Teofil Stanciu – Reflectia teologica

Teofil Stanciu

Pentru a oferi o mai larga expunere acestui text, public aici, cu permisiunea lui Teo, o reflectie impartasita de el astazi pe Facebook, cu privire la necesitatea reflectiei teologice in contextul evanghelic romanesc, o tema despre am scris si eu adesea.

_____________

Reflecția teologică – o nevoie permanentă

La scurtă vreme după înălțarea lui Isus Hristos, Biserica primară a simțit nevoie să adauge la Scripturile iudaice propriile scrieri. Asta deși se împlinise făgăuința revărsării Duhului Sfânt și, teoretic, se puteau lipsi de texte scrise.
La finalul secolului I și începutul secolului II, pe lângă scrierile apostolilor (autentice sau apocrife), s-a simțit nevoia altor scrieri. Și iarăși ale altora pe lângă cele care au intrat în canon. Patristica stă mărturie.

În vremea Reformei, nu au fost de ajuns scrierile lui Luther, ci a scris și Zwingli, și Calvin, și Simon, și Hubmaier, și Tyndale, și Bucer etc. Și marii predicatori evanghelici au scris: de la Edwards, la Spurgeon, Moody sau Billy Graham.
La scurtă vreme după izbucnirea mișcării penticostale, mai mulți lideri ai ei s-au apucat să scrie. Acest fapt e valabil și pentru România: după ce au trăit experiențele ca atare, credincioșii aveau nevoie să-și interpreteze și să-și înțeleagă teologic aceste experiențe.

Ce a determinat nevoia de a scrie? Noi contexte, noi întrebări, noi probleme ale epocii, noile mentalități etc. Fiecare epocă, fiecare cultură, fiecare limbă are nevoie de reflecție teologică adaptată contextului. Nu se face teologie la fel în epoca fizicii clasice și în epoca fizicii cuantice. Nici în comunism ca în postcomunism.

Așadar, și contextul evanghelic are mare nevoie de reflecție teologică și încă una adaptată nevoilor. Sunt bune și traducerile… în lipsă de altceva, dar nevoile locului ar fi mult mai bine să primească răspunsuri născute din frământările unor autori români. Iar ideile lor ar trebui să circule printre credincioși.
Se întâmplă asta, dar nu într-o măsură suficientă. Există numai revistele cultelor cu politici editoriale complicate și restrictive. Blogurile nu au reușit să suplinească în măsură satisfăcătoare lipsa unor mijloace adaptate la nevoile actuale. Cele mai vizitate site-uri evanghelice propun adesea scrieri mediocre. În sine nu ar fi o problemă dacă nu s-ar limita la astea ca și când ar fi tot ce există disponibil pe piață.

Cărțile… nu au foarte mare trecere. Probabil nici cel mai bun marketing. În orice caz, am fost de mai multe ori surprins să fiu întrebat de oameni care citesc despre cărți deja existente pe piața românească de câțiva ani… Probabil că fenomenul editorial (atâta cât e el) nu beneficiază de o atenție constantă decât în puține cazuri.

Nu există o publicație care să se ocupe de apariții și să recenzeze. Nu avem vreun clasament anual al aparițiilor. Nu avem premii acordare cărților, editurilor sau autorilor pentru o apariție de excepție. În esență, nu există nimic sistematic ce să vizeze promovarea cărții în general și a cărților scrise de români, în special.
Deci este și loc și nevoie de stimularea reflecției teologice românești pe toate palierele. Cred că cel mai bine stăm totuși la producțiille academice (care rămân însă în circuit închis – când ați citit ultima dată din pură curiozitate sau din nevoia de a vă lămuri o frământare o teză de doctorat sau un articol academic?) și la cele foarte slabe care umplu internetul cu fel și fel de aberații teologice.

The Importance of the Creed in the Present

A short chapter from the work of Romanian Protestant theologian Danut Jemna on the Creed, titled ‘I Believe because It Is NOT Absurd’ (by Eikon Publishers), which is presently evaluated for being published in the English language.

Alteritas

Astăzi va avea loc evenimentul lansării cărții apărute la finele anului trecut la editura Eikon. Pentru cei interesați, adaug aici un pasaj din lucrare tradus de Monica Cure.

View original post 1,076 more words

Dictionar de idei si ideologii – Ce este secularizarea?

Ce este secularizarea? – YouTube

In caz ca vreti sa urmariti acest dialog.

Isus al meu, de G. Liiceanu (4)

Danut Jemna incheie aici seria lui de comentarii pe marginea cartii lui Gabriel Liiceanu, Isus al meu. O analiza lucida, fara excese apologetice și fara orgolii eclesiale ofuscate. Un exemplu de echilibru rareori intilnit in spatiul religios romanesc.

Alteritas

Încheiem discuția asupra cărții Isus al meu cu câteva observații pe marginea ultimelor două capitole. Parcă contrar așteptărilor, curba de tensiune a cărții începe să scadă și impresia este că punctul culminant al analizei filosofului român s-a consumat undeva în capitolul al treilea, în care sistematizează concepția sa despre cunoașterea religioasă și le refuză credinței și revelației locul la masa adevărului.

View original post 1,612 more words

Ce este secularizarea? (Dicționar de idei și ideologii 7)

Mihai Maci Dănuț Mănăstireanu

Joi 7 ianuarie, ora 20.00, în direct, pe Facebook și YouTube.

Invitați: Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu

Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.În cadrul acestei noi emisiuni, invitații noștri vor încerca să facă deosebirea între sistem de doctrină și ideologii. De asemenea, ei ne vor propune să vorbim despre mai multe concepte fundamentale, precum secularitatea, secularizarea, de-secularizarea sau chiar secularismul. Nu va fi evitat nici subiectul riscului produs de analfabetismul religios în contextul resurgenței sacrului în spațiul public și în cel al implicării religiosului în sfera publică.

Isus al meu, de G. Liiceanu (3)

Danut Jemna face in acest text o analiza a capitolelor 3 si 4 ale cartii Isus al meu, de Gabriel Liiceanu.

Alteritas

Următoarele două capitole ale cărții Isus al meu ne aduc în atenție două teme care, la prima vedere, sunt foarte diferite. Capitolul al treilea este unul tehnic și pare puțin artificial în toată structura lucrării, dar reprezintă partea pe care autorul este posibil să fi dorit neapărat să o introducă, pentru că aduce în discuție un subiect fin abordat de pe terenul competențelor sale profesionale și intelectuale. Însă avem de a face cu un text eterogen, destul de greu de urmărit pentru cititorul neavizat și care poate fi amendat în multe privințe de către cei care au cunoștințe de filosofia cunoașterii.

View original post 1,485 more words

Isus al meu, de G. Liiceanu (2)

Al doilea text al lui Danut Jemna despre Isus al meu, de Gabriel Liiceanu

Alteritas

În capitolul al doilea al lucrării Isus al meu, G. Liiceanu ne propune o analiză a unicității lui Isus, a singularității persoanei și vieții sale, cu ajutorul unei abordări de tip filosofic. Autorul interacționează critic cu concepția teologică a comunității creștine care susține unicitatea lui Cristos prin trimitere la originea sa divină, ca Fiu etern al Tatălui care s-a întrupat și a venit în lumea noastră. Pentru G. Liiceanu, aceste coordonate teologice fac parte din dimensiunea mitică a religiei creștine și consideră că apelul la asemenea enunțuri nedemonstrabile nu aduc nici un folos cu privire la înțelegerea profundă a importanței lui Isus în istoria omenirii.


View original post 1,209 more words

What Is Happening These Days in Cuba

[The press all over the world, including Romania, is utterly blind to the current events in Cuba. That is why I asked a friend of mine there to share with us about the situation. Here is what he wrote.]

This year has been really tense, because of the economic pressure from Trump admin. Covid added to it but Cuban gov had a great opportunity to open the economy. They did some reforms but not what people expected or needed. One of the most infamous ones was the opening of stores where you can only buy using foreign currency such as dollars, euros and so on through a magnetic card (no cuc [Cuban convertible] and no Cuban pesos allowed). It’s impossible for Cubans to get that money into the card in a legal way, the only way is some have to send it to you from overseas, it’s persecuted to change currency form hand to hand. So now “normal” stores are being changed into these new kind of stores so Cubans have ever less options which means very long lines, scarcity and strict controls on what you buy. In 2020 covid has been maybe the smallest of our problems.

Small and individual protests, memes and articles have been circulating in social media criticizing everything, also there were some attempts to organize strikes but with no much success 

Then a few days ago a Cuban rapper recorded a video with offensive lyrics to the government. The rapper was put in jail (normal procedure here) but this time a group of artists and activists called “Movimiento San Isidro” (MSI) decided to do a meeting at their leader’s house to protest by reading poetry and making indoor art and show it online. The government started once again to harass them, they closed their street to prevent anyone to join them or provide them food and water. MSI answered declaring a hunger strike, some of them even declared hunger and thirst strike. This lasted like 10 days under violent arrestment which Cubans were able to follow online.

Then on Nov 26 police decided to invade the house and take everyone out of there by force. Social Media went off during a couple of hours, people started to fear the worst. When the internet came back people were really angry demanding to know where the group was taken. The women appeared in their houses a few hours later but most of men were still missing.

On Nov 27 a group of artists decide to go to Culture Ministry demanding to meet with the “Ministro”, they were around ten. Security didn’t allow them to get in so they started posting on social media and more artists started to show up by night time they were over 300, some say 500 demanding to talk, among them some of the MSI managed to arrive. They were able to meet with the “vice ministro” by midnight while government cut power in the zone and once again tried to prevent people to send food and water to the protesters. But nobody moved. That night the group didn’t achieved much really, but the whole nation was watching on Facebook mostly. Since 1994 and the “Balseros” crisis nothing like that happened. 27th of November will be remember as an historic day.

Since that day the government is trying hard to defame the protesters and portrait them as mercenaries or even terrorists. But that protest has inspired youth from all over the country to replicate it and to try to organize more protests. Now people want to protest those new stores, to protests lack of freedom of expression, to protests police brutality, to protest for the liberation of this rapper (by the way: the leader of MSI and another very famous political prisoner were freed today, 2 in just 1 day, that’s very telling). It’s a wave, an awakening of this generation. Nobody can tell where we are heading, nobody could predict what was about to happen that 27th of November and the after shocks. There are even people attacking the new stores (although I think that is part of the government strategy to justify the heavy militarization of Havana that started yesterday).

This is only part of what’s happening, my friend, but literally every hour something new appears. One thing is certain and there’s a phrase circulating on social media that describes it very well: “They took everything from us and they ended up taking also our fear”. Since Nov 27th maybe communism is still standing, but this nation will never be the same.

Isus al meu, de G. Liiceanu (1)

Danut Jemna, despre Isus al meu, de Gabriel Liiceanu.

Alteritas

În cadrul grupului de lectură din Iași, am început să citim și să discutăm cartea lui G. Liiceanu intitulată Isus al meu. După primele două întâlniri de dialog pe această lucrare, am parcurs introducerea, schimbul de scrisori de la finalul cărții și primul capitol. Fără pretenția unei recenzii sau a unei analize detaliate, câteva aspecte pot fi subliniate în legătură cu aceste pagini de început ale cărții.

