A trăi „ca și cum”

Un nou capitol din analiza contextuala pe care o face teologul protestant Danut Jemna cu privire la tema spiritualitatii crestine.


Experiența creștinului în istorie admite o tensiune permanentă ce este dată de orientarea credinței către viața veșnică, către un eveniment viitor care va încheia prima etapă a iconomiei lui Dumnezeu. Destinul omului se împlinește la revenirea lui Cristos (Col. 3:4), când cei care au trăit în lumea aceasta vor primi darul promis al învierii și restaurării complete a naturii umane (1Tes. 4:14,17). Experiența întoarcerii omului la Dumnezeu, a actualizării operei lui Isus presupune gestionarea acestei tensiuni care trebuie asumată și înțeleasă corect. Viața creștinului în lume trebuie să ia în calcul un efort dublu pe care Sf. Ap. Pavel îl aseamănă cu un exercițiu de devenire și transformare care are loc ca urmare a unirii cu Cristos (2Cor. 4:16).

View original post 1,456 more words

The Times They Are A-Changin’ – The Case for an Incarnational Theology

The Times They Are A-Changin’ is the title of one of Bob Dylan’s best-known songs, which was written in 1964. Four years later, the youth uprising that was to change the Western world in a fundamental way broke out. Leftism (a mortal sin for the ideologies of the ‘Christian right’), rebellion against the system, violence, but also flower power pacifism, drug abuse (including powerful hallucinogens), excessive or deviant sexuality, nonconformist appearance (jeans, boys with long hair) and the other things that characterised this movement scared the ecclesiastical establishment. The young people who met Christ in the wake of this movement (the so-called ‘Jesus people’) were most often rejected, like a foreign body, by traditional churches.

Where Was the Church When the Youth Exploded, wondered pastor Stuart Briscoe a few years later, in a book unjustly forgotten. Each of these excesses, Briscoe argued, was a cry of despair, but the church, in its typical conformism, was frightened off by the spectre of change. (As in a well-known joke, to the question, “How many Christians does it take to change a light bulb?” the church’s answer would have been: “Change?”). The church, then, remained deaf to the calls of the young. Thus, out of necessity, Calvary Chapel emerged as a space to ecclesially accommodate these strange seekers of salvation.

The above are just snatches of somewhat recent stories, but they have been repeated countless times throughout history, before and after the traumatic events of 1968. We too are living in “new times”. The fall of communism, but also the excesses of neoliberal capitalism; the dominance of postmodernity – with its legitimate challenge to the dominant narrative promoted by the rationalism of modernity, but also with the derangements of the relativism with which it has set out to replace it; climate change and the profound ecological crisis into which the world has been plunged, because of a perverted (or non-existent) theology of creation, but above all because of the limitless pursuit of profit, at the cost of self-destruction; rampant secularisation, in response to the perverse matrimony of ecclesial power with political power, and desecularisation, a phenomenon which often leads to the search for spirituality in the absence of transcendence, or worse, to fundamentalist religious fanaticism; as well as the terrible challenges crought about by transhumanism and the irresponsible use of the possibilities offered by modern genetics – these and many others like them have brought our world on the brink of an unprecedented crisis.

This being the case, it is legitimate to ask what is the Church doing in the face of all these challenges, apart from living with nostalgia for a supposedly glorious past or desperately trying to restore a Christendom in which it could dictate the rules of the game and which, thank God, has disappeared once and for all. We also wonder how does theology respond to this crisis, apart from the theoretical, sterile, and often irrelevant speculations from the perspective of the world we live in – pitiful storms in a glass of water – in which it has been indulging for some time. While in the glorious patristic or medieval ages, if not in the Renaissance and Reformation also, theology was regarded as a veritable queen of humanities, it has nowadays lost its credibility and prestige.

Miroslav Volf and Matthew Croasmun attempt to respond to this disappointing state of affairs in their recent manifesto titled For the Life of the World: Theology That Makes a Difference. Thus, Christian theology, from its beginnings, has been rooted in the metaphor of the incarnation. In its best and most authentic manifestations, theology has sought to respond, from the perspective of revelation, understood in the context of history, to the challenges of the world in every age. From this perspective, it is legitimate to ask what a Christian theology engaged in an authentic and unillusioned, i.e. realistic and humble, dialogue with the present reality, should look like. I will try, briefly, to list here what I consider to be the essential features of such an approach, so that it can “make a difference” (as the contemporary cliché goes), so that it can have an impact, not as to impose on the world some predetermined solutions, according to some religious textbook standards, but in order to find, together with all those concerned, the way towards the flourishing of human beings and of society in general.

First and foremost, such a theology should focus not so much on formulating sophisticated speculative elaborations, but on creating viable and transmittable models of engagement with reality, both at the personal and community level. This does not mean to abandon conceptual rigour and the value of rationality – undeniable gains of modernity – but to use them not as ends in themselves but as tools for achieving human flourishing.

Second, to be transformative, theology should abandon the individualistic, autarchic approach dominant in the Enlightenment, for a communitarian one. This means, first of all, that it needs to return, with weapons and baggage, to the ecclesial space as a constitutive and hermeneutically validating instance. This, however, is only the first step; to limit it to this would be to stop halfway. The second absolutely necessary step is to root this effort in the extra-ecclesial worldly space, which gives theology a holistic, if not cosmic dimension (according to the principle enunciated by St. Paul in Ephesians 1:10).

In such a context, science becomes an unavoidable dialogue partner for theology, to the benefit of both disciplines. Science would thus receive from theology essential questions about the purpose and legitimacy of its endeavours, while theology would be challenged to consider new aspects of reality as revealed by science, thus constantly verifying and adjusting its conclusions in order to continue being, for those who have ears to hear, a trustworthy guide for the advancement of life.

One of the most formidable challenges that science brings to the Christian theologian is in the area of anthropology – a theological discipline largely neglected in the twenty centuries of Christian thought. It is quite possible that, just as ecclesiology was the central theological focus of the 20th century, anthropology will play a key role in the theological debates of the present century. And here I am referring not only to the questions raised by the emergence of the transhumanist phenomenon, human-machine interaction, or the risks inherent in genetic manipulation that no longer take into account the ethical rigours agreed by the scientific community, but also to the need for a more nuanced understanding of trans-sexuality, gender relations, the family, or the patriarchalism and misogyny that still dominate most societies, including the most developed ones.

Postmodernity brings with it another challenge to Christian theology, in terms of defining the concept of authority, by shifting the emphasis from dynamis – authority as power, as an imposing instance, to exousia – authority as a building, growing and maturing instance. After the excesses of authority – ecclesial, but not only – in the medieval period, and the radical contestation of authority seen as intrinsically oppressive in modernity and, differently nuanced, in postmodernity, Christian theology is called to embody a rather humble, ‘bottom-up’, serving and constituting understanding of authority; not one that imposes itself by virtue of its institutional and positional prerogatives, but one that is seductive and seminal.

Institutions have conceptually and structurally dominated the modern world. Despite their undoubted added value – in transcending the inherent limitations of structures built around individuals, whether part of an aristocracy or endowed with a particular charisma or vision – institutions seem to have reached the limits of their potential, leaving more and more room today for networking approaches – admittedly more fluid, but also more flexible and capable to adapt more promptly to the rapid changes in the world we live in.

Another challenge facing contemporary theology has to do with the nature of Scripture and with the hermeneutical process by which believers can understand God’s expectations of how they are called upon to represent him in the world. The textbook approaches inherited from fundamentalism (which is nothing more than the literalist face of the coin of rationalist liberalism – in which believers approach the sacred text with their questions in order to receive supposedly unique “biblical answers” that transcend time, culture, and context) have already proven their irrational and often aberrant character.

Postmodernity proposes that we rediscover revelation (whether we speak of what is formally inscribed in the canon of Scripture or of the living tradition of the Spirit’s presence throughout the centuries in the ecclesial community and in the world) as an invitation to an initiation journey, or as an “entry into the story”, like that of the hero Atreyu in the movie Neverending Story. In this new adventure of faith, Scripture is not a map but rather a compass, the obvious implication being that theology finds its legitimacy only through an ongoing dialogue with God and the world.

