Astăzi, 3 mai 2021, episcopul anglican de Iowa, US, Alan Scarfe, împlinește 71 de ani, iar în luna septembrie se va retrage din slujirea eclesială.
Puțini își mai amintesc astăzi numele pe atunci tânărului absolvent de teologie de la Oxford care în 1973 a venit în România ca reprezentant neoficial al Keston College – Centrul pentru studiul religiei și comunismului, condus de Rev. Michael Bourdeaux, recent plecat la cele veșnice. Pretextul era urmarea unui program de studii teologice postuniversitare la Facultatea de teologie ortodoxă din București.
Așa cum am intuit, și am verificat astăzi, în cursul unei convorbiri telefonice, Alan Scarfe și Iosif Țon s-au cunoscut și împrietenit în perioada studenției lor la Oxford, și venirea lui Alan în România a fost rezultatul întâlnirii providențiale a trei elemente esențiale: dorința lui Alan Scarfe de a fi de folos creștinilor persecutați din România, nevoia de protecție în Vest a lui Iosif Țon (care risca foarte mult întorcându-se în țară, dupa plecarea ilegală la studii și în lumina intenției lui de a confrunta regimul comunist în chestiunea extrem de sensibilă a libertății religioase), și atenția pe care Keston College și Michael Bourdeaux o acorda problemei persecuției împotriva bisericii sub comunism.
Momentul era unul dintre cele mai dificile pentru diversele comunități creștine mărturisitoare din România, care se afla în perioada de vârf a unei mici „revoluții culturale”, declanșată de Ceaușescu după modelul celei inițiate de Mao în China, țară pe care o vizitase în 1971. Rezultatul acestei inițiative a fost o înăsprire a persecuției religioase. Pastorul Iosif Țon, revenit în țară în vara lui 1972, își desfășura deja campania de promovare a libertății religioase pe care o începuse încă în perioada (1969-1972) în care se afla la studii teologice la Regent’s Park College din Oxford. Venirea în țară a lui Iosif Țon a declanșat o efervescență deosebită în rândul generației de tineri evanghelici din care am făcut și eu parte. Din nefericire, memoria istorică precară a evanghelicilor români aa dat deja uitării acea vreme de confruntări și riscuri.
În perioada în care a fost în țară (1973-1975), Alan a fost în contact personal, direct sau indirect, cu liderii rezistenței creștine față de regimul comunist, atât cu evanghelici (precum Iosif Țon, Aurel Popescu sau Pavel Nicolescu), cu ortodocși (precum pr. Calciu), precum și cu alții. În acest context, el a jucat un rol important în transmiterea în Vest a unor informații verificate cu privire la persecuția religioasă din România. După plecarea sa din România, Alan a scris un număr de articole pentru revista Religion in Communist Lands a Keston College/Institute.
Articole de Alan Scarfe in Religion in Communist Lands
Nu am discutat niciodată în mod direct cu Alan Scarfe în perioada în care a fost în România, dar știam foarte multe lucruri despre el de la prietenii mei din mișcarea de disidență religioasă, mai ales de la Pavel Nicolescu și Genovieva Sfatcu. În 1977 însă, Iosif Țon a fost arestat la Iași, în urma publicării la Europa liberă a unuia dintre memoriile lui în sprijinul libertății religioase. Prietenele noastre Genovieva Sfatcu și Silvia Tărniceru semnaseră și ele acel memoriu și erau de asemenea în anchetă, alături de semnatarii de la București ai documentului. De aceea, împreună cu Teodor, fratele Genovievei, de care eram foarte apropiat, am decis să-l sun pe Alan, care era deja înapoi în Anglia, pentru a-l informa despre ceea ce se întâmplă cu prietenii noștri. Aceste informații, răspândite rapid în Vest, au făcut ca autoritățile comuniste să fie mult mai atente cu tratamentul aplicat celor acuzați de subminarea regimului, în acest tensionat context religios, după ce ancheta începuse cu tot felul de amenințări și violențe fizice.
Episcopul Alan Scarfe
După apariția Facebook, am reluat contactul cu Alan, devenit între timp preot anglican/episcopalian și mai apoi, din 2003, episcop de Iowa, un eclesiarh iubit și apreciat de cei din eparhia lui.
Donna & Alan Scarfe
Alan este căsătorit cu Donna și au împreună patru copii. Ceea ce a făcut el pentru creștinii persecutați din România în anii 70 a fost foarte important pentru noi. De aceea nu merită să uităm slujirea lui. Dignus est!
Astazi, lumea evanghelica a celebrat centenarul unuia dintre patriarhii ei, anglicanul John Stott, plecat dintre noi, in glorie, acum zece ani.
Reiau mai jos un text publicat in 2011, pentru ca el aduna cele mai importante momente din interactiunea mea cu acest slujitor special al lui Dumnezeu, caruia ii sunt recunoscator pentru o sumedenie de lucruri.
_____________
Elogiu lui John Stott
Miercuri 27 iulie 2011, dimineata devreme, a fost inaltat in slava robul lui Dumnezeu John Stott, la venerabila virsta de peste 90 de ani.
S-a nascut la 27 aprilie 1927 la Londra. Tatal sau era un medic agnostic, iar mama lui era o luterana credincioasa. La virsta de 11 ani a trecut printr-o experienta de convertire, in urma predicii capelanului scolii la care studia, numita Rugby School. Acelasi pastor a fost primul care i-a intreptat pasii pe cararea uceniciei crestine.
