Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6


Imperiul Otoman

Acum, haide să revenim la actualitate!

Să revenim!

Deci, la prezent! În mod cert, pentru unii de-aici, discuția asta începe să nu mai fie la locul ei …

Relevantă.

… pentru că, e clar, noi suntem orientați.

Da, da! Ce să facem? Avem un bai! Recunoaștem chestia asta, cel puțin.

Da. Suntem orientați, adică nu susținem dispensaționalismul și faptul că Israelul va juca acest rol important, la sfârșitul istoriei, inclusiv un rol politic și ca atare, ne detașăm puțin de povestea asta, de implicarea religioasă, în ce se întâmplă în conflictul de-acolo și poate reușim să fim puțin mai realiști sau mai obiectivi, cu privire la ceea ce se întâmplă faptic acolo.

Da! OK! Cineva poate respinge sau accepta povestea asta, dar ce se întâmplă faptic e ceva ce nu poate fi contestat, probabil.

Hai acum să povestim ceva despre ce se întâmplă faptic și care sunt influențele lucrurilor care se întâmplă concret acolo, căci până aici, sigur, poate că interesul discuției noastre ar fi fost pentru creștinii care au o perspectivă religioasă pro-Israel…

Sigur!

… dar dacă am demontat chestia asta, s-ar putea să nu mai aibă interes discuția. Totuși, ea cred că este de interes și aș vrea să ne spui care-ar fi influențele acestor fapte, care-au început în 1948, ce face Israelul, de fapt, care este scopul Israelului, ce se întâmplă acolo și ce influență are asta asupra lumii, asupra noastră, asupra viitorului.

Dați-mi voie să încep de la un punct, care nu-i direct legat de întrebarea ta, dar care s-ar putea să ne doară și sper să ne doară mai tare decât situația politică. La căderea Imperiului Otoman, la sfârșitul Primului Război Mondial, toată zona care aparținea Imperiului Otoman, inclusiv Israelul, Palestina, Siria, în toată zona aceea a răsăritului Mediteranei, inclusiv Asia Mică, existau circa 25% creștini. Vă puteți închipui acest lucru?! 25% creștini! Astăzi, sunt mai puțin de 4% în toată zona! În mai puțin de o sută de ani. Ce s-a întâmplat în această perioadă și ce se întâmplă astăzi, cu ajutorul dispensaționaliștilor americani, este că creștinii din spațiul în care s-a născut Biserica sunt încurajați să părăsească Israelul, locul în care s-a născut Cristos, ca să lase terenul liber sioniștilor, care persecută Biserica creștină cât pot, oriunde o prind la înghesuială, dar, în același timp, sunt foarte deschiși să ia banii creștinilor americani, căci doar banii n-au miros? Poate lucrul acesta ar trebui să ne doară!

Știm destule despre atentatele palestinienilor. Oribile! Abominabile! Oameni care se aruncă în aer în piață și care fac victime absolut nevinovate, în populația civilă. Dacă ar face acest lucru asupra unor ținte militare, ar fi cu totul altceva, ar fi partizani, ar fi un act de război, așa cum a fost și răpirea acelui soldat, Gilad Shalit, răpit în Gaza în iunie 2006. Niște soldați dintr-o armată neregulată, desigur, au răpit un soldat: este-un act de război. Dar când un fanatic se aruncă în aer în piață, este cu totul altceva. Atunci însă când Biserica este decimată, în mod sistematic, cu metodă, pe de o parte, de constrângerile la care este supusă de statul secular Israel, iar pe de altă parte de persecuția la care o supune, în mod natural dușmanul, care este islamismul, și pe deasupra ademenirea, inclusiv financiară, pe care o primesc din partea așa-zișilor sioniști creștini americani, în mod special, dar nu numai, rezultatul este teribil.

Am fost în Gaza în iunie 2000 și Abuna Manuel, un preot greco-catolic, îmi spunea: „În Gaza, creștinii au fost 10%, în urmă cu 10 ani. Astăzi, îmi spunea el atunci sunt mai puțin de 2%.”. Acum, la 6 ani după acea vizită a mea acolo, sunt sub 1%. Dacă creștinii din zonă pleacă în ritmul în care emigrează acum, și mă refer aici nu numai la Ierusalim, la Israel, la zona palestiniană, ci și la Liban, Siria, Iordania și Egipt, s-ar putea ca în curând, în 20-25 de ani, să nu mai existe creștini în spațiul în care s-a născut și în care a umblat Cristos! Cred că lucrul acesta ar trebui să ne doară.