Most of Christian history has been dominated by the understanding of theology as an approach addressed (predominantly, if not exclusively) to the religious person. The secularism that now dominates many developed societies, especially in the West, and the post-secular phenomenon that is increasingly present around us, bring forward a reality that was until recently a marginal one. If we have an eye for it, we will see around us more and more people who, for various reasons, are disillusioned with the church or with religion in general, even with God (as presented to us by religious institutions), but who continue to be in search of spirituality, defined in various ways. Sometimes such people declare themselves to be atheists, agnostics or just sceptics, and not infrequently talk about themselves as being “spiritual but not religious”.

Such ambiguities often paralyse and agitate Christians, who, instead of identifying the opportunity for the renewal of their own faith that interaction with this group represents, become defensive or apologetic, instinctively resorting to the aggressive toolkit of proclamation and predominantly conceptual persuasion, which is thought to have borne some fruit in the modern period, but which is totally inadequate in the case of postmodern person. This contemporary phenomenon calls us to reimagine Christian witness as an apologetic of love, as good news for the non-religious person, who is not called to conform to a dominant ideology or to join a constraining institution, but to join other seekers in this new yet perennial adventure of faith.

[This text is part of a preface I have written, in Romanian, for a book on discipleship authored by my friend Danut Jemna.]

Din Învățăturile lui Feodosie către fiul său, Sfertodocsie

O persiflare de zile mari la prostiile misogine arhieresti, de la pr Florescu citire.


Despre femeie, fiule Sfertodocsie, află că ființă îngăduită iaste ea pre acest pămînt, ca una care nu de sine stătătoare fu ea făcută, ci spre ajutoriul și bucuria barbatului, cum bine zice și filosoful Lavrichie aurarul la cartea lui despre muieri. Și măcar că i-am zis ființă, dar Sfintele Scripturi cît ce în rîndul lighioanelor n-o socotesc pre ea, dupe cum scrie la Facerea, glava 2 cu 20, că dintru început pre lighioane au adus Domnul la Adam spre însoțire, iară dacă n-au găsit lui soție, au trebuit de a stricat Domnul o coastă de la Adam de au meșterit o lighioană ca aceea.

Însă mai cu loare aminte să fii tu la vremea neputinței lunare a femeii, cînd mai spurcată iaste ea ca de obicei, trupește, iară și sufletește pînă atît că nu i se mai cuvine a primi ceale sfinte și nici măcar de sfînta aghiasmă a să…

View original post 272 more words

Crăciunul imposibil*

De la parintele Florescu citire, de Boboteaza


Edinburgh, decembrie 2021. ©Fotografie de Raveca Constantin, pentru „Jurnal scoțian”

Eu sunt încă pe drumuri cu Boboteaza, abia pe săptămâna viitoare dacă ajung prin Insule. Într-un an, m-a prins cu aghiazma mare începutul Triodului, nu mai știam ce să le cânt prin case, troparul Bobotezei sau „Brațele părintești”.

Dar n-am să înțeleg niciodată de ce se pornesc preoții cu Iordanul încă din 31 decembrie, unii, hapsâni parcă pe colacul de la gura urătorilor. De zi întâi, când e lăsat să se răcorească omul cu moare de curechi, așteptând să-i vină finuții cu sorcova, iar cei mai evlavioși se închină la sfânta tăiere împrejur și scuipă-n sân la moliftele lui Sfântul Vasile, hop și popa cu busuiocul, ca într-o competiție industrială în care nu mai există un consiliu al concurenței să pună ordine.

De ce nu se pornesc în ajun, pe 5 ianuarie? De ce nu pe 6, după sfințirea apelor…

View original post 750 more words

Convergente – De/Re-convertire si devenire

Revista Convergențe a publicat astăzi un text al meu pe tema delicată a de-convertirii. Iată mai jos prima parte a acestuia.

„C’était en Octobre. J’étais presque converti. On n’est jamais.” [Era prin octombrie. Eram aproape convertit. Nu ești niciodată (pe deplin)]. Așa începe cartea-mărturie Ce que je crois a lui Maurice Clavel, unul dintre membrii mișcării „noilor filosofi” din Franța. El mi-a rămas în memorie de la prima lectură pentru că ilustrează succint, în propria mea experiență, mutația de la o înțelegere a convertirii ca eveniment la perceperea ei ca proces.

Ceva asemănător spune o anecdotă povestită de mitropolitul ortodox britanic Kallistos Ware. Acesta călătorea odată cu trenul și a fost abordat cu îndrăzneală de un „frate” plin de zel evanghelistic, cu întrebarea clasică: „Părinte, sunteți mântuit?” La care ierarhul a răspuns smerit, dar cu convingere: „Am fost mântuit, sunt mântuit, voi fi mântuit”.

ema devenirii spirituale ca pelerinaj sau călătorie inițiatică este una paradigmatică încă din Antichitate. Odiseea lui Homer, Eneida lui Virgiliu sau, în Evul Mediu, Divina comedia a lui Dante sunt probabil cele mai cunoscute exemple. Metafora drumului ca spațiu al formării este prezentă, așadar, nu doar în literatura biblică.

Întoarcere din drum, reorientare este sensul îndemnului biblic metanoite tradus curent – prea puțin inspirat și destul de confuz – prin (po)căiți-vă, termen ce a căpătat în timp conotații mai degrabă instituționale sau moralizatoare. În textul de față încerc să stau cât pot de departe de aceste sensuri și să privesc fenomenul din perspectiva celui care este subiectul și, uneori, victima acestui proces.

Cei doi autori menționați mai sus subliniază un lucru esențial. Convertirea autentică este nu un eveniment punctual, ci un proces care durează întreaga viață și poate chiar dincolo de ea (!?), este un pelerinaj spiritual, nu o destinație. Viața creștină reală este o serie permanentă de reorientări, de reconsiderări, cu privire la Dumnezeu, la revelație, la sine și la natura realității. Iar sensul acestui proces este devenirea. În termeni biblici, numim asta „creștere în asemănarea lui Cristos”. Ceea ce teologia ortodoxă numește îndumnezeire.

Procesul nu este nicidecum unul liniar, ci seamănă mai degrabă un drum sinuos. El nu implică doar progres, ci și regres, sincope, deturnări, reveniri, crize, extaze și altele asemenea. Baptistul John Bunyan a descris cu măiestrie aceste meandre în cartea sa The Pilgrim’s Progress, dar se pare că unii dintre noi am uitat aceste lucruri, în alergarea noastră obsesivă după certitudini.

Citiți AICI articolul în întregul său.

Ciprian Mihali – Cateva reguli de eticheta pe retelele sociale

Ciprian Mihali

Iata citeva reguli de eticheta pentru comunicarea in social media sugerate astazi pe Facebook de domnul Ciprian Mihali.

1) Rețeaua socială este un spațiu de întâlnire, asemănător unei piețe publice. Comportați-vă cu eleganță și reținere.
2) Nu uitați că vă adresați, poate, cuiva cunoscut, dar vă citesc și persoane necunoscute.
3) Urmăriți sau criticați întotdeauna ideile și nu persoana.
4) Nu tutuiți persoana dacă această formulă de comunicare nu a fost stabilită cu ea anterior.
5) Nu atacați niciodată trăsăturile fizice ale persoanei.
6) Nu faceți comentarii care țin de datul unei persoane (sex, vârstă, etnie, rasă etc.)
7) Nu stâlciți numele unei persoane și nu inventați porecle.
8 ) Nu folosiți imagini trucate care degradează imaginea persoanei.
9) Evitați vulgaritățile sau cuvintele grosolane în adresare.
10) Evitați comparațiile ființelor umane cu animalele, oricât de dragi ne-ar fi acestea din urmă.
11) Evitați excesul de „isme” și de referințe la personalități ori perioade sinistre din istoria umanității (dictatori, Holocaust, lagăre, genociduri etc.). Nu tot ce spunem se reduce la simplificări ideologice.
12) Nu faceți referiri jignitoare la persoane care nu participă la dialog sau care nu pot vizualiza conversația.
13) Evitați folosirea excesivă a semnelor grafice (semnul întrebării sau exclamării, diverși emoji repetați).
14) Evitați hărțuirea prin comentarii repetate a unei persoane (fie dacă nu vă răspunde, fie dacă vă răspunde doar din politețe).
15) Nu divulgați în public conversații private, mai ales sub forma de printscreen-uri.
16) Verificați ortografia și gramatica a ce ați scris înainte de a publica. Limba română nu e de vină pentru umorile noastre.
17) Gândiți de șapte ori și comentați o dată. Și, dacă o faceți, comentați articulat și cu înțeles pentru toată lumea.
18) Nu vă faceți chip cioplit din influenceri.
19) Și, mai ales: nu stricați prietenii vechi din cauza idolilor de azi.
20) În sfârșit, nu uitați: viața e în altă parte.