A studiat limbile moderne la Trinity College in Cambridge, cu specializari in franceza si teologie. A studiat apoi la Ridley Hall in Cambridge, pregatindu-se pentru slujirea pastorala in Biserica Anglicana. A fost ordinat in 1945 si a devenit pastor al Bisericii All Souls, din Langham Place, in centrul Londrei, in care crescuse ca copil. Stott a ales celibatul, pentru a-si putea dedica intreaga energie pentru slujirea Bisericii si a lui Cristos. Intrebat cindva peste ani daca are vreun regret pentru ceva ce n-a facut, John a recunoscut candid ca totusi regreta oarecum faptul ca nu s-a casatorit.
Incetul cu incetul vocea sa a devenit tot mai incarcata de autoritate intre evanghelicii din Marea Britanie, intr-o vreme cind acestia formau o minoritate dispretuita si incercau cu greu sa se desprinda de avatarurile radacinilor lor fundamentaliste. Intre acestia existau pe atunci foarte putini academici si foarte putine voci competente in a prezenta o evanghelie fara compromisuri, dar in termeni adecvati problematicii cu care se confrunta lumea contemporana.
Stott a fost implicat in diverse grade in conducerea unor organizatii si institutii crestine – precum Crusaders, InterVarsity Christian Fellowship, Asociatia Medicilor Crestini, Institutul Londonez pentru Crestinismul Contemporan etc. – care in timp au jucat un rol hotaritor in transformarea evanghelismului intr-o voce respectata, chiar daca nu neaparat pupulara, in contextual secular britanic. Principala institutie care este rezultatul viziunii lui John Stott si pentru care el este cel mai cunoscut in lume este insa Langham Partnership International, fundatie creata in 1974 pentru a sustine studii teologice postuniversitare pentru cei din tarile mai putin privilegiate ale lumii. Mai mult de zece romani au beneficiat si ei de sustinere Langham in studiile lor de teologie. Din pacate, din pricina patologiilor de care sufera in present evanghelismul romanesc, prea putini dintre acestia slujesc in institutele teologice din tara.
Stott vs Lloyed-Jones
In perioada 1966-1967 Stott a fost implicat intr-o acerba disputa cu aceia dintre anglicani, condusi de Dr. Martin Lloyd-Jones, care incercau sa sugereze ca evanghelicii n-ar trebui sa ramina in Biserica Angliei, din pricina a ceea ce ei percepeau a fi indepartarea acesteia de bazele Evangheliei (mai ales in contextul in care se oficializase ordinarea femeilor). Lloyd-Jones si gruparea din jurul lui s-au despartit de Anglicanism si au devenit independenti, inchinindu-se mai departe in Westminster Chapel. Aceasta biserica a cunoscut la inceput o crestere masiva, care s-a redus serios dupa moartea lui Lloyd-Jones, iar acum membrii ei pot fi numarati pe degete. Stott a ramas rector (pastor principal) la All Souls si a avut in anii care au urmat o influenta din ce in ce mai mare asupra lumii evanghelice, mai intii in Marea Britanie si apoi in lume.
John Stott a fost, alaturi de Carl Henry si Harold Ockenga in Statele Unite, unul dintre promotorii miscarii nou-evanghelice, care incerca sa se indeparteze de disputa desueta intre promotorii asa-zisei „evanghelii spirituale” (predicata de fundamentalisti) si asa-numita „evanghelia sociala” (promovata de liberali). Noii evanghelici sustineau in mod argumentat ca evanghelia lui Isus Cristos are un character holistic, ea incluzind atit dimensiunea relatiei omului cu Dumnezeu, cit si pe aceea a responsabilitatilor sociale ale crestinului.
Bily Graham & John Stott – Lausanne 1974
In 1974, John Stott impreuna cu Billy Graham, cu care se cunoscuse si se imprietenise cu citiva ani inainte, au initiat Congresul de Evanghelizare Mondiala de la Lausanne. Declaratia de la Lausanne este primul document programatic important al miscarii evanghelice internationale. Urmatorul congres al Miscarii Lausanne, cel de la Manila din 1989, a adaugat un nou document programatic, chiar daca mai putin consistent decit cel dinainte, urmat si el de un nou text, extrem de bine articulat, Angajamentul de la Cape Town, formulat ca urmare a celui de al treilea congres al miscarii, organizat in Africa de sud in 2010.
John Stott a scris peste 50 de carti. Dintre acestea, cea mai cunooscuta ramine Basic Christianity [Esentialul crestinismului], una dintre primele lucrari crestine introduse prin colportaj in Romania in perioada comunista. Cred ca in acea perioada am distribuit in tara sute de exemplare din aceasta carte. Cu modestia-i caracteristica, si atit de diferita de aroganta carateristica multor lideri evanghelici, de la noi si de aiurea, Stott, desi foarte erudit sub raport teologic, nu se considera teolog, ci mai degraba invatator. Poate ca cea mai articulata teologic dintre cartile sale este Crucea lui Cristos, care este tradusa si in limba romana, alaturi de citeva dintre comentariile sale. In principiu, trebuie sa marturisesc faptul ca nu sunt foarte impresionat de stitlul cartilor lui Stott. Poate ca este de vina editorul cu care a lucrat. Ele imi par aride in comparatie cu stilul cald si personal, dar la fel de bine structurat, al predicilor sale.