Implicații! Evreii nu vor decât un singur lucru: să aibă control total asupra acelui teritoriu, dacă este posibil, incluzând Gaza și Cisiordania, dacă nu-i posibil, măcar cât se poate de mult din ele. De aceea sunt permise așezările, așa-zis ilegale, și lucrul acesta este realizat cu orice preț și pe orice cale: confiscări, furt, cumpărare de terenuri, acolo unde este posibil. Un mare scandal de acest gen la Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului, a dus, de la depunerea din scaun a patriarhului, din pricină că acesta a vândut unor evrei terenuri care aparținea Bisericii Ortodoxe. Și această practică continuă. Absolut orice mijloace sunt permise, inclusiv șantajul, violența sau crima. Căci, nu-i așa, „as the Good Book says”, „scopul [pretins înalt] scuză mijloacele”. Sau asta era din „sfântul” Machiavelli? Iată ce se întâmplă și în lucruri despre care nu auzim cu toate explicațiile de rigoare. În sudul Gazei, la Rafa, la granița cu Egiptul, este-o zonă în care se face trafic de arme. Palestinienii încearcă să se-aprovizioneze cu arme din Egipt, ca să lupte împotriva a ceea ce ei socotesc, și pe bună dreptate, că este ocupantul israelian. În momentul în care un asemenea tunel este descoperit, rezultatul este că zona în care este descoperit este rasă de pe fața pământului. Dacă un fanatic palestinian aruncă în aer în piață, casa în care acea persoană a trăit este rasă de pe fața pământului, fără niciun fel de discuții, uneori, cu locuitorii palestinieni înăuntru. Este ceva teribil! Când eu spun casă, poate că voi vă gândiți, știu eu, la casa în care stați sau în care ați stat. Case, acolo, sunt, în general, blocuri, pentru că palestinienii nu au foarte mult teritoriu și ei construiesc pe verticală (clădiri oribile de beton, este adevărat, dar nu știu dacă au altă alegere). Ca atare, construiesc case în care stau câte trei generații. Deci o casă este, de fapt, în general, de cele mai multe ori, un bloc cu cel puțin două-trei, dacă nu chiar patru etaje. Dărâmarea unei asemenea locuințe înseamnă lăsarea fără adăpost a zeci și zeci de oameni. Dar cui îi pasă de asta? Oamenii aceștia sunt aduși la disperare și dintre ei își recrutează sinucigașii mișcările teroriste de acolo. A propos de asta, Ehud Barak, un general israelian care a fost prim ministru între 1999 și 2001, a fost întrebat odată de un jurnalist ce ar fi făcut dacă s-ar fi născut palestinian. Răspunsul lui candid a fost: „M-aș fi făcut terorist.” QED

Un alt lucru, care este o rezultantă a acestei politici, este că în anii ’70 ai secolului trecut, a apărut Mișcarea Fatah, pe care Yasser Arafat a înființat-o în Tunisia. Și Arafat a fost un… terorist. Este evident și incontestabil. Dar vreau să vă spun acum un adevăr care ar putea suna ca o adevărată blasfemie pentru unii, mai ales dacă au convingeri sioniste: o mare parte a liderilor evrei care-au trăit în Palestina înainte de ’48 au fost și ei teroriști, au condus mișcări teroriste – sau mișcări de partizani, cum vreți să le interpretați, au făcut acte de sabotaj, au pus bombe, au omorât membri ai forțelor de ordine britanice, dar și civili. Mijloacele acelea erau legitime, consideră sioniștii, și promotorii lor sunt astăzi considerați eroi. Atunci însă când palestinienii fac același lucru, cu aceeași motivație, de-a-și elibera țara de ocupanți, ei devin automat teroriști. Mi se pare că avem de-a face aici cu o măsură dublă.

