Iată și ultima mea contribuție la Comentariul biblic central și est-european.
_____
PATRIOTISM ȘI NAȚIONALISM
Dumnezeu a creat o lume armonioasă, care prosperă în diversitate. Prin contrast, narațiunea biblică legată de turnul Babel relatează faptul că ființele umane au încercat să se opună intențiilor lui Dumnezeu printr-o demonstrație sfidătoare de uniformitate. Astfel, conform Genezei, limbile, națiunile și triburile au fost asociate cu un început ignobil, plin de separare, comparație, competiție și violență. Mii de ani mai târziu, la Cincizecime, a avut loc răsturnarea spirituală a fragmentării solidarității umane, deoarece oameni cu origini culturale diferite au fost capabili să înțeleagă mesajul apostolilor, fără bariere lingvistice. Mai mult decât atât, cartea Apocalipsei ne spune că triburile, națiunile și limbile vor rămâne până la sfârșitul veacurilor, deoarece ele nu mai sunt văzute ca un blestem, ci ca un mijloc de îmbogățire pentru gloria lui Dumnezeu.
Cei mai mulți oameni sunt înclinați în mod natural să prețuiască familia și comunitatea lor, locul de naștere, limba maternă și cultura specifică, națiunea și țara în care s-au născut. Numim acest lucru patriotism și nu este nimic nebiblic în el, chiar dacă, la fel ca orice altceva în creație, este afectat de păcat și trebuie să fie supus autorității lui Dumnezeu. Cuvântul „patriot” nu apare în Biblie, dar vedem noțiunea exemplificată, de exemplu, în faptul că Pavel este gata să-și piardă mântuirea de dragul propriului său popor, evreii (Romani 9:1-3).
Dumnezeu se îngrijește de întreaga creație și de toți oamenii. Chiar și atunci când a ales o națiune, scopul său a fost să facă din ea o binecuvântare pentru toate națiunile (Gen 12:3). Când israeliții s-au comportat ca și cum ar fi fost beneficiarii exclusivi ai binecuvântării divine și nu și-au îndeplinit chemarea, Dumnezeu a ridicat un nou popor prin credința în Cristos (Efes 2:11-22), Biserica, în care „nu mai există nici iudeu, nici grec” (Gal 3,28).
Cu toate acestea, patriotismul este radical diferit de naționalism (un alt termen pe care nu-l găsim în Scriptură, fiind un termen inventat relativ recent). El derivă din conceptul modern de națiune, definită ca o comunitate de sânge și de pământ, cu o limbă, o cultură, un teritoriu și o viață economică comune. Fenomenul care însoțește naționalismul a fost definit de Hans Kohn, unul dintre părinții fondatori ai studiului academic al naționalismului, ca fiind „o stare de spirit în care loialitatea supremă a individului este simțită ca fiind datorată statului-națiune”. Acest lucru explică dimensiunea cvasi-religioasă a naționalismului.
Astfel, este ușor de înțeles de ce naționalismul este incompatibil cu o viziune creștină asupra lumii, de vreme ce loialitatea supremă a creștinului ar trebui să fie față de Dumnezeu, nu față de un steag național. Acest lucru face ca actualul concept de „naționalism creștin” să fie o contradicție în termeni. Chiar și un gânditor nereligios, precum Albert Einstein, a perceput naționalismul ca pe o „boală infantilă”, care se manifestă în mod caracteristic prin presupusa superioritate a unei națiuni față de celelalte. Am putea spune că naționalismul este o patologie ideologică a patriotismului, o formă modernă de tribalism, așa cum este ilustrat în mod tragic în conflictele etnice violente din Balcani după 1989 și în încercările etnocentrice de redefinire a identității naționale în regiunea noastră.
Cum trebuie să răspundă creștinii acestei viziuni distorsionate a națiunilor din lumea noastră? Omenirea este creată după chipul lui Dumnezeu, pentru a urmări idealul unității în diversitate, un ideal care exclude atât ierarhia, cât și uniformitatea. Din această perspectivă, toate națiunile, triburile și familiile pământului au o valoare egală în ochii lui Dumnezeu.
Fiecare cultură dezvăluie un aspect unic al frumuseții lui Cristos și face posibilă o înțelegere specifică a Evangheliei. Cu toate acestea, din cauza realității căderii, națiunile prezintă, de asemenea, diverse manifestări ale păcătoșeniei și ale răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când privim acest lucru prin intermediul lucrării crucii și al prezenței dătătoare de viață a Duhului, putem înțelege planul de răscumpărare al lui Dumnezeu care acționează în viețile tuturor oamenilor și națiunilor. Atunci când este curățată de orice inechitate, diversitatea culturală a națiunilor aduce frumusețe și sens lumii și aduce glorie lui Dumnezeu, așa cum vedem în frumoasa imagine escatologică din Apocalipsa 21:24, când fiecare națiune își va aduce darurile sale unice ca jertfă spirituală și act de închinare înaintea tronului lui Dumnezeu.
Dănuț Mănăstireanu
Here is my last contribution to the CEEBC.
_____
PATRIOTISM AND NATIONALISM
God created a harmonious world thriving in diversity. In contrast, the biblical story of Babel relates how human beings attempted to oppose God’s intentions in a defiant display of uniformity. Thus, according to Genesis, languages, nations, and tribes were associated with an ignoble beginning, fraught with separation, comparison, competition, and violence. Thousands of years later, at Pentecost, came the spiritual reversal of the fragmentation of human solidarity, as people of different cultural backgrounds were able to understand the message of the apostles with no language barriers. What is more, in the book of Revelation, tribes, nations and languages will remain till the end of time, for they are no longer seen as a curse but as a means of enrichment for God’s glory.
Most people are naturally inclined to cherish their family and community, place of birth, mother tongue and particular culture, nation and country. We call this patriotism and there is nothing unbiblical about it, even though, like everything else in creation, it is affected by sin and must be subject to God’s authority. The word “patriot” does not occur in the Bible but we see the notion exemplified, for instance in Paul’s willingness to lose his salvation for the sake of his own people, the Jews (Rom 9:1-3).
God cares for all creation and all people. Even when he chose one nation, his purpose was to make it a blessing for all nations (Gen 12:3). When the Israelites acted as though they were the exclusive beneficiaries of divine blessing and failed to fulfil their calling, God raised a new people through faith in Christ (Eph 2:11-22), the church, in which “there is no longer Jew nor Greek” (Gal 3:28).
However, patriotism is radically different from nationalism (another term we do not find in Scripture, since it is a relatively recently coined word). It derives from the modern concept of a nation defined as a community of blood and land with a common language, culture, territory and economic life. A phenomenon which accompanies nationalism was defined by Hans Kohn, one of the founding fathers of the academic study of nationalism, as “a state of mind in which the supreme loyalty of the individual is felt to be due to the nation-state.” This explains the quasi- religious dimension of nationalism.
It is thus easy to understand why nationalism is incompatible with a Christian view of the world, since the Christian’s supreme allegiance should be to God, not to a national flag. This makes the current concept of “Christian nationalism” a contradiction in terms. Even a nonreligious thinker such as Albert Einstein perceived nationalism as an “infantile disease” which characteristically manifests itself in the supposed superiority of one nation to others. We might say that nationalism is an ideological pathology of patriotism, a modern form of tribalism, as tragically illustrated in violent ethnic conflicts in the Balkans after 1989 and ethnocentric attempts to redefine national identity in our region.
How are Christians to respond to this skewed view of nations in our world? Humanity is created in the image of God to pursue the ideal of unity in diversity, one which excludes both hierarchy and uniformity. From this perspective, all nations, tribes, and families have equal value in the eyes of God.
Each culture reveals a unique aspect of the beauty of Christ and makes possible a specific understanding of the gospel. However, because of the reality of the fall, nations also display various manifestations of sinfulness and rebellion against God. Yet, when we look at this through the work of the cross and the life-giving presence of the Spirit, we are able to grasp God’s plan of redemption at work in the lives of all people and nations. The cultural diversity of the nations, when purged of all inequity, brings beauty and meaning to the world and brings glory to God, as we see in the beautiful eschatological image in Revelation 21:24, when every nation will bring its unique gifts as a spiritual sacrifice and act of worship before the throne of God.
Danut Manastireanu
Redau aici traducerea în limba română a celi de al treilea text al meu pentru Comentariul biblic central si est european.
MOȘTENIREA COMUNISMULUI
Marxismul, baza ideologică a comunismului, încearcă să răstoarne Evanghelia creștină. El prezintă o versiune specifică a antropologiei (studiul experienței umane), a soteriologiei (doctrina mântuirii) și a escatologiei (studiul sfârșitului) și pretinde că oferă salvare pentru o lume în criză. În timp, această viziune utopică s-a transformat într-o realitate distopică și a făcut peste o sută de milioane de victime.
Când comunismul s-a prăbușit ca sistem politic, poporul eliberat s-a așteptat ca lucrurile să se schimbe peste noapte, la fel cum s-a întâmplat cu evreii după ce au părăsit Egiptul (Exodul 16:1-3). Dar curând și-au dat seama că, deși ei ieșiseră din comunism, comunismul nu ieșise încă din ei. Zidul Berlinului a căzut în vara anului 1989, dar un zid a rămas în continuare în mințile și inimile oamenilor. Moștenirea continuă a comunismului este prezentă sub diverse forme în societățile și bisericile din Europa Centrală și de Est. Iată câteva dintre trăsăturile de bază ale acesteia.
În comunism, autoritarismul a fost stilul de conducere dominant și el a pătruns și în biserici, creând o combinație paradoxală de neîncredere și dependență față de autoritate. Spre surprinderea multora, acest model a continuat nestingherit în bisericile din regiune chiar și după căderea vechiului sistem. Susținătorii săi erau adesea cei care fuseseră activi în conducerea rezistenței împotriva comunismului în epoca anterioară.
Regimurile comuniste au folosit unități ale poliției secrete pentru a ține bisericile sub control, cu ajutorul colaboratorilor recrutați dintre membrii și liderii bisericilor și prin folosirea amenințărilor sau a ademenirilor. Acest lucru a creat o atmosferă de suspiciune, deoarece era imposibil agenții regimului nu erau întotdeauna ușor de identificat. După căderea comunismului, bisericile din regiunea noastră au fost în mare măsură incapabile să facă față prezenței foștilor colaboratori în mijlocul lor și nu au știut cum să pună în aplicare mărturisirea, iertarea și restaurarea. Unii au încercat să minimalizeze fenomenul, în timp ce alții s-au angajat în campanii dure de expunere. Niciuna dintre aceste abordări nu a rezolvat problema. Ca urmare, bisericile noastre încă se confruntă cu lipsa de încredere între membrii lor.
Oamenii care au fost nevoiți să trăiască în condițiile politicii și economiei comuniste au funcționat zilnic în conformitate cu etica supraviețuirii. Ei au jucat după reguli pentru a supraviețui cât mai bine posibil. Același lucru a fost valabil și pentru liderii bisericilor, care au încercat să își mențină congregațiile în viață chiar dacă asta însemna să accepte compromisuri. Cu toate acestea, când a venit libertatea și astfel de jocuri etice dubioase nu au mai fost necesare, se pare că vechile obiceiuri au murit greu. Etica libertății înseamnă să faci alegeri conștiente mai degrabă decât să revii la calea celei mai mici rezistențe. Condițiile externe s-au schimbat, dar mecanismele comportamentale automate au fost mai greu de eliminat.
Atunci când mulți creștini au fost puși la zid de un regim care a jurat că va eradica definitiv religia, abordarea „Cristos împotriva culturii” (dacă este să folosim terminologia lui Richard Niebuhr) a fost cea dominantă. Când a apărut pluralismul democratic, creștinii s-au trezit nepregătiți și incapabili de răspunsuri mature. După decenii de opresiune, li s-a oferit în sfârșit ocazia de a se angaja profetic și de a transforma propriile culturi prin puterea Evangheliei. În acest moment de răscruce, multe biserici fie și-au prelungit poziția izolaționistă, fie au optat pentru un fel de nostalgie, privind înapoi la vremuri demult apuse, când biserica obișnuia să își impună fără opoziție principiile asupra societății. Regulile jocului s-au dovedit a fi diferite în societățile post-comuniste, iar creștinii trebuiau să învețe cum să funcționeze în mod demn de Cristos într-o lume nouă, plină de voci și ideologii concurente.
Creștinii care au crescut sub semnul libertății au o nevoie disperată de modele pe care să le urmeze. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre liderii generației anterioare, care au supraviețuit comunismului, dar s-au înrădăcinat în acțiunile sau mentalitățile lor, au fost incapabili să învețe generația tânără cum să trăiască ca ființe umane libere. Aici este locul în care experiența și contribuția creștinilor din Occident au fost un colac de salvare pentru bisericile din regiunea noastră. La începutul anilor 1990 am avut nevoie de mult ajutor și sprijin pentru a compensa deceniile pierdute sub comunism – ani în care nu am fost capabili să formăm pastori sau teologi, să scriem sau să publicăm literatură creștină, să distribuim Biblii, să ne evanghelizăm propriul popor, să dezvoltăm educația creștină pentru copii și adulți sau să practicăm îngrijirea și ospitalitatea pentru cei mai săraci, marginalizați și excluși din societățile noastre.