View original post 986 more words

Adventul și Postul Crăciunului

Teologul protestant Danut Jemna reflecteaza in acest text asupra sensurilor si importantei pentru viata crestina ale anului liturgic si ale marilor sarbatori crestine, precum cea a Intruparii Domnului.

Alteritas

În tradiția creștină apuseană, anul liturgic este deschis de o perioadă de patru săptămâni care premerg sărbătoarea nașterii Domnului. Acest prim interval din calendarul bisericii a primit numele de Advent, de la termenul din limba latină care înseamnă arătare sau sosire. Este vorba despre o perioadă de timp care focalizează atenția și practica spiritualității creștine pe promisiunea lui Dumnezeu că va trimite în lume un mântuitor care va schimba coordonatele raportării omului la divinitate. Adventul este o invitație la reevaluarea relației dintre Dumnezeu și om, atât în plan personal, cât și comunitar, chiar cosmic. El ne solicită în special disciplina așteptării și virtutea speranței, alături de efortul adâncirii cunoașterii semnificațiilor legate de întruparea Fiului lui Dumnezeu. Tema pregătirii traversează întreaga perioadă de Advent și le cere credincioșilor o muncă de analiză a vieții lor în perspectiva întâlnirii cu Cristos. Accentul cade pe bucuria omului care se deschide să primească darul…

View original post 1,707 more words

1st Sunday of Advent 2020 – Hope

A Prayer for the First Sunday of Advent

Father, let your hope arise in our hearts! Lift our eyes up to see that you alone are where our hope comes from. Help us to shake off the anxiety, discouragements, and distractions that have filled this year.

May we pause to remember that we have hope in you.

You know the end of our stories, and we give thanks because you have promised that it will be a victorious ending. Give us the grace we need to wrap up this year joyfully.

We invite your Spirit into this beautiful Advent season. Renew our sense of holy anticipation! Let us be those who are waiting eagerly for Jesus to come again.

More than anything, we ask that you be glorified in this season of expectation. Amen.

(Source, HERE)

Manu Contac despre isteria fundametalista legata de modificarea textului rugaciunii Tatal nostru

Dr Emanuel Contac

De peste un an (dacă memoria nu mă înșală) se varsă multă cerneală în dezbaterea privitoare la„Tatăl nostru”.

„S-a apucat Papa să strice Biblia”, comentează îmbufnat unii protestanți, socotind că schimbarea din Tatăl nostru ar deforma grav textul original al rugăciunii Tatăl nostru.

Daca va intereseaza discutia, cititi AICI acest text in intregul lui.

Alex Nadaban – Raspuns la textul meu despre ‘generatia expirata’

Alexandru Nadaban

Pierderi & câștiguri: „generația expirată” – o generație ce s-a sacrificat

În cele ce urmează, voi încerca să exprim câteva gânduri vizavi de articolul prietenului meu Dănuț Mănăstireanu Generația expirată – de ce și cu cât folos apărut recent în revista Convergențe. Nu încerc o critică a articolului, ci mai degrabă un alt punct de vedere. Ba chiar risc să expun cam aceleași idei în alte cuvinte. Volens nolens mă voi încadra în dualista zicală a pesimistului & optimistului: „Mai rău nu se poate!” „Ba se poate!”

Cu toate acestea nu voi încerca să-mi sistematizez scrierea despărțind pierderile de câștiguri. O să vedeți de ce mai încolo.

Aș începe prin a reafirma un adevăr, o situație care ne-a marcat pe toți cei menționați de Dănuț care se încadrează în această generație. Cei pe care o să-i denumesc generic oamenii/liderii din fotografie – câțiva, în contact cu Navigatorii, îi deconspiră Dănuț Mănăstireanu.

Oamenii

Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice, dar asta era politica Partidului Comunist Român: realizările mărețe nu se puteau îndeplini fără ingineri. Ca urmare studiul materialelor scrise, metodele de studiu sistematic și individual, disciplina în metodă ne-au venit ca o mănușă. Asta aș putea spune și despre cei ce nu făcuseră o facultate la acea vreme (aici mă recunosc pe mine), dar au avut parte de aceleași provocări când era vorba despre tehnică, Biblie și biserică.

Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice.

Eram analitici pentru că lucram în industrie și făceam legătura între ceva scris în plan, desen, specificații, norme și producția fizică. Nu existau chestii filosofice, nu puteai să introduci ceva out of nowhere. Era vorba de ceva ce fie funcționa, fie era rebut, adică greșit. Nu existau alternative. Nu se puteau face scamatorii. Doar activiștii de partid dădeau din gură fără să spună nimic. Iar dacă totuși mobilizau oamenii, activitatea lor era fără efecte de lungă durată. Noi nu ne doream așa ceva. Accentul se punea pe calitate. Ei încercau scamatorii ideologice, noi credeam că se pot muta și munții-n mare prin credință.

Cu toții am fost slujitori laici ai bisericii. Toți eram educați în spiritul muncii și eticii socialiste, iar din punct de vedere legal și profesional (poate doar cu excepția lui Dănuț, Beni Fărăgău și a încă câtorva) lucram la stat. Chiar dacă doar unii dintre noi erau diaconi ordinați în bisericile în care slujeam, asta nu ne împiedica să fim antrenați în lucrări în care eram lideri pentru că făceam ceva atrăgător și de calitate. Aveam un discurs lipsit de clișeele tradiționale, un stil de abordare a problemelor ce nu se limita la îngustimi dictate de demonii culturali, naționaliști sau ideologici tradiționali ai pocăiților.

Cititi acest text in integralitatea lui pe situl revistei Convergente.

De la copilărie la maturitate

Teologul Danut Jemna continua demersurile lui antropologice cu tema perena a virstelor vietii spirituale.

Alteritas

Tema maturității creștine sau cea a parcursului de la starea de copil la cea de maturitate este foarte cunoscută în gândirea și practica creștină și admite îndeosebi valențe legate de dinamica vieții de credință sau spiritualitate. Trebuie subliniat însă că dimensiunea antropologică a acestui subiect este mai puțin explorată din diverse pricini, cea mai importantă fiind probabil legată de dominanta soteriologică cu care se operează pentru a explica ce presupune procesul de creștere a omului până la statura maturității lui Cristos (Ef. 4:13).

View original post 1,687 more words

Psalmii lui David, in lectura actorului Marcel Iures

De ani de zile Psalmii, in format audio, sunt un insotitor aproape cotidian pentru mine pe drumul formarii spirituale.

Asa cum puteti verifica in inregistrarea de mai sus, una dintre cele mai semnificative redari ale textului psalmilor in limba romana, in versiunea inspirata poetic a traducerii Cornilescu a Bibliei, este aceea realizata de actorul Marcel Iures.

Impartasesc aici, pentru toti cei interesati, fisierul integral al Psaltirii citite de Marcel Iures (in format m4a, realizat de prietenul meu Manu Rusu). El poate fi descarcat de AICI:

Incarcat pe iPhone, el poate fi ascultat direct.
Pe mobil Android, fisierul poate fi ascultat folosind, de exemplu, app-ul gratuit Listen Audiobooks.

Chemare la responsabilitate – Matei 15:1-13

Icoană cu ilda celor zece fecioare

Duminică 8 noiembrie am fost invitat să rostesc un cuvânt de învățătură, din evanghelia zilei, la liturghia virtuală a Bisericii Protestante din Iași. Redau mai jos textul homiliei mele.

  • * * *

Textul evangheliei de astăzi este o parabolă care ne vorbește despre veghere. Mai precis, despre pregătirea Bisericii pentru cea de a doua venire a lui Cristos.

Avem de-a face aici un text dificil, care a primit de-a lungul istoriei o sumedenie de interpretări fanteziste, cel mai adesea bazate pe o abordare alegorică a detaliilor narațiunii. Perspectiva predominantă din care a fost citit textul este aceea a culturii grecești sau latine, în perioada patristică și medievală, sau a celei general europene, în epoca modernă.

Iată câteva dintre concluziile acestor interpretări:

Fecioarele din poveste i-au făcut pe unii să se gândească la ascetism, la monahism, la sacrificiu sau, mai nou, la așa-numita „cultură a purității” (obsesia virginității femeii, ca marcă a moralității, în detrimentul unor dimensiuni mai subtile ale acesteia, care îi afectează în egală măsură și pe bărbați).

Uleiul a semnificat cel mai adesea, în interpretările catolice și ortodoxe, faptele bune ale sfinților, sau, în cel mai bun caz iubirea creștină – agape, în vreme ce în cele evanghelice el a fost înțeles în mod invariabil ca simbol al Duhului Sfânt.

În acest punct însă, interpretările devin confuze.

Dacă fecioarele sunt Biserica, și mirele vine la nuntă cu mireasa lui, atunci cine este mireasa? Poate poporul Israel? Nu prea se poate.

Dacă uleiul reprezintă pe Duhul Sfânt, cine sunt negustorii de la care poate fi el cumpărat? Or fi proorocii la care se duc unii ca să li se ghicească viitorul?

Și ce sunt candelele? Ortodocșii or ști ce să facă cu ele, dar noi, protestanții, nu prea știm la ce ne-ar putea folosi.

Cinci dintre fecioare nu sunt primite la nunta. Mirele chiar le spune: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Reprezintă ele, deci, pe creștinii care își vor pierde mântuire, din pricina nevegherii?

Acestea, și multe alte asemenea confuzii semnalează faptul că abordarea alegorică a acestui text, nu este, poate, cheia înțelegerii lui corecte.

Dacă doriți, puteți citi textul integral al homiliei in fisierul atasat mai jos.

Generatia expirata – de ce si cu cat folos

Un grup de Navigatori, în 1981: De la stânga la dreapta: Beniamin Faragau – Cluj, Karl Sandin (Navigator, misionar under cover, aflat in Romania ca student), Filip Dinca – Ploiesti, Steve Ramey – Navigator american, Mihai Oara – Bucuresti, Daniel (Hossu) Longyne – Cluj, Paul Negrut – Oradea, Gert Dornenbal – Navigator olandez, un american al cărui nume l-am uitat, Titi Bulzan – Arad, Milan Cicel -Navigator clovac, Paul Wyckoff – Navigator american. (Eu am lipsit de la acea întâlnire.)

Revista Convergențe tocmai a publicat un text al meu în care încerc să fac o analiză a ceea ce a realizat sau nu sub raport teologic generația mea evanghelică.

Iată și aici textul:

Generația expirată – de ce și cu cât folos

Atunci când, după 430 de ani de robie, evreii au trecut Marea Roșie, în drum spre Țara Promisă, ei aveau înaintea lor un drum ce putea fi parcurs fără grabă în nu mai mult de 40 de zile. Totuși, din pricina neputinței lor, nici ei nici liderii lor n-au trecut Iordanul, pentru a intra în „țara în care curge lapte și miere”, ci au rătăcit în pustiu timp de 40 de ani. Două generații, toți cei trecuți de 20 de ani la ieșirea din Egipt, au murit și au fost îngropați în pustiul Sinai, incapabili de a se bucura de promisiunea libertății. Eu cred că Exodul este o metaforă adecvată pentru a ilustra ce s-a întâmplat cu noi, evanghelicii români, după 1989.

Recent, am fost întrebat de un prieten mai tânăr de ce generația mea a produs atât de puțin în materie de teologie, în ciuda faptului că a avut condiții de formare net superioare generațiilor evanghelice anterioare. Întrebarea se referă mai ales la textele biblice, teologice sau de spiritualitate publicate de membrii acestei generații, dar ea țintește, cu siguranță, dincolo de dimensiunea literară a fenomenului.