[Text publicat cu amabila permisiune a autorului.]

Cinepastilă ideologică (38) – Don`t Look Up (2021)

Dyo, priveste cu ochii unui cineast cu expertiza si experienta un film care a facut valuri, nu neaparat din motive cinematografice.


Cu greu se poate găsi un exemplu mai edificator pentru ideea că relația cinefilului cu filmul excede în dimensiuni, mijloace și implicații experiența propriu-zisă a vizionăriii decât acest învrăjbitor Don`t Look Up. Practic, chiar și fără să fi urmărit cu atenție dezbaterile din media, mi-a fost imposibil să mă debarasez la propria-mi vizonare de prejudecățile și așteptările create în mine deja, cu atât mai mult cu cât, din motive obiective, am fost nevoit să amân acest prilej până acum, la spartul târgului.

E un film îmbrăcat în straie ideologice pestrițe, despre toate câte ne dor în aceste zile apocaliptice: schimbări climatice, puteri corupte, capitalism, idolatrizarea celebrităților, radicalizarea politică și, cu voia dumneavoastră, pandemia, împreună cu urgiile aferente, vaccinare, distanțare șamd. Să pui deoparte toate astea și să evaluezi doar filmul? Nu e cazul, tigaia e mult prea încinsă.

Simptomatic îmi pare, în acest sens, aplecarea majorității celor ce l-au…

View original post 1,249 more words

Modernizarea României

Un nou text de analiza al lui Danut Jemna, in care competentele lui economice joaca un rol important.


Este interesant de observat că, în ultimii doi ani, în declarațiile publice ale politicienilor de dreapta s-a folosit frecvent ideea că se dorește modernizarea României, acuzând că perioada de tranziție deschisă de schimbarea regimului comunist a fost una dominată de politicile de stânga care au dus la stagnare și proliferarea unui tip de societate care întreține maladiile sistemului totalitar precedent. Auzind mereu această sintagmă ne putem întreba dacă ea este doar un slogan politic sau are ceva acoperire în realitate. Nu ne interesează dacă acești politicieni chiar sunt interesați de modernizarea României, însă întrebarea care se poate pune privește necesitatea, realismul și natura acestui proces.

View original post 2,203 more words

Daily Spirituality

Danut Jemna, on daily spirituality.
This is part of a new project he is working on.


This year, Western traditions begin the liturgical year on the last Sunday in November. At the beginning of Lent, the believers are accustomed to receive a message from the church to devote themselves more to practices and disciplines for the purpose of personal and community evaluation. But such requests come against the backdrop of a busy life, with little time outside of work or profession, few resources to devote to religious, cultural or civic activities, and placed in the dizzying pace of a society that demands our attention and drains our resources day after day. In this tense environment, what realistic expectations can church leaders make of believers and what kind of response can the latter make to the former’s exhortations so as not to fall into the trap of unrealistic assessments and unfounded judgements?

View original post 2,667 more words

Calling the disciples

The English translation of one of the chapters of Danut Jemna’s book on discipleship in Mark’s Gospel.


Jesus’ initiative to recruit his disciples – recounted in the very first chapter of Mark’s Gospel, opens the discussion on discipleship. This call of the disciples must be seen and understood, however, in the context of the mission of the teacher.

View original post 2,299 more words

Spiritualitatea cea de toate zilele

Un text superb al lui Danut Jemna, despre spiritualitatea cotidiana, parte a unui proiect mai amplu despre reevaluarea spiritualitatii crestine in perspectiva contemporana.


Anul acesta, tradițiile apusene încep anul liturgic în ultima duminică din luna noiembrie. La începutul postului Crăciunului, credincioșii sunt obișnuiți să primească din partea bisericii mesajul de a se dedica mai mult unor practici și discipline cu scopul evaluării personale și comunitare. Asemenea solicitări vin însă pe fondul unei vieți aglomerate, cu puțin timp în afara celui dedicat profesiei sau muncii, cu puține resurse ce pot fi alocate activităților religioase, culturale sau civice și plasați în ritmul amețitor al unei societăți care ne cere atenția și ne stoarce resursele zi de zi. În acest cadru tensionat, ce așteptări realiste își pot face liderii bisericilor de la credincioși și ce tip de răspuns pot da aceștia din urmă la îndemnurile celor dintâi pentru a nu rămâne în capcana evaluărilor nerealiste și a judecăților nefondate?

View original post 2,600 more words

Despre marginali si marginalitate – Interviu

Interviul de dupa mesaj

Redau aici si interviul oferit lui Laviniu Gabor, dupa incheierea mesajului despre marginalitate rostit in Biserica Logos din Oradea, in septembrie 2021.

Despre marginali si marginalitate

Biserica Logos Oradea, septembrie 2021

O prezentare legata de chestiunea marginalitatii in spatiul religios evanghelic, facuta in septembrie la Biserica Logos din Oradea.

Despre riscurile demarginalizarii marginalilor – Raspuns lui Vasile Ernu

Cu Vasile Ernu, la Iași, în anii tinereții noastre revoluționare (1990+)

Mă știu cu Vasea Ernu de aproape treizeci de ani. Suntem prieteni și împărtășim multe lucruri, chiar dacă nu suntem de acord întotdeauna. Ba chiar ne mai și certăm din când în când.

Vasile este un stângist asumat și este adesea înjurat cu strășnicie pentru asta. Eu însumi am fost întrebat nu o dată cum pot fi prieten cu un om care are asemenea convingeri. Iată că pot. Eu însumi am migrat în ultimii ani, sub raport politic și nu numai, de la centru dreapta către centru stânga. Sunt, politic vorbind, un social-liberal, iar prietenii aflați la dreapta mă numesc „progresist”, deși detest reducționismul unor astfel de etichete. Așa cum ei detestă faptul că îi numesc uneori „reacționari” (mai am și eu scăpările mele).

Vasile a publicat astăzi pe Facebook lungă și consistentă reflecție intitulată „Sinoadele religioase în capitalism sau tragedia conservatorilor religioși”, ocazionată de o recentă vizită la Arad, unde a fost invitat la un dialog în cadrul Forumului Dialogos, inițiat de un grup evanghelic de acolo. Încerc să răspund aici acestei reflecții, din perspectiva unuia care își asumă fără rezerve propria identitate religioasă, pe care aș putea-o descrie, în termeni generici, ca fiind post-evanghelică și post-conservatoare

Despre timp

Prima aserțiune a lui Vasile la care vreau să mă refer, și cu care sunt perfect de acord, este aceea că timpul marginalilor evanghelici a reușit să fie acaparat mult mai eficient în capitalism decât în comunism. Citez: „Capitalismul este genial în ce privește controlul resurselor și timpului”. Implicația acestei afirmații pare a fi că, cel puțin din acest punct de vedere, comunismul a fost mai favorabil evanghelicilor decât capitalismul. Zice prietenul meu: „cam de 20 de ori mai mult [timp] petrecea un om în comunitatea religioasă evanghelică în comunism decât astăzi în capitalismul liber ” Ori, în acest punct mă despart de Vasea. În opinia mea, cele două sisteme sunt la fel de toxice pentru evanghelici, chiar dacă în mod foarte diferit. Privind dinăuntru, și din puțin altă perspectivă, raporturile evanghelicilor cu timpul sub comunism nu arată la fel de roz. Îmi amintesc bine de vremea propriului meu activism religios, din anii 70, în care aproape totalitatea timpului meu era acaparat de comunitatea religioasă la care aderasem prin convertire, la vârsta de 18 ani. Astfel, eram implicat în activități religioase în biserică sau legate de biserică șapte zile din șapte. Iar duminica era acaparată în întregime. Aceasta socoteam noi atunci a fi dedicare față de Dumnezeu. Pricind înapoi, socotesc această situație ca fiind una la fel de periculoasă, dacă nu chiar mai mult decât acapararea timpului de către capitalism, pentru formarea integrală a persoanei, în plan personal, profesional sau social.
Acest soi de activism eclesial era bazat pe ceea ce Richard Niebuhr, în cartea sa Cristos și cultura numește abordarea „Cristos împotriva culturii”, o perspectivă izolaționistă, menită să salveze comunitatea evanghelică, amenințată de ateismul comunist expansionist, prin reducerea la minimum a interacțiunii acestei comunități cu restul societății. Un soi de versiune evanghelică a monasticismului ortodox, fără aura de spiritualitate pe care o însoțea pe aceasta, cel puțin în teorie.