Viețile creștinilor în comunism erau mai degrabă similare cu viețile israeliților care trăiau ca sclavi în Egipt. Eliberarea lor în timpul lui Moise nu i-a făcut să se comporte automat ca niște oameni liberi și responsabili. Același lucru este valabil și pentru bisericile din regiunea noastră în epoca postcomunistă. S-ar putea ca și noi să avem nevoie de patruzeci de ani în deșertul tranziției înainte de a fi capabili să trăim ca oameni liberi. Dumnezeu ne-a eliberat pentru a trăi în libertate (Gal 5:1), dar trebuie să ne ferim de riscul de a cădea din nou în vechile obișnuințe.
Dănuț Mănăstireanu
Here is the third text I have written for the CEEBC
THE LEGACY OF COMMUNISM
Marxism, the ideological basis of communism, attempts to turn the Christian gospel on its head. It presents a specific version of anthropology (the study of human experience), soteriology (the doctrine of salvation) and eschatology (the study of the end things) and claims to provide salvation for a world in crisis. This utopian vision turned into a dystopian reality and made over one hundred million victims.
When communism collapsed as a political system, the liberated people expected things to change overnight, just like the Israelites did after they left Egypt (Exodus 16:1-3). But they soon realised that even if they had been taken out of communism, communism had not been taken out of them. The Berlin Wall fell in the summer of 1989, but a wall remained in people’s minds and hearts. The ongoing legacy of communism is displayed in specific ways in Central and Eastern European societies and churches. Here are some of its basic traits.
Under communism, authoritarianism was the dominant leadership style and it penetrated the churches too. It created a paradoxical combination of distrust and dependence on authority. To the surprise of many, this model continued unabated in the churches in the region even after the fall of the old system. Its proponents were often those who had been active in leading resistance against communism in earlier times.
Communist regimes used secret police units to keep the churches under control, with the help of collaborators recruited among church members and leaders and through the use of threats or enticements. This created an atmosphere of suspicion, as it was impossible to discern who the agents of the regime were. The churches in our region have been largely unable to deal with the presence of former collaborators in their midst and have not known how to implement confession, forgiveness and restoration. Some have tried to play the phenomenon down, while others have engaged in harsh exposure campaigns. Neither approach has solved the problem. As a result, our churches still have to deal with a lack of trust between their members.
People who had to live under communist politics and economics functioned on a daily basis according to the ethics of survival. They played by the rules in order to survive as best they could. The same was true of church leaders, who tried to keep their congregations going even if it meant accepting compromises. However, when freedom came and such dubious ethical games were no longer necessary, it seemed that old habits died hard. The ethics of freedom meant making conscious choices rather than reverting to the path of least resistance. External conditions changed but automatic mechanisms were harder to eliminate.
When many Christians had their backs pushed to the wall by a regime which vowed to eradicate religion for good, the “Christ against culture” approach (to use Richard Niebuhr’s terminology) was widely adopted. When democratic pluralism arrived, Christians found themselves unprepared and incapable of mature responses. After decades of oppression, they were finally given the opportunity to engage prophetically and transform their cultures through the power of the gospel. In this watershed moment, many churches either prolonged their isolationist stance or opted for a sort of nostalgia, looking back to times long gone, when the church used to impose its principles on the world without opposition. The rules of the game proved to be quite different in post-communist societies and Christians needed to learn how to function in a Christ-like way in a new world full of competing voices and ideologies.
Christians who have grown up under freedom have a desperate need for models to follow. Yet most of the previous generation’s leaders, who survived communism but became entrenched in their actions or mindsets, have been unable to teach the younger generation how to live as free human beings. This is where the experience and input of Christians in the West has been a lifeline for the churches in our region. In the early 1990s we needed a great deal of help and support to compensate for the decades lost under communism – years when we were unable to train pastors or theologians, write or publish Christian literature, distribute Bibles, evangelise our own people, develop Christian education for children and adults, or practise care and hospitality for the poorest, the marginalised and the excluded in our societies.
The lives of Christians under communism were rather similar to lives of the Israelites living as slaves in Egypt. Their liberation under Moses did not automatically make them act like free, responsible people. The same is true of the church living in the post-communist era in our region. We too may need forty years in the desert of transition before we are able to live as people of freedom. It is for freedom that God has set us free (Gal 5:1) but we need to beware of the risk of falling back into old habits.
Danut Manastireanu
LIBERTATEA
Când Dumnezeu, în suveranitatea sa, a creat ființele umane după chipul său, le-a oferit darul prețios al libertății ca mijloc de a-și atinge potențialul dat de divinitate. Ca atare, libertatea este în primul rând un concept ontologic care are, de asemenea, importante implicații etice. Odată cu libertatea a venit și responsabilitatea, astfel încât oamenii au fost liberi să aleagă fie binele, fie răul, dar nu au putut evita consecințele deciziilor lor – alegerile lor erau reale și însoțite de consecințe. Acest lucru a însemnat, de asemenea, că libertatea autentică nu poate fi absolută; ea implică limite. Libertatea unei persoane nu putea să încalce libertatea altei persoane. În plus, creația lui Dumnezeu a fost motivată de iubire și a avut ca scop crearea unui univers al iubirii în care libertatea nu trebuia să fie exercitată în mod egoist, ci pentru binele celorlalți.
Căderea lui Adam a afectat în mod radical echilibrul de iubire intenționat de Dumnezeu pentru creația sa, după cum se vede în uciderea lui Abel de către fratele său Cain. Realitatea păcatului a început să acționeze în lumea căzută și a început să afecteze modul în care oamenii își foloseau libertatea în moduri contrare intențiilor de iubire ale lui Dumnezeu. În acest context, Dumnezeu și-a lansat planul de răscumpărare, alegând un om, pe Avraam, pentru a fi tatăl unui popor, Israel, care urma să fie „lumina națiunilor” (Isaia 49:6). Israel însă a eșuat în misiunea sa. Atunci, Dumnezeu l-a trimis pe propriul său Fiu să trăiască printre oameni și să moară pentru ei pe cruce, pentru a le da, prin Duhul Sfânt, libertatea iubirii pe care o pierduseră.
Apostolul Paul le spune creștinilor: „Cristos ne-a eliberat pentru libertate” (Gal 5,1). Cu toate acestea, unii dintre oamenii cărora li se adresa el erau sclavi și, prin urmare, nu aveau o libertate reală. Mesajul lui Pavel nu se referea direct la sclavia din acea vreme, deși secole mai târziu creștinii au deschis calea în susținerea abolirii acesteia. El a vorbit mai degrabă despre libertatea interioară a credinciosului față de robia păcatului, față de teama de forțele răului care acționează în lume și față de constrângerile legii Vechiului Legământ, care era menită să îi conducă pe oameni la Cristos, mai degrabă decât să fie o cale de mântuire în sine.
Creștinii sunt chemați să trăiască în ceea ce Scriptura numește „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu” (Rom 8:21) Acest lucru nu va fi însă pe deplin posibil înainte de a doua venire a lui Cristos, din cauza realității păcatului, a forțelor răului (diavolul și demonii săi) și a structurilor răului (lumea) care acționează în jurul nostru. Însuși Pavel mărturisește în Romani 7:14-25 propria sa luptă între „carne” (natura sa căzută) și Duhul care lucrează în viața sa.
Pentru creștini, libertatea interioară adusă de Duhul este primordială. Faptul că se bucură de această libertate le permite credincioșilor să supraviețuiască și să-și păstreze integritatea în cele mai opresive condiții și în lipsa de libertate exterioară, cum ar fi închisorile comuniste din secolul al XX-lea din Europa Centrală și de Est. De asemenea, ea îi întărește să reziste tentației de a coopera cu regimurile politice autoritare. Cu toate acestea, libertatea externă nu ar trebui să fie respinsă ca fiind lipsită de importanță, așa cum sugerează unii creștini. Intenția inițială a lui Dumnezeu pentru noi nu a fost doar să ne bucurăm de libertate interioară, ci și să ne exercităm pe deplin libertatea în societate. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu îi cheamă pe unii creștini să devină “vocea celor fără voce” și să acționeze cu curaj, în ciuda unor riscuri mari, pentru a aduce libertatea celor persecutați și asupriți. Convingerea care motivează acest tip de acțiune dreaptă este uneori numită „teologia eliberării”. Deși ea poate duce uneori la acțiuni extreme și la o potențială contaminare ideologică, putem formula o argumentare biblică solidă pentru angajarea în numele celor săraci și oprimați, pentru care Cristos însuși a arătat compasiune.
Cu toate acestea, robia internă este chiar mai insidioasă pentru suflet decât opresiunea externă. În societățile post-comuniste din Europa, trăim în contexte dominate de consumism (un fel de materialism practic care este chiar mai periculos decât materialismul dialectic), de superficialitate și de fanatism și fundamentalism religios, la care oamenii din regiunea noastră recurg din disperare. Forțe ideologice puternice încearcă să ne lege de trecut (neo-conservatorism) sau să ne facă să ne închinăm la idolul pieței libere, care se presupune că se autoreglează (neo-liberalism). Acest lucru, în moduri diferite, duce la disparități uriașe între bogați și săraci și la utilizarea unor sume exagerate de bani în scopuri militare. Confruntarea acestor realități nu ar trebui să fie respinsă de către creștini ca fiind dovada unei lipse de spiritualitate, considerând, prin urmare, că aceasta n-ar trebui să fie preocuparea lor. Nu este deloc așa, câtă vreme ne rugăm „facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. Voia lui Dumnezeu pentru noi leagă libertatea interioară și pe cea exterioară de dreptate.
Dănuț Mănăstireanu
This is the second reflection I have written for the recent Central & Eastern European Bible Commentary, a project of Langham Literature.
FREEDOM
When God in his sovereignty created human beings in his image, he gave them the precious gift of freedom as a means of attaining their God-given potential. As such, freedom is primarily an ontological concept which also has important ethical implications. With freedom came responsibility, so humans were free to choose either good or evil, but they could not avoid the consequences of their decisions – their choices were real and weighty. This also meant that genuine freedom could not be absolute; it involved limits. One person’s freedom could not infringe on another person’s freedom. Moreover, God’s creation was motivated by love and aimed at creating a universe of love in which freedom was not supposed to be exercised selfishly but for the good of others.
Adam’s fall radically affected the balance of love intended by God for his creation, as seen in the murder of Abel by his brother Cain. The reality of sin began operating in the fallen world and started to affect the way people used their freedom in ways contrary to God’s loving intentions. In this context, God launched his plan of redemption by choosing a man, Abraham, to be the father of a people, Israel, who were to be the “light to the nations” (Isa 49:6). Yet, Israel failed in its mission. Then, God sent his own Son to live among people and die for them on the cross, in order to give them, through the Spirit, the freedom of love which they had lost.
The apostle Paul tells Christians, “For freedom, Christ has set us free” (Gal 5:1). Yet, some of the people he was addressing were slaves and thus lacked actual liberty. Paul’s message did not directly address slavery at the time, though centuries later Christians led the way in advocating its abolition. Instead, he spoke about the inner freedom of the believer from the bondage of sin, from the fear of the forces of evil at work in the world and from the constraints of the Old Testament law which was meant to lead people to Christ, rather than being a way of salvation in itself.
Christian believers are called to live in what the Scriptures call “the freedom of the glory of the children of God” (Rom 8:21) This, however, will not be fully possible before the second coming of Christ, because of the reality of sin, the forces of evil (the devil and his demons) and the evil structures (the world) at work around us. Paul himself confesses in Romans 7:14-25 his own struggle between the “flesh” (his fallen nature) and the Spirit at work in his life.
For Christians, the inner freedom brought by the Spirit is paramount. Enjoying this freedom allows believers to survive and keep their integrity in the most oppressive conditions and lack of external freedom, such as in the communist prisons of the twentieth century in Central and Eastern Europe. It also strengthens them to resist the temptation to cooperate with authoritarian political regimes. Yet, external freedom should not be dismissed as unimportant, as some Christians suggest. God’s original intention for us was not just to enjoy inner freedom, but also to exercise our freedom in society fully. That is why God calls some Christians to become the “voice of the voiceless” and to act courageously, in spite of great risks, to bring freedom to the
persecuted and oppressed. The conviction that motivates this kind of righteous action is sometimes called “liberation theology.” Although it may lead to extremes of action and potential ideological contamination, a solid biblical case can be constructed for engagement on behalf of the poor and oppressed for whom Christ himself showed compassion.
However, internal bondage is even more insidious to the soul than external oppression. In post-communist societies in Europe, we live in contexts dominated by consumerism (a sort of practical materialism which is even more dangerous than dialectic materialism), by superficiality, and by religious fanaticism and fundamentalism, to which people in our region resort out of despair. Powerful ideological forces try to tie us to the past (neo-conservatism) or make us worship the idol of the supposedly self-regulating free market (neo-liberalism). This, in different ways, leads to huge disparities between rich and poor and to inordinate amounts of money being used for military purposes. This preoccupation should not be dismissed by Christians as unspiritual and therefore not their concern. Not so, while we pray “your will be done, on earth, as it is in heaven.” God’s will for us connects internal and external freedom with justice.
Danut Manastireanu
Adaug aici, pentru cei care nu au acces la limba engleză, o traducere a textului meu despre Cultura fricii, scris pentru recent apărutul Comentariu biblic pentru Europa Centrală și de Est, proiect inițiat de Langham Literature.
____
CULTURA FRICII
Cuvintele Domnului, “Nu vă temeți” (Luca 12:32, Marcu 5:36), inspiră o liniște atât de necesară într-o lume cuprinsă de teamă și incertitudine din cauza crizelor economice, terorismului, migrației, violenței religioase, persecuției, abuzului sexual, violenței domestice, discriminării și urii. Frica este asociată cu suspiciunea, legitimă sau nu, față de alte persoane și față de autoritate, fie ea binevoitoare sau răuvoitoare. Aceasta nu este doar o caracteristică a postmodernității, ci este înrădăcinată în fragilitatea existenței umane și în înșelăciunea profundă a inimii umane căzute (Ier 17:9).