Încerc să explorez aici această dilemă și să găsesc câteva posibile explicații. Prin „generația mea” mă refer la cei născuți între 1950 și 1970, adică la liderii evanghelici români care au între 50 și 70 de ani sau, dacă vreți, la grupul de evanghelici mai cunoscuți aflați undeva între Benianim Fărăgău și Marius Cruceru. Unele dintre numele lor le găsiți în lista de autori ai volumului Omul evanghelic, apărut la Polirom în 2018. În analiza mea nu mă ocup de cei care au deținut vremelnic diverse poziții la vârful confesiunilor sau al instituțiilor evanghelice. Mă tem că, din pricina mediocrității celor mai mulți dintre ei, istoria nu va avea prea multe de amintit despre aceștia. Mă voi referi, deci, la rolul și impactul unor personalități evanghelice care, în opinia mea (inevitabil subiectivă), au lăsat ceva cât de cât valoros în urma lor, la oameni de influență, la modele pentru generația următoare, indiferent dacă valoarea lor a fost sau nu recunoscută oficial.

Am numit-o „generația expirată” pentru că sunt de acord cu evaluarea implicită din întrebarea prietenului meu, și voi încerca să arăt în cele ce urmează care cred că sunt atât motivele pentru care această generație a reușit să realizeze destul de puține lucruri demne de atenție, cât și cele pentru care noi – căci vorbesc despre generația mea – foarte probabil nu vom lăsa în urma noastră mult mai mult de atât, înainte de a părăsi scena și a fi îngropați în pustia tranziției. Scriu cu convingerea că termenul nostru de garanție a cam expirat și că este nerealist să așteptați de la noi mai mult decât ceea ce am făcut până acum.

Context

Formarea generației noastre a fost marcată în primul rând de un sistem comunist opresiv, în care intelectualii creștini, de orice confesiune ar fi fost ei, erau priviți ca suspecți și potențiali „dușmani ai poporului”. De aceea, cei mai activi dintre ei erau urmăriți în permanență, ceea ce le-a marcat personalitatea pentru totdeauna. Lucrul acesta este greu de înțeles pentru cei care nu au avut această experiență, impactul devastator al acestui context fiind adesea ignorat chiar de victimele lui.

Totuși, în ciuda faptului că evanghelicii (ca și alții, care nu aveau „origini sănătoase” – priviți de regim ca potențiali adversari) nu erau acceptați în anumite domenii de studiu (mai ales din spațiul științelor sociale), generația mea de evanghelici este poate prima care a avut acces larg la studii de nivel universitar, ceea ce a dus la crearea unei noi pături de intelectuali evanghelici. Formarea lor a fost facilitată și de un anume dezgheț la nivelul dinamicii vieții culturale în societatea românească, și de numărul mare de traduceri ale unor texte de calitate, chiar dacă adesea cenzurate, care apăreau în vremea aceea. Din pricina anti-intelectualismului caracteristic comunităților evanghelice, acești tineri intelectuali nu au avut o viață prea comodă între coreligionarii lor, fiind priviți adesea cu suspiciune, mai ales de clerici si de alți lideri, care vedeau în ei potențiali concurenți la pozițiile lor de putere și de decizie. Descumpănit de această tristă constatare, l-am întrebat la vremea aceea pe prietenul meu Beni Fărăgău cum este posibil ca oamenii aceștia să nu bucure că în jurul lor apare o nouă generație de lideri la formarea cărora ei nu au contribuit câtuși de puțin. Răspunsul lui Beni a tranșant. „Dacă ei ar fi fost părinții noștri spirituali, s-ar fi bucurat și ne-ar fi ridicat pe umerii lor.” Noi însă eram niște orfani, care am fost crescuți de alții și am fost percepuți imediat ca adversari și concurenți.

Una dintre limitările reale cu care s-a confruntat generația mea în perioada ei de formare a fost lipsa resurselor, mai ales a literaturii biblice și teologice, ba chiar a Bibliilor, până prin 1970. O serie de inundații catastrofale la începutul acelui deceniu a constituit ocazia deschiderii unor canale de introducere în țară, alături de ajutoarele materiale venite din Vest, a Bibliilor și a literaturii creștine. Desigur, cel puțin la început, a fost vorba mai ales de literatură devoțională, cu nuanțe pietiste și fundamentaliste, care promova adesea teorii escatologice fanteziste (mai ales de sorginte dispensaționalistă). Chiar și acestea însă au fost o gură de aer proaspăt în pustiul informațional în care crescusem și au fost consumate pe nerăsuflate de cei din generația mea.

Cu vremea însă, am început să avem acces la literatură teologică de calitate și unii dintre noi au început să fie atrași de ideea de a face studii teologice în Vest, dat fiind că cele două instituții teologice de la noi (seminarul baptist și cel penticostal) erau de slabă calitate și strict controlate de regim. Îmi amintesc bine o discuție pe care am avut-o în a doua parte a anilor ’70 cu „taica” Simion Cure, care era în vremea aceea pastor girant al bisericii baptiste din Iași, după ce pastorul Radu Cruceru fusese ucis de Securitate. Taica, un om pentru care am un respect infinit – deși cunosc și ambiguitățile biografiei lui – mi-a spus atunci: „Sfatul meu, pe care i l-am dat și lui Iosif Țon, și m-a ascultat, este să încerci să  ieși undeva în Vest și să faci acolo studii teologice serioase, după care să te întorci în țară, cum a făcut și el.” Mărturisesc că nu i-am ascultat sfatul, dar două decenii mai târziu aveam să primesc șansa unei burse de studiu în Marea Britanie.

Unii dintre intelectualii generației mele s-au coagulat în anii ’70 în jurul mișcării de disidență inițiată de Iosif Țon și dusă mai departe de ALRC (Comitetul pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință) condus de Pavel Nicolescu, ceea ce i-a adus și mai mult în vizorul Securității. Aceasta a generat, în cadrul bisericilor, un conflict deschis între intelectualii creștini mai radicali și colaboratorii (chiar dacă, uneori, involuntari) ai Securității din conducerile bisericilor. Deși rezultatele pozitive ale acestei mișcări de rezistență au fost puține și îndoielnice, existența ei a dat generației mele o pregustare a libertății care avea să vină.

După 1989, unii dintre prietenii mei evanghelici au avut șansa unică de a face studii universitare în lumea liberă (mai ales în teologie, dar nu numai), iar aceia dintre ei care s-au întors în țară (căci alții au ales, din diverse pricini, să rămână în Vest) au încercat să schimbe câte ceva în jurul lor. Așa cum voi arăta mai jos, aceste visuri și viziuni au fost adesea mult prea mari în raport cu capacitățile reale ale celor care le-au imaginat, dar și cu posibilitățile reale de schimbare ale comunităților evanghelice.

Orientarea spre teologie a multora dintre liderii generației mele, dublată în destule cazuri de decizia de a-și părăsi profesiile seculare și de a opta pentru o carieră eclezială, deși ușor de înțeles în context, a avut și un impact negativ, lipsind generația următoare de modelele necesare pentru a urma o eventuală vocație seculară și sugerând implicit că un creștin care este cu adevărat serios cu credința sa trebuie să aleagă calea, presupus superioară, a vocației religioase sau clericale, ceea ce din perspectivă teologică este o eroare capitală, cu implicații extrem de grave pentru implicarea creștinilor în societate.

Vorbind despre context, nu vreau să sugerez nicidecum că, trăind „sub vremi”, această generație nu putea face mai mult. Avem datoria de a ne asuma propriile neîmpliniri, chiar dacă ne este foarte greu să facem asta fără a încerca să ne găsim scuze și a pasa altora răspunderea pentru deciziile care au condus la roadele îndoielnice pe care le lăsăm în urma noastră. Este însă la fel de adevărat, cred eu, că contextul concret în care am trăit ne-a influențat deciziile într-o măsură mult mai mare decât am fi dorit sau am realizat.

Contribuții

Într-un articol publicat în 2007 de revista East-West Church & Ministry Report, enumeram 50 de evanghelici romani în viață care obținuseră doctorate în teologie, cei mai mulți dintre ei la instituții teologice occidentale (în prezent estimez că sunt mai mult de 200, dar nimeni nu și-a mai dat osteneala să-i catalogheze). Și, chiar dacă unii dintre cei 50 enumerați de mine nu fac parte din generația la care mă refer, este evident că niciodată în istoria evanghelicilor români nu a existat un număr atât de mare de oameni cu pregătire teologică superioară, raportat la dimensiunile destul de reduse ale minorității evanghelice din România. Această realitate a dat naștere, în mod inevitabil, unui înalt nivel de așteptare și, implicit, la sentimentul de dezamăgire despre care discutăm aici.

Desigur, nu toate aceste titluri sunt acoperite de teze de doctorat cu adevărat valoroase și prea puține dintre ele au fost publicate. Mai tragic însă este faptul că după obținerea acestor titluri, cei mai mulți dintre acești doctori în teologie au încetat să mai producă texte consistente, ca și cum doctoratul ar fi fost încununarea carierei lor, nu o simplă validare a faptului că stăpânesc instrumentele esențiale solicitate de cercetarea în domeniu. Probabil, în multe cazuri, doctoratul a fost o condiție esențială pentru avansarea în cariera academică. Cum însă păstrarea unor asemenea poziții nu este condiționată la noi de continuarea activității științifice, motivația pentru implicarea în cercetarea de specialitate a dispărut odată cu obținerea titlului.

Un alt aspect al acestei probleme este lipsa vocației și a dotării pentru teologie a unora dintre noi. Un doctorat în teologie nu face pe cineva să devină în mod automat teolog. Unii dintre noi, în ciuda diplomelor, a titlurilor și a pozițiilor noastre, nu sunt nimic mai mult decât niște învățători înzestrați cu talent. Nimic rău în asta, dar un teolog este mult mai mult decât un didaskalos.

În alte cazuri, obținerea titlului a fost motivată, probabil, de realizarea unei ambiții personale sau a fost o expresie a orgoliului, care odată satisfăcute nu au dat naștere unei nevoi reale de adâncire a adevărului. Am de asemenea informații cu privire la faptul că unele dintre aceste teze, mai ales dintre cele susținute în cadrul sistemului universitar corupt din România, au fost foarte probabil scrise de alții, fie pentru că semnatarii lor nu erau în stare, fie pentru că solicitanții erau prea ocupați cu lucruri mai importante (cum ar fi, de exemplu, politica).

Desigur, realizările acestei generații ar trebui analizate totuși dincolo de chestiunea doctoratelor, oricât de importantă ar fi aceasta. Încerc să mă refer în cele ce urmează la trei domenii specifice: instituțiile, cărțile și ucenicia.

Instituțiile. Crearea de instituții evanghelice a fost aproape imposibilă sub comunism. Cele create totuși, în ciuda interdicției, au fost necesarmente instituții „de subterană”, așa cum a fost cazul ALRC. Situația s-a schimbat însă după 1989, și în cei 30 de ani care au trecut de atunci au apărut o mulțime de instituții evanghelice – universități, școli, ONG-uri etc – multe dintre ele inițiate de membrii generației de care ne ocupăm aici. Cele mai multe dintre ele sunt însă instituții cu caracter carismatic – construite în jurul unor personalități puternice, și care foarte probabil vor dispărea, sau se vor transforma în „monumente funerare” odată cu dispariția inițiatorilor lor. După părerea mea, poate și din pricina modului în care a fost marcată de comunism, această generație pare incapabilă de a crea instituții transpersonale – construite în jurul unor idei sau viziuni care transcend personalitatea fondatorului.

