naștere la efecte nebănuite. Însă pe unele dintre ele le vedem deja. Nu știu dacă am mai spus asta vreodată aici, eu sesizez că spațiul evanghelic merge foarte repede spre secularizare. Foarte repede! Consumismul este cel mai elementar lucru care demonstrează asta. Apoi, formalismul religios, în care-am înghețat, realmente, și multe alte asemenea lucruri. Deci, noi mergem foarte repede spre secularizare. Generațiile noi care se nasc, sau pe care le convertim noi la evanghelici, îmbrățișează foarte repede chestiunea asta și ca atare, în foarte puțini ani vom fi niște mumii, realmente, ca și cei din occident, pentru că istoria merge în direcția asta. Occidentul este osificat de secularizare și nu-și revine, ceea ce începe să se întâmple și în România.
Practic, noi, ca evanghelici, ne-am definit identitatea în România, prin chestiuni marginale; n-am atins niciodată miezul tare al protestantismului sau al valorilor protestante. În fine, dar ceea ce sesizez în România este că mergem foarte repede în zona respectivă și dacă e să învățăm ceva despre Orientul Mijlociu, despre invazia musulmană, despre problemele de-acolo, pe pielea noastră, putem învăța chestia asta: dacă noi mergem așa repede spre secularizare, n-am făcut mare brânză și chestia asta atrage după sine consecințe. Nu neapărat că or să vină musulmanii peste noi. Nu! Poate, în Occident, unde ei au destulă forță, fac asta, în Anglia, cum am văzut, în Franța… Dar cine știe? Poate, și la noi!
Golul pe care-l lăsăm noi, prin neimplicare, prin acest proces de secularizare în care am intrat și spre care mergem foarte repede, aduce cu sine tot felul de efecte. Ce bine ar fi dacă discuția din astă seară ne-ar marca cel puțin în privința acestui risc.
S-ar putea totuși să ziceți: „Domnule, asta e treaba lor, a musulmanilor și a evreilor; ce treabă avem noi?” Dar o să aveți treabă, pentru că, vorba lui Dănuț, dacă se întâmplă ceva mai de impact acolo, o să simțiți imediat cum vă cresc facturile. Dacă ați participat în seara asta aici, sper că unele dintre lucrurile discutate să vă fi ajutat să analizați mai bine ce anume se întâmplă cu noi, cu lumea în care trăim și că cel mai mare păcat al nostru, ca și creștini, este să fim defazați, să nu pricepem ce se întâmplă în jurul nostru și ăsta este un păcat foarte grav, pentru că în felul ăsta Dumnezeu nu ne poate folosi.
Nu știu la ce v-ați așteptat când ați auzit invitația la o astfel de serată despre Orientul Mijlociu! Poate n-am nimerit-o sau poate că v-ați fi așteptat la alte lucruri, la alte detalii. Sigur, Dănuț a început să povestească niște lucruri de detaliu de-acolo, care nu se spun nici în mass-media, care nu sunt cunoscute de noi. În general, mass-media ne informează printr-un serios proces de filtrare, ba chiar de deformare, pentru că în general, marile trusturi de presă sunt controlate de evrei și de-americanii sioniști și ca atare toate informațiile pe care le primim de-acolo sunt titrate cu ochelarii de rigoare. Ca atare, noi vedem destul de deformat lumea de-acolo și ce se întâmplă în Orientul Mijlociu. Dănuț a povestit doar câteva secvențe despre o realitate care trebuie văzută altfel decât ne-o prezintă mass-media. Și anume că acolo se întâmplă lucruri care nu pot fi calificate decât ca fiind rele, grave, din perspectivă creștină și că nu putem valida toate acțiunile evreiești sau palestiniene, ca fiind bune sau întemeiate. Dar, dincolo de asta, lucrurile care se întâmplă acolo au consecințe majore asupra întregii lumi. Creștini fiind, așa cum a spus Dănuț, și cum de spune Scriptura, eu vă încurajez să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului, să ne rugăm pentru ceea ce se întâmplă acolo, căci, indiferent de opțiunea noastră creștină, indiferent dacă credem sau nu în dispensaționalism, lucrurile care se întâmplă acolo vor avea impact asupra întregii lumii. Este foarte important ca Biserica să priceapă ce face Dumnezeu acolo. Și sunt foarte puțini oameni care pot să spună ce face Dumnezeu cu adevărat în zona aceea…
…sau aici, la noi…
…sau aici, la noi; dar acolo, cu siguranță este zonă de tensiune și este cu-atât mai greu de spus, poate. Dumnezeu nu este confuz. El nu a scăpat lucrurile de sub control. El face ceva acolo; poate că face o judecată, cum s-a spus, pentru că creștinii nu și-au mai făcut datoria în acel spațiu geografic. Poate că Dumnezeu face alte lucruri. Acest „poate” nu ar trebui să fie pricină de durută pentru noi, ci ar trebui să fim oameni care să ne dăm silința să pricepem sau să ne rugăm sau să ne implicăm, pentru că suntem parte a unei istorii comune, de la care nu ne putem sustrage.
Eu îi mulțumesc lui Dănuț că a venit încă o dată aici și sperăm să mai vină și la alte serate și la alte teme. Îi dorim să nu se întâmple nimic rău cu el, de câte ori va merge în zona aceea!
Nu vă faceți griji, călătoresc cu îngerii! N-am absolut niciun fel de teamă! Mulțumesc lui Dumnezeu, de-asta am scăpat, cel puțin! Am alte păcate, dar teamă nu am.
Și îl mai așteptăm să ne-aducă vești de-acolo și să ne mai spună ce se întâmplă prin zonele acelea fierbinți și vouă vă mulțumesc că ați venit, că ne-ați răbdat aici și să stăm împreună aceste două ceasuri și ceva. Cum am promis, sper să vă mai invităm la alte serate, cu alte teme, în care o să-l mai invităm și pe Dănuț și pe alți prieteni de-ai noștri, oameni care pot să ne slujească cu gânduri, idei, frământări. Haideți să încheiem, așa creștinește cu” Tatăl nostru” și mergem la casele noastre! Mulțumim!
* * *
Dacă sunteți interesați, puteți descărca textul în întregul său, de la linkul de mai jos.
Serata Strajerul – Conflictul din Orientul Mijlociu (2006)
Multumesc încă odată domnului Emil Toană pentru transcrierea extrem de laborioasă a acestui text. Rămân îndatorat.
Persona 