Trebuie să recunosc faptul că această abordare, față de care eu am rezerve conceptuale majore, a reușit să salveze existența fizică a acestor comunități, dar, în egală măsură, le-a făcut incapabile pe acestea de a se adapta la multitudinea de alegeri disponibile în societatea pluralistă de tip democratic și capitalist în care au intrat după 1989.


Vasile pictează o imagine la fel de idilică cu privire la „sinodalitatea” prin care evanghelicii rezolvau sub comunism diversele probleme cu care se confrunta comunitatea lor. Modelul sinodal este unul sublim, recunosc, dar, ca și în cazul ortodoxiei, practica în spațiul evanghelic este foarte departe de teorie. Ce se întâmpla în realitate, cel puțin în bisericile baptiste, pe care le-am cunoscut mai bine, era că deciziile, deși discutate într-o oarecare măsură, în „comitete” sau „adunări generale”, erau de cele mai multe ori impuse într-un fel sau altul de pastori sau de alți lideri eclesiali, care învățau temeinic arta manipulării acestor entități eclesiale, în perioada lor de formare clericală. Cu alte cuvinte, marginalii copiau în mod inconștient modelul de conducere autocratică și dictatorială oferit de societatea comunistă.

Eu m-am lovit în mod violent de această realitate în tinerețe, atunci când m-am alătura disidenței religioase inițiate de pastorul Iosif Țon, ale cărui acțiuni, memorii și inițiative urmăreau lărgirea libertăților infime de care se bucurat evanghelicii sub comunism. La îndemnul Departamentului Cultelor, sub ascultarea căruia se puseseră, de voie de nevoie, reacția oficialilor evanghelici la mișcarea noastră – cu toate naivitățile ei evidente, despre care nu am vreme să vorbesc aici, au fost prompte și severe, ceea ce a pus cele două grupări într-un conflict deschis, care nu s-a încheiat, și aceasta doar într-o oarecare măsură, doar după căderea regimului comunist. Iată parabola prin care descria această situație unul dintre oficialii baptiști din acea perioadă. „În turma noastră există două tipuri de slujitori. Unii sunt măgari. Ei poartă poverile. Alții sunt câini. Ei păzesc turma de lupi. Totul a fost bine între noi până când câinii au început să latre la măgari.” Cu alte cuvinte, totul a fost bine atâta vreme  cât disidenții („câinii”) nu au început să vorbească public despre compromisurile pe care le făceau liderii evanghelici cu regimul comunist („curajul colaborării”, cum îl numea un popă ortodox pervers). Nimic „sinodal” în această poveste.

Lucrul acesta a devenit evident atunci când, după 1989, uni dintre colegii noștri din opoziție au devenit ei înșiși lideri ai comunităților noastre și a s-au dovedit a avea o mult mai consistentă stofă de dictatori decât aveau colaboraționiștii evanghelici din comunism, care păreau mici copii pe lângă acești profesioniști ai manipulării „sinodale”. În concluzie, repet, teoria este sublimă. Practica însă este o adevărată catastrofă.

Imperialismul eclesial american

Președinția penibilului Donald Trump, marea slăbiciune a conservatorilor, de la noi sau de aiurea, a scos la iveală stricăciunea, dincolo de orice tăgadă, a comunității ”soră” din SUA, cum o numește Vasea, a evanghelicilor români (mereu m-am întrebat de ce când e de rău e cu „soră”, și când e de bine e cu „frate”; eu zic că are de-a face cu misoginismul nostru structural, dar iarăși o să ziceți că am eu o obsesie). Deși centrul de greutate al lumii evanghelice s-a mutat de mult în Est și în Sud, sursele financiare și forța publicistică și instituțională a acestei lumi a rămas în Vest, și mai ales în Statele Unite. Atunci când această forță este dublată de apucături imperialiste și capitaliste de junglă, efectul este catastrofal. Ca urmare, așa cum bine spune Vasile, evanghelismul românesc, și cel mondial se află sub influența destructivă a marelui „frate” din Vest. Se spune că creștinismul s-a născut la Ierusalim, unde a fost o credință. Apoi a trecut în Grecia, unde a devenit o filosofie. După aceea a ajuns la Roma, unde a devenit o instituție. Și în cele din urmă a trecut oceanul și a ajuns o afacere. Care acum, iată, este răspândită, ca franciză, în toată lumea.

Sunt perfect de acord cu observația lui Vasile că 1989 evanghelicii din Vest au venit în Răsărit cu o atitudine pur imperialistă și prozelitistă, ignorând complet existența milenară a creștinismului în spațiul european răsăritean și încercând să-și edifice aici, de la zero, propriile buticuri eclesiale. La fel de corectă este observația lui că în perioada comunistă, misionarii din Vest care au venit la noi să ne dea o mână de ajutor în formarea noastră creștină au făcut-o cu o atitudine complet diferită, colegială și, dacă vreți, sinodală, ca să folosesc terminologie lui Vasea. Eu însumi sunt beneficiarul unei asemenea formări, prin relația mea, din 19977 până în 1989, cu organizația Navigatorilor, un grup evanghelic internațional dedicat uceniciei creștine.

Obsesii conservatoare

Motivul veterotestamentar al „țapului ispășitor”, teoretizat atât de consistent de antropologul francez René Girard, ne oferă o explicație convingătoare cu privire la motivelor diverselor obsesii ideologice, atât la stânga, cât și la dreapta. Dat fiind însă că vorbim despre o comunitate eminamente conservatoare, este legitim să vorbim de această dată de obsesiile dreptei, respectiv aceea a progresismului și a sexo-marxismului.

Și în această privință sunt perfect de acord cu Vasile. Problemele cu care se confruntă comunitățile evanghelice de la noi nu au de-a face nicidecum cu cele două ispite menționate mai sus. Ele nu sunt nimic mai mult decât niște perdele de fum, în spatele cărora își desfășoară „artileria” ideologică forțele ultraconservatoare de sorginte americană, care, în mod straniu, și-au găsit o serie de aliați de nădejde într-un număr de personalități conservatoare de la noi, cu convingeri religioase ortodoxe sau seculare, mai ales din tânăra generație. Deși cei mai mulți dintre aceștia (interesant, este vorba aproape preponderent de bărbați) sunt alergici la ecumenism și tind să-i privească de sus pe evanghelici, ei sunt intens curtați de către aceștia, în alergarea lor după respectabilitate și legitimitate în societatea românească. Rezultatul este un soi de epigonism penibil și servil, care nu face niciun serviciu comunităților marginale.

Sper ca prin aceste considerații să-l fi scos puțin pe Vasile din propriul confort, chiar cu riscul de a fi înjurat, însă o dată, de propriii coreligionari. Eu aș zice că, oricum ar fi, merită prețul.

Vasile Ernu – Sinoadele religioase in capitalism sau tragedia conservatorilor religiosi

Ultima poză a lui Vasea Ernu cu mama lui

Vasile Ernu a publicat astăzi pe Facebook o „predică” despre Marginali și relația lor cu Capitalul. La ce altceva te poți aștepta de la un stângist asumat? Sper să reușesc a scrie un răspuns acestei reflexii consistente. De aceea vă împărtășesc aici mai întâi textul său.