Cărțile. Dacă este să discutăm despre cărți, trebuie să spun dintru început că există totuși un număr semnificativ de titluri care au fost publicate după 1989 de membrii acestei generații. Cele scrise de Beni Fărăgău sunt un bun exemplu. Avem de-a face în acest caz mai ales cu comentarii biblice, elaborate din perspectiva particulară a acestui remarcabil învățător biblic. Chiar și în acest caz, totuși, dacă privim dincolo de suprafața lucrurilor, observăm că este vorba de un efort singular, al unui om super harnic și consumat de o viziune singulară, iar cărțile care au rezultat din acest efort vădesc caracteristicile unui proiect de self-publishing.

Pe de altă parte, avem de-a face cu câțiva autori nascisiști, care mimează excelența („de nota zece”), dar ale căror produse „literare” nu valorează nici cât hârtia pe care au fost tipărite. Cu siguranță că nu acesta este genul de literatură evanghelică a cărei absență o deplângea tânărul meu prieten. Ceea ce lipsește, în mod surprinzător și întristător, este o literatură teologică consistentă, care să ofere un răspuns teologic, adică unul înrădăcinat în datele revelației și în cele ale Tradiției, la problemele curente cu care se confruntă lumea contemporană în general și comunitățile evanghelice în particular.

Înainte de a trece la chestiunea spinoasă a uceniciei, trebuie să subliniez faptul că numărul redus de cărți publicate de membrii acestei generații, puține atât cam am fost noi capabili să producem, se explică și prin rezerva editurilor – inclusiv a celor mai vizionare dintre ele, ce abia pot fi numărate pe degetele de la o mână, față de publicarea de texte ale unor autori români. Motivul esențial invocat de ele este faptul că „lucrările autorilor români nu se vând”. O explicație plauzibilă ar putea fi calitatea sau relevanța redusă a textelor produse de acești autori. Sau faptul că, dincolo de scăderea numărului de oameni pasionați de lectură, gustul publicului evanghelic este în continuă deteriorare, el fiind deformat de pletora de traduceri pietiste siropoase și superficiale aflate pe piață. Cu riscul de a-i supăra pe unii dintre prietenii mei editori, voi spune totuși că, după părerea mea, este vorba în mare măsură de o lipsă de viziune și convingere din partea lor cu privire la importanța capitală a cultivării unor voci teologice locale autentice.

Ucenicia. Generația mea este cea care a redescoperit valoarea uceniciei, mai ales cu ajutorul unor organizații creștine din Vest, precum Navigatorii, Campus Crusade, BEE sau YWAM. Uneori modelele de ucenicie promovate de aceste organizații au fost oarecum mecanice și neadaptate condițiilor locale, dar meritul lor este de a readuce în discuție importanța modelelor în procesul transmiterii credinței de la o generație la alta. Cu vremea însă, grupurile născute sub influența acestor modele au fost acaparate de motivații pragmatice, influențate și de nevoia acestor organizații de a raporta creșteri numerice de care depindea finanțarea activităților lor. Astfel, ritmul de multiplicare a grupurilor de ucenicie a depășit ritmul, mult mai lent, al formării reale a vieților celor uceniciți. Cu alte cuvinte, ucenicia reală a fost subminată chiar de mecanismele și instrumentele menite s-o promoveze. Rezultatul a fost că generația imediat următoare a fost lipsită de ucenicia consistentă de care am avut noi parte. Iar roadele ei, care sunt după părerea mea chiar mai îndoielnice decât cele ale generației mele, sunt dovada incontestabilă a acestui lucru. Desigur, prin asta nu încerc să-i disculp, căci lipsa lor de roade a fost în primul rând rezultatul lipsei lor de consistență și de viziune sau a faptului că s-au vândut prea ușor unor cauze fără miză din perspectiva eternității.

Un alt aspect important al acestei discuții, este rolul pe care îl joacă tipul de personalitate și concepția despre autoritate a făcătorului de ucenici. Generația mea a preluat din mediul politic în care s-a format un model predominant ierarhic, manifestat prin autoritarism, inflexibilitate și dictat. Ceva de genul „Domnul Isus te iubește, și maestrul tău are un plan pentru viața ta”. Rezultatul aproape inevitabil al unui asemenea tip de autoritate este nu formarea de ucenici – oameni capabili de a descoperi și urma cu încredere chemarea pe care ei cred că au primit-o de la Dumnezeu, ci crearea unor clone – oameni deformați „după chipul și asemănarea” maeștrilor lor spirituali.

Limite

În cele de mai sus, alături de contribuțiile de valoare ale generației mele la edificarea Împărăției lui Dumnezeu, am subliniat deja câteva dintre limitele inerente acesteia. Unele dintre ele erau inevitabile, căci țin de condiția de oprimați în care a avut loc formarea noastră. Ca să revenim la metafora cu care am început, mă întreb cum ar fi putut înțelege libertatea niște oameni care au fost sclavi toată viața lor, timp de multe generații. Și chiar dacă românii nu au trăit sub opresiune mai mult de 50 de ani (noi am fost norocoși; rușii au avut parte de această „binecuvântare” aproape 70 de ani), regimul comunist pare să fi fost mult mai eficient în deformarea conștiințelor decât cel al faraonilor egipteni.

Una dintre surprizele neplăcute ale acestei epoci de tranziție a fost faptul că unii dintre cei care au fost eroii rezistenței față de regimul comunist au devenit lideri autocratici și manipulatori, care au creat atmosfere dictatoriale în instituțiile pe care le  conduc, indiferent dacă vorbim de spațiul secular sau religios. Aceasta a condus la eliminarea din spațiul universitar evanghelic a unora dintre cei  care au vădit verticalitate și nu au acceptat să devină mercenari unor cauze nedemne de valorile Împărăției sau pur și simplu nu au fost de acord cu liderii respectivi (am undeva o listă cu 25 de astfel de nume de la o singură universitate). Din fericire, unii dintre ei au fost recuperați, făcând cariere internaționale strălucite în teologie sau în domenii conexe. Cei rămași să slujească în țară sunt mai degrabă excepții care confirmă regula. Dar ei sunt în siguranță doar în măsura în care ceea ce scriu este suficient de „exoteric” pentru a nu stârni suspiciunea apărătorilor „dreptei credințe”.

Atmosfera de teamă creată de acești lideri dictatori este un alt motiv pentru care unii dintre cei din generația mea care au rezistat, ca prin minune, în instituțiile academice de grad universitar sau în biserici, nu au curajul de a-și publica textele, din teama de a nu deveni ținta vânătorilor de erezii.

Direct legată de înțelegerea coerentă a conceptului de libertate și a responsabilității pe care aceasta o implică este incapacitatea generației mele de a avea o viziune clară cu privire la viitor. Evreilor, care fuseseră robi de multe generații în Egipt, le era aproape imposibil să-și imagineze ideea unei țări „în care curge lapte și miere”. Aceasta nu înseamnă că noi am fost lipsiți de viziune – fără aceasta nu am fi putut realiza nimic din ce am înfăptuit în plan instituțional sau spiritual. Problema noastră n-a fost absența viziunii, ci lipsa de realism a acesteia, și incapacitatea de a evalua în mod realist puterile noastre – atât sub raport individual, cât și comunitar – în comparație cu amploarea viziunii.

Un ultim aspect demn de a fi menționat aici, și care este extrem de important pentru mine, ca teolog feminist, este faptul că mediul evanghelic continuă să fie dominat de patriarhalism și de misoginism (în versiune soft, în cele mai bune cazuri). De aceea, numărul femeilor este infim între cei care dețin doctorate în teologie, și din păcate niciuna dintre aceste doamne nu și-a găsit locul în învățământul teologic evangelic din România. Vocea femeii este quasi-absentă în teologia de la noi (nu doar în cazul evangelicilor), dar ea poate fi sesizată, ici și colo, în literatura siropoasă de ficțiune, și în cea superficial pietistă prezentă pe piața de carte evanghelică și în ceea ce se numește generic „lucrarea cu femeile”. Ceea ce este și mai grav, este faptul că, pornind de la o interpretare literalist-fundamentalistă a textului biblic, aceste voci contribuie la întărirea unui status quo care atribuie femeii un rol secundar și subordonat în comunitățile creștine.

Perspective

Eu nu pretind a fi profet și nici nu am în dotare un glob de cristal cu ajutorul căruia să pot citi viitorul. Nu pot încerca decât să fac niște proiecții, în baza experienței și a observațiilor mele.

În lumina acestora, nu cred că ceva radical se va schimba în viitorul imediat în chestiunile discutate mai sus. Observ totuși semne ale unei posibile schimbări, pe termen mediu. Se formează astăzi o nouă generație de lideri evanghelici, care au parte de o formare teologică și spirituală de excepție. Unii dintre ei au deja o voce inconfundabilă și par să fie capabili de a depăși limitările și determinările generației mele. Pe unii dintre ei îi regăsiți între semnatarii textelor din revista Convergențe.

Desigur, potențialul lor rămâne să fie validat în timp, în contextul vieții reale. Dar, repet, potențialul, fie el și pe deplin validat, nu garantează caracterul și integritatea cuiva. Aceasta este o alegere pe care trebuie să o facem fiecare dintre noi, în fiecare zi.

Un foarte bun prieten, pe care l-am rugat să-mi ofere sugestii la un draft al acestui articol, mi-a spus că i se pare a fi un text foarte trist. Așa este, în mod inevitabil. Nu este însă un text pesimist și nici unul frustrat, ci mai degrabă unul realist. Ceea ce noi am realizat este, cu siguranță, mult mai puțin decât am fi putut face, dar, dincolo de slăbiciunile inerente, nu este nicidecum ceva de disprețuit. Generațiile care vin după noi pot învăța din greșelile noastre, dacă vor avea înțelepciunea să le evite. Dacă noi vom fi pentru ele trepte pe care pot urca mai sus decât ar fi putut ajunge singuri, atunci cred că n-am trăit degeaba.

Fiecare dintre noi am primit daruri deosebite și o chemare specială, pentru un context istoric unic. Fără contribuția noastră, lumea va fi mai săracă și mai lipsită de frumusețe. Cu toții am primit semințe de viață pe care suntem chemați să le plantăm în ogoarele lunii. Ele vor trebui udate ca să poată germina. Din ele vor ieși plante care vor trebui îngrijite ca să poată aduce roadă. Fiecare dintre noi avem un rol de jucat în acest proces. Care este rolul „generației expirate” în acest proces? Poate acela de a fi, vorba apostolului Pavel, gunoi la rădăcină. Eu cred că nu este deloc puțin lucru.

Chip și arhetip

Inca un text parte a proiectului de antropologie teologica al teologului Danut Jemna.

Alteritas

Sfântul Apostol Pavel ne-a oferit poate cel mai profund răspuns la întrebările noastre cu privire la natura omului atunci când a spus că „Isus Cristos este chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Col. 1:15). O asemenea formulă trimite imediat la cartea Facerii unde citim că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26) și ne face să ne întrebăm despre rolul Fiului lui Dumnezeu cu privire la împlinirea destinului omului. Părinții Bisericii au făcut legătura dintre diferite pasaje biblice din Vechiul și Noul Testament care stabilesc o legătură esențială între Adam și Isus Cristos, între primul și al doilea Adam. Ei au ajuns la concluzia că atunci când Dumnezeu a plănuit facerea omului avea în vedere ca model pe Fiul lui Dumnezeu întrupat (Sf. Irineu, Sf. Maxim). Sfinții Părinți au subliniat în mai multe rânduri că întruparea Fiului lui Dumnezeu era anunțată deja de proiectul creației lui Adam…

View original post 2,049 more words

Morgan Housel – I Have A Few Questions

They’re relevant to everyone, and apply to lots of things:

Who has the right answers but I ignore because they’re not articulate?

What haven’t I experienced firsthand that leaves me naive to how something works? As Jeff Immelt said, “Every job looks easy when you’re not the one doing it.”

Which of my current views would I disagree with if I were born in a different country or generation?

What do I desperately want to be true, so much that I think it’s true when it’s clearly not?

What is a problem that I think only applies to other countries/industries/careers that will eventually hit me?

What do I think is true but is actually just good marketing?

What looks unsustainable but is actually a new trend we haven’t accepted yet?

What has been true for decades that will stop working, but will drag along stubborn adherents because it had such a long track record of success?

Who do I think is smart but is actually full of it?

What do I ignore because it’s too painful to accept?

How would my views change if I had 10,000 years of good, apples-to-apples data on things I only have recent history to study?

Which of my current views would change if my incentives were different?

What are we ignoring today that will seem shockingly obvious in a year?

What events very nearly happened that would have fundamentally changed the world I know if they had occurred?

How much have things outside of my control contributed to things I take credit for?

How do I know if I’m being patient (a skill) or stubborn (a flaw)? They’re hard to tell apart without hindsight.

Who do I look up to that is secretly miserable?

Morgan Housel is a partner at Collaborative Fund and a former columnist at The Motley Fool and The Wall Street Journal. Author of the book The Psychology of Money.

[Source, here. Thanks to Ruxandra Taleanu for the link.]

Tbilisi – Iranian Clergy Respond to the Call for Peace Prayer

„The Christian clergyman of Karbala calls Iranian clerics to help in bringing Peace to Nagorno-Karabakh“ says a Persian article, published by the Iranian Young Journalists Club. The author of the article, Pouria Soleimanzadeh, a young Persian journalist is reffering to Bishop Malkhaz Songulashvili as „the Christian clergyman of Karbala“. Karbala is a religious title among Shia Muslims given to someone who has paricipated in the Arbaeen pilgimage from Najaf to Karbala (about 80 kilometers). In 2018 Bishop Malkhaz particimated in the Arbaeen walk/pilgrimage and hence his Shia religious title: Bishop Malkhaz of Karbala.

The lengthy article speaks in details about the initiative of Peace Cathedral to bring Azerbaijani and Armenian clergy to pray for peace between Armania ans Azerbaijan. In his interview with the Iranian journalist Bishop Malkhaz called Irianian clergy to joing Peaec Cathedrao in prayer for peace.

Peace Cathedral has already received an assurance from some Iranian clergymen that they will be virtually joining the Peace Prayer at Peace Cathedral in Tbilisi every Saturday at 7 pm (Georgian Standard Time) until the war is over. Peace Cathedral has also received assurance of joining the Peace Prayer from its German, American, Israeli, Italian and British fiends. This includes clergy from Anglican, Old Anglo Catholic, Baptist, Lutheran, Yezidi, Armenian Protestant and Armenian Apostolic, Shia and Sunni Muslim, Jewish backgrounds.

Peace Cathedral in Tbilisi Hosts a Vigil for Peace and Reconciliation between Armenia and Azerbaijan

Inter-faith vigil for peace at Baptist Peace Cathedral in Tbilisi, Georgia

On the 18th day since the beginning of the war between Armenia and Azerbaijan, Peace Cathedral hosted an interfaith vigil for peace in the Caucasus. Along with clergy from various confessions, the vigil was attended by Azerbaijani and Armenian clergy and their faithful.

Scripture readings were read out from the Gospel and the Quran. Similarly, prayers for peace were offered in the Georgian, Armenian, Yezidi and Arabic languages. The service was led by Malkhaz Songulashvili, the Metropolitan Bishop of Tbilisi, being assisted by Sheikh Mirtag Asadov and Father Narek Kushian, representing Azerbaijani and Armenian communities.

Armenian and Azeri clergy thanked Peace Cathedral for its peaceful initiative. The event was marked by the spirit of peace and reconciliation. The Armenian and Azeri clergy exchanged words of hope for a peaceful future.

At the end of the vigil, after having consultation among Georgian, Armenian, Azerbaijani, Yezidi and Georgian clergy, the following statement was made:

„We, the Yezidi, Muslim and Christian clergy gathered at the Peace Cathedral agreed to commit ourselves to observe vigils for peace and reconciliation between Armenia and Azerbaijan every week until the war is over. The vigil will be held at Peace Cathedral every Saturday at 19:00.

At the same time, we call all churches, synagogues, mosques, temples to offer prayers for peace and reconciliation between Armenia and Azerbaijan every Saturday at 19:00 (Tbilisi time) until the war is over. The faithful and clergy should feel free to offer their prayers either publicly or privately upon their convenience. Peace and reconciliation shall not have any other alternatives.“

„I did not expect neither such an attendance nor such sincerity from today’s vigil. I think the participation of the Yezidi Akhtiar of Georgia, Dimitri Pirbari, has also balanced the service and added entirely different dimensions to it,“ said Bishop Rusudan Gotziridze after the vigil.

Bishop Ilia Osephashvili of East Georgia was also pleased with the vigil:

„It was a very moving event.’ He wrote, „Perhaps it was crucial to hold the vigil… When Azerbaijanis came and there was no sign of Armenians, I got bed feelings, but I was mistaken. Armenian clergy came to Peace Cathedral along with a group of young people.

Nano Saralishvili, a young student of Ilia State University, who was supposed to act as a designated photographer for the vigil was moved by the service. „The service was immensely emotional. It was very simple and plain. Because of this, it was very natural. I was intending to take pictures, but I had such a feeling that I would somehow distort the sense of sacred, therefore I took only two photos at the end of the service,“ She maintained.
„Even though all of us had come with certain position over the war [in the Caucasus] the encounter in the Cathedral, because of sincere nature of the meeting, took the participants beyond the domain of territorial claims and desire for ownership. It reminded all of us that we are human beings, we are living creatures, who suffer pain, who are scared, who are hoping, who are believing and what’s more: we all want to see the war end.“ Wrote Giga Beriashvili, a Student at Ilia State University and a translator. In his view „This is what happened today … today we took one big step forward in our own humanity.“ Mattew Saralishvili, another Student from Ilia State University and a young writer would not hide his excitement over the service: „It was indeed an honest and warm meeting. ‘I am delighted to have friends like you with whom we can pray together (Georgians, Armenians, Azerbaijanis),’ said Father Narek Kushian looking at Bishop Malkhaz and Sheikh Mirtag. It seems there is no other place where these people can pray together for peace. I was very moved to hear these words. I would like to believe that it will be possible to pray together not only at the Peace Cathedral but everywhere in this region.“

Brian Morgan – Surprised by the Power of the Poem – A Tribute to Traian Dorz

Vasile Suciu, Traian Dorz, Ioan Pop, Ionatan Ille

In 2023 we will celebrate one hundred years from the birth of the Lord’s Army, a pietistic renewal movement within the Romanian Orthodox Church. It is in view of this anniversary that I publish this text written by Brian Morgan, Pastor of Peninsula Bible Church in Cupertino, CA, who knew personally Traian Dorz, one of the leaders of the movement. [Warning: this is a long article.]

August 13, 2013

Surprised by the Power of the Poem

How one touch from a Romanian poet transformed a church in California

Besieged by poetry

          Like most of my discoveries in life, the gift of poetry in a word-soaked world landed upon me much later than I would have preferred. But as is often the case, the wait only served to increase my capacity for joy. I studied economics at Stanford University with the intention of going into business but, through the ministry of Peninsula Bible Church, I changed course and became a pastor. Shortly after Emily and I were married in 1972, we lost our firstborn son (David Jonathan – nine days after birth) due to a rare enzyme deficiency. The following year our daughter Jessica endured the same fate. Nothing prepared me for how to process my grief until 1988, when poetry found me. Of the many paths of discovery, mine was not unlike that of Chilean poet Pablo Neruda:

Ajunsesem la acea vârstă … poezia a sosit În căutarea mea … nu știu, nu știu de unde a venit, din iarnă sau de la un râu nu știu cum sau când nu, nu erau glasuri, nu erau nici cuvinte sau tăcere, ci am fost luat de pe stradă pe neașteptate de lângă ceilalți, din ramurile nopții, printre focuri violente, sau întorcându-mă singur, eram acolo, fără chip, și m-a atins.And it was at that age… Poetry arrived in search of me. I don’t know, I don’t know where it came from, from winter or a river. I don’t know how or when, no, they were not voices, they were not words, nor silence, but from a street I was summoned, from the branches of night, abruptly from the others, among violent fires or returning alone, there I was without a face and it touched me.[1]

I was that age, thirty-seven, when poetry arrived. On the outskirts of hell a poet had shaped the soul of his nation to sing. The place was România and the year 1988, a little more than a year before the brutal, 20-year regime of Nicolae Ceausescu would come to an end with his execution on December 25, 1989. The poet was Traian Dorz, born exactly seventy years earlier on December 25, 1914, a man of profound and abiding faith who watched in horror as his beloved country was ravaged, raped and left to grope alone in the darkness, her dignity stolen, her faith mercilessly stomped out. Working in this wasteland, God gave Dorz a voice powerful enough to pierce the oppressive darkness of Communist Romania and energize his silent, suffering countrymen. So powerful were his poems that the Securitate brutally confiscated every page of them, piled them in an oxcart and burned them before his eyes. Then, they imprisoned the poet. But they could not silence his voice.

             Over the next seventeen years of imprisonment, house arrest and brutal torture Dorz worked with relentless energy. Equipped with only his memory, a glass shard for a pallet, lime and spittle as his paint, and a matchstick for a brush, he resurrected his poems from the ash heap––some 4500 poems.

             Just as in King David’s story, this poet “would have the last word, not to mention the silence after.”[2] Ceausescu, the dictator, and Traian Dorz both died in 1989. Ceausescu has no lasting legacy from his fleeting, vulgar shadow, but today, thousands of Romanians sing Dorz’s immortal songs as the sacred expression of their faith. Hearing them for the first time, I felt that I was transported to another place and time where one touches the face of the Holy. In every resonant syllable of a language I could not yet understand I “felt a grim energy verging on elation.”[3]

Those songs inside the window,
songs that magnify the light,
those songs inside the window,
haunt my soul this very night.

Embraced by the poet

And then I met the man. It was a warm summer evening in Cluj. I just had returned from a secret meeting, full of song and Spirit and entered my host’s home. As I opened the door to my room, I saw him standing there––Traian Dorz, seventy-three years of age. He was a man of small stature, but he possessed a powerful presence––a peasant yet a king. Here was a man who endured more suffering and swallowed more evil than I could comprehend. Seeing him, I felt conflicting emotions warring within me. Repelled by my own sense of unworthiness, I felt like dust on the scale, and at the same time, drawn by a holy love. I showed him a photo I had taken of the Roman pavement stone in Israel where Pilate presented the scourged Jesus to the crowds, saying, “Behold the man” (in Latin ecce homo). He took it and held it with unspeakable tenderness and wept. Then he took me into his arms, looked deep into my eyes and said, You teach about the cross….we live under the cross.” Then in an act of extreme tenderness, he gently pressed his cheek to mine and prayed for me. I needed no translation. Like the apostle Paul, he was praying that I might “have strength to comprehend with all the saints what is the breadth and length and height and depth of the love Christ, and to know this love that surpasses knowledge” (Eph 3:17-19), a love that hehad come to know in suffering living under the cross. The words rolled off his tongue in dream-like cadences. The soft timbre and pulsating rhythms of his voice seized me and tore my heart like water.

That one touch was all I would ever experience from the poet. But it was all I needed. “Suddenly I saw the heavens unfastened and open…my heart broke loose with the wind.”[4] I woke up in the middle of night weeping and asked God to give me something of the spirit of this man. Returning home on the train, I had a strange sensation that I had been a secret witness of one of the most precious spiritual creations on the planet. This poet was the Solzhenitsyn of România. Buried deep within my sleeping bag was one of his forbidden hymnals of a thousand songs. I smuggled it out with a promise that we would try to publish it and smuggle more copies back into the country.

The Romanian poet in California

             Coming home, I came to treasure the poem and to recognize its unique power to unlock grief in the soul in a way that doesn’t deny or obliterate it, but rather transcends it by naming and embracing our grief in the presence of God and his people. Besides the Psalms, David’s lament over Jonathan (2 Sam 1:17-27) became a signature text that revealed some of the mystery as to why the poem was such an effective tool to process and transcend grief for the ancients. Like David, I learned to write my own laments, articulating the grief over the death of my first two children, and shared them with the congregation. Then I encouraged others in the congregation to write their own poems/psalms of lament and praise and offer them publicly as acts of worship. Our experiences, rather than being a litany of morbid dirges, became unforgettable moments uniting us in sacred love. Fragmented people who had been living broken lives, disassociated from their pain and trying desperately to live victorious Christian lives began instead to deal with grief head on, to heal, to participate honestly in the large community of faith, and walk with God in deeper intimacy.

On the Wings of the Poem

             For the decades that followed I traveled with teams on the wings of the poem and have never been disappointed as the poem led us to the deepest wells, where “love gushed forth filling every crack” (T. S. Eliot). Over the next twenty-five years we made over a dozen trips into Romania, walking alongside our Romanian friends as they also used David’s psalms and Dorz’ poems to recover their own voices from the ashes of lives that had been horribly crushed and disfigured beneath Ceausescu’s vicious lash.

             Experiencing the power of the poem changed my orientation as a pastor. I have always been passionate about teaching the Hebrew Scriptures in all their beauty. But it never occurred to me that teaching was only first step in making disciples. If God’s chosen way of communicating to humankind was “story” and “poem,” then my job is to equip people to become storytellers and poets. Now my greatest delight is to give God’s people the tools in the art of Biblical narrative and poetry to acquire their own voice. The crowning moment comes when I step off the stage and listen to a symphony of voices, set free to be honest and true, engaging the living God. It is a gift that, as the poet prayed, has enlarged my heart to begin to comprehend the length, breadth, and height of the love of Christ.

             The divine humor in all of this is that I work in a church whose male population is dominated by software engineers, who have little use for poetry. About half our congregation originates from cultures where articulating emotions is not only discouraged, it is unthinkable. Yet, in this hostile, rocky soil the poem planted itself and became strangely treasured.

What will you do, Romania?

             What will Romania do with their national treasure? Since the overthrow of Ceausescu on Christmas Day 1989, Romania has rejoiced in her freedom. But is Romania truly free? From my perspective the vast majority of Romanians define their “freedom” in terms of the illusive and deceitful American dream of independence and wealth. The best of the population is forsaking their homeland, fleeing to other countries that offer better wages and a “better” life. Last summer while on a retreat in Lake Tahoe, California, we ran into a group of young Romanians living on the north shore. They told us there were about 75 Romanians living there ages 20-30, who were making good money and had no intention of going home. We invited two of them for dinner and told them the American dream they were seeking is nothing compared to our life experiences in Romania– of being embraced by the poet, of hearing a heavenly oboe, of adopting children, of encountering angels in a cornfield, of being swallowed by a love so wonderful we can’t stop crying.

             I met Traian Dorz in 1988 in Cluj and now, after 25 years, I feel very privileged to be here again at a symposium that honors the poet and his poetry. In closing I would like to encourage you to do all that you can to make his literary works known around the world. My friend John Felstiner took seventeen years to translate the poetry of Paul Celan. When John completed the last draft of Paul Celan: Poet, Survivor, Jew, his wife Mary read it and left a note on his desk that took his breath away – “Now I know what you were put on earth as a Jew for.” Not knowing German, I have been enriched beyond measure by the meticulous care Felstiner gave to his translations and nationally acclaimed biography.

             Like the Canaanite woman in Mark’s gospel (Mark 7:26-30), I came to Romania as a foreigner distraught over the death of my son and my daughter. Not knowing Romanian, I had no capacity to feed my thirsty soul on the poet’s feast. But by God’s grace I was given a crumb. With just one touch of the poet I was able to name my grief, transcend my sorrow, and just as the poet prayed, I was swallowed by the love of Christ. And in the process of losing two children, I gained a nation of children, whom I love as my own.

Just think O blessed Romania, what would happen if you translated Dorz’s poems and gave your National Treasure to the nations? I tell you “the coastlands eagerly wait for his law” (Isa 42:4). For as Traian Dorz said, “Man cannot live without poetry.”

 You may download from the link below the entire text:

[1] Ilan Staven ed., The Poetry of Pablo Neruda (New York: Farrar, Straus and Giroux, 2003), 659.

[2] John Felstiner’s description of the figure Shulammite in Paul Celan’s poemDeathfuguein Paul Celan, Poet, Survivor, Jew (New Haven: Yale University Press, 1995), 41.

[3] Felstiner’s description of “becoming conversant” with the poetry of Paul Celan. Paul Celan, Poet, Survivor, Jew, xix.

[4] Ilan Staven ed., The Poetry of Pablo Neruda, 660.

Apariție carte

In sfirsit a aparut la Editura Eikon comentariul teologului protestant Danut Jemna la Crezul niceo-constantinopolitan.

Alteritas

Astăzi a ieșit de la tipar cartea pe tema simbolului credinței creștine. Încerc să vă ademenesc cu două paragrafe din textul lucrării.

View original post 382 more words

Femeie și bărbat

Teologul protestant Danut Jemna incearca in acest text o abordare teologica a dinamicii de gen. Un text consistent, care merita luat in serios.

Alteritas

În istoria umanității, în toate domeniile vieții unei societăți, se poate remarca o constantă prezență a unei tensiuni cu privire la distincția de gen. Această tensiune a fost mereu întreținută ideologic și practic prin diverse mecanisme și a condus permanent la o gamă largă de probleme pe care apoi organizarea societății a încercat să le rezolve. Cu privire la sursa acestei încordări se pronunță specialiștii din toate domeniile cunoașterii și încearcă să îi identifice explicațiile în textele fondatoare ale culturilor și civilizațiilor antice. În asemenea texte, fie religioase, fie filosofice sau politice, interferează idei și concepții despre natura realității, despre Dumnezeu și despre natura omului. Distincția femeie-bărbat primește diverse semnificații în funcție de aceste concepții, iar realitatea tensiunii dintre masculin și feminin admite, în cele mai multe cazuri, conotații negative, fiind asociată cu evenimente primordiale hotărâtoare așa cum ar fi apariția răului sau căderea omului în păcat.


View original post 3,262 more words

Trup și suflet

Asa cum anticipam, teologul protestant Danut Jemna isi continua demersul antropologic, abordind de aceasta data chestiunea controversata a dualismului suflet-trup.
Avem aici un exemplu exceptional pentru felul in care se poate face teologie astazi, cu inradacinare in datele revelatiei, in patristica si in contributiile stiintei moderne.
Va urma. Tineti aproape.

Alteritas

Probabil că cei mai mulți dintre creștini consideră că distincția dintre trup și suflet este una foarte clară. Cultural vorbind, creștem cu această delimitare, ne pare a fi una foarte normală, la îndemâna oricui de descifrat și ușor de gestionat. În plus, pare încetățenită ideea existenței unui conflict sau a unei tensiuni între cele două așa-zise componente ale omului. Această posibilă problemă a fost întreținută ideatic și instrumentată practic în diverse forme de-a lungul culturii și civilizației umane. Nu în ultimul rând, atât cultural, cât și religios, acceptăm relativ ușor ideea unei ierarhii între trup și suflet, a unei priorități acordate sufletului și activităților considerate spirituale în raport cu dinamica trupului și preocupările pentru alimentarea cerințelor acestuia. Din păcate, spiritualitatea creștină este profund marcată de această tensiune și este puternic orientată pe efortul de a o gestiona cu ajutorul doctrinelor și practicilor.


View original post 2,219 more words

Daniel Oprean – Theology of Participation: A Conversation of Traditions

Daniel Oprean – Theology of Particiation: A Conversation of Traditions

I just found out one year later (I have no idea how I missed the annoucement) that Langham Monographs has published the PhD of my friend Daniel Oprean, for which I was one of the supervisors, as it also deals with the theology of Dumitru Staniloae. Another excellent example of dialogical ecumenical theology. Well done, Daniel!

Here is the presentation of the volume as it appears on Amazon:

Baptists in Romania have developed a practice of suspicion when it comes to religious dialogue, especially with the Romanian Orthodox tradition, due to a history that is characterized by oppression. In this detailed study Dr Daniel Oprean paves the way for positive dialogue between the two traditions, highlighting that much can be gained and learned by acknowledging similarities and differences in key aspects of theology.

Dr Oprean explores how existing theological resources can be used to enhance theological discourse between Baptist and Orthodox traditions in Romania through in-depth analysis of the thought of British Baptist theologian, Professor Paul Fiddes, and Romanian Orthodox theologian, Father Dumitru Stăniloae. Oprean in particular looks at their understanding of trinitarian and human participation through perichoresis, the Eucharist, Christian spirituality, and baptism and chrismation. Presented as a conversation between the two traditions this study is a model for how theological and religious dialogue can facilitate reconciliation, not just in the church but also in wider society.

Pentru o antropologie teologică creștină

Dupa inchierea seriei de meditatii legate de portretele lui Isus din Evanghelia dupa Ioan, Danut Jemna reia aici tema antropologiei crestine, care face obiecttul cercetarii sale postdoctorale in domeniul teologiei. Sunt sigur ca vor urma si alte texte legate de acest subiect.

Alteritas

În domeniul reflecției teologice, secolul al XXI-lea va fi unul al antropologiei. Iată câteva argumente în acest sens. Primul este legat de provocările pe care le aduce cunoașterea științifică și aplicațiile ei. Cu toții suntem de acord că rezultatele științei și tehnologiei au contribuit la o reală îmbunătățire a calității vieții, la eradicarea unor maladii mortale și creșterea speranței de viață, la o mai mare capacitate de valorificare a resurselor naturale și eficientizarea activității din toate domeniile societății. În același timp însă, toate aceste transformări au adus noi provocări cu privire la modul în care ne raportăm unii la alții și la disponibilitatea de a contribui la construirea societății viitoare.

View original post 1,129 more words

Ganduri despre ucenicie

NOTA: Duminică 27 septembrie a avut loc la Biserica IIris in Cluj lansarea cartii La umbra Celui Atotputernic. Volum omagial Beniamin Fărăgau, editată de Radu Gheorghiță și Emil Bartos și publicată de Editura Risoprint. Înregistrarea lansării poate fi urmărită curând AICI.

Redau mai jos prima parte a textului meu inclus în acest volum, pp 29-45. Atașez în final întreg textul meu în format PDF, pentru cei interesați.

Gânduri despre ucenicie

Deși inițiam plănuiam să scriu pentru acest Festschrift ceva legat de hermeneutica ortodoxă, am realizat că probabil această temă s-ar fi aflat în contrast mult prea mare cu hermeneutica implicită utilizată de prietenul meu Benianim Fărăgău (a propos, un subiect care așteaptă încă să fie abordat în mod temeinic de către cei care se vor apleca asupra operei lui), așa încât am decis să scriu pe o temă care mai degrabă ne unește, chiar dacă și în această chestiune abordările noastre sunt destul de diferite. Dar sper că, în definitiv, nu este nimic rău în asta.

Tema uceniciei, ca de viață și ca metodă de formare spirituală, am descoperit-o, și unul și altul, prin contactele noastre cu Navigatorii. Ea continuă să fie pentru fiecare dintre noi o valoare centrală a vieții, chiar dacă acum avem amândoi, în diverse puncte, destule critici la adresa abordării Scripturii și a filosofiei slujirii promovate de aceștia.

(Notă: Dintr-o eroare, ultima frază a acestui pragraf este redată astfel:

Ea continuă să fie pentru fiecare dintre noi o valoare centrală a vieții, chiar dacă, în momentul acesta, amândoi suntem criticați din toate părțile atât în ceea ce privește modul de abordare a Scripturii, cât și în privința fiosofiei slujirii promovată de cei care ne-au format.)

Textul de mai jos a apărut fragmentar și într-o formă preliminară în diverse publicații, dar este pentru prima dată când încerc să la adun laolaltă într-un tot unitar. Sper că voi reuși, onorând în felul acesta, modest, eforturile lui Beni Fărăgău de a da un nou sens uceniciei creștine, prin intermediul metodei sale predilecte – studiul Bibliei pe cărți.

Rolul autorităţii în ucenicie

Trebuie să începem această discuţie, cu Marea Însărcinare, sau, altfel spus, cu mandatul uceniciei pe care l-a lăsat Mântuitorul Cristos apostolilor săi, aşa cum îl găsim formulat în Matei 28:18-20. Aş vrea să subliniez câteva lucruri din acest text, care să se constituie într-o bază exegetică pentru înţelegerea uceniciei creştine.

Principiul autorităţii

Textul începe cu sublinierea autorităţii lui Cristos: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ“. Cuvântul grecesc folosit acolo este exousia, care înseamnă putere, în sensul de autoritate. În greceşte mai există un sinonim al acestui cuvânt, dunamis, care se poate traduce prin putere, dar de această dată în sensul de forţă. În textul la care ne-am referit mai sus, Cristos spune de fapt: „Mi-a fost dată toată autoritatea, în cer şi pe pământ, şi de aceea vă trimit cu acest mandat“.

Nu este la voia întâmplării faptul că mandatul uceniciei începe cu conceptul de autoritate în general, mai precis cu afirmarea autorităţii lui Cristos. Acest lucru este important pentru că de fapt fără aşezarea sub autoritate nu există ucenicie. Eu sunt convins că nimeni nu poate creşte spiritual dacă nu se supune autorităţii, în sensul cel mai concret al acestui cuvânt. Mai exact, nimeni nu se poate maturiza sub raport spiritual dacă nu are ca autoritate spirituală o persoană căreia să i se supună. Thomas a Kempis spunea, cu multe secole în urmă, că „nimeni nu poate porunci cu autoritate dacă nu a învăţat a asculta cu supunere.“

Mentor şi ucenic

Viaţa creştină este o viaţă de ascultare faţă de Dumnezeu, o viaţă de imitatio Christi. Cristos, care a trăit el însuşi o viaţă de ascultare, ne spune: „Eu nu am nimic care să vină de la Mine; ceea ce vă spun vine de la Tatăl.“ Fiul nu face lucrurile singur. El trăieşte în dependenţă de Tatăl. Ne putem uita de asemenea la apostolul Pavel, care ne spune să fim imitatori ai lui, pentru că el însuşi este un imitator (gr. mimetes) al lui Cristos. Cu alte cuvinte, dacă Cristos şi apostolii săi au trăit în dependenţă de Tatăl, trebuie ca şi noi să învăţăm a trăi în dependenţă de Dumnezeu.

Numai că în acest punct este foarte uşor să alunecăm, pretinzând că trăim sub autoritatea lui Dumnezeu, şi de fapt să ne înşelăm singuri. De aceea este necesar ca această autoritate să se manifeste în forme concrete: în supunerea faţă de o persoană care are o autoritate delegată de Dumnezeu. Această persoană cu mai multă experienţă, cu mai multă profunzime şi înţelepciune spirituală, poate fi numită în mod generic mentor sau făcător de ucenici. Mentorul este omul care are o experienţă de viaţă, o lucrare proprie şi o viziune, fiind capabil a oferi asistenţă în zidirea vieţii creştine a altora, pornind de la situaţia concretă a persoanei respective.

Responsabilităţile mentorului

Fiecare dintre cele două elemente ale procesului de ucenicie, mentorul şi ucenicul, au responsabilităţi specifice. Mai întâi de toate, mentorul trebuie să aibă o lucrare proprie. Prin această afirmaţie vreau să subliniez faptul că ucenicia nu este o lucrare în sine. Ea este un anume mod de a face slujire creştină. Cristos nu a venit să facă ucenici, ci să predice Evanghelia şi să o ducă până la marginile pământului, şi el i-a ucenicit pe apostoli în acest context. Altfel, în momentul în care nu ar fi fost cu ucenicii, El ar fi fost un fel de şomer. Ori Cristos a avut o lucrare proprie, pe care a făcut-o, şi la care i-a chemat și pe ucenicii săi.

De asemenea, mentorul trebuie să fie disponibil, să-şi facă timp pentru formarea spirituală a ucenicului. Aceasta presupune un anume grad de vulnerabilitate, fără de care ucenicia ar rămâne un exerciţiu steril şi abstract. Disponibilitatea este parte a prețului pe care trebuie să-l plătească făcătorul de ucenici. Mai târziu în cursul acestei discuţii vom încerca să ne aplecăm mai mult asupra problemei complexe a contextului uceniciei.

În al treilea rând, mentorul trebuie să vădească discernământ, să aibă ochi pentru cei care doresc să crească. Aceasta înseamnă că iniţiativa în realizarea unei relaţii de ucenicie nu trebuie să vină întotdeauna de la ucenic. Mentorul are datoria nu numai de a răspunde la căutările celor doritori să crească în înţelepciune, ci şi de a iniţia el însuşi o asemenea relaţie, atunci când un potenţial ucenic este mai sfios. În plus, el trebuie să aibă capacitatea de a distinge între cei care doresc cu adevărat să fie ucenici şi cei care doar mimează o asemenea dorinţă.

Responsabilităţile ucenicului

Ucenicul trebuie şi el, la rândul lui, să vădească un interes sincer pentru formarea sa spirituală. Există multe semne care pot da de înţeles unui mentor că cineva doreşte cu adevărat să se aşeze sub autoritatea lui. Timpul însă este singurul care poate valida autenticitatea unei asemenea opţiuni.

Testul timpului ne conduce în mod logic la ideea că relaţia de ucenicie presupune plătirea unui preţ. Despre aceasta vorbeşte însuşi Mântuitorul, atunci când spune că ucenicul trebuie să fie gata a renunţa la însăşi viaţa sa. Dietrich Bonhoeffer a dedicat o întreagă carte acestei idei. Ea se referă în esenţă la tentaţia protestanţilor de a abuza de har, de a oferi oamenilor o Evanghelie prietenoasă (user friendly, cum se spune în limbaj informatic). şi să fie gata a se aşeza sub autoritatea mentorului său.

În sfârșit, fără a epuiza discuția cu aceste mențiuni, trebuie să adăugăm neapărat ideea asumării răspunderii. Maturitatea spirituală presupune capacitatea creștinului de a lua decizii proprii și de a da socoteală pentru ele. Semnul unei ucenicii de succes este capacitatea ucenicului de a sta pe picioarele proprii.

_________

Din nou despre evanghelismul romanesc – raspuns domnului Dan Tomulet

NOTA: Acest text a fost publicat anterior pe platforma Convergente. In Convergente, textul este precedat de un rezumat sintetic, in mai multe puncte, al raspunsului meu. Cum acest rezumat, de altfel binevenit, nu-mi apartine, nu-l voi transcrie aici.

Răspuns

Recent, Dan Tomuleț, contributor constant al platformei Convergențe, a publicat în cadrul acesteia articolul „Neo-protestantismul românesc între derută și reformă”.

Deși nu mi-am făcut mari iluzii, cunoscând lipsa de reactivitate a mediului evanghelic la lucrurile cu care se confruntă, nu numai în ansamblul societății, ci și în interior, am sperat că cineva va ridica totuși mănușa aruncată metaforic de autor. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, o voi face eu. Mai ales că am încercat să incit la aceasta pe unul dintre prietenii mei care au mai scris pe această temă și am fost refuzat, el informându-mă că și-a încheiat deja conturile cu evanghelismul românesc.

O religie care nu implică credință este impotentă și impersonală. În egală măsură, o credință care nu se exprimă în forme religioase exterioare aperceptibile este pură subiectivitate.

Vreau să-mi exprim dintru început aprecierea pentru modul serios în care se apleacă autorul asupra problematicii abordate.

Sunt nevoit totuși să abordez și aici, așa cum am făcut-o în alte ocazii similare, chestiunea extrem de importantă a terminologiei, cu care domnul Tomuleț își începe argumentarea.

Discuțiile legate de „neo-protestant” vs. „evanghelic” nu datează nicidecum din „„ultima vreme”, cum consideră autorul, ci sunt prezente în spațiul evanghelic românesc de cel puțin trei decenii. Iar preferința pentru al doilea termen nu are nimic de-a face cu existența vreunui soi de orgoliu, și cu atât mai puțin a unuia „confesional”, evanghelicii nefiind o confesiune/denominație, ci cu o orientare teologică în care se includ și se recunosc persoane din mai toate confesiunile creștine, inclusiv cele istorice, pe lângă confesiunile care se definesc în ansamblul lor ca fiind evanghelice.

Domnul Tomuleț acordă un spațiu larg în analiza sa chestiunii emoționalismului care domină mediul evanghelic, și care, așa cum pe bună dreptate spune autorul, conduce, între altele, la marginalizarea intelectualilor și a academicilor în cadrul acestei comunități.

Nu voi relua aici argumentele pe care le-am formulat în favoarea opțiunii mele pentru termenul „evanghelic” în Introducerea la volumul Omul evanghelic, apărut acum aproape doi ani la Polirom și asupra cărora autorul articolului nu pare să se fi aplecat. A scrie despre evanghelismul românesc fără a lua în considerare acest volum mi se pare riscant pentru un academic serios. O spun fără niciun fel de orgolii auctoriale. Repet aici doar faptul, esențial din punct de vedere teologic, că termenul „neo-protestant”, promovat în secolul trecut, în scop polemic și depreciativ, mai întâi de apologeți ortodocși, și preluat de la aceștia de regimul comunist, îi include nu numai pe adventiști, care nu corespund decât foarte aproximativ celor patru general acceptate caracteristici evanghelice bebbingtoniene (biblicism, crucicentrism, conversionism și activism), ci și pe iehoviști și pe mormoni, care cu greu ar putea fi caracterizați drept creștini, conform datelor Crezului niceo-constantinopolitan. O asemenea gonflare de sensuri ar putea părea inocentă unor outsideri, dar ea este extrem de ofensatoare pentru orice evanghelic informat teologic.

La fel de inadecvată îmi pare ideea autorului cum că „a fi neo-protestant înseamnă a introduce o reformă în sânul Reformei”, ceea ce ar presupune, între altele, că Reforma (magisterială) ar fi elementul central de referință pentru evanghelici. Așa cum au dovedit însă cu prisosință evenimentele teologice de acum trei ani, legate de împlinirea a 500 de ani de la Reforma protestantă, evanghelicii români ignoră în mare măsură teologia Reformei, iar atunci când se referă la ea, o fac cu o teribilă imprecizie, dacă nu cu totală confuzie. Referințele lor majore vin mai degrabă din spațiul anacronic al fundamentalismului american, cu accentele lui pe liberalism biblic, izolaționism cultural și anti-intelectualism, între altele.

Deși, în principiu, rezonez cu critica autorului cu privire la accentul exagerat pe dimensiunea emoțională a trăirii creștine în evanghelism, la fel de toxică îmi pare a fi dominanța intelectualistă prezentă uneori mai ales în spațiul confesional baptist.

Distincția pe care o face autorul nostru între „religie” și „credință”, deși este una la modă, este greu de susținut conceptual, dincolo de nivelul preferințelor subiective. O religie care nu implică credință este impotentă și impersonală. În egală măsură, o credință care nu se exprimă în forme religioase exterioare aperceptibile este pură subiectivitate. Un alt exemplu de asemenea confuzie terminologică la modă este aceea de a fi „religios” vs. a fi „spiritual”. Deși pot înțelege opțiunea din urmă ca pe un refuz al religiei organizate, care s-a discreditat din diverse pricini în ochii căutătorilor de adevăr și spiritualitate, ea rămâne esențialmente o opțiune irațională și de puțin folos în orientarea cuiva pe căile Spiritului.

Domnul Tomuleț acordă un spațiu larg în analiza sa chestiunii emoționalismului care domină mediul evanghelic, și care, așa cum pe bună dreptate spune autorul, conduce, între altele, la marginalizarea intelectualilor și a academicilor în cadrul acestei comunități. Dar, dacă acest lucru se întâmplă și în lumea ortodoxă, în care ierarhia este, cel puțin teoretic, mult mai deschisă cultural, de ce să ne mirăm de așa ceva la evanghelici?

„Chitarismul” la care face referire autorul în acest context este o găselniță de limbaj colocvial în stilul inimitabil al lui Marius Cruceru. Mărturisesc că nu sunt mare fan al acestui stil, decât pe post de captatio, în discursuri adresate adolescenților. Apropo de asta, nu înțeleg prea bine alergia autorului la acest nobil instrument, chiar dacă felul în care este el folosit în închinarea evanghelică nu este neapărat „nobil”.

Apreciez, de asemenea, accentul pe care îl pune autorul asupra necesității ca evanghelicii să se aplece cu mai mare atenție asupra chestiunilor antropologice (după unii, tema teologică dominantă a acestui secol) sau a datelor științei, inclusiv în lumina învățăturii Sfinților Părinți.

Revenind la emoționalism, trebuie să subliniez faptul că prezența lui, alături de subiectivism, nu este de dată recentă, ci este unul dintre efectele influenței pietiste în spiritualitatea evanghelică (vezi, din nou, textul meu din Omul evanghelic, paginile 244-296). La aceasta s-a adăugat accentul emoționalist al Marilor Treziri (sec. 18 și 19) – o altă rădăcină teologică a evanghelismului, pe care însă nu am discutat-o în textul citat mai sus) și, mai cu seamă, accentul pe experiența preponderent emoțională în penticostalism și charismatism, acestea din urmă fiind vechi de cel puțin un secol, deci, nicidecum fenomene recente.

Deși, în principiu, rezonez cu critica autorului cu privire la accentul exagerat pe dimensiunea emoțională a trăirii creștine în evanghelism, la fel de toxică îmi pare a fi dominanța intelectualistă prezentă uneori mai ales în spațiul confesional baptist. Ținta noastră, cred eu, ar trebui să fie aceea a unui echilibru dinamic între cultivarea intelectului, implicarea emoției și angajarea voinței. Impresia mea este că autorul textului ar putea rezona cu o asemenea concluzie.

Sunt de acord în mare măsură și apreciez voința domnului Tomuleț de a valoriza rezistența comunităților evanghelice în perioada comunistă. Ca unul care a trăit el însuși această experiență timp de 35 de ani, nu pot fi decât recunoscător pentru această apreciere, în ciuda unei anume tendințe de idealizare a acestuia de către autorul nostru. La o analiză mai amănunțită, percepția este mult mai nuanțată și mai ambiguă, mai ales acum, când am putut examina și datele aflate în dosarele noastre de urmărire de la Securitate, realizând că dimensiunea eroică se amestecă adesea cu cea a trădării, uneori în cadrul aceleiași biografii.

Răspunsul la aceste dezechilibre nu poate fi decât unul de natură teologică, dar activarea unei asemenea soluții este greu de anticipat în contextul aridității și a lipsei de imaginație care caracterizează în prezent gândirea teologică evanghelică mai peste tot în lume.

Trebuie să subliniez, de asemenea, că prețuirea evanghelicilor pentru scrierile sfinte s-a manifestat nu doar în forma pozitivă a respectului pentru autoritatea Scripturii, ci și în acea, îndoielnică, a biblicismului literalist, de sorginte fundamentalistă. Din nefericire, aceasta din urmă pare să domine astăzi, mai ales când este asociată, în mod toxic, cu fenomenul analfabetismului biblic, cu deosebire în sânul tinerei generații evanghelice.

Apreciez, de asemenea, accentul pe care îl pune autorul asupra necesității ca evanghelicii să se aplece cu mai mare atenție asupra chestiunilor antropologice (după unii, tema teologică dominantă a acestui secol) sau a datelor științei, inclusiv în lumina învățăturii Sfinților Părinți. La acestea aș dori să adaug necesitatea de a lua în considerare impactul artelor și al culturii în general. Convingerea mea, exprimată în diverse contexte, este că Dumnezeu ne vorbește astăzi în chip profetic mai puțin prin teologi și clerici, și mai mult prin artiști și oameni de știință.

Acuzația de aderare a evanghelicilor la „isusologie” (un alt termen în stil adolescentin crucerian) este și ea, cred eu, legitimă. Absența unei triadologii articulate coerent sub raport teologic și o abordare mai degrabă fragmentară a diverselor doctrine în teologia evanghelică, in manieră tipic iluministă (să nu uităm că evanghelismul, ca și fundamentalismul, este un copil al modernității) a condus la dominanța cristomonismului – o înțelegere și o practică a credinței creștine în care rolul lui Cristos este supra accentuat, iar cel al Tatălui și uneori al Duhului este trecut cu vederea, chiar dacă nu negat. (Desigur, între penticostali și carismatici avem de-a face cu fenomenul paralel al pneumomonismului – în care rolul predominant al Fiului este înlocuit cu preponderența Duhului). Răspunsul la aceste dezechilibre nu poate fi decât unul de natură teologică, dar activarea unei asemenea soluții este greu de anticipat în contextul aridității și a lipsei de imaginație care caracterizează în prezent gândirea teologică evanghelică mai peste tot în lume.

În final, apreciez aducerea în discuție a spiritualității (numită de autor, în stil ortodox, „duhovnicie”). Mi-aș fi dorit să văd în text o analiză mai serioasă a spiritualității evanghelice, mai ales în lumina influenței pe are o are asupra acesteia dualismul neoplatonic, cu toate implicațiile sale catastrofale. Dar asta este, probabil, o temă pentru o altă discuție.

În final, mulțumesc domnului Tomuleț pentru că ne-a oferit șansa de a privi, încă odată, introspectiv și autocritic, asupra propriei noastre comunități. Să sperăm că aceasta ne va aduce și un oarecare folos duhovnicesc. Doamne-ajuta!

(Photo by Andrew Seaman on Unsplash)

Un serios semnal de alarma

In aceasta ultima saptamina dinaintea alegerilor locale din Romania suntem martorii unei campanii fara precedent a unor grupari fundamentaliste, inspirate si finantate de coreligionarii lor din diaspora romaneasca aflata in Statele Unite, pentru a influenta rezultatele alegerilor in directii inspirate de actualul trend al politicii trumpiste din peste ocean.

Regasim aici teme care au fost vinturate intens si in timpul referendumului homofob de acum citiva ani, camuflate, ca si atunci, sub retorica fatarnica a apararii ‘valorilor familiei traditionale’.

Ceea ce incearca aceste simple instrumente propagandistice, in spatele carora se afla, ca si in America, forte obscure de genul mafiei pretins crestine ‘The Family’ (‘The Fellowship’), este de a impune in contextul divers al societatii contemporane o interpretare literalista a Scripturii. O asemenea abordare este in completa contradictie nu doar cu fundamentele democratiei pluraliste, ci si cu spiritul Evangheliei lui Isus Cristos. Rezultatul aplicarii ei nu va fi altul decit acela al aducerii in realitate a unei noi autocratii de inspiratie crestinoida, ale carei semne le vedem deja manifestate in timpul presedintiei lui Trump.
Principala tinta a acestei campanii este USR Plus, coalitie privita drept principalul dusman al ideologiei homofobe promovate de aceste grupari.
Trag aici un semn de alarma si ii indemn pe prietenii mei evanghelici sa nu se lase manipulati de perfidia acestor mercenari ideologici si sa voteze in baza constiintei lor, calauzita de Duhul Sfint.

Mi se pare extrem de grav faptul ca persoane manipulate de aceste forte obscure se folosesc de organe media care ii reprezinta in mod oficial pe evanghelici, precum postul de radoi VOcea Evangheliei, pentru propagarea acestor idei fundamentaliste.

De aceea ii rog pe prietenii, sau neprietenii mei, aflati in pozitii de conducere si de influenta in spatiul evanghelic romanesc, sa nu permita ca aceasta comunitate sa fie tirita din nou intr-o aventura periculoasa, care nu va face decit sa adinceasca si mai mult marginalizarea acestei comunitati in societatea romaneasca.

NOTA: Daca doriti sa aflati mai multe despre felul in care organizatia oculta denumita The Family/The Fellowship incearca sa influenteze politica lumii in directia instaurarii unei societati autocratice, va ivit sa face pripriile voastre cerceari in legatura cu aceasta. Ii inregistrarea de mai jos puteti gasi un punct de plecare.