Frica joacă, de asemenea, un rol central în anumite societăți, ca răspuns la percepția unei potențiale amenințări, de exemplu, a spiritelor rele, ca în mediile tribale, animiste și în mediile carismatice creștine extreme, care toate cred în puteri supranaturale localizate într-un anumit spațiu. Frica este o trăsătură puternică a mediilor religioase teocratice și a structurilor de putere autoritare, cum ar fi cele care au cuprins Europa Centrală și de Est în secolul al XX-lea. În aceste contexte, s-au dezvoltat modele culturale care pot fi descrise drept „culturi ale fricii”. Impactul unor astfel de medii asupra oamenilor și comunităților nu trebuie subestimat: lipsa de încredere în oameni, în legi și în structuri de autoritate; disimulare și înșelăciune în relații; coeziune socială și solidaritate scăzute; delațiune și supraveghere din partea statului; lipsă de inițiativă, de creativitate și de responsabilitate; autoritarism și manipulare ca stil implicit de conducere, și așa mai departe. Toate acestea afectează societățile, în general, și comunitățile de credință, în special, care sunt adesea vizate și controlate de regimuri opresive. Cu toate acestea, oamenii de credință au găsit adesea în credința lor în Dumnezeu puterea de a rezista opresiunii și fricii, precum și curajul de a nu se pleca în fața deținătorilor puterii, chiar dacă acest lucru înseamnă să plătească un preț, cum ar fi închisoarea, tortura sau moartea.
Este deosebit de interesant de observat că, în partea noastră de lume, reflexele și obiceiurile autoritare persistă chiar și după decenii de tranziție spre democrație, în ciuda așteptărilor larg răspândite, dar nerealiste, de schimbare rapidă. O sursă de inspirație pentru liderii creștini preocupați de efectele reziduale ale regimurilor politice bazate pe frică este modul în care Moise a gestionat tranziția poporului Israel din captivitatea din Egipt spre locuirea țării promise, așa cum este descrisă în ultimele patru cărți ale Pentateucului.
În societățile din Europa Centrală și de Est, chiar și în cele care se consideră în curs de a se îndrepta rapid spre Occident, persistența xenofobiei, anxietatea legată de pierderea identității naționale din cauza globalizării, teama de colaps economic și demografic, precum și persistența misoginiei și a structurilor de putere patriarhale generează un tip special de frică. Deși s-au înregistrat progrese evidente în aceste domenii, ca urmare a unei conștientizări tot mai mari a egalității rasiale, a cetățeniei globale, a valorii aduse de comunitățile locale, a sustenabilității și a egalității de gen, este deosebit de tragic faptul că comunitățile religioase, inclusiv bisericile creștine, continuă să promoveze și să păstreze astfel de dinamici defectuoase, înrădăcinate în lecturi deformate ale Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, există speranță!
Vestea bună pentru oamenii care trăiesc în culturi ale fricii este că lucrarea mântuitoare a lui Cristos a învins răul și, prin urmare, nu trebuie să ne temem. Deocamdată, cel rău este încă la lucru în lumea noastră, până când domnia lui Dumnezeu va fi revelată în toată plinătatea ei, la revenirea lui Cristos. Până atunci, biserica este chemată să se roage pentru ca Împărăția Sa să vină și voia Sa să se facă pe pământ precum în ceruri (Matei 6:10).
Răspunsul creștin adecvat la frică este iubirea lui Dumnezeu: “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica”. (1 Ioan 4:18). Dragostea nu este naivă. Așa cum explică apostolul Pavel (vezi Filipeni 1:9-11), dragostea creștină autentică și eficientă necesită atât cunoaștere, cât și discernământ. Aceasta implică o înțelegere biblică solidă și trăirea unui stil de viață creștin radical, așa cum a fost descris de Isus în Predica de pe Munte. Aceasta nu înseamnă doar declararea acordului cu anumite doctrine sau principii ale împărăției, ci demonstrarea lor prin “roadele Duhului” (Gal 5:22). Adevărata iubire creștină nu cere uniformitate, ci se bucură de diversitatea creată de Dumnezeu. Creștinul este chemat să răspundă cu iubire sacrificială și cu slujire dezinteresată la obsesia lumească pentru ierarhiile de putere, urmând exemplul pe care îl găsim în viața Domnului nostru Isus Cristos. Acest lucru înseamnă să căutăm ce este mai bun pentru ceilalți, mai degrabă decât să ne căutăm propriul bine.
În lumea noastră căzută, frica va continua să amenințe ființele umane fragile. Structurile lumești decăzute vor persista în alimentarea culturilor fricii. Cu toate acestea, iubirea radicală a lui Dumnezeu manifestată în Cristos poate învinge orice frică și poate da naștere unor noi comunități de iubire.
Dănuț Mănăstireanu
The Central & Eastern European Bible Commentary – Langham Literature
Langham Literature initiated a number of years ago a project for creating a contextual Bible commentary for Central & Eastern Europe, with the contribution of local theologians. It followed a succession of similar initiatives in Africa, Latin America, Asia, the Slavic world etc.
Besides concise commentaries for each of the canonical books of the Bible, this publication of Langham Literature also includes over 100 topical articles, related to living the Christian faith in the contemporary context of our region.
I had the privilege of being invited to write four such topical articles. I have decided to share these here, as a teaser, and an invitation for acquire the commentary (it is already available for purchase HERE; there will be available, in not a very long time, a digital version of this publication). Here is the first of the four articles.
CULTURE OF FEAR
The words of the Lord, “Do not be afraid” (Luke 12:32, Mark 5:36), bring much-needed reassurance to a world gripped by fear and uncertainty due to economic crises, terrorism, migration, religious violence, persecution, sexual abuse, domestic violence, discrimination and hate. Fear is associated with suspicion of other people and authority, legitimate or otherwise, benevolent or malevolent. This is not just a characteristic of postmodernity, but is rooted in the frailty of human existence and in the utter deceitfulness of the fallen human heart (Jer 17:9).
Fear also plays a central role in certain societies as a response to a perceived threat, for example, to evil spirits, as in tribal, animistic and extreme Christian charismatic environments, which all believe in territorially based supernatural powers. Fear is a strong feature of theocratic religious environments and authoritarian power structures such as those that gripped Central and Eastern Europe during the twentieth century. In these contexts, cultural patterns have developed which can be described as ‘cultures of fear’. The impact of such environments on people and communities should not be underestimated: a lack of trust in people, laws and authority structures; dissimulation and deceitfulness in relationships; low social cohesion and solidarity; denouncement and state supervision; a lack of initiative, creativity and responsibility; authoritarianism and manipulation as the default style of leadership, and so on. All these affect societies in general and communities of faith in particular, which are often targeted and controlled by oppressive regimes. Yet, people of faith have often found in their allegiance to God the strength to resist oppression and fear, and the courage not to bow down to the holders of power, even if that means paying a price – prison, torture or death.
It is particularly interesting to note that in our part of the world, authoritarian reflexes and habits persist even after decades of transition towards democracy, and in spite of widespread but unrealistic expectations of rapid change. One source of inspiration for Christian leaders concerned with the residual effects of political regimes based on fear is the way Moses managed the transition of the people of Israel from captivity in Egypt to inhabiting the promised land, as described in the last four books of the Pentateuch.
In Central and Eastern European societies, even in those which consider themselves to be fast-tracking towards the West, the persistence of xenophobia, anxiety about losing one’s national identity to globalisation, fear of economic and demographic collapse, and the obstinacy of misogyny and of patriarchal power structures breed a particular kind of fear. While obvious progress has been made in these areas as a result of a growing awareness of racial equality, global citizenship, local values, sustainability and gender equality, it is particularly tragic that
religious communities, including Christian churches, continue to promote and preserve such defective dynamics, rooted in warped readings of Holy Scripture. Yet, there is hope!
The good news for people living in cultures of fear is that the saving work of Christ has overcome evil and therefore we need not fear. For now, the evil one is still at work in our world, until the reign of God is revealed in all its fullness when Christ returns. Until then, the church is called to pray for his kingdom to come and his will to be done on earth as in heaven (Matt 6:10).
The proper Christian response to fear is the love of God: “There is no fear in love, but perfect love casts out fear”. (1 John 4:18). Love is not naive. As the apostle Paul explains (see Phil 1:9-11), genuine, effective Christian love requires both knowledge and discernment. This involves solid biblical understanding and living a radical Christian lifestyle as outlined by Jesus in the Sermon on the Mount. It does not mean merely declaring one’s agreement with certain doctrines or kingdom principles, but demonstrating them through the “fruit of the Spirit” (Gal 5:22). True Christian love does not demand uniformity, but delights in the diversity created by God. The Christian is called to respond with sacrificial love and selfless service to the worldly obsession with power hierarchies, following the example we find in the life of our Lord Jesus Christ. This means looking out for the best for others, rather than seeking our own good.
In our fallen world, fear will continue to challenge fragile human beings. Fallen worldly structures may persist in nurturing cultures of fear. Yet, the radical love of God manifested in Christ can overcome all fear and give birth to new communities of love.
Danut Manastireanu
Un nou pas in demersul antropologic al teologului protestant Danut Jemna
Frica este acceptată ca o reacție normală a ființei umane în fața unui pericol sau a violenței. Este parte a existenței umane și admite atât valențe pozitive, cât și negative. Ne poate feri de diverse amenințări, dar ne și poate bloca în anumite tipare comportamentale dăunătoare. La nivel social, frica ia amploare și se dezvoltă ca urmare a unor mecanisme care iau în calcul atât pericole reale, cât și pe cele fictive. Aceste temeri se împărtășesc foarte ușor prin mijloacele de comunicare în masă. Ingredientele cele mai utilizate de cei care alimentează fricile sunt exagerarea, știrile false sau incomplete, generalizarea, accentuarea evenimentelor negative, creionarea în negru a viitorului etc. Oamenii pot fi ușor manipulați pe baza acestui mecanism de apărare, de reacție rapidă la stimuli care privesc atât viața individuală, cât și pe cea socială.
View original post 1,057 more words
Danut Jemna despre odihna
Tema odihnei este una foarte provocatoare pentru creștinul contemporan. Asta pentru că spațiul ideatic și comportamental ne oferă perspective diverse asupra definirii unui stil de viață și care pot acorda mai multă sau mai puțină atenție acestui subiect. De pildă, societatea ne convinge că la tinerețe avem suficientă energie ca să investim în educație și carieră și că putem munci foarte mult fără să fie nevoie de prea multă odihnă. De asemenea, în perioada de activitate ne confruntăm cu cerințele unei societăți de consum, cu standarde de viață înalte la care dorim să accedem, iar munca ne acaparează cea mai mare parte a timpului și a energiei de care dispunem. Astfel că odihna tinde să fie amânată spre vârsta bătrâneții, convinși că, la pensie, vom avea tot timpul din lume să o recuperăm.
View original post 2,385 more words
Nevastă-mea mă întreabă de ce continui să scriu despre teme rămase de mult în urmă. De obicei îi răspund că, spre rușinea mea, nu prea am inspirație pentru altceva. Că storytelling-ul nu e mort și că vacile sfinte nu sunt moarte și că trecutul meu nu e mort și că țin la moștenirea mea și…
Unchiul meu, Costel Georgescu (soțul Anei, sora mai mică a mamei mele) a fost unul dintre cei câțiva credincioși evanghelici români care au făcut pușcărie în perioada comunistă pentru distribuirea de Biblii (acțiune ilegală conform legislației comuniste).
În textul de mai jos, pe care îl public cu permisiune, fiul lui, Liviu Georgescu, rememorează reflexiv evenimentele de acum patruzeci de ani. O filă de istorie care nu ar trebui uitată.
* * *
La 40 de ani de la eliberarea din inchisoare.
Psalmi (126:1) Când a adus Domnul înapoi pe prinșii de război ai Sionului, parcă visam.
(126:2) Atunci, gura ne era plină de strigăte de bucurie și limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!”
(126:3) Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi și de aceea suntem plini de bucurie.
(126:5) Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie.
(126:6) Cel ce umblă plângând când aruncă sămânța se întoarce cu veselie când își strânge snopii.
Astazi, 31 iulie 2022 se implinesc 40 de ani de la eliberarea din inchisoare a tatalui meu. Nu stiu de ce am fost considerati mai speciali de catre securisti, dar tatal meu a fost eliberat o zi mai tarziu decat toti ceilalti frati si surori inchise. Imi amintesc bine acele zile, aveam 19 ani, in martie obtinusem carnetul de conducere, cu numai doua saptamani inainte aflasem ca am fost admis la facultate. Bucurii mici in comparatie cu bucuria de a-ti revedea tatal liber. Si totusi o bucurie cu emotii…
Fara sa fim anuntati inainte, in data de 30 iulie am aflat prin telefon de la familiile celor inchisi din Ardeal ca au fost eliberati. In primele momente nu ne-a venit sa credem. Fivi si Maria Delapeta, nepoatele fratelui Valer Irinca (oastea Domnului) erau inchise la Craiova, dar toti ceilati frati: Hans Holzmann, Horst Feder, Silviu Cioata, Ion Raceala (adventisti), Nelu Toader, Petrica Furnea, Mircea Cioata, cu exceptia tatalui meu si a lui Klaus Wagner, erau inchisi la inchisoarea din I L Caragiale.