Predica de duminică. Am fost invitat să vorbesc la Arad și am vorbit. Păcat că nu mai e mama să mă audă…

Vin dintr-un mediu profund religios, cu o lungă tradiție de kibuț – adică de viață în afara statului. Dacă statul ar fi dispărut nu i-am fi simțit lipsa. Comunitatea știa să-și gestioneze bine lucrurile centrale de care avea nevoie: școală, muncă, întrajutorare etc. Firește că exista conexiune cu statul dar minimal.

Culmea e că în comunism aceste comunități au avut o perioadă de prosperitate. De ce? Secretul se află în gestiunea timpului și resurselor. Comuniștii au avut mereu un deficit de capacitate în a lua timpul cetățenilor. Îți luau un 8-10 ore pentru muncă, școală etc.

Care era un timp doar parțial al lor. În rest aveai timp berechet. În ce privește resursele ”sectanții” au inventat o tehnică pe care o foloseau și bandiții parțial: un job de acoperire gen paznic – 1 zi lucrai, 3 liber – paralel aveai o meserie care să-ți aducă venit suplimentar. Aveau mai multe tehnici comunitare: un soi de ultraconservatori cu practici socialiste 😉

Practic timpul trăit în comunitate era imens. Calculând simplu: cam de 20 de ori mai mult petrecea un om în comunitatea religioasă evanghelică în comunism decât astăzi în capitalismul liber. De ce? S-a schimbat stilul de muncă și controlul mijloacelor de producție: timpul și resursele nu le mai aparțin. Capitalismul este genial în ce privește controlul resurselor și timpului.

Stați că v-am luat prea tare. Ideea era următoarea. Urmăresc de mulți ani aceste transformări ale comunităților religioase mici: am scris Sectanții unde spun tot. Vin de acolo și mă interesează. Cunosc de la Lisabona la Vladivostok și de la Arhanghelsk la Tașkent mai toate aceste comunități. Prin natura istoriei de familie.

Pentru ei eu sunt ”oaia neagră” – nici măcar ”fiul risipitor”. Am prieteni destui în mediu cu care comunic. În general se tem de mine așa că nu mă prea invită pentru că ”Ernu spune lucruri strașnice”. Lucruri mai ”eretice”. Dar unii au curaj să mă invite. Apreciez acest lucru. Eu spun că din respect pentru ei nu le voi spune ce vor să audă ci exact lucrurile de care se tem. Așa e corect. Asta nu înseamnă că am dreptate – dar păcătos fiind, le mai și nimeresc. De la distanță unele lucruri se văd mai bine.

O, știu bine ce vor să audă și mai ales știu bine de ce se tem. Așa cum și eu știu bine că întâlnirea cu mama îmi provoca des disconfort: îmi spunea adevăruri greu de contestat, din acelea care produc un disconfort aproape metafizic. Iar cu acest tip de disconfort e greu de trăit.

Comunitățile acestea mici religioase care se descurcau de minune în comunism – am povestit pe larg în Sectanții – trăiesc o criză profundă în noul regim. Sunt mulți care înțeleg acest lucru și discută. Dar se tem să meargă până la capăt. Cu mulți povestesc aceste situații.

E o situație ”sinodală”. Adică situație de criză. Ce făcea Biserica în situații de criză, în confruntarea cu o problemă majoră? Făceau un Sinod, un Conciliu – se adunau liderii și discutau, analizau, polemizau asupra problemei și căutau soluții. Asta este în esență situația sinodală – situația de criză. Atenție: eu vorbesc strict ca un laic și din punct de vedere tehnic nu sunt preot, pastor, rabin – dar înțeleg bine mecanismele cred.

Când Biserica creștină a devenit o forță și însăși puterea și-a sistat această practică ca și cum totul a fost învins: noi suntem puterea. Sinoadele s-au încheiat, dogma și crezul au fost încheiate. Vine epoca lungă de dominație instituțională a creștinismului.

Crizele care apar nu se mai rezolvă prin Sinod ci prin forță în stilul unei puteri statale. Pe acest fond apare Reforma. Prin Reformă începe fragmentare și tot așa. Nu e cazul să explic aici.

Însă comunitățile mici își fac un soi de mici Sinoade în prima fază. Dau exemplu cu sinoadele din kolhoz/CAP în care comunitatea din care m-am născut trebuia să ia decizii practice în legătură cu diverse situații: intrăm sau nu în UTC și PC? Luam și noi din bunul colectiv sau nu? Cum ne comportăm cu tehnica, cu banii? Etc. Sunt mecanisme de reglare a unor comportamente în corelație cu crezul comunității care este dedus din textele Bibliei. La ei totul trebuia bazat pe Scripturi la care trebuie multă muncă de interpretare.

Acum comunitatea nu mai face aceste mișcări: ba mai mult – ea este presată imens de comunitățile din SUA, din exterior.

Trebuie amintit că Estul, toate comunitățile de aici, chiar dacă mereu au ținut legătură cu cele din occident și în mod special din SUA, ele au fost rupte și autonome de exterior. Mai ales în comunism. Adică ele s-au dezvoltat destul de independent creând o proprie teologie, practică și cultură. Foarte diferită de ce avem afară. Puternic influențată de cultura rurală, ortodoxă, mediile culturale locale, limbă, istorie locală etc. Foarte diferită de cultura evanghelismului american. Cu o puternică tradiție a represiunii și a tehnicilor de supraviețuire. Aceste comunități sunt o comoară pentru întregul areal social de la noi.

Vine Revoluția – marea ruptură. Anii 90 au adus pentru ei un soi de explozie fără precedent. Ca pentru toată societatea dar acolo lucrurile sunt și mai dure.

Sunt trei fenomene importante: controlul timpului, controlul resurselor și influența comunității ”soră” din SUA.

În anii 90 a venit ”invazia” evanghelicilor americani. Nimic rău în sine. Ei au venit cu un puternic ”know-how” și cu multe finanțe. Ei sunt bine organizați. Intenții nobile. Dar cum știm de câteva mii de ani din Vechiul Testament: fiecare dar vine cu lepra de rigoare – otrăvit. Americanii, ca orice cultură imperială, vin cu o proprie ideologie, teologie, stil de viață. Coca Cola nu e neutră – e mult mai puternică decât Partidul Comunist. Și mai ales: vin în ”colonie” cu o idee că trebuie să o ia de la capăt, de la zero. E ca și cum cei de aici nu au propria istorie, cultură religioasă, practică etc. Vă sună cunoscut?

O mică paranteză: grupurile care veneau aici în anii 70 nu făceau asta. Cazul faimoșilor Crusaders – misionari americani care se înscriau pe la facultate aici ca să ajute comunitățile locale. Ei aveau ca scop oferta de servicii celor care deja activau, nu construcția de la zero.

Cei de după 90 vin în mare parte ca și cum aici ar fi păgânism și trebuie reluat de la zero. Iar la presiunea puterii lor o mare parte a comunității în zece ani a început să arate ca orice biserică americană: la muzică (traduceri din americană), la teologie (teologia prosperității), la stilistică, la retorică etc. Nu în totalitate, firește: dar influența a fost imensă. Și mă tem că deloc utilă: era o teologie de import, adaptata pe calapodul și problematica SUA. Noroc că SUA și-a exportat toate problemele și le avem și noi din plin. Globalizarea ne-a făcut pe toți americani.

Bun. Dar după mine cea mai mare problemă e legată de controlul timpului și resurselor. În noul context capitalist – a relațiilor de muncă, de producție, de organizare, de consum – comunitatea nu le mai poate controla. Controlul timpului și resurselor începe să devină o problemă imensă. Brusc comunitatea nu mai are timp pentru ea pentru că are un nou stăpân – Capitalul. Ce nu a reușit Partidul Comunist a reușit Capitalul. Dacă comuniștii s-au convertit la capitalism și creștinism în masă după 90, în totalitate, Capitalul nu dă niciun semn. Capitalul nu se poate creștina. Capitalul nu are Dumnezeu – el este Dumnezeul. Sau mai bine zis Idolul suprem. Acaparează tot timpul, controlează și monopolizează toate resursele.