Spuneam, în anii ’70, a luat naștere Mișcarea Fatah, condusă de Arafat, alături de alte asemenea mișcări de eliberare, care toate au avut drept obiectiv aruncarea evreilor în mare. Un obiectiv pe care cred că niciun creștin și niciun om civilizat nu-l poate susține. Nu poți să razi o nație de pe fața pământului! Asta ar însemna genocid! Statul acela a fost înființat, așa cum a fost înființat, dar acum există ca o realitate a lumii noastre. Oamenii ăștia au și ei dreptul la o țară, dar, desigur, nu în orice condiții și nu cu price preț. Ei bine, în aceste condiții Mosadul, Securitatea evreiască, ca să saboteze aceste mișcări de eliberare și în mod special, pe Arafat, care a fost considerat foarte multă vreme, și pe bună dreptate, dușmanul cel mai important, a început să finanțeze în mod subtil o mișcare de masă, o mișcare populară, care s-a numit Hamas. Ea este astăzi un partid extremist, considerat terorist de către americani și de către statul evreu și asta pentru că are o aripă militară radicalizată și extrem de violentă. Obiectivul Hamas-ului, atât al ramurii politice, cât și al celei militare este, în mod incontestabil, desființarea statului evreu, metaforic vorbind, aruncarea evreilor în mare. Dar când îi aud pe reporteri vorbind despre surpriza pe care o reprezintă faptul că Hamasul a câștigat alegerile în Gaza, îmi zic: Oare cât va mai dura prostia și ignoranța? Este suficient să faci o călătorie în teritoriile palestiniene și să vezi acțiunile sociale pe care le face Hamasul, desigur, cu interes, dar absolut real, ca să nu te mai miri

Același lucru se întâmplă în Liban, unde, în toată zona sudică, mișcarea islamistă Hezbollah a primit 600-700 de milioane de dolari de la diverse țări arabe, și împarte sute și mii de dolari simpatizanților musulmani. Spre deosebire de ei, World Vision, organizația umanitară cu care lucrez, oferă ajutor tuturor, fără nicio discriminare: creștini, musulmani, simpatizanți sau nu ai Hezbollah. Hezbollah însăși este-o mișcare născută ca răspuns la nedreptățile făcute de statul evreu, în primul rând, în 1948, când circa șapte sute de mii de oameni au fost împinși afară de pe teritoriul noului stat înființat, și apoi, în timpul ocupației de-aproape 20 de ani de către Israel a sudului Libanului. Atunci când trăiești în disperare, asemenea acțiuni de rezistență sunt inevitabile. Hezbollah, partidul lui Allah, este, în mod evident, un partid extremist, dar este-o mișcare de masă, la fel ca și Hamasul, extrem de bine înrădăcinată în comunitate, care are acțiuni sociale foarte puternice, acțiuni de educație, de întărire a școlilor ș.a.m.d., dar în același timp, promovează o ideologie a urii și-a răzbunării.

Prima mea călătorie în sudul Libanului a avut loc la câteva luni, cred, după ce Israelul a eliberat teritoriul acela pe care l-a ocupat în mod samavolnic pentru două decenii. Călătorind pe șoseaua care leagă Beirutul de sudul țării, am trecut prin Tripoli, prin Tir și-apoi mai departe, spre zona de graniță, numită  Marjayoun. Pe stâlpii din centrul șoselei, din 50 în 50 de metri, erau panouri cu portrete ale sinucigașilor care s-au sacrificat în numele islamului. Din când în când, la câțiva kilometri, erau panouri uriașe, pe care era ilustrată toată povestea unuia care a atacat un tanc, s-a aruncat in aer într-o piață aglomerată, sau a distrus în mod violent o instalație militară ș.a.m.d. Încercați să vă imaginați un copil care călătorește pe-această șosea, încolo și încoace. Acest simplu mijloc de propagandă picură ura și dorința de răzbunare în inima acelor copii, așa încât daca acest ciclu al violenței nu va fi rupt, el sa va escalada la infinit. Islamul, după părerea mea, nu are soluții pentru ceea ce se întâmplă acolo. Din nefericire, același lucru se întâmplă în tabăra israeliană, unde absolut toți soldații din IDF depun jurământul la Masada, un loc simbolic al fanatismului militar și religios dus până la cele mai absurde limite. Iată, deci, că nici iudaismul nu are soluții, pentru că doctrina iertării și practica iertării și a iubirii vrăjmașului este doar o caracteristică a creștinismului. Iată câteva dintre implicații, deși se poate vorbi despre multe altele.

N-ați reacționat deloc!

Păi, le-am lăsat timp? Nici n-au putut să respire! Gata! Ziceți amin…

Păi, haideți să vedem reacții, că nu vreau să asistați așa, la un simplu discurs și să ziceți: „La ce nee folosește?”.

Sigur! Că au și ei părerile lor, nu?

Poate cea mai simplă întrebare care ar putea apărea din public, ar fi OK. Cine are dreptate? Cum trebuie să vadă un creștin povestea asta? Au dreptate evreii să zică: „Doamne, avem și noi aici o bucată de pământ de la Avraam, care este țara noastră, și trebuie să ne lăsați să o luăm înapoi!”? Au dreptate palestinienii, care zic: „Fraților, îmi pare rău, voi de 2000 de ani n-ați mai fost pe-aici și asta este acum țara noastră!”? Deci așa, la prima vedere…

La firul ierbii.

Da! Căci dincolo, implicațiile le-am văzut. Ai spus că creștinismul dispare de-acolo și asta este-o dramă. N-are cine să mai vestească Evanghelia, n-are cine să aducă o perspectivă a iertării, cum spuneai. Apoi, apar implicațiile economice. Lucrurile se precipită în jurul petrolului de-acolo… Apoi, sunt implicațiile religioase. Fundamentalismul islamic, care asociază, spuneai, politicul cu religiosul poate să facă oricând un tăvălug care să amenințe atât civilizația occidentală, cât și zona de-acolo ș.a.m.d. Deci implicațiile atât pe termen scurt, cât și pe termen lung pot fi discutate amplu, dar cum poate să vadă un creștin, cum poate să judece, dincolo de acel patetism pro-iudaic, pe care l-am văzut la dispensaționaliști?

Am să încerc să răspund pe scurt la chestiunea asta, dacă este posibil. În primul rând, cred că orice popor are dreptul la un teritoriu al lui și la un stat al lui. La fel și evreii. Mi se pare cel mai natural lucru ca ervreii să-și aibă statul în locul în care el s-a înființat prima dată. Pe de altă parte însă nu cred, creștinește gândind, că acest lucru trebuie realizat cu orice preț și nu cred că planul lui Dumnezeu și dreptatea lui Dumnezeu se realizează prin furt și prin violență extremă, nu? Când palestinienii ies cu pietre împotriva armatei israeliene, israelienii atacă cu rachete Tomahawk și cu tancuri inexpugnabile. Parcă este puțin inegal, nu-i așa? Un soi de poveste ca a lui David și Goliat, dar pe invers. Un evreu este rănit și pentru asta 15, 20 sau o sută de palestinieni sunt omorâți. „Ochi pentru ochi?”. Nu! Un ochi pentru 20 de ochi sau 40 de ochi, ca să se învețe minte! Creștini fiind, ar trebui să fim înrădăcinați în valorile Împărăției lui Dumnezeu așa cum sunt ele promovate în „Predica de pe munte”. Poți să construiești Împărăția lui Dumnezeu, călcând în picioare dreptatea elementară, dreptul unui popor, cel palestinian, în acest caz, la existență? Eu sunt gata să afirm oricând dreptul poporului evreu la propriul stat, dar cred că din aceeași răsuflare, ar trebui să spunem că poporul palestinian are și el dreptul la un stat al lui. Cât de departe mergem în istorie? Arabii zic: „Voi ați fost aici, și ați plecat. Nu este treaba noastră să discutăm de ce ați plecat, de ce-ați fost scoși afară! Nu e vina noastră. Noi însă aici am trăit! Vreți să ne scoateți din casa noastră, ca să trăiți voi? Asta e hoție curată!” și eu zic: da! Cât de departe mergem înapoi în istorie? Și avem noi chiar instrumentele să discutăm toată istoria? Nu, nu cred. Dar nu cred, creștin fiind și citind adevărurile din Evanghelie și teologia non-violenței, pe care o promovează Cristos, că putem să susținem militarismul, violența fără limite, încălcarea dreptului unui popor, în numele dreptului altui popor, așa cum fac sioniștii, inclusiv cei zis creștini. Cred că, în calitate de creștini, nu ne putem permite așa ceva și nu putem sta cu mâinile în sân și să vedem cum Biserica dispare dintr-un teritoriu, oricare-ar fi acela. Acesta este unul dintre posibilele răspunsuri. Sigur că s-ar putea da multe altele, dar poate că sunt și alte întrebări … sau dimpotrivă, afirmații, completări, critici.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s