Chiar inainte de pranz am inceput sa primim vesti la telefon ca unii au ajuns acasa, cei de mai departe ca sunt deja pe drum si vin sa-i ia pe cei care au fost eliberati din familiile lor. Hans si Horst au venit la noi acasa sa astepte masinile care veneau sa-i ia.
Tatal meu si Klaus Wagner erau de 40 de zile in ancheta la Bucuresti, la sediul securitatii de pe strada Rahovei. Curand dupa pranz am primit telefon de la Klaus Wagner ca este in gara de Sud si daca pot sa-l iau. M-am dus cu masina si l-am luat, nu am putut sa nu observ ca ii lipseau dinti, ca fata lui spunea ca a trecut printr-o ancheta dura. L-am intrebat de tatal meu, nu stia nimic. La putin timp a plecat mai departe spre Sighisoara, grabit sa-si revada cei 4 copii si sotia.
Spre seara s-au strans la noi acasa toti cei din Ploiesti care fusesera eliberati, asteptand sa apara si tatal meu. Si orele au trecut, s-a innoptat, iar tatal meu nu a aparut. In acest timp, locuind la etajul 9 in blocul din intersectia de la Kaufland Vest (actual) ieseam pe balcon si aruncam o privire in parcare cu speranta ca voi vedea masina care il va aduce. Dar nu a venit in acea zi. Incercam sa ma linistesc pe mine, dar si pe mama si pe fratele meu, ca este imposibil sa nu vina, daca toti ceilalti au fost eliberati.
Daca pentru noi a fost greu, pentru tatal meu a fost si mai greu. A aflat inca de dimineata in 30 iulie ca este gratiat si va fi eliberat, fiindca gardianul l-a strigat pe “eliberatul” Georgescu Constantin. Dar pe cat de mare este graba celui inchis sa fie eliberat, la polul opus se afla graba gardienilor sa-l elibereze. In loc sa fie eliberat, asa cum se astepta, a fost transferat (acum imbracat in civil) la penitenciarul Rahova cu o Dacia 1300 alba, lasat in masina in soare si caldura mai bine de o ora, pana cand intr-un tarziu a fost preluat de ofiteri si gardieni, i s-a dat din nou imbracaminte noua de puscarias, sacul cu hainele personale a fost aruncat in spatiul de depozitare undeva in fund. Protestele lui verbale ca este eliberat, asa i-au spus cei de la securitate unde fusese incarcerat, nu au fost luate in seama. A fost condus intr-o celula in care erau si alti detinuti, unul dintre ei fiind Nicu Litoiu care a stat in celula si cu Klaus Wagner. Nicu Litoiu l-a cunoscut pe Dumnezeu in inchisoare prin Klaus, s-a pocait. Dar acum a fost o incurajare pentru tatal meu. Despre eliberare, gratiere, nu mai spunea nimeni nimic. Despre acea noapte il voi lasa pe tatal meu sa povesteasca, fiindca trairile unor astfel de momente sunt greu de spus de catre altcineva.
A sosit si ziua de 31 iulie, zi in care a fost eliberat in sfarsit si tatal meu. Nu s-a grabit chiar tare catre casa, a trecut pe la familia Marinescu (nebotezati) unde a mancat, apoi acestia l-au adus la Ploiesti, dar intai a trecut pe la familia Taban cu grija sa nu fi patit ceva, a fost fortat de anchetator sa spuna unde sunt 3 videoproiectoare primite cu transportul pe Dunare, Dupa ce anchetatorul a promis ca nu le va face nimic, a spus si ca unul dintre ele este la Jeni Taban. Securistii isi tinusera promisiunea, nu li se intamplase nimic.
A ajuns acasa, dar intrebarea a ramas pana astazi: de ce o zi mai tarziu decat toti ceilalti? Nu stiu, dar ce apreciez la unii dintre cei care l-au anchetat este ca si-au tinut cuvantul dat, iar atitudinea lor a aratat de multe ori uimire si respect pentru ceea ce tatal meu a facut. Dar de fapt, involuntar ei au aratat uimire si respect fata de ceea ce Dumnezeu a facut, fiindca El este personajul principal.
Care sunt conditiile pentru ca tu, pentru ca eu, sa fim unelte prin care Dumnezeu face lucruri mari? Cateva pe care le-am vazut la parintii mei:
Sa-I daruiesti Lui ceea ce ai – in anul 1970 tatal meu si-a cumparat o Dacia 1100 care a costat 55000 Lei. Ca sa-si poata permite acea masina lucra de multe pana seara tarziu (in acord, erai platit cat realizai) si faceam economie drastica, chiar si la imbracaminte, ciorapii peticiti nu lipseau, la mancare cumparau mai mult oase cu ceva carne din care se facea o ciorba sau mancare. A sosit momentul in care masina a ajuns acasa, intre timp tatal meu ii construise garaj, sa nu stea in ploaie sau soare. Toate conditiile pentru a deveni un idol.
Dar Domnul i-a stat in cale intr-un drum spre Brasov pe care il facea cu un coleg, cand la ocazie “din intamplare” l-a luat pe fratele Iosif Rotaru. Era cu un geamantan plin cu Biblii, le ducea la Brasov. L-a intrebat simplu pe tatal meu: Vrei sa intri in aceasta lucrare? Tatal si mama mea s-au rugat Domnului si au spus ca pun la dispozitia Lui acea masina obtinuta cu atata truda. Astfel Dumnezeu, urmat de o decizie personala buna, au transformat un potential idol intr-o mare binecuvantare pentru multi. Fiindca binecuvantare inseamna sa-L cunosti pe Domnul, iar in Scriptura El se face descoperit.
Daruind Domnului masina, a daruit si tot timpul pe care-l avea. Multe mii de km carand Biblii in toata tara, mult timp la volan ziua si in special noaptea. Si multe cheltuieli facute cu bucurie, unul dintre salariile parintilor mei se topea in intretinerea masinii si benzina. Multe minuni traite impreuna cu Domnul, trecand prin multe filtre ale militiei, fara a fi prins vreodata.
A venit si bucuria de a primi oaspeti, oricand cu bucurie. Nu i-am auzit niciodata spunand de cineva ca a picat la un moment nepotrivit, ca le-a deranjat programul. Dar aceasta este normalitatea atunci cand programul este ascultarea de voia Domnului, nu de propriile dorinte. Dumnezeu ne-a binecuvantat si multi sfinti au trecut pragul casei noastre, sau am trecut pragul casei lor. Atat de multe amintiri frumoase. Am mentionat din ce culte apartineau unii dintre frati sa se inteleaga ca nu apartenenta la un anumit cult te mantuie, ci intrarea in ascultarea de Domnul. Ii multumesc Domnului ca au avut deschiderea fata de toti fratii care iubeau pe Domnul si dorinta lor era sa traiasca in ascultare de Domnul.
Ma gandeam la efectul produs de zecile de mii de Biblii care au fost distribuite. Am vazut pe multi care le primeau sarutandu-le de bucurie, plangand de bucurie si stiu ca acolo ele au fost pretuite si viata lor a fost sfintita prin Cuvantul Lui.
Astazi avem Biblia pe telefon, cel pe care-l purtam mereu cu noi ca sa ramanem conectati cu ceilalti, cu cele mai noi stiri s.a. Dar acea aplicatie, Biblia, in nenumarate traduceri, cu comentarii, dictionare si cautare rapida a unui text, toate sa ne ajute sa citim si sa pricepem Cuvantul de cate ori o deschidem? Toata agenda noastra cu mii de nume sunt doar relatii cu oamenii. Biblia inseamna relatie cu Dumnezeu, dar doar daca este deschisa cu o inima care sa asculte si sa priceapa ce spune ea, nu ce ii spunem noi ca ne place sa ne spuna.
Psalmi
(119:2) Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui , care-L caută din toată inima lor,
(119:3) care nu săvârșesc nicio nelegiuire și umblă în căile Lui!
(119:8) Vreau să păzesc orânduirile Tale: nu mă părăsi de tot!
(119:9) Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.
(119:10) Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale.
(119:11) Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!
(119:14) Când urmez învățăturile Tale, mă bucur de parc-aș avea toate comorile.
(119:15) Mă gândesc adânc la poruncile Tale și cărările Tale le am sub ochi.
(119:16) Mă desfătez în orânduirile Tale și nu uit Cuvântul Tău.
Liviu Georgescu
Danut Jemna publica aici un text despre prietenie, privit din perspectiva teologica. Textul este parte a unei carti de antropologie care va fi gata cindva anul viitor.
Există o bogată literatură despre prietenie. Tema i-a preocupat pe autorii din toate timpurile, pe filosofi și poeți, inclusiv pe teologi, așa cum sunt și Părinții bisericii. Una dintre cele mai bogate surse de inspirație pentru această temă este Sfânta Scriptură. Pe lângă exemplele celebre de prietenie din Vechiul Testament (dintre Avraam și Dumnezeu, David și Ionatan sau dintre Rut și Naomi), textul biblic al Noului Testament ne aduce perspectiva unei mutații profunde la nivel relațional prin statutul de prieteni ai lui Isus Cristos pe care îl primesc toți cei ce cred în el (In. 14:14-15).
View original post 2,741 more words
Danut Jemna, din nou despre Sarbatoarea Cincizecimii.
Revenim asupra sărbătorii Cincizecimii cu câteva observații care privesc viața creștină contemporană și modul în care se realizează raportarea credincioșilor și a comunităților creștine la persoana și iconomia Duhului Sfânt. Pe de o parte, specificul epocii pe care o trăim încurajează o mai mare atenție și receptivitate a oamenilor cu privire la ceea ce generic numim spiritualitate. Indiferent ce semnificație primește termenul, acesta este tot mai clar parte a culturii actuale și beneficiază de un tip de interes general crescut ce se concretizează într-o prezență constantă în spațiul public cu ajutorul mijloacelor culturale. Pe de altă parte, comunitatea creștină pare că nu reușește să se folosească de acest cadru prielnic pentru a-și exprima mai bine mesajul și arată anumite lipsuri în ce privește propria înțelegere și practică, o anumită carență cu privire la prezența și lucrarea Duhului Sfânt, persoana divină care vine în istorie să actualizeze identitatea și opera Fiului…
View original post 1,681 more words
Danut Jemna din nou deespre sarbatoarea Cincizecimii.
Creștinii au preluat de la evrei sărbătoarea Cincizecimii (gr. Pentekoste), care se mai numește și sărbătoarea Săptămânilor sau a Secerișului, una dintre cele trei mari sărbători biblice care cere ca toți credincioșii să facă un pelerinaj la Ierusalim pentru a celebra împreună înaintea Domnului (Ex. 23:16). Acest eveniment are loc în fiecare an la cincizeci de zile sau la șapte săptămâni de la sărbătoarea Paștelui și este importantă pentru că reprezintă ocazia de a aduce înaintea Domnului un dar nou de mâncare din recolta culeasă, iar poporul este invitat să celebreze și să se bucure (Lev. 23:16-21).
View original post 1,816 more words
Joi 9 iunie 2022, ora 19, Libraria Humanitas Cismigiu
Ștefan Colceriu în dialog cu Alexandru Mihăilă despre cartea părintelui Richard Rohr, „Căderea întru înălțare: Spiritualitate pentru cele două jumătăți ale vieții“
——
Editura Humanitas vă invită joi, 9 iunie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la lansarea cărții părintelui Richard Rohr, Căderea întru înălțare: Spiritualitate pentru cele două jumătăți ale vieții.
La eveniment vor vorbi dr. Ștefan Colceriu, cercetător științific la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan și Al. Rosetti“ și co-fondator al Masteratului de Studii Religioase – Texte și Tradiții din cadrul Universității din București, și dr. Alexandru Mihăilă, conferențiar de Vechiul Testament și Ebraică biblică la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din București.
„Pe parcursul vieții sale și în lupta cu sine însuși, cu sufletul, cu Dumnezeu și cu biserica, cu poveștile sacre ale lumii antice și cu realitățile moderne, dar și cu aspectele mai întunecate ale psihicului uman, părintele Richard Rohr a adunat o comoară de strălucitoare perle de înțelepciune. Noua sa carte, Căderea întru înălțare, este un dar important și plin de har făcut nouă, tuturor celor ce căutăm o lumină călăuzitoare care să ne poarte pe drumul plin de primejdii către maturitatea psiho-spirituală, un drum care ne descoperă taine ale destinului personal abia după ce am ajuns în mlaștina eșecului, a suferinței produse de tot felul de răni, a demonilor personali. Richard Rohr, un veritabil bătrân înțelept în aceste vremuri marcate de fracturi, ne arată calea către acea „a doua jumătate a vieții“ la care puțini ajung și către propriul nostru suflet – modul nostru unic și autentic de a lua parte la această lume plină de miracole și de a ne bucura de ea.“ — BILL PLOTKIN
Citește AICI câteva pagini din Richard Rohr, Căderea întru înălțare. Spiritualitate pentru cele două jumătăți ale vieții, traducere de Teodora Ghivirigă și Ramona Scribleac.
Cartea este disponibilă în librării, online și pe site-ul LibHumanitas, AICI
Accesul în librărie este liber, pe baza unei rezervări prin Eventbook, AICI
Purtarea măștii este recomandată.
Evenimentul va putea fi urmărit și în transmisiune directă #online #Live pe
Facebook Humanitas și pe #HumanitasYouTube
Înregistrarea audio va fi ulterior disponibilă pe:
Notă: Pe acest blog puteți citi AICI o mică istorie a apariției acestei cărți.
The Lausanne-Orthodox Initiative (LOI) has organised on 12 April a Zoom conversation around Bradley Nassif’s book The Evangelical Theology of the Orthodox Church published by St. Vladimir’s Seminary Press in 2021 (The text is also available as ebook).
The conversation was moderated by Ralph Lee, moderator of LOI, and included fr. Dragos Herescu, Principal of the Institute for Orthodox Christian Studies in Cambridge, UK, myself, and the author of the book.
You may watch the conversation at the link below (please subscribe to the LOI channel on YouTube, if you want to be informed of future uploads).
Danut Jemna, din nou despre razboiul din Ucraina
Revenim asupra temei care se referă la modul în care creștinii abordează criza actuală pentru a aduce în discuție un subiect mult mai delicat ce privește raportarea credincioșilor la politic și la modul în care ei înțeleg că Dumnezeu intervine la acest nivel în istorie. Mai în detaliu, este vorba despre maniera în care creștinii înțeleg rolul și locul statului în societatea actuală, relația lor cu manifestarea efectivă a puterii politice și a derapajelor ce apar aici.
View original post 2,344 more words
“Russian World” Theology, and the Role of the Russian Orthodox Church in the Putin Regime’s War of Occupation
Vasile Ernu
Many years ago I worked on The Problem of Evil in Russian Thought, and later on Eschatology in Russian Politics. These were themes of the 1990s. By 2000 I had completely broken away from these areas. Books from that era ended up somewhere on the bottom shelf on the back row. Yet, it’s true that I always peeked at the subject.
These days we’ve been discussing a lot on the role of the Russian Orthodox Church in shaping the architecture of the Putin regime and especially its role in the military issue and the regime’s war of occupation in Ukraine. I had to reopen closed doors, and tried to clarify the situation a bit. Let’s take it one step at a time.
Beginnings
With the coming to power of the Bolshevik Soviet regime, a numer of well known anti-religious campaigns began. The first big campaign was against the Russian Orthodox Church (ROC), the majority church of the former Tsarist Empire, because it was the main enemy: it was powerful, well organised, owned a lot of property and had enormous power of influence. After the dissolution of the Tsarist state, it remained a central institution. The first great wave of repression was directed against it: property was taken away, churches were destroyed, some of the clergy were sent to prison, and a harsh anti-religious campaign began. During the Soviet state’s existence, there were some five large waves of anti-religious campaigns with different targets. For example, in the post-war years, the harshest campaigns were waged against Protestant denominations because they were suspected of having relations with the West.
It is worth remembering however that when the Great Patriotic War began (1941-1945), Stalin was forced to make a pact with the Church in order to gain its support in the war. Stalin’s first speech at the beginning of the war begins not with the familiar “Comrades…” but with “Brothers and sisters…”. And slowly the relationship between the ROC and Soviet power returned to normal, with the Church taking its place at the table of power.
The martyrdom state
I recall at this point a very important element: the theology of martyrdom, as I have been dealing with this subject for years and it is close to my heart – I have written extensively about it in my book The Sectarians. I come from the community of these persecuted Christians, and I can say that “the Stalinist era was the last golden age of Christianity”. I know: it sounds shocking. But let me explain: it is so, I believe, because in the modern era it is for the first time that Christianity is faced with a radical, high-risk choice, in a martyrdom situation: being a professing and practising Christian becomes risky and even involves paying a huge price, with years in prison. Paradoxically, this phenomenon will lead not to the secularisation of society, as in the West, but to a kind of preservation of religion in a much more consistent, concentrated and intense form.
It is no coincidence that in the 1970s religious literature is in great demand and intellectual fashion becomes deeply religious. Intellectuals predominantly read theology, conservative religious philosophy, Bibles fetch a huge price on the black market, and church-going or religious circles become frontier and fashionable phenomena in middle-class and intellectual circles.
The end of communism in the USSR, still in the midst of perestroika (1988), ends with the official celebration of the 1000th anniversary of the Christianisation of Russia. And in the last three years of communism the USSR becomes a veritable religious Babel: all the world’s religions were on the streets of Soviet cities and mysticism programmes were devoured on Soviet central TV. The land of atheism, progress, science and reason dissolved into mysticism and religiosity. Everyone believed in something, except communism.
Towards a new religarchy
The most important phenomenon in the 1990s is the dissolution of the state, state institutions, laws and the economy. The huge crisis of state legitimacy and economic chaos brought unprecedented social violence. Into this huge void left by the state, institutions, society and the economy came the ROC and various other denominations to replace or offer an alternative. The ROC, in particular, is becoming a central element in the new social-political configuration. This will be felt especially with the establishment of the Putin regime. In its process of rehabilitating the state, the economy, and society, the Putin regime brings the ROC to the fore.
In 2009 a new term appeared in Russian: “religarchy”. It describes a combination of religion and oligarchy that refers to an old reality in a new context: the mixing of the hierarchy of the ROC with state and financial structures. Religarchs are high dignitaries who are close to the power and economic elites who run the state. Religarchy is, however, different from other similar known political forms such as hierocracy (in ancient Israel) or medieval theocracy, where religious structures took over the role of the state. In the post-communist Orthodox states we are witnessing a kind of revival of the Byzantine tradition [of the symphony between the secular and the religious powers] adapted to a new social, political and economic context. In Russia, the phenomenon is becoming very visible under Putin and especially with the election of the new Patriarch of Russia, Kirill (2009). The Putin – Kirill tandem establishes this religarchy.
What is Nuclear Orthodoxy?
Nuclear Orthodoxy, or Atomic Orthodoxy, is a version of the concept of the “Russian Idea” according to which Orthodoxy – the confession that represents Russia – and the nuclear shield are the two components of Russia’s security. The idea of “Nuclear Orthodoxy” became widely known after the presentation of the “Russian Doctrine” project, organised by Metropolitan Kirill on 20 August 2007 at the Danilov Monastery, where the authors of the doctrine proposed to “cross breed Orthodoxy with atomic weapons”. But the term did not enter the lexicon of the authorities at the time and work on the project was stopped. The idea received no official support from the ROC. Vahtang Kipsidze, vice-president of the Synodal Department for Relations with Society and the Media, explained: “The views that the Church holds on weapons are reflected in the ‘Basis of the Social Concept’, and the Church should not be associated with various other doctrines that appear among experts and public figures.”
The issue of the blessing of weapons of mass destruction remains a controversial one for the ROC. There are various polarised opinions: from the assertion that the Church should not bless weapons at all, to the defence of the practice of blessing any type of weapon. In the draft document “On the Practice of the Blessing of Weapons in the Russian Orthodox Church”, prepared by the Commission for Church Law, it is proposed to limit the blessing and consecration of weapons to military personnel, because it is associated with the person to whom the blessing is given and, for the same reason, weapons of mass destruction and, in general, impersonal weapons should not be “consecrated”. The draft document “On the Blessing of Orthodox Christians for Military Service” states: “The use of this rite to ‘sanctify’ any variety of weapons, the use of which could lead to the death of an uncertain number of people, including weapons of indiscriminate action and weapons of mass destruction, is not reflected in the tradition of the Orthodox Church and does not correspond to the content of the Church’s official rule on blessing military weapons, and therefore should be excluded from pastoral practice”.
In conclusion: ‘Nuclear Orthodoxy’ is in fact a trend in the clericalisation of the Russian military and foreign policy – the use of messianic rhetoric and the merging of the ROC and the state – what we call Religarchy, in the latter part of the Putin regime.
What is more, the ROC has created a new narrative according to which the Russian military is designed not only to defend the secular homeland, the “city of man”, but also to save humanity: nuclear weapons are redefined not only as weapons of mass destruction, but also as a guarantor of peace, described in religious, evangelical terms as “weapons of peace”. Other significant aspects of “Nuclear Orthodoxy” are the “baptism of the Soviet past” and the alliance between “Reds and Whites” in preserving the Russian state as the protector of this crucial spiritual and civilisational heritage, which must not disappear from the face of the earth. I would also remind you that two years ago Russia inaugurated with full honours the Russian Army Cathedral, which illustrates military actions in the history of this country, including the victory over Nazi Germany and the recent annexation of Crimea.
The roots of Russia’s nuclear Orthodoxy: geopolitics, Katechon, and a new irrationalism
I will try to summarise in what follows a lecture by historian Viktor Shnirelman, PhD in history, senior researcher at the Institute of Ethnology and Anthropology of the Russian Academy of Sciences and a full member of the Academia Europaea, on how the traditional Christian doctrine of a good force trying to prevent the coming of Antichrist has been transformed into the idea of the inevitability of nuclear war, which a number of Russian politicians enthusiastically support and has its roots in Russian religious thought.
In Paul’s second Epistle to the Thessalonians 2:7, we encounter the concept of the Katechon, which is considered to be the opposite of Antichrist: the power that prevents Antichrist’s advance into the world before the Apocalypse. He is the embodiment of the “power of good”, whose mission is to prevent the coming of the Apocalypse and the triumph of evil on earth.
At the end of the 19th century, in Russian Orthodox circles, the belief that the Katechon is closely linked to Russia emerged and began to spread. Many saw him in the Russian tsar. This view has changed after the Revolution of February 1917 when Tsar Nicholas II was overthrown and shot. For believers, this was a sign that the end of the world was near: there was no one left to save the world from the Antichrist. However, since the end times had not come, it meant that the Katechon was still here. In the 20th century, Orthodox thinkers came to the conclusion that the role of “restraint”, of “delay” was played by Russia itself or the Russian people. This idea has been taken up by Russian Orthodox fundamentalists over the last thirty years.
Today, the Russian marketplace of ideas has many interpretations for it: some argue that the Russian people are chosen for this, others consider it to be the Church, while others argue that the Katechon is a political concept and therefore can only be an Orthodox state. According to some authors, even a communist state can fulfil the role of Katechon – not because it is communist, but because it is a state.
In this polemic, the function of the Katechon moves from the spiritual to the political. Thus emerges the notion of “political Orthodoxy”, which was particularly developed in the early 2000s by the well-known Russian nationalist Egor Holmogorov. He reproached contemporary Russian theology the neglect of “political eschatology”, which leads to a loss of the meaning of history. He also explained that Russia was the land of the end of the world, where all world events would come to an end, and in the event of its decline, the world would face an inevitable apocalypse.
Orthodox philosopher Arkadi Maler links the concept of the Katechon to imperial power and argues that the “last kingdom” in the Holy Scripture should be understood not as the Roman Empire, but as its successor, Russia – the “Third Rome”. Maler presents the Russian Orthodox Church as universal and declares that its canonical territory is the whole world. Thus, he advocates Russia’s universal imperial mission – in fact, territorial expansion in the name of Orthodoxy, which supposedly has the right to oppose the “mystery of lawlessness” wherever it manifests itself. Russia’s territorial expansion is a consequence of its mission as the Katechon, which justifies empire and imperialist policies because they are meant to oppose anomy and anarchy. It is not just an empire, but an Orthodox empire with religious legitimacy.
In the “Russian Doctrine” of the National Patriots, published in 2005, the category of the Katechon took on a definitively secular form. It explicitly uses the term Katechon and explains that it should be understood in secular terms. According to the authors of the document, the historical mission of Russia, like that of the Soviet Union, is to preserve world equilibrium. They argue that by saving Russia, we save the whole world and they base their reasoning on the idea of a “Third Rome”.
Talking about the “decline of the West”, fundamentalists link its “moral decline” to the fact that the West is already in the hands of the Antichrist. Russia, on the other hand, is the last bastion of Orthodoxy, true values and morality. In this case, Western policy towards Russia is explained by Antichrist’s attempts to destroy the Katechon: sanctions are not a punishment for breaking international norms, but the desire of the forces of evil to remove the last obstacle to Antichrist’s triumph.
It seems that, for them, Russia has a “monopoly on truth” and has the right to act as it sees fit, justifying its actions by its divine mission. The Soviet idea of a struggle between two antagonistic systems is replaced by a religiously framed concept of geopolitical confrontation between two antagonistic civilisations.
These sentiments have long since overtaken theory, the researcher tells us. They were observed during the military conflict in Ukraine in 2014. In the city of Sloviansk, where the Donbass resistance originated, for example, the hieromonk Viktor Pivovarov spoke to militiamen and claimed that the war is being waged with the satanic rule that aims for the destruction of true Christianity – Orthodoxy. It was supposedly unleashed by global financiers to divide the Russian world and bring closer the kingdom of Antichrist, which is only prevented by the Orthodox Church. At the same time, Orthodox websites were writing about the war against Satanist oligarchs – enemies of Christianity and of Holy Russia.
This discourse received a new impetus when Donald Trump became president of the US. Evangelical Christians then declared that America was keeping the world out of chaos, which immediately provoked an outcry from Russian Orthodox fundamentalists, who pointed out that only Russia could fulfil this mission as an Orthodox state and the Third Rome. The discourse described above is built around the idea of an inevitable confrontation between the civilisation of good, Russia, and the civilisation of evil, the modern West. Both sides of religious fundamentalism want a monopoly on the Katechon.
In recent years, pro-Kremlin officials, authorities and journalists have gradually accustomed the Russians to the idea of war and military terminology. Moreover, initially, journalists and military experts talked about it in abstract terms, but in 2017-2018, especially after President Putin’s speech to the Federal Assembly on March 1, 2018, a discussion of nuclear war as a real prospect began, with concrete calculations about its immediate targets, methods of winning such confrontations, and the possible results of military actions. Putin’s speech at the Valdai Forum in October 2018 gave further impetus to this. Journalist Leonid Mlecin said at the time that it was like being back in the 1930s. However, we are probably returning to an even earlier era.
I would also recall at this point the story of the autocephaly of the Ukrainian Orthodox Church, where the Kremlin is trying to point out that, firstly, Kiev is the cradle of Russian Orthodoxy and that its church has been under the jurisdiction of the Moscow Patriarchate for centuries, and secondly, that Ukraine is today on the front line of the Second Cold War, triggered by the United States-backed armed coup in Kiev. The Kremlin does not acknowledge its own culpability in triggering the war in Ukraine and blames the Americans. In other words, all of Russia’s actions seem justified and the sanctions were imposed to get back at them because they are falsely perceived as the aggressor.
On December 26, 2018, Putin congratulated the Russians on the launch of the Avangard missile system and said it was a wonderful gift to the country for the New Year. In other words, the new step towards nuclear war was, according to the president, the best possible gift. This is quite in line with his statement in October 2018 that in the event of nuclear aggression, being victims of it, Russians would go to heaven. It is hard not to see here an element of eschatological thinking and an implicit reference to Russia’s role as Katechon.
Swedish researcher Maria Engström has hypothesised that the official ideology of the Russian authorities in recent years is at least partly based on apocalyptic doctrine, although it is presented mainly in secular terms. She pointed out that neoconservative anthropology is centred on the citizen who lives not by reason but by passions and emotions. She published her article in 2013, just before the events of 2014. She pointed out that she was inspired by several of Putin’s speeches couched in the rhetoric of the Katechon, but admitted that he never once mentioned the term.
Nuclear Orthodoxy seen from the West – Dmitry Adamsky – Russian Nuclear Orthodoxy
In the West, this theme has been best described by Dmitry Adamsky in Russian Nuclear Orthodoxy (Stanford University Press, 2019). I give you a short summary.
The first thing Adamsky draws attention to is the way religious categories are introduced into the sphere of politics. This phenomenon, according to the author, is deeply rooted in the Russian political-military class and he believes it is a long-term trend. But the author makes it clear, and I think he is correct, when he says that the association of faith and politics is “an organizational and personal tribute to the spirit of the times”, and when it comes to substantive issues, practices related to strategy and planning of operations, religiosity and the theological side do not matter. In other words, military specialists are still guided by the elements of military science, not by religious impulses.
The second important conclusion suggested by the author is that he believes the ROC will gradually become an instrument of social mobilisation within national security institutions, as well as qualitative and quantitative regulation of military service. In practice, he suggests, this will lead to the fact that in appointments to office the factor of “attachment to religion” will play a much greater role than it did before. And for a multi-faith Russia it will prove, the author believes, a ticking time-bomb.
Another thesis of Adamsky is that the growing role of the ROC may lead to its becoming an instrument of influence for bureaucratic institutions competing for resources inside and outside the strategic community, especially when those resources are limited. In other words, supporters of the Moscow Patriarchate are more likely to get what they want rather than their opponents, which can lead to some very significant alliances in terms of power and weight of decisions.
The author’s third thesis affirms that such a “theologisation of Russian strategic culture” will be relevant to future conflicts. The layer of “nuclear priests”, according to Adamsky, will be less inclined to limit conflict and, instead, will join the camp of advocates of its escalation. In this regard, the author believes that, in addition to the international component, there will be a domestic political factor in consolidating the Kremlin as a centre of power in Russia: the legitimacy of the Church is a powerful tool in the hands of a skilled political leader.
These theses offer a multiple and useful set of arguments and information. Personally I think this line of argument should be kept in mind: it reveals many real tendencies. We see it especially now, in this war. At the same time, I believe that the ecclesiastical, bureaucratic, financial, social as well as military structures are not homogeneous; they have within them different centres of influence and do not always interact with each other smoothly and harmoniously, but conflictingly, competitively, having different interests. However, the book and the analysis offered by Adamsky deserve all our attention and are highly relevant.
The Russian Orthodox Church and the war of the Putin regime
The ROC and the “power of the devil” or How Patriarch Kirill forgot the Gospel and became a preacher of fratricidal war – headlines in a major opposition magazine.
The official Church has not found the strength not only to condemn Russia’s invasion of Ukraine, but also to call a spade a spade: war is war, aggression is aggression. Patriarch Kirill has sent a clear message: he is with Putin, not with the Christians he “shepherds”, says journalist and religious activist Sergei Ciapnin. Leading high-profile priests – Archbishops Andrei Tkachov and Artemie Vladimirov, along with many other priests, have taken the same position: unconditional support for the Putin regime and the war.
Pro-war church preaching conforms fully to the guidelines of state propaganda and is, in fact, itself a form of this propaganda. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values and “organise gay pride parades”. Moreover, Patriarch Kirill goes further and involves his parishioners in an extremely dangerous “Russian roulette”, stating that “we have entered a battle that has a metaphysical, not a physical meaning”. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values.
However, there are also voices in the Orthodox Church in favour of peace and an end to the fratricidal war, while dissident priests are on trial for “discrediting the armed forces”. The most important protest has been the signing of a large document by several priests, theologians and intellectuals close to Russian Orthodoxy, but who are more likely to be from outside Russia, declaring that this position and theology of the “Russian World” is heresy (see, Declaration on the “Russian World” (Ruskii Mir) Teaching) [link]. Another initiative comes from clergy in Russia who want to condemn the war: not a large number but important. [link] Will it have an effect or not? Is it just a start? Will the system crack? We can’t have a clear answer yet, but it’s a wake-up call for the Putin regime and an ounce of hope for peace.
Some conclusions
A brief description of the country of Russia for the year 2021.
Russia’s population in January 2021 was 145.9 million. Of these, 53.6% are women and 46.4% are men; 74.9% of Russia’s population lives in urban areas and 25.1% in rural areas. Internet: At the beginning of 2021, there were 124 million internet users in Russia. From 2020 to 2021, the number of internet users increased by 6.0 million (+5.1%), and the penetration level in Russia is 85.0%.
Social media: In January 2021, there were 99 million social media users in Russia, and the social media audience grew by 4.8 million (+5.1%) in the last year.
Important: Figures on the number of social media users do not correlate with the number of unique internet users who are registered on social media. In January 2021, there were 228.6 million mobile devices with internet access in Russia. The number of mobile connections in relation to Russia’s total population was 156.7%. Many people have multiple mobile devices with internet access, so the number of mobile connections can exceed 100% of the total population (source).
Levada Independent Study Center gives us some important data on religiosity in Russia for 2017. [link]
Orthodoxy remains the dominant faith in Russia. The vast majority of Russians – 92-93% of those surveyed, treat Orthodox Christians with respect and goodwill. The number of those who consider themselves believers or rather “religious people” continues to grow: in three years, this figure has increased from 35% to 53%, mainly at the expense of a diluted mass of people who are not very “religious” or who hesitate to define their degree of religiosity: about half – 44% of respondents describe themselves as “somewhat religious”. Only a small percentage of those surveyed consider themselves “very religious” (9%); a third of those surveyed consider themselves “not very religious” (33%). The number of atheists and non-believers has fallen sharply in the last three years, from 26% to 13%. 73% of respondents did not change their diet during Lent in 2017, 9% planned to “fast during the last week of Lent”, 15% “fast partially” and only 2% of those surveyed “fast completely”. Only 13% of Russians know about the Jehovah’s Witness ban in the Russian Federation, and 34% have heard something, but do not know the details. More than 60%, for example, say they have a positive opinion of Protestants; at the same time, almost 80% of Russians approve of the Jehovah’s Witnesses ban, even though the overwhelming majority know it is a Christian sect, one of the varieties of Protestantism.
No more than a third of respondents supported the view that religion should have a significant influence on state policy: 28% of Russians agreed that the Church should have an influence on state decision-making. 39% of Russians are satisfied with the influence the Church has on the state at present. The number of respondents who think that the Church’s influence on politics is “insufficient” is 16%, and about a quarter of respondents think that the Church’s influence on public policy is too great (23%).
In Russia, 49% of young people describe themselves as non-believers. Only 4% of young Russians go to church regularly and 37% do not go at all. 14% of Russians pray regularly and 46% have never prayed.
All the data show that the population seems to be more secular, urban and more coupled to modernity than the government wants to convey. At the same time, we see that the role of the ROC and the official propaganda is powerful enough to still be able to build a critical mass to support the regime. The religious conservative factor is important in this “anatomy of power”, but it is not the only one and it is not enough to dominate. But it remains an essential one in the construction of the Putin regime.
(The original text, in Romanian, published in the Libertatea newspaper, caan be accessed HERE.)
Sincer să fiu, nu-mi amintesc exact de la cine am auzit pentru prima dată numele preotului franciscan american Richard Rohr. Să fi fost, probabil, prin 2010. Am început, imediat, să caut scrierile lui și m-am abonat la newsletter-ul lui zilnic, pe care îl primesc și acum.
În aprilie 2011 a apărut cartea lui cea mai cunoscută, Falling Upward. A Spirituality for the Second Half of Life. Am comandat-o imediat și am citit-o pe nerăsuflate. Am primit apoi versiunea audio a cărții, citită de însuși părintele Rohr, iar aceasta a întărit sentimentul că textul este scris pentru mine. Cartea m-a fascinat de la primul contact cu ea, mai ales că venea într-un moment în care aveam nevoie vitală de mesajul ei. Aveam 57 de ani și trăiam de ceva vreme criza intrării în cea de a doua jumătate a vieții.
Eram, în vremea aceea, Director pentru credință și dezvoltare pentru regiunea Europei de Est și a Orientului Apropiat a organizației umanitare World Vision International, ale cărei activități – dezvoltare comunitară, microcreditare și asistență umanitară de urgență – se desfășurau în aproape 100 de țări. Responsabilitățile mele erau legate de coordonarea unei echipe de specialiști din fiecare dintre țările din regiunea noastră care se ocupau de formularea de strategii și desfășurarea de programe care vizau formarea spirituală a staff-ului, dezvoltarea relațiilor ecumenice cu bisericile, mărturia creștină și relațiile interreligioase, dat fiind că slujeam într-o regiune multiconfesională și cu o prezență islamică masivă. Între altele, era și responsabilitatea de a organiza întâlniri anuale de formare spirituală (retreat-uri, cum le numeam noi), atât pentru propria echipă, cât și pentru echipa de directori regionali și de directori naționali din care făceam parte.
Din momentul în care am citit Falling Upward, am decis să găsesc o modalitate de a-l invita pe părintele Rohr să conducă, în vara anului 2012, o întâlnire de formare spirituală cu echipa regională World Vision, centrată în jurul acestei cărți, pe care am pus-o imediat la dispoziția colegilor mei. După ce am primit acordul liderei regional, Cornelia Lenneberg, i-am scris părintelui despre acest proiect, după ce am intrat în contact cu el prin intermediul prietenului meu Chris Heuertz, care era destul de apropiat de el și petrecuse timp la Centrul pentru Acțiune și Contemplație condus de el în Albuquerque, New Mexico.
În mod providențial pentru mine, Richard Rohr venea în România pentru o săptămână, pentru a împărtăși o serie de reflecții cu caracter devoțional, la un retreat al Asociației Europene a Capelanilor din Închisori, dat fiind că părintele slujise el însuși multă vreme în această capacitate în Statele Unite. În acea săptămână eu aveam o întâlnire importantă în Elveția, la Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC), unde lucram la textul unei declarații cu caracter inter-religios legată de atitudinea față refugiați, dar aceasta se termina în ziua de miercuri, astfel încât joi am zburat de la Geneva la Sibiu, iar vineri dimineața, în 7 iunie 2012, acum aproape zece ani, cu ajutorul unui prieten, preot ortodox din Sibiu, ajungeam la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de sus, la timp pentru a asista la ultima prezentare a părintelui în fața capelanilor.
După prelegere, cu imensă emoție, m-am prezentat părintelui, care mă aștepta, și ne-am retras în preajma lacului din spatele mănăstirii, locul meu preferat de acolo. Am simțit că ne-am conectat aproape instantaneu. Am început să povestim despre noi înșine și apoi am discutat și despre obiectul întâlnirii noastre. Nu-mi aduc aminte de câte ori am dat înconjur lacului, care nu e prea mare. Dar când ne-am uitat la ceas trecuseră deja, ca gândul, nouăzeci de minute de fascinație. Deși plănuisem să discutăm doar o jumătate de oră.
Am povestit acolo, despre istoria mea de viață – context în care părintele a adus în discuție Eneagrama și m-a încurajat să o studiez, despre formarea mea, și despre frământările mele teologice (cu exact trei ani înainte fusesem confirmat ca membru al Comuniunii Anglicane). I-am împărtășit, de asemenea, temerile mele legate de spiritualitatea organizației cu care lucram, și pe care aveam s-o părăsesc patru ani mai târziu, în condiții stranii. Mă refeream la ceea ce percepeam a fi îndepărtarea progresivă a World Vision de identitatea ei creștină și asumarea tot mai clară, sub presiunea „industriei” umanitare, a unei identități corporatiste, centrată pe finanțe și proiecte, mai degrabă decât pe persoana umană. În final, i-am spus și despre teama șefului meu tehnic, Tim Dearborn, care coordona domeniul Credință și dezvoltare în World Vision la nivel global, cu privire la faptul că dimensiunea vădit contra-culturală și non-instituțională a modelului celei de a doua jumătăți a vieții promovat în această carte risca să destabilizeze organizația. Părintele a zâmbit și mi-a spus: „Aceasta este o gândire tipică primei jumătăți a vieții. Ce trebuie să înțelegem este că a doua jumătate a vieții n-o neagă pe prima, ci o incorporează și o transcende.”