Teologia care vine din SUA – teologia bunăstării care e o teologie de curte a neoliberalismului – spune: dacă ai bunăstare, înseamnă că Dumnezeu te-a binecuvântat. Sărăcia este un blestem pentru că nu îl urmezi pe Domnul. Bogăția este un semn al salvării. După mine este o teologie profund anticreștină și anti-evanghelică. Pe vremea mea 😉 Evangheliile aveau alt mesaj: era mesajul economiei darului nu a economiei acumulării. Economia acumulării este damnată în tot mesajul Noului Testament. Iar în cultura Vechiului Testament este o economie a redistribuției bine pusă la punct: a 7-a zi de odihnă, al 7-lea an sabatic, 7×7=49 – anul jubiliar de resetare a averii, datoriilor etc. Plus un întreg set de servicii sociale pentru categoriile vulnerabile. Dacă aș fi creștin serios aș condamna această teologie ca eretică.

Dar criza vine peste comunitate și încă una dură: toți simt asta. Cauza? Se caută un țap ispășitor. Acum e la modă sexo-marxismul. Aceasta e găselnița conservatorilor americani evanghelici. Adică valorile ne sunt atacate de aceste curente periculoase. Toată isteria cu ”familia tradițională” vine pe această filieră.

Am fost întrebat și eu ce părere am. Teza mea e simplă: haideți să verificăm. Câți dintre enoriași sunt afectați de „sexo-marxism” și câți de altceva? „Familia tradițională” e afectată de sexo-marxism sau de relațiile noi de muncă, stil de viață, control al timpului și resurselor, consum, credite, migrație economică etc? Vă spun un mic secret: „sexo-marxiștii” sunt acum ocupați acum cu diversitatea ”sexului îngerilor” și mai puțin cu problemele sociale și economice: trăiesc falsitatea conservatoare neoliberală în oglindă. Am avantajul să cunosc bine ambele tabere.

Care sunt problemele centrale cu care se confruntă comunitatea și familia tradițională? Dacă azi ați face un Sinod, ce ar trebui discutat? Sexo-marxismul sau altele? Mă tem că enoriașii habar nu au de sexo-marxism însă fiecare al treilea e plecat la muncă afară și nu și-a mai văzut familia de ani de zile iar cel de sus e uitat demult – are card deja, la ce bun Dumnezeu?

Hai să vedem care sunt problemele: migrația forței de muncă, lipsa timpului liber, problema împrumuturilor/creditelor care condiționează stilul de muncă, problema veniturilor, consumul etc. De ce explodează familiile? Că citesc sexo-marxiști sau că fug după un loc de muncă, că sunt presați de nevoia de resurse, că nu mai au timp să-și vadă copiii, familia etc? Mie mi se pare că aici e bătălia: munca, resursele, timpul, consumul. De ce în vechiul regim petreceați în comunitate de vreo 20 de ori mai mult decât acum? Cum se face că 30% din familii sunt rupte din cauza muncii și veniturilor? Mă îndoiesc că de la sexo-marxism li se trage. E de la cu totul altceva. Și eu tind să cred că e legat de presiunea a ceea ce numim Capital: care impune un control sever asupra timpului și resurselor. Mă rog, în Scripturi spune asta dar când asculți predicatorii lui Trump și nu mai faci Sinoade biblice, aici ajungi. La aberații. Și asta predică mai toți liderii conservatori creștini locali și globali isteric: noii apostoli ai hegemonului actual.

Și aici vin cu argumentul meu: Evanghelia după Ernu. Problema împrumutului, datoria, creditul bancar care este chintesența Capitalului de rit nou. Cine are împrumut nu se poate mântui, salva.

În Evanghelii există faimoasa parabolă a salvării, a mântuirii celui bogat. Și se spune: e mai ușor să treacă o cămilă prin urechile acului decât un bogat să intre în Împărăția Cerului. De ce? Pentru că un bogat renunță greu la bogăția lui – unde e bogăția ta acolo e și sufletul tău. Proprietatea, bogăția este privită ca o mare povară, o mare lipsă de libertate. Dar bogatul, pentru că e stăpân pe acea bogăție acumulată cu trudă sau prin furt, poate renunță la ea – e proprietatea lui, e în puterea lui.

Eu spun: e mai ușor să pătrundă un oligarh cu toată averea lumii în Împărăția celui de sus trecând prin urechile acului decât un împrumutat. De ce? Pentru că împrumutul este o avere pe minus. Ai o avere dar nu este averea ta, nu ești stăpân pe ea: ea are un alt stăpân care-ți controlează resursele și timpul. Împrumutul înseamnă a oferi control asupra resurselor și timpului noului stăpân – Capitalul. Tu îți vinzi timpul în avans, vinzi controlul timpului și resurselor, pentru nimic. Și partea cea mai tragică: nu poți renunța la această avere pe minus. Pentru că nu-ți aparține.

Așa că pentru un om împrumutat salvarea este imposibilă – nici Dumnezeu nu te poate ajuta. Pentru că puterea împrumutului produce o lume a sclavilor pentru care alții iau decizii în locul lor. Sufletul tău e acolo unde e comoara ta – iar aici comoara nu e a ta, ci a altora. E o lume a lipsei de salvare – iar salvarea este un act politic. Împrumutul produce o lume profund antipolitică – te scoate din joc. Puterea ta ca actor politic e dizolvată – ești un sclav care decide în concordanță cu împrumutul și interesele celui care te împrumută.

Iată despre ce ar fi noul meu Sinod, dacă l-aș face. Despre cum ne mai salvăm într-o lume în care nu mai putem să ne controlăm timpul și resursele. În ce privește relația cu Dumnezeu? Nu sunt competent pe astfel de lucruri.

Însă respect oamenii profund credincioși care sunt frământați de aceste teme. Și apreciez pe cei care trec peste prejudecățile comunității și se mai întâlnesc și cu eretici ca mine. Nu știu dacă-i pot ajuta cu ceva însă cu siguranță eu am ce învăța de la ei chiar dacă ei nu știu. Iar eu sunt mereu interesat să mă văd și să discut cu oameni care gândesc altfel decât mine – de cei care gândesc ca mine sunt cam sătul. Mă ajută să fiu scos din propriul confort. Așa că vă mulțumesc.

Cât de mult seamănă istoria ”sectei” mele cu istoria țării mele și a Estului meu drag.

Ne-am despărțit și am plecat fiecare în drumul său: în speranța unei lumi mai bine, mai drepte, mai echitabile mai pline de speranță că vom avea acces la puțin timp liber pentru noi și cei dragi. Și cum spunea mama – să avem speranța și mulțumirea unei felii de pâine cu care începe fericirea.

Ceea ce vă doresc și vouă.

The personal dimension of faith

Here is a provisional English translation of the first chapter of a book on the Creed, written by Protestant Romanian theologian Danut Jemna.


I present here a section of my book I believe because it is not absurd that was published by Eikon.

The Christian faith begins with the formula “we believe” or “I believe”, followed by a series of statements which the believers are invited to accept as fundamental guidelines for their lives. But this personal adherence to a set of principles or general truths must have something to do with the nature of humanity and reality. It concerns the human being’s ability to relate to all that exists and to shape an experience of life appropriate to the complexity of reality. Christian spirituality regards faith as such a constitutive capacity of the human being, whose defining role is her coherent placement in the world. Christianity also holds that we have all been endowed by the creator with this faculty and that we use it to a greater or lesser extent, no…

View original post 6,610 more words

Dr. Danut Manastireanu, research associate, Institute for Orthodox Christian Studies, Cambridge, UK

An interview I have given today to my friend and former studen Adrian Guiu, from Chicago. A very pleasant conversation.

Contradicțiile progresului

O reflectie robusta asupra contextului complex si contradictoriu in care traim in prezent. Un text de citit si rumegat.


Cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, se răspândesc cu repeziciune nu numai informațiile pe care le consumăm în diverse forme și pentru diverse scopuri, ci și ideile care formează opinii, împreună cu zvonurile și știrile false, ideologiile și teoriile conspiraționiste, temerile și frustrările oamenilor de pretutindeni. În această atmosferă gălăgioasă, memoria se scurtează la maximum, iar experiența umană se limitează la orientarea punctuală către datele vieții cotidiene, de la job și asigurarea nevoilor, la divertisment și împlinirea dorințelor și pasiunilor.