Pe Stott l-am cunoscut personal pentru prima data in mai 1987, cind a vizitat Biserica baptista din Oradea, la invitatia lui Paul Negrut, pastoral bisericii. John, care era un mare pasionat de pasari (a si scris o carte pe aceasta tema) a fost convins sa vina in Romania prin promisiunea (implinita apoi) de a i se permite sa viziteze paradisul acvatic din Delta Dunarii. A tinut citeva predici in biserica din Oradea (nu-mi amintesc daca l-a tradus Paul Negrut sau Nick Gheorghita), dar in afara acestora am avut, un grup dintre noi – echipa Navigatorilor din Romania, citiva lideri de la Campus Crusade si InterVarsity, alaturi de citiva pastori, oarecum in secret, departe de ochii securitatii, am avut o serie de intilniri cu el in anexele bisericii oradene.
Iata ce scriam cu ceva vreme in urma pe blog in legatura cu aceasta intilnire:
Stott a vorbit atunci despre relevanta Evangheliei si s-a folosit, daca-mi aduc bine aminte, de textul Epistolei intiia catre Tesaloniceni. Era prima data cind auzeam o abordare biblica atit de solida si echilibrata a acestui concept foarte strain de universul conceptual al evanghelicilor romani, dominat in cea mai mare parte de sentimentalism pietist si izolationism cultural. Metafora centrala a prezentarii lui a fost aceea a podului pe care creştinii sunt chemati sa-l construiasca între lumea principiilor biblice si framintarile lumii contemporane. A fost pentru noi o experienta care ne-a marcat in mod hotaritor gindirea si a jucat un rol important in decizia unora dintre noi de a studia teologie, ca instrument de formare personala, in vederea articularii unei angajari evanghelice relevante din punct de vedere cultural in spatiul romanesc. Nu mi-am inchipuit atunci ca aceasta avea sa fie doar prima dintr-o serie de nenumarate intilniri, dintre cele mai interesante, cu acest cel mai respectat lider al evanghelicilor britanici.
In perioada in care am studiat la Londra, 1993-2004, am mers cit de des imi permiteam – un bilet de metrou pina in central Londrei era o avere pentru un student sarac – la slujba de inchinare la All Souls, pe care am considerat-o a fi ‘biserica mea’ in acea perioada si am avut ocazia de a-l asculta predicind de mai multe ori. De fiecare data cind predica Stott, All Souls era arhiplina, atit in sala principala si in balcoane, cit si in sala mare de la subsol, la care slunba era transmisa prin televiziune cu circuit inchis. Caldura mesajelor lui John Stott era coplesitoare. Impresia pregnanta pe care ti-o lasa acest om era aceea ca venea din prezenta lui Dumnezeu – aceasta este, in definitiv, calificarea esentiala a unui profet.
Traducindu-l pe John Stott in Biserica baptista din Oradea
In octobrie 1994, pe cind predam deja la Institutul Biblic Emanuel din Oradea, am avut ocazia de a-l intilni din nou pe John Stott, venit de data aceasta pentru a participa la o intrunire organizata de Oversees Council si dedicata viitorului scolilor teologice din spatiul postcomunist. Imi amintesc faptul ca Iosif Ton a incercat atunci, in maniera lui cunoscuta, de a impune anumite formulari in declaratia finala a intilnirii, si ca am intervenit la Stott pentru a impiedica acest lucru. Am avut, tot atunci, privilegiul de a-l traduce pe Stott la capela studentilor. Trebuie sa recunosc faptul ca nu-mi aduc aminte tema predicii lui. Probabil pentru ca m-am concentrat prea mult sa transpun cit mai fidel mesajul lui in limba romana.
La povesti, acasa la John StottO poza la despartire dupa vizita acasa la John Stott
In 1997, in timpul studiilor doctorale, dupa ce am devenit Langham scholar si am beneficiat de o bursa din partea fundatiei create de Stott, am avut sansa unica de a fi invitat, impreuna cu prietenul meu Silviu Rogobete, acasa la „unchiul John”, asa cum ii spuneau cu simpatie prietenii, la o masa speciala, alaturi de alte 10 persoane (am aflat mai apoi ca pastorul invita anual un grup de 12 persoane la masa). O doamna care avea o deosebita apreciere pentru el pregatea de obicei un somon mare la gratar si tot felul de alte bunatati. Am petrecut cu acea ocazie citeva ore incintatoare alaturi de amabila noastra gazda, care si-a facut timp pentru a discuta pe indelete cu fiecare dintre noi.
Pr. Stelian Tofana, in vizita la John Stott
Patru ani mai tirziu am fost implicat impreuna cu John Stott in realizarea unui proiect foarte indraznet, acela de a facilita accesul unui biblist ortodox din Romania la resursele teologice unice ale Tyndale House. Cel ales de noi a fost Pr. Dr. Stelian Tofana, cu care ma imprietenisem inca din 1995, in perioada in care eram coordonator stiintific la institutul din Oradea. Asa cum povesteam intr-un alt post pe blog, in timpul celor doua luni cit a stat in Cambridge, Pr. Tofana si cu mine am avut sansa de fi invitati acasa la Stott, unde am povestit pe indelete despre contextul interconfesional din Romania si despre planurile noastre de a incuraja dialogul teologic intre evanghelici si ortodocsi.
John Stott a fost un adevarat gigant. In anul 2005 a fost desemnat de revista Time printre cei mai influenti 100 de oameni din lume. Potrivit unui editorial dedicat lui Stott in noiembrie 2004 de New York Times, Michael Cromartie, de la Centrul pentru Etica si Politici Publice din Washington DC a afirmat ca „daca ar fi ca evanghelicii sa aleaga vreodata un papa, atunci Stott ar fi foarte probabil acesta”. In 2006, la retragerea sa din activitate, regina Elisabeta a Marii Britanii i-a acordat lui Stott titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic (CBE).
In anii in care au urmat l-am mai intilnit de citeva ori pe Stott, mai ales la All Souls si am observat ca este din ce in ce mai fragil, ca incepe sa uite si ca anii multi de munca asidua isi spun cuvintul. Ultima data cind l-am vazut acolo, n-a mai iesit ca de obicei sa dea mina cu noi la usa, semn ca era deja prea slabit pentru acest efort. In aprilie 2006, la virsta de 86 de ani, John Stott a anuntat retragerea sa din activitatea publica si s-a mutat intr-o comunitate pentru clericii anglicani aflati la pensie. In perioada aceea am devenit membru al Comisiei teologice a Miscarii Lausanne, care era condusa de Dr. Chris Wright, desemnat de Stott ca succesor la conducerea fundatiei Langham. Cu ocazia intilnirilor comisiei mai aflam cite ceva despre sanatatea subrezita a lui Stott, dar si despre prospetimea spiritului sau. Ultima data i-am auzit vocea la Cape Town, unde a transmis pentru participanti un mesaj inregistrat.
In ziua in care a pasit in glorie, unchiul John era inconjurat de citiva dintre cei dragi. A inchis ochii inspre eternitate in vreme ce in camera se auzeau acordurile oratoriului Messiah de Haendel, iar prietenii ii citeau din Scriptura. „Frumoasa este inaintea Domnului moartea celor iubiti de el.”
La aflarea vestii despre moartea lui Stott, Billy Graham a afirmat: „Lumea evanghelica a pierdut pe unul dintre cei mai mari reprezentanti ai ei, iar eu am pierdut pe unul dintre cei mai apropiati prieteni si sfatuitori. Astept cu nerabdare sa-l vad din nou cind voi merge in ceruri.”
De asemenea, Dr. Rowan Williams, Arhiepiscopul de Canterbury, conducatorul Bisericii Anglicane, in care a slujit toata viata, a spus despre el: „Moartea lui John Stott va fi deplinsa de nenumarati crestini de peste tot din lume. In timpul unei lungi vieti de slujire si marturie neobosita, John si-a cistigat un loc unic in inimile tuturor celor care l-au intilnit, fie in persoana, fie prin cartile lui. A fost un om de o rara gingasie si de o profunda bunatate, un superb comunicator si un sfatuitor sensibil si inzestrat. Fara a face vreodata compromis cu ferma sa credinta evanghelica, el s-a aratat gata de a pune sub semnul intrebarii unele dintre modurile in care acea credinta a devenit conventionala si orientata spre sine. Nu exageram daca afirmam ca el a jucat un rol esential in schimbarea la fata a evanghelismului in plan international, argumentind pentru necesitatea unei misiuni holistice, care aplica adevarurile evangheliei lui Isus in toate domeniile vietii, inclusiv chestiunile sociale si politice. El insa va fi amintit in modul cel mai cald ca un predicator expozitiv al Scripturii si ca un invatator al credintei, a carui profunzime si simplitate au facut ca doctrina sa capete viata in tot felul de noi sensuri.”
A plecat dintre noi un mare om, un adevarat model pentru noi, intr-o vreme in care modelele sunt tot mai putine si mai nedemne de incredere. Intr-o vreme in care lideri crestini mai mult sau mai putin importanti sfirsesc in penibil cariere promitatoare, John Stott straluceste ca un luceafar intre stele.
Fie ca memoria lui sa fie binecuvintata pe veci, si ca el sa se bucure cu sfintii, al caror exemplu de viata l-a urmat. Imi imaginez ca Sf. Apostol Petru l-a intimplinat la poarta cerului strigindu-i cu bucurie, Axios! Vrednic esti! Intra in bucuria stapinului tau.
Joi 7 ianuarie, ora 20.00, în direct, pe Facebook și YouTube.
Invitați: Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu
Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.În cadrul acestei noi emisiuni, invitații noștri vor încerca să facă deosebirea între sistem de doctrină și ideologii. De asemenea, ei ne vor propune să vorbim despre mai multe concepte fundamentale, precum secularitatea, secularizarea, de-secularizarea sau chiar secularismul. Nu va fi evitat nici subiectul riscului produs de analfabetismul religios în contextul resurgenței sacrului în spațiul public și în cel al implicării religiosului în sfera publică.
In Sunday school, I learned to think of God as a very old white-bearded man on a throne, who stood above creation and occasionally stirred it with a stick. When I am dreaming quantum dreams, what I see is an infinite web of relationship, flung across the vastness of space like a luminous net. It is made of energy, not thread. As I look, I can see light moving through it as a pulse moves through veins. What I see “out there” is no different from what I feel inside. There is a living hum that might be coming from my neurons but might just as well be coming from the furnace of the stars. When I look up at them there is a small commotion in my bones, as the ashes of dead stars that house my marrow rise up like metal filings toward the magnet of their living kin.
Where am I in this picture? I am all over the place. I am up there, down here, inside my skin and out. I am large compared to a virus and small compared to the sun, with a life that is permeable to them both. Am I alone? How could I ever be alone? I am part of a web that is pure relationship, with energy available to me that has been around since the universe was born.
Where is God in this picture? God is all over the place. God is up there, down here, inside my skin and out. God is the web, the energy, the space, the light—not captured in them, as if any of those concepts were more real than what unites them—but revealed in that singular, vast net of relationship that animates everything that is.
At this point in my thinking, it is not enough for me to proclaim that God is responsible for all this unity. Instead, I want to proclaim that God is the unity—the very energy, the very intelligence, the very elegance and passion that make it all go. This is the God who is not somewhere but everywhere, the God who may be prayed to in all directions at once. This is also the God beyond all directions, who will still be here (wherever “here” means) when the universe either dissipates into dust or swallows itself up again.
(Quoted by Fr Richard Rohf, from Barbara Brown Taylor, The Luminous Web: Essays on Science and Religion (Cowley Publications: 2000), 73–74.)
(Illustration: a page from the Gospel Lectionary portion of the Bamberg Apocalypse)
Spirit of life ALL: Fill our emptiness with your fullness Spirit of power ALL: Stir our hearts afresh Spirit of love ALL: Touch us, and through us, our neighbour Spirit of Creativity ALL: Enable and empower the gifts you have given Spirit of Eternity ALL: Draw us ever deeper into your Kingdom
Icoană a Sf Columba, dăruită fiului meu, la hirotonia lui in Church of Scotland.
NOTĂ: Am scris acest scurt text ca răspuns la întrebarea unei vechi prietene evanghelice, pornind de la atitudinea refractară a unur evanghelici din jurul ei cu privire la ceea ce ea numea „închinarea la sfinți”.
Dragă A,
La solicitarea ta, iată, încerc să scriu câte ceva, foarte schematic, și fără a intra în prea multe detalii, în legătură, așa cum spui tu, cu „închinarea la sfinți”. Mai întâi, o precizare terminologică extrem de importantă. Sub raport teologic, numai lui Dumnezeu i se cuvine inchinarea („latreia”, în limba greacă). Când vorbim despre „cultul sfinților” (aceasta este expresia teologic corectă), ne referim la venerare („doulia”, în grecește), adică la respect profund, asemeni celui datorat de exemplu părinților, fie ei fizici sau spirituali, și chiar mai mult de atât.
Cultul sfinților, și practica asociată cu acesta, a rugăciunilor către sfinți sunt fundamentate pe conceptul teologic (prea puțin înțeles in protestantismul evanghelic) de „comuniune a sfinților”. El se referă la faptul că noi cei credincioși, care suntem acum în trup, suntem în strânsă comuniune cu cei care au plecat în veșnicie, și care, conform învățăturii lui Cristos, sunt vii, poate mai vii decât noi. Căci Yahweh, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, este „un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morți”. Iar dacă ei sunt vii, teoretic cel puțin, ne putem adresa lor, cerându-le să mijlocească pentru noi, exact așa cum ne solicităm unii altora ajutorul în rugăciune.
Desigur, în textul canonic al Scripturii nu există un exemplu în acest sens (există ânsă cel puțin unul în textele deuterocanonice, ori apocrife), și cu atât mai puțin nu există o poruncă. Așa fiind, din perspectivă strict biblică, cei care au rezerve față de această practică nu se află nici în păcat, nici în neascultare. În egală măsură însă, nu găsim în Scripturi nici implicit, nici explicit o poruncă împotriva acestei practici tradiționale. Ca atare, cei care sunt rezervață față de rugăciunile adresate sfinților ar trebui să se ferească de a judeca sau de a-i eticheta (de exemplu ca fiind idolatri) pe cei care îi venerează pe sfinți. Precizez că „cultul sfinșilor” este prezent nu doar in catolicism și ortodoxie (unde avem de-a face cu o formă „hard” a acestuia), ci și în protestantismul magisterial, la anglicani (biserica mea), dar si la luterani, in forme mai „soft”, însă doar rareori la reformați, din pricina icoloclasmului strict al acestora și deloc la evanghelici, care au preluat de la calvini atitudinea față de acuste practici.
Desi distinctia dintre inchinare si venerare este, din punct de vedere teoretic, extrem de importanta in teologia ortodoxă, din pacate cei mai multi preoți nu-și educă enoriașii cu privire la aceasta, ceea ce dovedeste ca, în practica pastorală, ei nu dau prea mare importanta acestei distincții. Ori, conform teoriei, daca un crestin „se inchină” sfintilor (sau relicvelor acestora, ori icoanelor) în loc să le venereze, rezultatul este că au căzut în idolatrie. Banuiesc că preoții se bazează pe îngăduința și condescendența lui Dumnezeu, „slăbiciuni” pe care este evident că credincioșii evanghelici, în „mărinimia” lor ecumenică, nu prea le au față de catolici și ortodocși.
Așa cum reiese din cele de mai sus, această înțelegere a „cultului sfinților” are implicații, cu adăugirile de rigoare, și cu privire la „cultul relicvelor” și la „cultul icoanelor”. Dar despre acestea poate alta data.
More than twice a month I am asked “Why did you become Anglican?” The answer to the question is complex, and I want to answer that question in part by saying up front that I don’t believe in ecclesiastical superiority. I don’t think any single church or denomination is the one true church. I’ve heard more than a whiff of this from folks as varied as Plymouth Brethren, Eastern Orthodox, Roman Catholic (in spades, frankly), Baptist, Evangelical Covenant, and United Methodists. So in this series I’m not saying that the Anglican Communion is the one-true-and-always-faithful church in the world.
I became Anglican because of the church calendar. (Not only because of the church calendar but it was part of the process.) Non-calendar Christians usually observe Christmas (not always Advent, though it is growing) and Good Friday and Easter. That’s about it. The rest of the year is up to the preacher, the pastor, the elders and deacons, and up to the congregation. Many pastors wisely organize their churches to be formed over time through a series of themes — or books of the Bible (Martyn Lloyd-Jones and John Piper preached through Romans for almost two decades) — but none can improve on the centrality of Christ in the church calendar. Continue reading “Scot McKnight – Why Anglican? – 1”
UPDATE: On Wednesday, June 13th, at 2pm, Toronto time, my dear friend Don Posterski went to be in glory with Christ and the saints. May he rest in peace!
I met Don for the first time in early 2000, just a few months after I joined World Vision, to work in the Middle East and Eastern Europe Region (MEER), as Director for Faith & Development (F&D – the sector of which Don was in charge in WVI, earlier called Christian Impact – CI, and then Christian Commitments – CC)). Soon after that, he invited me to join him in the WVI Commission on the Church, which, due to Don’s wisdom and his ability to lead a team of very diverse and hard headed members, was the most significant initiative in which I was involved in my 20 years in WV. I wish I had a picture from any of those significant meetings, but I do not. Therefore, I will try to compensate (over)illustrating other events.
Later that year, in October, I invited Don to join my team in Sinaia, Romania, for the first regional event of our sector, called the Christian Life Conference. There, the main speaker was Jim Houston, who taught on Christian Discipleship, while Don taught on building church partnerships, Tim Dearborn taught on witness to Jesus Christ and I taught on spiritual formation. It was a great event, which participants remember fondly, almost 18 years later. Again, Don gave the measure of his unique leadership style, by keeping himself in the background and encouraging others to serve with their gifts. (Again, sadly, I lost all pictures from that event.) Continue reading “Random Thoughts on My Canadian Friend Don Posterski – May God Rest Him in Peace!”
Today we relight the first three candles of the Advent Wreath — the candles of HOPE, PEACE and JOY.
Now we light the fourth candle of Advent. This is the candle of LOVE.
Jesus demonstrated self-giving love in his ministry as the Good Shepherd. Advent is a time for kindness, thinking of others, and sharing with others. It is a time to love as God loved us by giving us his most precious gift. As God is love, let us be love also.
In the Book of Deuteronomy we find these words:
“For the Lord your God is God of gods and Lord of lords, the great God, mighty and awesome, who is not partial and takes no bribe, who executes justice for the orphan and the widow, and who loves the strangers, providing them food and clothing. You shall also love the stranger, for you were strangers in the land of Egypt.
— Deuteronomy 10:17-19a
From the Gospel of John we hear:
“I give you a new commandment, that you love one another. Just as I have loved you, you also should love one another. By this everyone will know that you are my disciples, if you have love for one another.”
— John 13:34-35
Let us pray:
Teach us to love, O Lord. May we always remember to put you first as we follow Christ’s footsteps, that we may know your love and show it in our lives. As we prepare for our celebration of Jesus’ birth, also fill our hearts with love for the world, that all may know your love and the one whom you have sent, your son, our Savior. Amen.
Today we relight the first two candles of the Advent wreath. The candle of HOPE and the candle of PEACE.
Now we light the third candle of Advent.
This is the candle of JOY. As the coming of Jesus, our Savior, draws nearer, our joy builds with our anticipation of his birth.
From the Book of Isaiah we read the words of our Lord:
“But be glad and rejoice forever in what I am creating; for I am about to create Jerusalem as a joy, and its people as a delight.”
— Isaiah 65:18
From the New Testament, the words of Paul to the people of the church at Galatia:
“The fruit of the Spirit is love, joy, peace, patience, kindness, generosity, faithfulness, gentleness, and self-control. If we live by the Spirit, let us also be guided by the Spirit.”
— Galatians 5:22-25
Let us pray:
We joyfully praise you, O Lord, for the fulfillment of your promise of a Savior and what that means in our lives. Thank you for the gift of salvation through the birth of your son, Jesus. Create us anew as we wait, and help us to see your glory as you fill our lives with your living Spirit. Amen.
(RNS) — Kaitlin Curtice grew up Southern Baptist and now attends an Anglican church. She doesn’t necessarily identify herself with either denomination, she said, but she does call herself a Native American Christian.
Then she watches a look of confusion cross people’s faces. “They don’t understand what that means,” Curtice said.
The popular 29-year-old worship leader has been working that meaning out in her writing — including a blog, titled “Stories,” and a well-reviewed book published this month by Paraclete Press, “Glory Happening: Finding the Divine in Everyday Places.”
When she isn’t traveling around the country to speaking engagements, Curtice is in Atlanta with her husband, two young sons and two dogs. She home-schools the boys, she said, and with them, she is learning their Potawatomi language and culture.
This first book of Curtice’s is full of stories about everyday moments infused with meaning, the books that “opened something up” in her and reconnecting with her Native American heritage. She talked about all these things earlier with RNS.
This interview has been edited for length and clarity.
* * *
Early in the book, you mention your journey to learn more about your Potawatomi heritage. What set you on that path, and what has that journey looked like for you?
We live in Georgia, and there are a lot of Native historic sites here. It’s Muscogee Creek land and Cherokee land — there are areas you can go hiking, and there will be a plaque that tells you who lived there. We went hiking at one of our favorite places, Sweetwater Creek, and my youngest son was 1, and he was hungry, and I had to breastfeed him. I was like, well, I’ll just try and feed him while we walk because there’s no place to sit down.
It was just this moment where God stopped me and time stood still and God was like, “This is what your ancestors did on the Trail of Death. This is what your great-great-great-grandmother did.”
It was that moment where somebody points at you and says, “This is who you are, and this is who your children are, and this is what you’re called to be.” It was just really beautiful, and it just switched on this light for me. From then on, it was just constantly reading and writing and processing and trying to learn as much as I could and having these memories of childhood come back to me that I had forgotten.
A very good interview. Here is a small quote on evangelicalism:
‘If when people hear “evangelical” they think of something political first, then the serious meaning of the word is gone. ‘
And another one, on the Reformation:
‘I myself, I don’t think it’s appropriate either to be completely celebratory about the Reformation or completely negative about the breakup of western Christianity. But there were critical issues having to do with religious authority, location of the nature of divine revelation, the means by which God reconciles people to himself, critical issues having to do with the nature of religion in society, the authority of temporal rulers over spiritual rulers. All of those really important matters were adjusted, shaken up, reformed and revised in about a forty year period. So whether people realize it or not, certainly the Christian churches in the West — and to some extent where the churches have spread in the world — were the heirs of what happened then.
Dr. McKnight continues his efforts of explaining why has he joined Anglicanism. As many friends are asking me the same question, I have decided to share here Professor McKnight’s responses. I will not be able to do it better than him, anyway. So, here is a new epidoee in this series. Today, about the Collects.
* * *
The collects of the church reveal the church’s practices and beliefs about prayer; a collect is a set prayer for a set time in the church calendar.
In them we see the church’s theology of prayer come to expression. I posted about the collects here and included a reference to a fine book “collecting” the collects: C. Frederick Barbee and Paul F.M. Zahl,The Collects of Thomas Cranmer.
There are five basic elements of a collect, and each of these expresses the Christian theology of prayer:
1. Address to God
2. Naming a context in which God has been active and therefore why God can be addressed now.
3. The petition.
4. Hoped for outcome.
5. Shaping the prayer in a Trinitarian context. Continue reading “Scot McKnight – Why Be Anglican: The Collects”
No question about it, but in many churches there is not a designated time for the people to pray. Some churches are just too big for that, and even too big for a pastoral prayer. Others are so focused on the sermon that there is not time left for what we Anglicans call the “prayers of the people.”
In our liturgy, every Sunday, we have a time where we are led by a lay person in prayer. It’s called “intercession” or “intercessory prayers” when we pray for others, and when we do it in public it needs to be the sort of intercession that belongs in public. As a seminary student I had one professor whose opening prayers were of such significance that I wish they had gone into print, which of course they didn’t because they were not scripted prayers, but also because Murray Harris knew his class-opening prayers were so tied to that class, on that day, in that time in history that they weren’t relevant to others in different places and times.
Evidently Sam Wells, formerly chaplain, dean and professor at Duke and now Vicar of St Martin-in-the-Fields church in Trafalgar Square, offered memorable prayers in chapel at Duke, so much so that folks began to gather them up and now we have in Shaping the Prayers of the People: The Art of Intercession, by Samuel Wells and Abigail Kocher, a fine study and collection of intercessory prayers.
Question for you who offer intercessions in public: How much time do you spend preparing? What do you think are the ingredients of good public intercessory prayers? And, pastors, do you offer a Pastoral Prayer in your public worship?
I am doing a series on the blog about why I became Anglican, and thefirst weekI looked at the church calendar and last week at worship, and this week I want to dip into “worship,” by which I mean Sunday morning worship service. (I do not equate worship with Sunday morning worship, but Sunday morning worship is worship.) This week I look at the Lectionary.
I’m not a historian of the lectionary, and it is common property to a wide range of churches and that is why today it is called “The Revised Common Lectionary” and it is available online here.
In essence, the RCL is a 3-year cycle of Bible readings for Sunday worship (and daily readings as well). The lectionary is built on the Gospels of Matthew, Mark and Luke, with John weaved in over the three years. The Bible readings in a lectionary-based worship service are ordered into an Old Testament lesson, a reading from the Psalms, a reading from an Epistle, and then “The Gospel.” As the church calendar is rooted in the life of Jesus (see the image above), so the lectionary readings from the Bible aim at the Gospel reading and prepare for it and enhance it. This squares the church on the Gospels as the gospel.
I am doing a series on the blog about why I became Anglican, and last weekI looked at the church calendar, and this week I want to dip into “worship,” by which I mean Sunday morning worship service. (I do not equate worship with Sunday morning worship, but Sunday morning worship is worship.)
If the church calendar shapes the church themes, the church liturgy for Holy Eucharist is shaped by a customary set of elements of the worship service. Each of these is needed, each is integrated into the other, and each is formative for Christian discipleship. To repeat from last week’s blog post, I don’t idealize or idolize Anglican worship, but I believe it is a mature, wise, and deeply theological tradition at work.
I have taken for my text this morning last week’s worship guide, or bulletin. Here are the elements of our worship and eucharist celebration: processional hymn, a call to worship, the Word of God, the proclamation of the Word of God, the Nicene Creed, prayers of the people, confession of sin, passing the peace, and then we move into Eucharist beginning with an offering, doxology, the great thanksgiving, breaking of bread, a prayer of thanksgiving and we close with a blessing. Continue reading “Scot McKnight – Why Be Anglican: Worship”
Note: Recently, I have received two of the publications to which I have contributed lately. Here are a few details about each of them.
* * *
Intentional Discipleship and Disciple-Making. An Anglican Guide for Christian Life and Formation is a publication of The Anglican Consultative Council, aiming to revive interest in the ancient discipline and practice of disciple-making within the Anglican Communion.
My friend, Rev. Mark Oxbrow, asked me to write about the practice of discipleship within the Orthodox Christian tradition. My initial text had to be shortened, in order to fit a very limited space, in which a variety of topics was discussed.
I begin a series that will seek to shed some light on why I am Anglican. Image used with permission. More than twice a month I am asked “Why did you become Anglican?” The answer to […]
Monogenēs once more. Kevin Giles Following the 2016 Evangelical Theological Society annual conference in San Antonia where Dr. Bruce Ware and Dr. Wayne Grudem publicly announced that they had […]
Kevin Giles again about the Trinitarian ‘heresies’ of Wayne Grudem and the rest of his fundamentalist bunch. This time of ‘the doctrine of the eternal generation of the Son’.
According to the Anglican lectionary, the Episcopal Church in the US celebrates on 22 December the life of the blessed CS Lewis (see HERE).
Here is an Anglican prayer for this special day:
O God of searing truth and surpassing beauty, we give you thanks for Clive Staples Lewis whose sanctified imagination lights fires of faith in young and old alike; Surprise us also with your joy and draw us into that new and abundant life which is ours in Christ Jesus, who lives and reigns with you and the Holy Spirit, one God, now and for ever. Amen.
Clive Staples Lewis (“Jack” Lewis to his friends) was a tutor and lecturer at Oxford University, and later Professor of Medieval and Renaissance English Literature at Cambridge University. In the judgment of many, he is the most popular and most effective explainer and defender of the Christian faith writing in English in this century. He tried to make a point of avoiding disputes on matters where Christians disagree, and defending those beliefs which they hold in common. His work was valued by many Christians of widely differing backgrounds: Anglican, Baptist, Methodist, Pentecostal, Presbyterian, Roman Catholic, etc. (Source, HERE)
ROME (Reuters) The pledge at a vespers prayer service came despite challenges to greater unity posed by differences over women priests and gay marriage.
This is ‘not a time to fear’ but a time to trust God, the Archbishop said in the opening speech of Synod’s debate on the EU referendum today.
The Archbishops of Canterbury and York added the item as urgent business to the Synod agenda, with the members’ consent.
Read the full text of the speech:
The length of the EU referendum campaign, the high turnout and the clarity of the result means, it seems to me, that whatever our view of what we would have preferred, we must now deal with the world as it is, and seek not merely survival after Brexit – if we were one of the 48 – but the common good, the flourishing of all our citizens and the seizing of the opportunities offered to our nation; above all to witness to the Kingdom of God. Continue reading “Synod of the Church of England – Archbishop Opens Debate on EU Referendum”
An academic friend greeted the news of John Webster’s death with a blog post beginning “I’ll have to get out of the habit of referring to Webster as one of the greatest living theologians.” Within academic theology, few would question that assessment; beyond the universities and colleges, few have ever heard of him.
In part, this is down to John’s genuine humility. He was made a canon of Christchurch Cathedral, Oxford, and served on various Church of England committees when asked, but he never went looking for ecclesial honours. Indeed, he never went looking for academic honours either, although they came regularly.
More, however, John’s vocation was academic. He was committed to hard intellectual work, and he made no apology for it. His writing style was uncompromising, and far from accessible even to some specialists. The last time I heard him give a presentation, a few weeks back, one of my PhD students passed me a note asking if I could explain what the title meant! (It was in Latin, and John did not bother to translate it.)
In the light of our common mission and context (chapter 1), our agreement in faith (chapter 2) and our significant opportunities for growing in partnership in mission (chapter 3), we recommend that our churches make the following Declaration.
During the current annual Assembly of the Church of Scotland (Presbyterian), delegates, which included my son, Rev. Daniel Manastireanu, the first ethnically Romanian minister in the CoS, has approved the Columba Declaration, ‘that recognises their longstanding ecumenical partnership and lays the groundwork for future joint projects’ (see HERE). Of the about 850 commissioners to the assembly, 50 voted against this motion and 49 abstained (see HERE). A similar motion was approved by the C of E’s General Synod in February.
Ikon of St Columba, a gift I gave to my son, on his ordination as minister in the CoS, and
St Columba, pictured in a stained glass window at Iona Abbey, which he founded in the sixth century
Avancronica unui eveniment academic şi cultural major, care se va derula în Iaşi abia peste jumătate de an (…): acordarea domnului Andrei Pleşu, din partea celei mai bătrâne instituţii de învăţământ superior din România, a titlului de doctor honoris causa.
Domnul profesor Codrin Cutitaru anunta in Ziarul de Iasi unul dintre cele mai importante evenimente cullturale ale urbei iesene in toamna anului 2016: adordarea titlului de doctor honoris causa domnului Andrei Plesu de catre Universitatea ‘Al. I. Cuza’, eveniment care va prefata a treia editie a simpozionului CS Lewis organizat de aceeasi universitate, la initiativa doamnei profesoare Denise Vasiliu.
Citez in incheiere ceva despre asteptarile autorului acestui articol, care sunt, de fapt, si ale noastre: ‘Anticipez un eveniment cu mare impact academic, la care, alături de invitatul principal, vor contribui personalităţile universitare din comisia de laudatio (preşedinte – profesorul Alexandru Călinescu) şi un număr important de universitari de la Oxford şi Cambridge, înscrişi cu lucrări la amintitul simpozion.’
I warmly invite you to the next Lewis symposium we organize at Alexandru Ioan Cuza University of Iasi:
The Third Interdisciplinary Symposium devoted to the life and work of C. S Lewis, C. S. Lewis and Kindred Spirits, Iasi, 17-19 November 2016
This continues the series of events devoted to the celebrated Oxonian writer and scholar and is open to both specialists and lay persons who are interested in, and fascinated by, the Oxford Don’s legacy and influential presence within current culture. We invite papers that explore Lewis’s growth in relation to predecessors and contemporaries, as well as papers who identify “kindred spirits” among subsequent generations of writers and thinkers.
We are also pleased to have Mr. Owen Barfield Jr. as one of the special guests for this edition.
Hoping that you will be willing and able to join,
I look forward to your response.
With best wishes,
Denise Vasiliu
Note: Unfortunately, Mr. Andrei Plesu will not be able to participate in our event, and the Doctor honoris causa ceremony was postponed for some time in the Spring of 2017.
Persona 