Părintele Richard mi-a comunicat apoi că, din păcate pentru noi, cei din World Vision, nu putea accepta invitația noastră, deoarece se apropia de vârsta de 70 de ani, pe care avea să-i împlinească anul următor, și că aceasta era ultima călătorie internațională pe care intenționa să o facă înainte de a se dedica mai mult activităților locale și unei vieți de contemplație. Din fericire însă pentru mine, acest proiect mi-a oferit șansa unică de a petrece o oră și jumătate cu unul dintre autorii de spiritualitate pe care îi admir cel mai mult. Aș putea spune că în urma acestei întâlniri mirabile Richard Rohr a devenit părintele meu spiritual, fie și în sens virtual.
Revenind în Cipru, unde se afla biroul nostru regional, și unde călătoream regulat pentru întâlnirile echipei, i-am comunicat șefei rezultatul, la care ea mi-a spus: „În acest caz, tu ești cel care va trebui să coordonezi întâlnirea.” Uimit, i-am spus: „Cum aș putea eu să-l înlocuiesc pe Richard Rohr?” La care Conny mi-a spus sec și fără drept de apel: „Ai să te descurci. Nu-mi fac griji.” Și m-am descurcat, cred, destul de onorabil, deși o întâlnire cu Rohr ar fi fost cu totul altceva.
A urmat o perioadă tot mai dificilă pentru mine, iar în februarie 2016 avea să se încheie povestea mea de douăzeci de ani cu World Vision International. În acel an am recitit de câteva ori Falling Upward, și ea a fost un sprijin constant pentru mine, și o mângâiere a inimii, alături de lectura constantă a psalmilor in versiunea „clasic modernă” a prietenului meu David Frost, (un anglican devenit ortodox, și care a condus ani de zile Institutul pentru Studii Creștine Ortodoxe (IOCS) din Cambridge, cu cere am devenit între timp cercetător asociat. Versiunea de care vorbesc, și pe o recomand cu mare căldură, în formatul audio disponibil pe Audible se numește Cambridge Liturgical Psalter.
De atunci am recomandat și am dăruit cartea lui Rohr la sute de prieteni, mai ales dintre cei mai puțini tineri, și am primit constant confirmări cu privire la valoarea ei. În perioada aceea, acum mai mult de cinci ani, s-a născut ideea de a mijloci cumva apariția acestei cărți în limba română. Întrebarea era însă care dintre editurile românești ar fi fost dispusă să-și asume riscul publicării unui autor care, chiar dacă era extrem de popular, era totuși contestat, în egală măsură, de cercurile conservatoare, catolice și nu numai, din pricina caracterului radical al gândirii sale. Mărturisesc că m-am gândit la Sapientia de la Iași, ca și la Galaxia Gutenberg, dar am realizat că nu sunt prea multe șanse, dat fiind conservatorismul care domină spațiul catolic românesc (chiar dacă, e drept, acesta nu este atât de rigid cum este cel ortodox). Apoi, din motive de patriotism local, m-am gândit la Polirom, dar explorările mele neoficiale m-au descurajat rapid, date fiind rezervele editurii față de publicarea de texte religioase, care, mi s-a apus, „nu se prea vând”. Ceea ce este drept. S-a întâmplat deja cu texte religioase de maximă valoare publicate de editura ieșeană, precum seria Pelikan (inițiativă în care am juccat și eu un rol – dar despre asta altă dată). Și se întâmplă mereu, mai ales când este vorba de texte serioase, nu de literatură siropoasă, pentru babe cucernice. Este drept, de teama unui refuz, nu am avut curajul de a-l aborda direct pe domnul Lupescu, directorul editurii, deși ne cunoaștem oarecum, căci am publicat acolo în 2018 cartea Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești, editată împreună cu istoricul Dorin Dobrincu.
Așa am ajuns la ideea publicării acestei cărți la Humanitas. Este drept că acolo aveam cam aceeași problemă ca la Polirom, respectiv înclinația explicit seculară a editurii, în ciuda faptului că de-a lungul existenței sale a publicat câteva texte religioase fundamentale. Cum nu mă întâlnisem cu domnul Liiceanu decât o singură dată în viață, la Iași, în prezența domnului Pleșu, nu am îndrăznit să-l abordez direct. De aceea i-am scris domnului Andrei Pleșu, cu care mai comunicam din când în când, după ce cu vreo zece ani înainte făcusem împreună o călătorie (de neuitat pentru mine), în aceeași mașină, de la Iași la București. După acest drum de poveste, domnia sa, care era pe atunci membru în Colegiul CNSAS, m-a ajutat să am acces la dosarele mele de urmărire de la Securitate (vreo doua mii de pagini de lectură „interesantă”, pe care între timp le-am publicat pe blog). Așteptasem aproape trei ani după cererea oficială, fără niciun răspuns. După ce a intervenit domnul Pleșu, am primit răspuns într-o săptămână, cu scuza penibilă că ei mi-au mi-au scris de multă vreme, dar eu nu am mai răspuns. Era deci vina mea. Și eu nu știam. E complicat cu apucăturile comuniste și securistice. Inclusiv, sau mai ales, la CNSAS.
I-am trimis, deci, domnului Pleșu, pe la începutul anului 2017, sau poate chiar mai devreme, o versiune digitală a cărții lui Rohr, cu rugămintea de a explora, dacă are vreme, măsura în care socotește că această carte ar merita să existe în limba română, și, dacă este așa, să o recomande eventual domnului Liiceanu, pentru a fi publicata la Humanitas. În sinea mea însă m-am temut că Andrei Pleșu nu este mare fan al cărților electronice. Și am avut dreptate. Realizând lucrul acesta, am prins prilejul primirii de către domnia sa a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Cuza, în decembrie 2017, pentru a-i înmâna un exemplar tipărit al cărții, amintindu-i de rugămintea mea. Ca om sfios ce sunt, n-am vrut sa-l deranjez, și l-am rugat pe domnul profesor Cuțitaru să-i predea cartea, dar domnia sa a insistat să o fac personal. Ceea ce mi-a oferit din nou șansa unei scurte conversații cu un om pentru care am o infinită admirație.
Câteva luni mai târziu, am primit un email de la domnul Pleșu, care mi-a confirmat intuiția în legătură cu valoarea cărții, mi-a comunicat că a vorbit cu directorul Humanitas și mi-a spus că voi fi contactat mai târziu de cineva de la editură, după obținerea copyright-ului. Această operațiune a durat ceva, dar după o vreme am fost contactat pentru a discuta detalii legate de traducere. Cum nu aveam intenția de a fi eu traducătorul – părăsisem de ani buni această îndeletnicire, discutam deja cu domnișoara conferențiară Teodora Ghivirigă, specialistă în traductologie la universitatea ieșeană, despre posibilitatea ca acest text să fie tradus de o fostă masterandă a ei, Ramona Scribleac, sub coordonarea domniei sale, în vreme ce eu aveam să ofer asistența teologică necesară. Dacă-mi aduc bine aminte, traducerea a început chiar înainte de semnarea contractului, și a durat o vreme, dat fiind că în această perioadă Ramona a născut o fetiță (pe care n-a numit-o însă Richarda – asta mai lipsea). Apoi a intervenit pandemia și apariția cărții a fost amânată mai mult de un an de către editură. Dar eu nu știam asta. Și mă perpeleam pe jar, în neștiința mea.
În iunie 2021, panicat că nu mai știu nimic de proiect, și întrebându-mă dacă nu cumva ar trebui să caut deja altă editură, cu toată jena de rigoare, i-am scris domnului Pleșu. Domnia sa mi-a răspuns cu amabilitatea-i (ne)obișnuită și mi-a spus că a vorbit cu doamna Lidia Bodea, noua directoare generală a editurii, și că aceasta mă va contacta personal. Ceea ce a și făcut, explicându-mi motivul pentru amânarea apariției, precum și faptul că voi fi contactat de redactoarea care răspunde de carte imediat ce se va relua lucrul la aceasta, estimând că această carte ar putea apărea în martie/aprilie 2022.
În ianuarie 2022 am fost contactat de doamna Georgeta-Anca Ionescu, care răspunde de apariția cărții și cu care am comunicat constant și eficient de atunci. Comunicarea instituțională inițială, după care nu m-am dat niciodată în vânt, a făcut repede loc între noi unui dialog cald, uman, singura limbă pe care o pot vorbi eficient.
În primul mesaj am primit permisiunea, pe care o solicitasem inițial doamnei Bodea, de a-l contacta pe părintele Rohr pentru un scurt Cuvânt înainte la ediția românească a cărții și, de asemenea, pe domnul Andrei Pleșu, pentru o scurtă introducere, ceea ce am și făcut imediat. Din nou cu ajutorul lui Chris Heuertz am trimis solicitarea către autorul cărții. Din păcate, așa cum mă temeam că se va întâmpla, dat fiind că se apropie de vârsta de 80 de ani, părintele a decis să reducă drastic comunicarea cu exteriorul și să se dedice aproape exclusiv contemplării. Mi s-a spus că nu aș fi primit un răspuns diferit nici dacă trimiteam solicitarea cu un an înainte. Pierdusem trenul. De aceea am sugerat doamnei Ionescu ca, în schimb, să alegem pentru coperta verso a cărții câteva citate din introducerea cărții, sub care să putem pune în mod legitim numele autorului. Ceea ce am și făcut, rezultatul fiind o combinație între sugestiile mele și ale celor in editură.
Nici cu domnul Pleșu nu am avut un noroc mai mare. Din motive cu privire la care prefer să păstrez discreția, domnia sa mi-a sus că nu poate scrie acest text, dar mi-a promis că va scrie ceva despre această carte după apariția ei. Ceea ce sunt sigur că va face la momentul cuvenit.
În 3 martie, domnișoara Ghivirigă a primit de la editură prima variantă paginată a cărții, în forma PDF, moment în care am început să lucrăm intens, în tandem, la ultimele corecturi. Mărturisesc că am avut de lucru mai mult decât ne-am așteptat, dat fiind că trecuserăm deja de mai multe ori prin text, dar am scos-o la capăt la termen, în ciuda unei perioade complicate pentru amândoi.
În 14 martie am primit, confidențial, imaginea copertei față a cărții, care mi-a plăcut foarte mult, iar după trei zile am primit, doar pentru ochii mei, coperta integrală. Cartea a plecat la tipar în 22 martie. Nu știu încă data la care ea va putea fi comandata pe situl editurii (deocamdată abia a apărut ca fiind „în pregătire”), și cu atât mai puțin în librării. Dar sper din toată inima să fie disponibila pentru public înainte Paști. De asemenea, nu știu dacă ea va fi disponibilă sub format ebook și/sau audiobook. Vom trăi și vom vedea.
Bănuiesc că atunci când ați citit titlul acestui text v-ați spus că este cam melodramatic. Acum, când aveți la dispoziție detaliile, sper că sunteți de acord cu mine că este vorba de o mică epopee. Sau o saga, dacă preferați mai mult acest termen. În final, nu vă mirați dacă nu veți găsi numele meu menționat nicăieri în carte. Prezența lui nu este importantă. În ultima vreme m-am specializat în asemenea operațiuni stealth, atât în plan academic cât și publicistic. Esențial este ca mesajul acestei cărți să ajungă la cei care au nevoie de el.
Nu am nicio îndoială cu privire la faptul că această carte va fi un succes. Speranța mea este că el va motiva și alte edituri românești să dea atenție textelor excepționale ale părintelui Richard Rohr. Visez ca într-o zi să văd în limba română și cartea lui Rohr despre Eneagramă. Între altele.
Doamne-ajută!
Danut Jemna despre invazia rusa in Ucraina.
În ultimele săptămâni, criza generată de atacarea Ucrainei de către forțele armate ruse a devenit un subiect global care produce efecte rapide în rândul populației, mai ales ca urmare a stimulilor psihologici promovați ușor de mijloacele de comunicare în masă.
View original post 2,711 more words
Marina Ovsyannikova was editor for the first chanel of the Russian state television. Yesterday, during aa new program, she, courageously, went behind the host and showed an anti-war poster and voicing her protest.
She was immediatly arrested, but, it seems she was later put under house arrest. She risks 15 years of imprisonment, under Putin’s new law.
Before her protest, Marina recorded a message explaining her reasons.
Valiant woman, my deep respect.
May God protect her with his angels.
Update: Recording on Marina’s declaration after 14 hours of interrogation.
Danut Jemna desppre conflictul din Ucraina.
Din Occident, războiul din Ucraina este perceput destul de diferit față de cum se înțeleg și se trăiesc lucrurile din zona Europei Centrale și de Est. Deși mass-media își face treaba ei tipică, ca și la noi de altfel, și încearcă să capteze atenția populației prin comentarii venite de la tot soiul de invitați, imagini sensibile cu refugiați sau clădiri bombardate, știri transmise non-stop de jurnaliștii aflați la fața locului, în final percepția cetățenilor este nuanțată față de cea a oamenilor din țările din fostul bloc comunist.
View original post 1,571 more words
Intimacy could be described as our capacity for closeness and tenderness toward things. It is often revealed in moments of risky self-disclosure. Intimacy lets itself out and lets the other in. It makes all love possible, and yet it also reveals our utter incapacity to love back as the other deserves. None of us can go there without letting down our walls, manifesting our deeper self to another, and allowing the flow to happen.
True human intimacy or divine intimacy is somewhat rare and very hard for all of us, but particularly for men and for all who deem themselves important people, that is, those who are trained to protect their boundaries, to take the offensive, and to avoid all signs of weakness or neediness. God seems to have begun thawing this glacial barrier by coming precisely in male form as Jesus, who exposes maleness itself as also naked, needy, and vulnerable. The transmission of the inner mystery of God continues in space and time primarily through what Jesus calls again and again “the little ones” and “the poor in spirit,” which he himself became.
I think that many of us are afraid of intimacy, of baring our deepest identity to another human or even to God. Yet people who risk intimacy are invariably happier and much more real people. They feel like they have lots of “handles” that allow others to hold onto them and that allow them to hold onto themselves. People who avoid such intimacy are imprisoned in a small and circumscribed world. Soulful intimacy is a gateway into the sacred realm of human and divine love.
Therapists Jett Psaris and Marlena Lyons have found that our longing for intimacy can only be met when we soften the guardedness around our hearts:
We long to love from the fullness of our undefended hearts and we long to be loved unconditionally and without reservation. . . . The dual yearning of the human heart finds its satisfaction in the struggle to know ourselves at our most vulnerable levels. The deeper we know ourselves, the deeper is our capacity to know others intimately. . . . It is our deep hunger for this level of loving that moves us beyond our resistance, fear, and shortcomings to see what is special and unique about us. It allows us to see the profound core of another and to have that core be fully seen in ourselves. [1]
Father Richard concludes: We all desire true and intimate love. This longing seems to be hardwired into our beings. We have to want very strongly to love and to be loved—or we will never go to this strange place, and we will never find our True Selves. So, God obliges and creates us in just that way, with a bottomless and endless need to be loved and to love.
Un nou text din seria lui Danut Jemna despre spiritualitatea crestina cotidiana, inteleasa in sens holist, nu dualist.
Un rezultat important al Modernității este acela al delimitării unor dimensiuni ale existenței umane cum ar fi cea socială, economică, politică, religioasă, estetică, morală etc. Pentru aceste domenii s-au dezvoltat științe particulare și un limbaj specializat care analizează experiența umană în contextul fiecărei dimensiuni, dar și raporturile dintre acestea. Deși existența umană reprezintă un întreg ce nu poate fi divizat, pentru a-i putea înțelege complexitatea putem realiza analiza acestor dimensiuni cu scopul de a creiona specificul lor și interacțiunile dintre diferite domenii ale vieții.
View original post 2,276 more words
Teologie politică: confruntarea dintre „iehoviști” și „pravoslavnici”. Geopolitica pe înțelesul așa zișilor creștini
Primul verset din Biblie pe care mi-l amintesc de la mama este acesta: „Aşa vorbeşte Domnul: Un țipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrămi amare: Rahela își plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” E din Ieremia – dar voi știți.
Există o veche teză cum că politica este o teologie laicizată. Cum ar veni: nimic nu e nou sub soare. Se mai schimbă ambalajul: esența de mii de ani e cam aceiași.
După căderea comunismului Estul a fost invadat de tot soiul de predicatori. Au venit să ne pocăiască, să ne salveze. I-am primit cu brațele deschise. Și probabil bine au făcut, bine am făcut. Lumea e complexă.
Predicatorii erau „iehoviști”: adică cineva care vrea să te salveze cu forța – pocăiește-te că te ia dracu’, nu ai altă alegere. Esticii erau cam pravoslavnici: cu păcatul la vedere. Cu viziuni radical diferite despre salvare.
În lumea Estului sălbatic, predicatorii au început să se confrunte cu situații nemaiîntâlnite în lumea lor. Cum ar spune rabinul de la Odessa: aici e mai ușor să găsești un sfânt decât un om drept. Drept în termenii fratelui predicator: fals puritanism formal. Stranii oameni!
Am crescut și am trăit între cele două lumi: între frații „iehoviști” și vecinii „pravoslavnici”. Dacă ceva știu cât de cât mai consistent atunci ei sunt. Am copilărit în soviete cu alde Billy Graham, consilierii spirituali ai președinților „iehoviști”. Știu și ce vise au. Așa e între copiii de imperii: pot fi și „iehovist” și „pravoslavnic” simultan – dar prefer să nu…
„Iehoviștii” cred cu convingere, fără nici un fel de dubiu, că „pravoslavnicii” sunt păgâni, un soi de precreștini. ȘI cred și mai înfocat că ei trebuiesc „pocăiți” și salvați cu orice preț – chiar și împotriva voinței lor.
„Pravoslavnicii”, bându-și vinul și înjurând cu gura plină, se uită la „pocăiții iehoviști” cu un dispreț profund: niște eretici. Niște materialiști care nu fac deosebire între McDonald și Biserică, între Cristos și mașina lor Ford. N-au spiritualitate. Dar nu au tupeul să-i creștineze – îi lasă în plata lor de rătăciți: hai sictir. Nu am văzut „pravoslavnici” evanghelizând „iehoviști”, adică să-i facă precum ei. Invers? Legiune.
Salvarea – „pocăința” este un act eminamente politic. Cele două viziuni despre salvare nu se pot împăca: „iehoviștii” cred că fapta bună e semn al salvării – un purism radical – iar „pravoslavnicii” cred că păcatul la vedere este o normalitate pentru că salvarea este un dar, un sacrificau divin pentru om. Teologii politice radical diferite.
Cine are dreptate? Eu cred că e o falsă dilemă – e logica războiului. Total greșită.
Unii au „sfânta tradiție”, alții au „sfânta Sola Scriptura”: în orice Tradiție sau Scriptură se ascunde un pistol.
Dar noilor generații le place la nebunie de „iehoviștii pocăiți”. De ce? Au costumele curate. Pentru că, argumentul forte – teologia prosperității. Ce spune ea? Nimeni nu vrea să fie necivilizat, sărac, lipsit de bunăstare. Iubim prosperitatea atât de mult că suntem gata să ne vindem părinții și copii pentru ea.
Ce înseamnă bunăstarea? Înseamnă că ești alesul – ești salvat: ești Fiul lui Dumnezeu. Ai prosperitate, ai avere, ai de toate? E semn divin – Dumnezeu pentru că ești bun și corect te-a binecuvântat. Ești sărac și amărât – semn al păcatului, al lipsei de binecuvântare divină. În lumea „iehovistă” nu există Iov – Iov e semn al blestemului omului căzut în păcat.
Asta este noul Idol – ideologie vine nu de la idee, ci de la Idol. Banul este legat direct de Dumnezeu. Mă rog – Idol. Un monoteism mercantil. În el tropăie deja ambele tabere: doar că fratele „pravoslavnic” nu-ți mai ține predica – te rade direct.
Nimeni nu vrea spre Est – toți vor spre Vest. Bine că încă nu am devenit zen budiști chinezi. Dar urmează. Și nu ne putem opune chipului acestui veac cum spunea apostolul Pavel: spiritul vremii – Zeitgeist.
Asta este „ciocnirea teologilor & civilizațiilor”: cum ar spune un politolog „iehovist”.
Predicatorii îți cer să te ”pocăiești” – adică sa treci de partea unei lumi, de partea unei baricade: de partea binelui. Preotul „pravoslavnic”, puțin mahmur, te afurisește dacă te dai cu „pocăiții” – mare trădare, cazi din rangul uman al estului: ai trecut de partea răului.
Această poziție este ireconciliabilă: tu trebuie să alegi de partea cui ești. E situație de război: trebuie să lași pe mama și pe tatăl tău și să alegi. Dacă rămâi în această logică nu vei avea pace. Este logica violenței. Vei urî pe tatăl tău, vei ură pe mama ta, vei urî fratele, sora și prietenii. Și chiar propriii tăi copii. Asta este logica războiului teologico-politic. Ea este de ambele părți.
Dacă vrei să ieși din război, care este de o violență radicală, trebuie să ieși din această logică salvaționistă: creștin – păgân, bun – rău, civilizat – necivilizat. Și a necesitații de a-l salva pe celălalt cu orice mijloace împotriva voinței lui.
Cum ieșim? Deloc simplu. Logica violenței este facilă, logica păcii este enorm de complicată.
Dacă tot suntem în câmpul teologiei într-o țară pretins creștină aș spune că soluția este în însăși teologia ei, pe care mai ales Biserica a uitat-o. Această teologie spune că salvarea trebuie oferită prin dragoste și sacrificiu. Nici o formă de violență nu trebuie să nască violență. Când tu oferi salvarea celuilalt nu o impui, ci te sacrifici pentru celălalt chiar dacă el te va omorî. Precum exemplul lui Cristos.
Asta este teologia politică fundamentală. Asta însemnă să ieși din logia războiului. În formula laică asta însemnă nu chiar să te sacrifici, ci să ai un cadru legal prin care celălalt, indiferent de culoare, religie, etnie, gen, clasă să fie egal în drepturi. Nimeni nu are dreptul să salveze pe nimeni.
Mă rog: nu știu ce s-a înțeles. Dar isteria de a te plasa pe o parte sau alta a baricadei, de a rămâne în război cu orice preț, mi se pare fundamental greșită. Eu susțin că trebuie nu să te plasezi de partea „binelui” sau „răului” salvaționist, ci trebuie să ieși din logica războiului.
Știu – în război dușmanul cel mare este pacea, logica păcii. Dar tocmai asta trebuie făcut. Boicotat războiul – prin neparticiparea la el.
Da, sună romantic, naiv, dar „faceți dragoste nu război” este din această logică.
Sunteți „iehovist” sau „pravoslavnic”: foarte bine.
Iubiți-vă și pacea fie peste voi!
[Text publicat cu amabila permisiune a autorului.]
Platforma media LaPunkt a publicat astăzi o mică cronică a mea de suflet la ultima carte a lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, text care va cunoaște în curând o a treia ediție.
______
Câteva considerații pe marginea cărții lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la adolescență, sunt copleșit de emoții. Ea a fost pentru mine etapa în care am făcut un salt major, din spațiul rural, recent urbanizat, în care mi-am trăit primii ani de viață, înspre o realitate urbană, cultural constituită, pe care doar o bănuiam și care nu făcuse niciodată parte din istoria familiei mele lărgite. Dar, despre asta voi scrie în amintirile mele. Aici aș vrea să vorbesc despre adolescența lui Vasea Ernu, așa cum este descrisă ea în ultima lui carte. Și, așa cum face și el în cărțile lui, vreau să vorbesc despre mult mai mult decât aceasta.
Nefiind filolog, nu voi încerca să fac aici o analiză literară a cărții lui Vasile, care pe mine m-a fascinat. Las asta pe seama specialiștilor, care au și început să se pronunțe, în cele mai multe cazuri în mod elogios. Scriu mai degrabă din perspectiva unui prieten apropiat, din perioada în care Vasile a venit în România și i-a urmărit apoi evoluția, pe tot parcursul ei, citindu-i cărțile, certându-se din când în când cu el, mai ales pe teme politice (el este un stângist asumat; eu un social-liberal), dar păstrând mereu un dialog deschis și fertil.
L-am cunoscut pe Vasile Ernu pe când era tânăr student la Iași și am trăit împreună câțiva ani teribili. Pe care, așa cum spune autorul „Sincer, nu cred că iaș mai putea îndura o dată fizic și psihic, pur și simplu organismul ar exploda.” Scriu deci aceste rânduri din perspectiva acelei experiențe, complexă și fascinantă în egală măsură.
…
Restul textului meu AICI.
Try to travel, otherwise
you may become racist,
and you may end up believing
that your skin is the only one
to be right,
that your language
is the most romantic
and that you were the first
to be the first.
Travel,
because if you don’t travel then
your thoughts won’t be strengthened,
won’t get filled with ideas.
Your dreams will be born with fragile legs and then you end up believing in tv-shows,
and in those who invent enemies
that fit perfectly with your nightmares
to make you live in terror.
Travel,
because travel teaches
to say good morning to everyone
regardless of which sun we come from.
Travel,
because travel teaches
to say goodnight to everyone
regardless of the darkness
that we carry inside.
Travel,
because traveling teaches us to resist,
not to depend,
to accept others, not just for who they are
but also for what they can never be.
To know what we are capable of,
to feel part of a family
beyond borders,
beyond traditions and culture.
Traveling teaches us to be beyond.
Travel,
otherwise you end up believing
that you are made only for a panorama
and instead inside you
there are wonderful landscapes
still to visit.
Un nou capitol din analiza contextuala pe care o face teologul protestant Danut Jemna cu privire la tema spiritualitatii crestine.
Experiența creștinului în istorie admite o tensiune permanentă ce este dată de orientarea credinței către viața veșnică, către un eveniment viitor care va încheia prima etapă a iconomiei lui Dumnezeu. Destinul omului se împlinește la revenirea lui Cristos (Col. 3:4), când cei care au trăit în lumea aceasta vor primi darul promis al învierii și restaurării complete a naturii umane (1Tes. 4:14,17). Experiența întoarcerii omului la Dumnezeu, a actualizării operei lui Isus presupune gestionarea acestei tensiuni care trebuie asumată și înțeleasă corect. Viața creștinului în lume trebuie să ia în calcul un efort dublu pe care Sf. Ap. Pavel îl aseamănă cu un exercițiu de devenire și transformare care are loc ca urmare a unirii cu Cristos (2Cor. 4:16).
View original post 1,456 more words
Persona 