View original post 1,268 more words

Telenovela politicii românești

Danut Jemna reflecteaza in acest text asupra penibilitatilor extreme ale vietii politice romanesti.


Am urmărit cu interes evenimentele politice din România din ultimele săptămâni. Așa cum anunțau atât oamenii politici, cât și cei din presă, ne așteptam la o altă atmosferă după celebrul congres PNL. S-a subliniat că totul s-a blocat în jurul unei competiții pentru putere la nivelul celui mai mare partid de dreapta din România și se considera că va urma o liniștire a apelor după ce se va așeza în funcție noua conducere. Miza părea să fie mare, de vreme ce exista un președinte de partid cu o echipă și o viziune care se mișcau tot mai clar pe o altă direcție decât cea a premierului și a grupului coalizat în jurul său.

View original post 1,445 more words

Biserica Protestanta din Iasi – Expresie a Reformei Magisteriale

Duminică 19 septembrie a avut loc ceremonia care a consfințit crearea la Iași a unei Biserici Protestante, ca expresie a Reformei Magisteriale.

Rev. Alain-Georges Nouga

Această ceremonie a fost condusă de Rev. Alain-Georges Nouga, pastor al Bisericii Protestante din Niort, Franța, delegat în acest scop de conducerea națională a Bisericii Protestante Unite din Franța. În cadrul acesteia a avut loc confirmarea ca membri ai comunității protestante un număr de 18 persoane din cadrul comunității din Iași.

Celebrare euharistică

De asemenea, a avut loc consacrarea Consiliului prezbiterial, care conduce biserica locală, precum și ordinarea unei diaconițe, în persoana domnișoarei Estera Popovici, și a unui diacon, domnul Mircea Păduraru, care, în virtutea acestei ordinări canonice vor oficia în viitor sacramentele în această comunitate locală. Slujba publică de consacrare a avut loc la Centrul Creștin „La Răscruce”, care găzduiește și slujbele de închinare duminicală ale noii comunități protestante.

Turul Iașului – Mitropolia ortodoxă

Turul Iașului – Palatul Culturii

Delegația de primire – juniorii

Rev Alain-Georges primit, așa cum se cuvine, cu pâine și sare, dar și cu pălincă

Pastorul Alain-Georges a fost parte a unei delegații de zece persoane, din comunitatea protestantă din Niort, Franța, care au venit împreună cu el pentru a cunoaște membrii comunității ieșene și a se bucura împreună cu aceștia la această sărbătoare. Cu câteva luni în urmă, o delegație a comunității ieșene, în curs de formare, vizitase comunitatea din Niort.

În preziua liturghiei de consacrare, pastorul Alain-Georges a susținut o conferință publică cu tema „Ce înseamnă a fi protestant astăzi?”, moderată de teologul Dănuț Jemna, care este și al membru al Bisericii Protestante Unite.

Rev. Alain-Georges Nouga & Dr. Dănuț Jemna

Odată cu acest eveniment se împlinește un deziderat despre a cărui necesitate am vorbit în mai multe rânduri atât eu cât și dr. Dănuț Jemna – crearea în cadrul comunităților creștine de limbă română din țara noastră a unei punți de legătură între bisericile istorice (catolică și ortodoxă) de la noi și diversele expresii ale Reformei Radicale. Această conexiune poate fi realizată prin existența și afirmarea în timp, a unei comunități protestante românești care se reclamă de la principiile Reformei Magisteriale.

Masa altarului

Dumnezeu să binecuvânteze aceste începuturi, pentru gloria sa.

Limitele (ne)încrederii

Dupa o perioada de pauza, Danut Jemna revite la situl sau, cu o reflectie despre scaderea ingrijoratoare a gradului de incredere in soietatea romaneasca.


În perioada vacanței am fost mai puțin conectat la sursele de informare și cred că a fost o experiență interesantă. Pe de o parte, am stat departe de mașinăria știrilor care încearcă să devoreze orice pare o sursă de rating și astfel să capteze atenția populației. Nu pledez pentru ignoranță, dar am sesizat că o anumită distanțare și o pauză de la știri au făcut bine. După ce am reluat obiceiul informării zilnice, am observat mai bine anumite lucruri cu privire la modul în care mass-media își face jocul, cu tot mai multă agresivitate și cu tot mai puțin profesionalism. Pe de altă parte, în această perioadă am avut ocazia să călătoresc și să stau de vorbă cu mai mulți oameni din țară și din străinătate. Evident, subiectele constante de discuție au fost pandemia și efectele ei, vaccinarea și problemele ei, criza globală și temerile legate de viitor. Ceea ce…

View original post 1,657 more words

Muncă și creativitate

Danut Jemna continua reflectiile sale antropologice, concentrindu-se in acest text asupra sensului muncii.


Textul biblic din primele capitole ale cărții Geneza ne dă câteva indicii importante pentru o teologie și antropologie a muncii din perspectivă creștină. Evident că aceste texte nu pot fi interpretate literalist, ci mai degrabă într-o cheie care corespunde stilului folosit de autorul textului sacru în această primă parte a cărții Facerii. De asemenea, este important de subliniat că miza mesajului biblic este să formuleze câteva principii teologice care să contureze cadrul existenței ființei create și mai puțin să ne ofere detalii istorice și culturale relevante pentru perioada scrierii textului.

View original post 3,056 more words

Educatia sexuala – Pledoarie pentru o scoala a iubirii

Platforma media La Punkt a publicat astazi un text al meu despre eduatia sexuala.

Iata aici prima parte a acestui text.

Contextul ideologic

În ultimul deceniu, România este bântuită periodic de patologia infantilă a războaielor culturale care domină societatea americană de mai mult de o jumătate de veac. Cel mai adesea ea sunt exportată aici de românii din diasporă. Unii o fac din convingere și din proprie inițiativă, dar de cele mai multe ori ei acționează ca agenți, conștienți sau nu, ai unor instituții sau grupuri al căror scop este propagarea în lume a propriilor ideologii, fie acestea de stânga sau de dreapta. Alături de ei, o altă sursă importantă a acestui straniu import cultural, fără nicio legătură cu realitățile concrete ale societății românești, o reprezintă românii de diverse orientări formați în America și care au adoptat acolo patimile iraționale care domină acea societate.

Intelectualii din spectrul stângii, de la cei înclinați spre socialism, până la adepții gândirii liberale clasice, privesc cu dispreț și condescendență religiozitatea tradițională difuză a societății românești, pe care o consideră o expresie a caracterului primitiv al unei societăți care nu a asimilat niciodată pe deplin câștigurile modernității. Pe de altă parte, orbiți de strălucirea aparentă a Epocii Luminilor, acești promotori ai progresismului par să ignore cu desăvârșire limitele raționalismului modern, care au fost puse în lumină, chiar dacă fără soluții adecvate, de critica postmodernă.

De cealaltă parte, conservatorii promovează organicitatea și idealizează presupusele virtuți ale societăților tradiționale, îmbrăcate adesea în haina majorității religioase care domină societatea. Acestora li se adaugă uneori populiștii de diverse nuanțe. Oportunismul lor îi face sensibili la ideea că specularea tradiționalismului societății românești le va permite accesul facil la puterea politică. În ultima vreme, sub influența forțelor conservatoare din diasporă, minoritățile religioase de la noi, ba chiar și unii dintre catolici, chiar dacă mai cu sfială, par să se alăture tot mai des frontului tradiționalist creat de intelectualii ortodocși conservatori. Ei sunt asociați în mod straniu în acest demers cu liderii comunităților evanghelice, percepuți până nu demult ca vrăjmași si stricători de neam. Se vede însă că, așa cum spune „cartea sfântă” a machiavelismului, „scopul scuză mijloacele”. Și alții privesc frontul ideologic opus ca pe un agent de corupere morală a societății, și mai ales a celor tineri. De unde acuitatea bătăliei culturale pe care o poartă cu corifeii stângii.

Acesta este contextul care a marcat în ultimii ani o serie de confruntări acute în societatea românească, precum referendumul pentru definirea heterosexuală a familiei, prezența educației religioase în școli, chestiunea teoriilor de gen și, mai nou, problema educației sexuale. Asupra acesteia mă voi apleca în acest text, nu înainte însă de a remarca două lucruri. Mai întâi, terenul acestor bătălii ideologice este de cele mai multe ori școala. Motivul îl reprezintă influența pe care educația o poate avea în formarea sistemului de valori și a moralității unei societăți în proces de secularizare, în care rolul formativ al familiei și al bisericii se diminuează constant. În contextul în care sistemul educațional românesc se află într-o profundă criză, aceste dispute ideologice în loc să ajute, măresc deruta și destabilizează sistemul. În al doilea rând, și extrem de semnificativ, toate aceste confruntări au în centrul lor, în mod direct sau indirect, chestiunea sexualității, cu toate corolarele ei.

Înainte de a continua, și pentru a dezvălui dintru început presupozițiile cu care operez, vreau să afirm în mod explicit că nu sunt conservator, deși apreciez unele dintre valorile afirmate de conservatorism, precum importanța spiritului comunitar (atunci când nu devine colectivism), contribuția tradiției (dar nu tradiționalismul sau paseismul) și organicitatea (când este exprimată holist, nu ca scuză pentru spiritul reacționar). Eu sunt mai degrabă un om de centru-stânga, adept al socio-liberalismului, și sunt perceput ca progresist, atât în plan politic cât și religios. Nu mă identific însă total nici cu spiritul progresismului, mai ales atunci când acesta se manifestă în mod agresiv și arogant, promovând utopiile și miturile prăfuite ale unei modernități obosite.

Cititi AICI restul acestui text.

Eclesial și conjugal

Danut Jemna lucreaza intens in aceasta perioada la textul lui de antropologie teologica. Avem aici un text in care el pune in paralele biserica si familia, care realitati in care suntem chemati sa devenim persoaane mature, in asemanare cu Cristos.


Revelația biblică ne spune că omul este chemat să trăiască veșnic alături de Dumnezeu într-o relație de iubire și dăruire reciprocă. Însă acest destin al omului nu presupune doar o orientare spre un viitor posibil și o eventuală experiență suferindă și de neîmplinire în această lume. Prin constituția sa de ființă personală, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este invitat să experimenteze încă din istorie acest destin al său, această taină a unirii personale în două cadre pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziție.

View original post 2,177 more words

In memoriam Mihai Ciuca

Am trimis acest scurt mesaj pentru a fi prezentat la slujba in memoria prietenului meu Mihai Ciuca, plecat mult prea devreme dintre noi.
Vesnica amintire si grabnica revedere, cu speranta invierii!

Apariție de carte

Danut Jemna’s latest book is finally out. Go for it.


La editura Eikon a apărut o nouă carte cu un titlu și cu o copertă puțin atipice, așa cum se poate observa din imaginea de mai sus. Câteva aspecte de prezentare sunt reluate din introducerea lucrării:

Acest volum poate fi tratat ca un jurnal. Textele selectate pentru a fi publicate în această carte nu apar în ordine cronologică, ci au fost grupate tematic în opt capitole și au fost scrise fără ideea de a constitui secțiuni dintr-un text mai amplu. Eventuale redundanțe sau trimiteri la aspecte punctuale din istoria recentă a României, care fie nu mai sunt actuale, fie au o mai mică importanță în prezent, sper că pot fi trecute cu vederea în favoarea unui mesaj pe care îl transmit concluziile analizei și modul de abordare a problemei discutate. Perioada de mai bine de doi ani de zile pe care o acoperă acest jurnal de pseudoblogger este una plină…

View original post 108 more words

Søren Kierkegaard, Fărâme filosofice

Danut Jemna despre cartea lui Kierkegaard, Farime filosofice


Søren Kierkegaard s-a născut la 5 mai 1813, în Copenhaga, într-o familie luterană. A fost al 7-lea copil la părinți, dintre care doar doi au supraviețuit vârstei de 25 de ani. S-a înscris la teologie la Universitatea din Copenhaga, în 1830, pentru a se pregăti pentru slujirea pastorală luterană, dar i-au trebuit zece ani pentru a-și obține diploma și nu a fost niciodată hirotonit. Filosofia l-a captat mai mult, deși a scris o filosofie din perspectiva unui gânditor creștin, a unui credincios profund angajat în căutarea lui Dumnezeu.

View original post 4,204 more words

Richard Rohr, Falling Upward – An Invitation to a Journey

I do not remember who recommended to me Rohr’s book. It might have been my friend Chris Heuertz, a well-known specialist in the Enneagram, the same who put me in contact with the author when I fell in love with this book, about ten years ago.

After reading it, I recommended it to my colleagues (I was at the time a member of the Middle East & Eastern Europe team of World Vision International). They loved it too, so I decided to invite fr. Rohr to lead a retreat for our team. The opportunity came when he was invited to lead devotions for a meeting of European prison chaplains, in an Orthodox monastery in Romania. He accepted to meet with me for half an hour after the session. We went to a little lake behind the monastery and we started talking, going on and on around the pond. We clicked from the first moment. I was totally fascinated with this senior Franciscan monk. When we looked at our watches, 90 minutes had passed, and we did not feel it. WE stayed in touch after this, but I will never forget this encounter.

I read Falling Upward at least ten times, in written and audio form, at a time when I really needed it. Let me share a few things about the book, in the hope of getting you interested in it.

Fr Rohr divides the spiritual life into two periods. During the first one we define our identity, usually by contrast, opposition, and competition. It is a dualistic ‘either-or’, ‘this or that’ time, when we build our ‘container’. Many people do not go beyond this and they think that this is what life ids all about. Yet, sages from all wisdom traditions talk about a ‘second half of life’, a time of synthesis, of ‘this and that’, that is not in opposition to or a negation of the ‘first half of life’, but it incorporates it and transcends it.

The tricky thing is that often we become so enamoured with the container, so narcissistic about the building of our ‘container’, that we are never able to fill it, which is the reason we need a ‘container’ in the first place. As the author says, we often lean our ladder on a wall and go up on it, to find out at the end that we leaned it on the wrong wall. That is why the transition from the first to the second half of life is often traumatic. We need a real life crisis to discover that there is more to life than the competition game. However, at the end of this painful crisis we discover new and rich horizons which we never thought existed. Without this experience our lives would be wasted.

I invite you to follow this fascinating journey. I assure you there will be multiple benefits at the end of it.

(Richard Rohr – Falling Upward: A Spirituality For The Two Halves Of Life, SPCK, 2013)

NOTE: I have written this short presentation for The Koin (the magazine of our Episcopal parish in Glasgow), the June-July 2021 issue.

Persoană, natură, energii

Danut publica aici inca o componenta din ansamblul de antropologie crestina la care lcreaza de o vreme.


Pentru teologia și antropologia creștină, literatura patristică ne livrează trei concepte fundamentale împreună cu două distincții care se conturează în legătura cu acestea. Prima distincție este stabilită în contextul dezbaterilor teologice din secolul al IV-lea ca răspuns la tezele ereziei ariene care negau divinitatea Fiului și a Duhului Sfânt. Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Vasile cel Mare au delimitat conceptual termenii filosofici natură sau esență (ousia) și persoană sau ipostas (hipostasis) pentru a putea sublinia credința bisericii într-un singur Dumnezeu ca unitate de trei persoane distincte care împărtășesc aceeași esență fără să o divizeze.

View original post 1,857 more words

Irene Zimmerman – Liturgy

Pieta by William Adolphe Bouguereau

All the way to Elizabeth
and in the months afterward
she wove him, pondering,
“this is my body, my blood!

“Beneath the watching eyes
of donkey, ox, and sheep
she rocked him crooning
“this is my body, my blood!”

In the search for her young lost boy
and the foreboding day of his leaving
she let him go , knowing
“This is my body, my blood!”

Under the blood smeared cross
she rocked his mangled bones,
re-membering him, moaning,
“This is my body, my blood!”

When darkness, stones , and tomb
bloomed to Easter morning,
She ran to him shouting,
“this is my body, my blood!”

And no one thought to tell her:
“Woman, it is not fitting
for you to say those words.
You don’t resemble him.”

NOTE: A Eucharistic poem by Roman Catholic Sister Irene Zimmerman.

%d bloggers like this: