Peace Cathedral in Tbilisi Hosts a Vigil for Peace and Reconciliation between Armenia and Azerbaijan

Inter-faith vigil for peace at Baptist Peace Cathedral in Tbilisi, Georgia

On the 18th day since the beginning of the war between Armenia and Azerbaijan, Peace Cathedral hosted an interfaith vigil for peace in the Caucasus. Along with clergy from various confessions, the vigil was attended by Azerbaijani and Armenian clergy and their faithful.

Scripture readings were read out from the Gospel and the Quran. Similarly, prayers for peace were offered in the Georgian, Armenian, Yezidi and Arabic languages. The service was led by Malkhaz Songulashvili, the Metropolitan Bishop of Tbilisi, being assisted by Sheikh Mirtag Asadov and Father Narek Kushian, representing Azerbaijani and Armenian communities.

Armenian and Azeri clergy thanked Peace Cathedral for its peaceful initiative. The event was marked by the spirit of peace and reconciliation. The Armenian and Azeri clergy exchanged words of hope for a peaceful future.

At the end of the vigil, after having consultation among Georgian, Armenian, Azerbaijani, Yezidi and Georgian clergy, the following statement was made:

„We, the Yezidi, Muslim and Christian clergy gathered at the Peace Cathedral agreed to commit ourselves to observe vigils for peace and reconciliation between Armenia and Azerbaijan every week until the war is over. The vigil will be held at Peace Cathedral every Saturday at 19:00.

At the same time, we call all churches, synagogues, mosques, temples to offer prayers for peace and reconciliation between Armenia and Azerbaijan every Saturday at 19:00 (Tbilisi time) until the war is over. The faithful and clergy should feel free to offer their prayers either publicly or privately upon their convenience. Peace and reconciliation shall not have any other alternatives.“

„I did not expect neither such an attendance nor such sincerity from today’s vigil. I think the participation of the Yezidi Akhtiar of Georgia, Dimitri Pirbari, has also balanced the service and added entirely different dimensions to it,“ said Bishop Rusudan Gotziridze after the vigil.

Bishop Ilia Osephashvili of East Georgia was also pleased with the vigil:

„It was a very moving event.’ He wrote, „Perhaps it was crucial to hold the vigil… When Azerbaijanis came and there was no sign of Armenians, I got bed feelings, but I was mistaken. Armenian clergy came to Peace Cathedral along with a group of young people.

Nano Saralishvili, a young student of Ilia State University, who was supposed to act as a designated photographer for the vigil was moved by the service. „The service was immensely emotional. It was very simple and plain. Because of this, it was very natural. I was intending to take pictures, but I had such a feeling that I would somehow distort the sense of sacred, therefore I took only two photos at the end of the service,“ She maintained.
„Even though all of us had come with certain position over the war [in the Caucasus] the encounter in the Cathedral, because of sincere nature of the meeting, took the participants beyond the domain of territorial claims and desire for ownership. It reminded all of us that we are human beings, we are living creatures, who suffer pain, who are scared, who are hoping, who are believing and what’s more: we all want to see the war end.“ Wrote Giga Beriashvili, a Student at Ilia State University and a translator. In his view „This is what happened today … today we took one big step forward in our own humanity.“ Mattew Saralishvili, another Student from Ilia State University and a young writer would not hide his excitement over the service: „It was indeed an honest and warm meeting. ‘I am delighted to have friends like you with whom we can pray together (Georgians, Armenians, Azerbaijanis),’ said Father Narek Kushian looking at Bishop Malkhaz and Sheikh Mirtag. It seems there is no other place where these people can pray together for peace. I was very moved to hear these words. I would like to believe that it will be possible to pray together not only at the Peace Cathedral but everywhere in this region.“

Brian Morgan – Surprised by the Power of the Poem – A Tribute to Traian Dorz

Vasile Suciu, Traian Dorz, Ioan Pop, Ionatan Ille

In 2023 we will celebrate one hundred years from the birth of the Lord’s Army, a pietistic renewal movement within the Romanian Orthodox Church. It is in view of this anniversary that I publish this text written by Brian Morgan, Pastor of Peninsula Bible Church in Cupertino, CA, who knew personally Traian Dorz, one of the leaders of the movement. [Warning: this is a long article.]

August 13, 2013

Surprised by the Power of the Poem

How one touch from a Romanian poet transformed a church in California

Besieged by poetry

          Like most of my discoveries in life, the gift of poetry in a word-soaked world landed upon me much later than I would have preferred. But as is often the case, the wait only served to increase my capacity for joy. I studied economics at Stanford University with the intention of going into business but, through the ministry of Peninsula Bible Church, I changed course and became a pastor. Shortly after Emily and I were married in 1972, we lost our firstborn son (David Jonathan – nine days after birth) due to a rare enzyme deficiency. The following year our daughter Jessica endured the same fate. Nothing prepared me for how to process my grief until 1988, when poetry found me. Of the many paths of discovery, mine was not unlike that of Chilean poet Pablo Neruda:

Ajunsesem la acea vârstă … poezia a sosit În căutarea mea … nu știu, nu știu de unde a venit, din iarnă sau de la un râu nu știu cum sau când nu, nu erau glasuri, nu erau nici cuvinte sau tăcere, ci am fost luat de pe stradă pe neașteptate de lângă ceilalți, din ramurile nopții, printre focuri violente, sau întorcându-mă singur, eram acolo, fără chip, și m-a atins.And it was at that age… Poetry arrived in search of me. I don’t know, I don’t know where it came from, from winter or a river. I don’t know how or when, no, they were not voices, they were not words, nor silence, but from a street I was summoned, from the branches of night, abruptly from the others, among violent fires or returning alone, there I was without a face and it touched me.[1]

I was that age, thirty-seven, when poetry arrived. On the outskirts of hell a poet had shaped the soul of his nation to sing. The place was România and the year 1988, a little more than a year before the brutal, 20-year regime of Nicolae Ceausescu would come to an end with his execution on December 25, 1989. The poet was Traian Dorz, born exactly seventy years earlier on December 25, 1914, a man of profound and abiding faith who watched in horror as his beloved country was ravaged, raped and left to grope alone in the darkness, her dignity stolen, her faith mercilessly stomped out. Working in this wasteland, God gave Dorz a voice powerful enough to pierce the oppressive darkness of Communist Romania and energize his silent, suffering countrymen. So powerful were his poems that the Securitate brutally confiscated every page of them, piled them in an oxcart and burned them before his eyes. Then, they imprisoned the poet. But they could not silence his voice.

             Over the next seventeen years of imprisonment, house arrest and brutal torture Dorz worked with relentless energy. Equipped with only his memory, a glass shard for a pallet, lime and spittle as his paint, and a matchstick for a brush, he resurrected his poems from the ash heap––some 4500 poems.

             Just as in King David’s story, this poet “would have the last word, not to mention the silence after.”[2] Ceausescu, the dictator, and Traian Dorz both died in 1989. Ceausescu has no lasting legacy from his fleeting, vulgar shadow, but today, thousands of Romanians sing Dorz’s immortal songs as the sacred expression of their faith. Hearing them for the first time, I felt that I was transported to another place and time where one touches the face of the Holy. In every resonant syllable of a language I could not yet understand I “felt a grim energy verging on elation.”[3]

Those songs inside the window,
songs that magnify the light,
those songs inside the window,
haunt my soul this very night.

Embraced by the poet

And then I met the man. It was a warm summer evening in Cluj. I just had returned from a secret meeting, full of song and Spirit and entered my host’s home. As I opened the door to my room, I saw him standing there––Traian Dorz, seventy-three years of age. He was a man of small stature, but he possessed a powerful presence––a peasant yet a king. Here was a man who endured more suffering and swallowed more evil than I could comprehend. Seeing him, I felt conflicting emotions warring within me. Repelled by my own sense of unworthiness, I felt like dust on the scale, and at the same time, drawn by a holy love. I showed him a photo I had taken of the Roman pavement stone in Israel where Pilate presented the scourged Jesus to the crowds, saying, “Behold the man” (in Latin ecce homo). He took it and held it with unspeakable tenderness and wept. Then he took me into his arms, looked deep into my eyes and said, You teach about the cross….we live under the cross.” Then in an act of extreme tenderness, he gently pressed his cheek to mine and prayed for me. I needed no translation. Like the apostle Paul, he was praying that I might “have strength to comprehend with all the saints what is the breadth and length and height and depth of the love Christ, and to know this love that surpasses knowledge” (Eph 3:17-19), a love that hehad come to know in suffering living under the cross. The words rolled off his tongue in dream-like cadences. The soft timbre and pulsating rhythms of his voice seized me and tore my heart like water.

That one touch was all I would ever experience from the poet. But it was all I needed. “Suddenly I saw the heavens unfastened and open…my heart broke loose with the wind.”[4] I woke up in the middle of night weeping and asked God to give me something of the spirit of this man. Returning home on the train, I had a strange sensation that I had been a secret witness of one of the most precious spiritual creations on the planet. This poet was the Solzhenitsyn of România. Buried deep within my sleeping bag was one of his forbidden hymnals of a thousand songs. I smuggled it out with a promise that we would try to publish it and smuggle more copies back into the country.

The Romanian poet in California

             Coming home, I came to treasure the poem and to recognize its unique power to unlock grief in the soul in a way that doesn’t deny or obliterate it, but rather transcends it by naming and embracing our grief in the presence of God and his people. Besides the Psalms, David’s lament over Jonathan (2 Sam 1:17-27) became a signature text that revealed some of the mystery as to why the poem was such an effective tool to process and transcend grief for the ancients. Like David, I learned to write my own laments, articulating the grief over the death of my first two children, and shared them with the congregation. Then I encouraged others in the congregation to write their own poems/psalms of lament and praise and offer them publicly as acts of worship. Our experiences, rather than being a litany of morbid dirges, became unforgettable moments uniting us in sacred love. Fragmented people who had been living broken lives, disassociated from their pain and trying desperately to live victorious Christian lives began instead to deal with grief head on, to heal, to participate honestly in the large community of faith, and walk with God in deeper intimacy.

On the Wings of the Poem

             For the decades that followed I traveled with teams on the wings of the poem and have never been disappointed as the poem led us to the deepest wells, where “love gushed forth filling every crack” (T. S. Eliot). Over the next twenty-five years we made over a dozen trips into Romania, walking alongside our Romanian friends as they also used David’s psalms and Dorz’ poems to recover their own voices from the ashes of lives that had been horribly crushed and disfigured beneath Ceausescu’s vicious lash.

             Experiencing the power of the poem changed my orientation as a pastor. I have always been passionate about teaching the Hebrew Scriptures in all their beauty. But it never occurred to me that teaching was only first step in making disciples. If God’s chosen way of communicating to humankind was “story” and “poem,” then my job is to equip people to become storytellers and poets. Now my greatest delight is to give God’s people the tools in the art of Biblical narrative and poetry to acquire their own voice. The crowning moment comes when I step off the stage and listen to a symphony of voices, set free to be honest and true, engaging the living God. It is a gift that, as the poet prayed, has enlarged my heart to begin to comprehend the length, breadth, and height of the love of Christ.

             The divine humor in all of this is that I work in a church whose male population is dominated by software engineers, who have little use for poetry. About half our congregation originates from cultures where articulating emotions is not only discouraged, it is unthinkable. Yet, in this hostile, rocky soil the poem planted itself and became strangely treasured.

What will you do, Romania?

             What will Romania do with their national treasure? Since the overthrow of Ceausescu on Christmas Day 1989, Romania has rejoiced in her freedom. But is Romania truly free? From my perspective the vast majority of Romanians define their “freedom” in terms of the illusive and deceitful American dream of independence and wealth. The best of the population is forsaking their homeland, fleeing to other countries that offer better wages and a “better” life. Last summer while on a retreat in Lake Tahoe, California, we ran into a group of young Romanians living on the north shore. They told us there were about 75 Romanians living there ages 20-30, who were making good money and had no intention of going home. We invited two of them for dinner and told them the American dream they were seeking is nothing compared to our life experiences in Romania– of being embraced by the poet, of hearing a heavenly oboe, of adopting children, of encountering angels in a cornfield, of being swallowed by a love so wonderful we can’t stop crying.

             I met Traian Dorz in 1988 in Cluj and now, after 25 years, I feel very privileged to be here again at a symposium that honors the poet and his poetry. In closing I would like to encourage you to do all that you can to make his literary works known around the world. My friend John Felstiner took seventeen years to translate the poetry of Paul Celan. When John completed the last draft of Paul Celan: Poet, Survivor, Jew, his wife Mary read it and left a note on his desk that took his breath away – “Now I know what you were put on earth as a Jew for.” Not knowing German, I have been enriched beyond measure by the meticulous care Felstiner gave to his translations and nationally acclaimed biography.

             Like the Canaanite woman in Mark’s gospel (Mark 7:26-30), I came to Romania as a foreigner distraught over the death of my son and my daughter. Not knowing Romanian, I had no capacity to feed my thirsty soul on the poet’s feast. But by God’s grace I was given a crumb. With just one touch of the poet I was able to name my grief, transcend my sorrow, and just as the poet prayed, I was swallowed by the love of Christ. And in the process of losing two children, I gained a nation of children, whom I love as my own.

Just think O blessed Romania, what would happen if you translated Dorz’s poems and gave your National Treasure to the nations? I tell you “the coastlands eagerly wait for his law” (Isa 42:4). For as Traian Dorz said, “Man cannot live without poetry.”

 You may download from the link below the entire text:

[1] Ilan Staven ed., The Poetry of Pablo Neruda (New York: Farrar, Straus and Giroux, 2003), 659.

[2] John Felstiner’s description of the figure Shulammite in Paul Celan’s poemDeathfuguein Paul Celan, Poet, Survivor, Jew (New Haven: Yale University Press, 1995), 41.

[3] Felstiner’s description of “becoming conversant” with the poetry of Paul Celan. Paul Celan, Poet, Survivor, Jew, xix.

[4] Ilan Staven ed., The Poetry of Pablo Neruda, 660.

Apariție carte

In sfirsit a aparut la Editura Eikon comentariul teologului protestant Danut Jemna la Crezul niceo-constantinopolitan.


Astăzi a ieșit de la tipar cartea pe tema simbolului credinței creștine. Încerc să vă ademenesc cu două paragrafe din textul lucrării.

View original post 382 more words

Femeie și bărbat

Teologul protestant Danut Jemna incearca in acest text o abordare teologica a dinamicii de gen. Un text consistent, care merita luat in serios.


În istoria umanității, în toate domeniile vieții unei societăți, se poate remarca o constantă prezență a unei tensiuni cu privire la distincția de gen. Această tensiune a fost mereu întreținută ideologic și practic prin diverse mecanisme și a condus permanent la o gamă largă de probleme pe care apoi organizarea societății a încercat să le rezolve. Cu privire la sursa acestei încordări se pronunță specialiștii din toate domeniile cunoașterii și încearcă să îi identifice explicațiile în textele fondatoare ale culturilor și civilizațiilor antice. În asemenea texte, fie religioase, fie filosofice sau politice, interferează idei și concepții despre natura realității, despre Dumnezeu și despre natura omului. Distincția femeie-bărbat primește diverse semnificații în funcție de aceste concepții, iar realitatea tensiunii dintre masculin și feminin admite, în cele mai multe cazuri, conotații negative, fiind asociată cu evenimente primordiale hotărâtoare așa cum ar fi apariția răului sau căderea omului în păcat.

View original post 3,262 more words

Trup și suflet

Asa cum anticipam, teologul protestant Danut Jemna isi continua demersul antropologic, abordind de aceasta data chestiunea controversata a dualismului suflet-trup.
Avem aici un exemplu exceptional pentru felul in care se poate face teologie astazi, cu inradacinare in datele revelatiei, in patristica si in contributiile stiintei moderne.
Va urma. Tineti aproape.


Probabil că cei mai mulți dintre creștini consideră că distincția dintre trup și suflet este una foarte clară. Cultural vorbind, creștem cu această delimitare, ne pare a fi una foarte normală, la îndemâna oricui de descifrat și ușor de gestionat. În plus, pare încetățenită ideea existenței unui conflict sau a unei tensiuni între cele două așa-zise componente ale omului. Această posibilă problemă a fost întreținută ideatic și instrumentată practic în diverse forme de-a lungul culturii și civilizației umane. Nu în ultimul rând, atât cultural, cât și religios, acceptăm relativ ușor ideea unei ierarhii între trup și suflet, a unei priorități acordate sufletului și activităților considerate spirituale în raport cu dinamica trupului și preocupările pentru alimentarea cerințelor acestuia. Din păcate, spiritualitatea creștină este profund marcată de această tensiune și este puternic orientată pe efortul de a o gestiona cu ajutorul doctrinelor și practicilor.

View original post 2,219 more words

Daniel Oprean – Theology of Participation: A Conversation of Traditions

Daniel Oprean – Theology of Particiation: A Conversation of Traditions

I just found out one year later (I have no idea how I missed the annoucement) that Langham Monographs has published the PhD of my friend Daniel Oprean, for which I was one of the supervisors, as it also deals with the theology of Dumitru Staniloae. Another excellent example of dialogical ecumenical theology. Well done, Daniel!

Here is the presentation of the volume as it appears on Amazon:

Baptists in Romania have developed a practice of suspicion when it comes to religious dialogue, especially with the Romanian Orthodox tradition, due to a history that is characterized by oppression. In this detailed study Dr Daniel Oprean paves the way for positive dialogue between the two traditions, highlighting that much can be gained and learned by acknowledging similarities and differences in key aspects of theology.

Dr Oprean explores how existing theological resources can be used to enhance theological discourse between Baptist and Orthodox traditions in Romania through in-depth analysis of the thought of British Baptist theologian, Professor Paul Fiddes, and Romanian Orthodox theologian, Father Dumitru Stăniloae. Oprean in particular looks at their understanding of trinitarian and human participation through perichoresis, the Eucharist, Christian spirituality, and baptism and chrismation. Presented as a conversation between the two traditions this study is a model for how theological and religious dialogue can facilitate reconciliation, not just in the church but also in wider society.

Pentru o antropologie teologică creștină

Dupa inchierea seriei de meditatii legate de portretele lui Isus din Evanghelia dupa Ioan, Danut Jemna reia aici tema antropologiei crestine, care face obiecttul cercetarii sale postdoctorale in domeniul teologiei. Sunt sigur ca vor urma si alte texte legate de acest subiect.


În domeniul reflecției teologice, secolul al XXI-lea va fi unul al antropologiei. Iată câteva argumente în acest sens. Primul este legat de provocările pe care le aduce cunoașterea științifică și aplicațiile ei. Cu toții suntem de acord că rezultatele științei și tehnologiei au contribuit la o reală îmbunătățire a calității vieții, la eradicarea unor maladii mortale și creșterea speranței de viață, la o mai mare capacitate de valorificare a resurselor naturale și eficientizarea activității din toate domeniile societății. În același timp însă, toate aceste transformări au adus noi provocări cu privire la modul în care ne raportăm unii la alții și la disponibilitatea de a contribui la construirea societății viitoare.

View original post 1,129 more words

Ganduri despre ucenicie

NOTA: Duminică 27 septembrie a avut loc la Biserica IIris in Cluj lansarea cartii La umbra Celui Atotputernic. Volum omagial Beniamin Fărăgau, editată de Radu Gheorghiță și Emil Bartos și publicată de Editura Risoprint. Înregistrarea lansării poate fi urmărită curând AICI.

Redau mai jos prima parte a textului meu inclus în acest volum, pp 29-45. Atașez în final întreg textul meu în format PDF, pentru cei interesați.

Gânduri despre ucenicie

Deși inițiam plănuiam să scriu pentru acest Festschrift ceva legat de hermeneutica ortodoxă, am realizat că probabil această temă s-ar fi aflat în contrast mult prea mare cu hermeneutica implicită utilizată de prietenul meu Benianim Fărăgău (a propos, un subiect care așteaptă încă să fie abordat în mod temeinic de către cei care se vor apleca asupra operei lui), așa încât am decis să scriu pe o temă care mai degrabă ne unește, chiar dacă și în această chestiune abordările noastre sunt destul de diferite. Dar sper că, în definitiv, nu este nimic rău în asta.

Tema uceniciei, ca de viață și ca metodă de formare spirituală, am descoperit-o, și unul și altul, prin contactele noastre cu Navigatorii. Ea continuă să fie pentru fiecare dintre noi o valoare centrală a vieții, chiar dacă acum avem amândoi, în diverse puncte, destule critici la adresa abordării Scripturii și a filosofiei slujirii promovate de aceștia.

(Notă: Dintr-o eroare, ultima frază a acestui pragraf este redată astfel:

Ea continuă să fie pentru fiecare dintre noi o valoare centrală a vieții, chiar dacă, în momentul acesta, amândoi suntem criticați din toate părțile atât în ceea ce privește modul de abordare a Scripturii, cât și în privința fiosofiei slujirii promovată de cei care ne-au format.)

Textul de mai jos a apărut fragmentar și într-o formă preliminară în diverse publicații, dar este pentru prima dată când încerc să la adun laolaltă într-un tot unitar. Sper că voi reuși, onorând în felul acesta, modest, eforturile lui Beni Fărăgău de a da un nou sens uceniciei creștine, prin intermediul metodei sale predilecte – studiul Bibliei pe cărți.

Rolul autorităţii în ucenicie

Trebuie să începem această discuţie, cu Marea Însărcinare, sau, altfel spus, cu mandatul uceniciei pe care l-a lăsat Mântuitorul Cristos apostolilor săi, aşa cum îl găsim formulat în Matei 28:18-20. Aş vrea să subliniez câteva lucruri din acest text, care să se constituie într-o bază exegetică pentru înţelegerea uceniciei creştine.

Principiul autorităţii

Textul începe cu sublinierea autorităţii lui Cristos: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ“. Cuvântul grecesc folosit acolo este exousia, care înseamnă putere, în sensul de autoritate. În greceşte mai există un sinonim al acestui cuvânt, dunamis, care se poate traduce prin putere, dar de această dată în sensul de forţă. În textul la care ne-am referit mai sus, Cristos spune de fapt: „Mi-a fost dată toată autoritatea, în cer şi pe pământ, şi de aceea vă trimit cu acest mandat“.

Nu este la voia întâmplării faptul că mandatul uceniciei începe cu conceptul de autoritate în general, mai precis cu afirmarea autorităţii lui Cristos. Acest lucru este important pentru că de fapt fără aşezarea sub autoritate nu există ucenicie. Eu sunt convins că nimeni nu poate creşte spiritual dacă nu se supune autorităţii, în sensul cel mai concret al acestui cuvânt. Mai exact, nimeni nu se poate maturiza sub raport spiritual dacă nu are ca autoritate spirituală o persoană căreia să i se supună. Thomas a Kempis spunea, cu multe secole în urmă, că „nimeni nu poate porunci cu autoritate dacă nu a învăţat a asculta cu supunere.“

Mentor şi ucenic

Viaţa creştină este o viaţă de ascultare faţă de Dumnezeu, o viaţă de imitatio Christi. Cristos, care a trăit el însuşi o viaţă de ascultare, ne spune: „Eu nu am nimic care să vină de la Mine; ceea ce vă spun vine de la Tatăl.“ Fiul nu face lucrurile singur. El trăieşte în dependenţă de Tatăl. Ne putem uita de asemenea la apostolul Pavel, care ne spune să fim imitatori ai lui, pentru că el însuşi este un imitator (gr. mimetes) al lui Cristos. Cu alte cuvinte, dacă Cristos şi apostolii săi au trăit în dependenţă de Tatăl, trebuie ca şi noi să învăţăm a trăi în dependenţă de Dumnezeu.

Numai că în acest punct este foarte uşor să alunecăm, pretinzând că trăim sub autoritatea lui Dumnezeu, şi de fapt să ne înşelăm singuri. De aceea este necesar ca această autoritate să se manifeste în forme concrete: în supunerea faţă de o persoană care are o autoritate delegată de Dumnezeu. Această persoană cu mai multă experienţă, cu mai multă profunzime şi înţelepciune spirituală, poate fi numită în mod generic mentor sau făcător de ucenici. Mentorul este omul care are o experienţă de viaţă, o lucrare proprie şi o viziune, fiind capabil a oferi asistenţă în zidirea vieţii creştine a altora, pornind de la situaţia concretă a persoanei respective.

Responsabilităţile mentorului

Fiecare dintre cele două elemente ale procesului de ucenicie, mentorul şi ucenicul, au responsabilităţi specifice. Mai întâi de toate, mentorul trebuie să aibă o lucrare proprie. Prin această afirmaţie vreau să subliniez faptul că ucenicia nu este o lucrare în sine. Ea este un anume mod de a face slujire creştină. Cristos nu a venit să facă ucenici, ci să predice Evanghelia şi să o ducă până la marginile pământului, şi el i-a ucenicit pe apostoli în acest context. Altfel, în momentul în care nu ar fi fost cu ucenicii, El ar fi fost un fel de şomer. Ori Cristos a avut o lucrare proprie, pe care a făcut-o, şi la care i-a chemat și pe ucenicii săi.

De asemenea, mentorul trebuie să fie disponibil, să-şi facă timp pentru formarea spirituală a ucenicului. Aceasta presupune un anume grad de vulnerabilitate, fără de care ucenicia ar rămâne un exerciţiu steril şi abstract. Disponibilitatea este parte a prețului pe care trebuie să-l plătească făcătorul de ucenici. Mai târziu în cursul acestei discuţii vom încerca să ne aplecăm mai mult asupra problemei complexe a contextului uceniciei.

În al treilea rând, mentorul trebuie să vădească discernământ, să aibă ochi pentru cei care doresc să crească. Aceasta înseamnă că iniţiativa în realizarea unei relaţii de ucenicie nu trebuie să vină întotdeauna de la ucenic. Mentorul are datoria nu numai de a răspunde la căutările celor doritori să crească în înţelepciune, ci şi de a iniţia el însuşi o asemenea relaţie, atunci când un potenţial ucenic este mai sfios. În plus, el trebuie să aibă capacitatea de a distinge între cei care doresc cu adevărat să fie ucenici şi cei care doar mimează o asemenea dorinţă.

Responsabilităţile ucenicului

Ucenicul trebuie şi el, la rândul lui, să vădească un interes sincer pentru formarea sa spirituală. Există multe semne care pot da de înţeles unui mentor că cineva doreşte cu adevărat să se aşeze sub autoritatea lui. Timpul însă este singurul care poate valida autenticitatea unei asemenea opţiuni.

Testul timpului ne conduce în mod logic la ideea că relaţia de ucenicie presupune plătirea unui preţ. Despre aceasta vorbeşte însuşi Mântuitorul, atunci când spune că ucenicul trebuie să fie gata a renunţa la însăşi viaţa sa. Dietrich Bonhoeffer a dedicat o întreagă carte acestei idei. Ea se referă în esenţă la tentaţia protestanţilor de a abuza de har, de a oferi oamenilor o Evanghelie prietenoasă (user friendly, cum se spune în limbaj informatic). şi să fie gata a se aşeza sub autoritatea mentorului său.

În sfârșit, fără a epuiza discuția cu aceste mențiuni, trebuie să adăugăm neapărat ideea asumării răspunderii. Maturitatea spirituală presupune capacitatea creștinului de a lua decizii proprii și de a da socoteală pentru ele. Semnul unei ucenicii de succes este capacitatea ucenicului de a sta pe picioarele proprii.


Din nou despre evanghelismul romanesc – raspuns domnului Dan Tomulet

NOTA: Acest text a fost publicat anterior pe platforma Convergente. In Convergente, textul este precedat de un rezumat sintetic, in mai multe puncte, al raspunsului meu. Cum acest rezumat, de altfel binevenit, nu-mi apartine, nu-l voi transcrie aici.


Recent, Dan Tomuleț, contributor constant al platformei Convergențe, a publicat în cadrul acesteia articolul „Neo-protestantismul românesc între derută și reformă”.

Deși nu mi-am făcut mari iluzii, cunoscând lipsa de reactivitate a mediului evanghelic la lucrurile cu care se confruntă, nu numai în ansamblul societății, ci și în interior, am sperat că cineva va ridica totuși mănușa aruncată metaforic de autor. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, o voi face eu. Mai ales că am încercat să incit la aceasta pe unul dintre prietenii mei care au mai scris pe această temă și am fost refuzat, el informându-mă că și-a încheiat deja conturile cu evanghelismul românesc.

O religie care nu implică credință este impotentă și impersonală. În egală măsură, o credință care nu se exprimă în forme religioase exterioare aperceptibile este pură subiectivitate.

Vreau să-mi exprim dintru început aprecierea pentru modul serios în care se apleacă autorul asupra problematicii abordate.

Sunt nevoit totuși să abordez și aici, așa cum am făcut-o în alte ocazii similare, chestiunea extrem de importantă a terminologiei, cu care domnul Tomuleț își începe argumentarea.

Discuțiile legate de „neo-protestant” vs. „evanghelic” nu datează nicidecum din „„ultima vreme”, cum consideră autorul, ci sunt prezente în spațiul evanghelic românesc de cel puțin trei decenii. Iar preferința pentru al doilea termen nu are nimic de-a face cu existența vreunui soi de orgoliu, și cu atât mai puțin a unuia „confesional”, evanghelicii nefiind o confesiune/denominație, ci cu o orientare teologică în care se includ și se recunosc persoane din mai toate confesiunile creștine, inclusiv cele istorice, pe lângă confesiunile care se definesc în ansamblul lor ca fiind evanghelice.

Domnul Tomuleț acordă un spațiu larg în analiza sa chestiunii emoționalismului care domină mediul evanghelic, și care, așa cum pe bună dreptate spune autorul, conduce, între altele, la marginalizarea intelectualilor și a academicilor în cadrul acestei comunități.

Nu voi relua aici argumentele pe care le-am formulat în favoarea opțiunii mele pentru termenul „evanghelic” în Introducerea la volumul Omul evanghelic, apărut acum aproape doi ani la Polirom și asupra cărora autorul articolului nu pare să se fi aplecat. A scrie despre evanghelismul românesc fără a lua în considerare acest volum mi se pare riscant pentru un academic serios. O spun fără niciun fel de orgolii auctoriale. Repet aici doar faptul, esențial din punct de vedere teologic, că termenul „neo-protestant”, promovat în secolul trecut, în scop polemic și depreciativ, mai întâi de apologeți ortodocși, și preluat de la aceștia de regimul comunist, îi include nu numai pe adventiști, care nu corespund decât foarte aproximativ celor patru general acceptate caracteristici evanghelice bebbingtoniene (biblicism, crucicentrism, conversionism și activism), ci și pe iehoviști și pe mormoni, care cu greu ar putea fi caracterizați drept creștini, conform datelor Crezului niceo-constantinopolitan. O asemenea gonflare de sensuri ar putea părea inocentă unor outsideri, dar ea este extrem de ofensatoare pentru orice evanghelic informat teologic.

La fel de inadecvată îmi pare ideea autorului cum că „a fi neo-protestant înseamnă a introduce o reformă în sânul Reformei”, ceea ce ar presupune, între altele, că Reforma (magisterială) ar fi elementul central de referință pentru evanghelici. Așa cum au dovedit însă cu prisosință evenimentele teologice de acum trei ani, legate de împlinirea a 500 de ani de la Reforma protestantă, evanghelicii români ignoră în mare măsură teologia Reformei, iar atunci când se referă la ea, o fac cu o teribilă imprecizie, dacă nu cu totală confuzie. Referințele lor majore vin mai degrabă din spațiul anacronic al fundamentalismului american, cu accentele lui pe liberalism biblic, izolaționism cultural și anti-intelectualism, între altele.

Deși, în principiu, rezonez cu critica autorului cu privire la accentul exagerat pe dimensiunea emoțională a trăirii creștine în evanghelism, la fel de toxică îmi pare a fi dominanța intelectualistă prezentă uneori mai ales în spațiul confesional baptist.

Distincția pe care o face autorul nostru între „religie” și „credință”, deși este una la modă, este greu de susținut conceptual, dincolo de nivelul preferințelor subiective. O religie care nu implică credință este impotentă și impersonală. În egală măsură, o credință care nu se exprimă în forme religioase exterioare aperceptibile este pură subiectivitate. Un alt exemplu de asemenea confuzie terminologică la modă este aceea de a fi „religios” vs. a fi „spiritual”. Deși pot înțelege opțiunea din urmă ca pe un refuz al religiei organizate, care s-a discreditat din diverse pricini în ochii căutătorilor de adevăr și spiritualitate, ea rămâne esențialmente o opțiune irațională și de puțin folos în orientarea cuiva pe căile Spiritului.

Domnul Tomuleț acordă un spațiu larg în analiza sa chestiunii emoționalismului care domină mediul evanghelic, și care, așa cum pe bună dreptate spune autorul, conduce, între altele, la marginalizarea intelectualilor și a academicilor în cadrul acestei comunități. Dar, dacă acest lucru se întâmplă și în lumea ortodoxă, în care ierarhia este, cel puțin teoretic, mult mai deschisă cultural, de ce să ne mirăm de așa ceva la evanghelici?

„Chitarismul” la care face referire autorul în acest context este o găselniță de limbaj colocvial în stilul inimitabil al lui Marius Cruceru. Mărturisesc că nu sunt mare fan al acestui stil, decât pe post de captatio, în discursuri adresate adolescenților. Apropo de asta, nu înțeleg prea bine alergia autorului la acest nobil instrument, chiar dacă felul în care este el folosit în închinarea evanghelică nu este neapărat „nobil”.

Apreciez, de asemenea, accentul pe care îl pune autorul asupra necesității ca evanghelicii să se aplece cu mai mare atenție asupra chestiunilor antropologice (după unii, tema teologică dominantă a acestui secol) sau a datelor științei, inclusiv în lumina învățăturii Sfinților Părinți.

Revenind la emoționalism, trebuie să subliniez faptul că prezența lui, alături de subiectivism, nu este de dată recentă, ci este unul dintre efectele influenței pietiste în spiritualitatea evanghelică (vezi, din nou, textul meu din Omul evanghelic, paginile 244-296). La aceasta s-a adăugat accentul emoționalist al Marilor Treziri (sec. 18 și 19) – o altă rădăcină teologică a evanghelismului, pe care însă nu am discutat-o în textul citat mai sus) și, mai cu seamă, accentul pe experiența preponderent emoțională în penticostalism și charismatism, acestea din urmă fiind vechi de cel puțin un secol, deci, nicidecum fenomene recente.

Deși, în principiu, rezonez cu critica autorului cu privire la accentul exagerat pe dimensiunea emoțională a trăirii creștine în evanghelism, la fel de toxică îmi pare a fi dominanța intelectualistă prezentă uneori mai ales în spațiul confesional baptist. Ținta noastră, cred eu, ar trebui să fie aceea a unui echilibru dinamic între cultivarea intelectului, implicarea emoției și angajarea voinței. Impresia mea este că autorul textului ar putea rezona cu o asemenea concluzie.

Sunt de acord în mare măsură și apreciez voința domnului Tomuleț de a valoriza rezistența comunităților evanghelice în perioada comunistă. Ca unul care a trăit el însuși această experiență timp de 35 de ani, nu pot fi decât recunoscător pentru această apreciere, în ciuda unei anume tendințe de idealizare a acestuia de către autorul nostru. La o analiză mai amănunțită, percepția este mult mai nuanțată și mai ambiguă, mai ales acum, când am putut examina și datele aflate în dosarele noastre de urmărire de la Securitate, realizând că dimensiunea eroică se amestecă adesea cu cea a trădării, uneori în cadrul aceleiași biografii.

Răspunsul la aceste dezechilibre nu poate fi decât unul de natură teologică, dar activarea unei asemenea soluții este greu de anticipat în contextul aridității și a lipsei de imaginație care caracterizează în prezent gândirea teologică evanghelică mai peste tot în lume.

Trebuie să subliniez, de asemenea, că prețuirea evanghelicilor pentru scrierile sfinte s-a manifestat nu doar în forma pozitivă a respectului pentru autoritatea Scripturii, ci și în acea, îndoielnică, a biblicismului literalist, de sorginte fundamentalistă. Din nefericire, aceasta din urmă pare să domine astăzi, mai ales când este asociată, în mod toxic, cu fenomenul analfabetismului biblic, cu deosebire în sânul tinerei generații evanghelice.

Apreciez, de asemenea, accentul pe care îl pune autorul asupra necesității ca evanghelicii să se aplece cu mai mare atenție asupra chestiunilor antropologice (după unii, tema teologică dominantă a acestui secol) sau a datelor științei, inclusiv în lumina învățăturii Sfinților Părinți. La acestea aș dori să adaug necesitatea de a lua în considerare impactul artelor și al culturii în general. Convingerea mea, exprimată în diverse contexte, este că Dumnezeu ne vorbește astăzi în chip profetic mai puțin prin teologi și clerici, și mai mult prin artiști și oameni de știință.

Acuzația de aderare a evanghelicilor la „isusologie” (un alt termen în stil adolescentin crucerian) este și ea, cred eu, legitimă. Absența unei triadologii articulate coerent sub raport teologic și o abordare mai degrabă fragmentară a diverselor doctrine în teologia evanghelică, in manieră tipic iluministă (să nu uităm că evanghelismul, ca și fundamentalismul, este un copil al modernității) a condus la dominanța cristomonismului – o înțelegere și o practică a credinței creștine în care rolul lui Cristos este supra accentuat, iar cel al Tatălui și uneori al Duhului este trecut cu vederea, chiar dacă nu negat. (Desigur, între penticostali și carismatici avem de-a face cu fenomenul paralel al pneumomonismului – în care rolul predominant al Fiului este înlocuit cu preponderența Duhului). Răspunsul la aceste dezechilibre nu poate fi decât unul de natură teologică, dar activarea unei asemenea soluții este greu de anticipat în contextul aridității și a lipsei de imaginație care caracterizează în prezent gândirea teologică evanghelică mai peste tot în lume.

În final, apreciez aducerea în discuție a spiritualității (numită de autor, în stil ortodox, „duhovnicie”). Mi-aș fi dorit să văd în text o analiză mai serioasă a spiritualității evanghelice, mai ales în lumina influenței pe are o are asupra acesteia dualismul neoplatonic, cu toate implicațiile sale catastrofale. Dar asta este, probabil, o temă pentru o altă discuție.

În final, mulțumesc domnului Tomuleț pentru că ne-a oferit șansa de a privi, încă odată, introspectiv și autocritic, asupra propriei noastre comunități. Să sperăm că aceasta ne va aduce și un oarecare folos duhovnicesc. Doamne-ajuta!

(Photo by Andrew Seaman on Unsplash)

Un serios semnal de alarma

In aceasta ultima saptamina dinaintea alegerilor locale din Romania suntem martorii unei campanii fara precedent a unor grupari fundamentaliste, inspirate si finantate de coreligionarii lor din diaspora romaneasca aflata in Statele Unite, pentru a influenta rezultatele alegerilor in directii inspirate de actualul trend al politicii trumpiste din peste ocean.

Regasim aici teme care au fost vinturate intens si in timpul referendumului homofob de acum citiva ani, camuflate, ca si atunci, sub retorica fatarnica a apararii ‘valorilor familiei traditionale’.

Ceea ce incearca aceste simple instrumente propagandistice, in spatele carora se afla, ca si in America, forte obscure de genul mafiei pretins crestine ‘The Family’ (‘The Fellowship’), este de a impune in contextul divers al societatii contemporane o interpretare literalista a Scripturii. O asemenea abordare este in completa contradictie nu doar cu fundamentele democratiei pluraliste, ci si cu spiritul Evangheliei lui Isus Cristos. Rezultatul aplicarii ei nu va fi altul decit acela al aducerii in realitate a unei noi autocratii de inspiratie crestinoida, ale carei semne le vedem deja manifestate in timpul presedintiei lui Trump.
Principala tinta a acestei campanii este USR Plus, coalitie privita drept principalul dusman al ideologiei homofobe promovate de aceste grupari.
Trag aici un semn de alarma si ii indemn pe prietenii mei evanghelici sa nu se lase manipulati de perfidia acestor mercenari ideologici si sa voteze in baza constiintei lor, calauzita de Duhul Sfint.

Mi se pare extrem de grav faptul ca persoane manipulate de aceste forte obscure se folosesc de organe media care ii reprezinta in mod oficial pe evanghelici, precum postul de radoi VOcea Evangheliei, pentru propagarea acestor idei fundamentaliste.

De aceea ii rog pe prietenii, sau neprietenii mei, aflati in pozitii de conducere si de influenta in spatiul evanghelic romanesc, sa nu permita ca aceasta comunitate sa fie tirita din nou intr-o aventura periculoasa, care nu va face decit sa adinceasca si mai mult marginalizarea acestei comunitati in societatea romaneasca.

NOTA: Daca doriti sa aflati mai multe despre felul in care organizatia oculta denumita The Family/The Fellowship incearca sa influenteze politica lumii in directia instaurarii unei societati autocratice, va ivit sa face pripriile voastre cerceari in legatura cu aceasta. Ii inregistrarea de mai jos puteti gasi un punct de plecare.

Danut Jemna – Cred pentru ca nu e absurd

In aceasta saptamina va aparea la Editura Eikon cartea lui Danut Jemna cu titlul Cred pentru ca nu e absurd, o meditatie contemporana la problemarica perena a Crezului crestin fundamental.
Cartea va putea fi comnadata curind pe situl editurii.

Din nou despre educație

Danut Jemna, din nou despre criza sistemului de educatie din Romania.


Peste 2,8 milioane de elevi vor începe şcoala luni. 90 de mii sunt din  Bihor | Oradea in direct

Telenovela din educație din aceste ultime săptămâni ne-a arătat, din nou, și cu mult realism, cum arată sistemul public de învățământ din România. Ca în fiecare an, presa și politicienii se grăbesc să facă evaluări și să emită sentințe sau soluții, însă tema este rapid abandonată pentru alte subiecte mai importante care apar la orizont. Așa cum ne-am obișnuit, scenariul se repetă în fiecare an cam în aceleași coordonate: politicienii aflați la conducere dau vina pe cei care au guvernat înaintea lor; părinții și copiii dau vina pe autoritățile statului; ziariștii critică pe toată lumea și abia așteaptă să mai prezinte o școală cu toaletă în curte sau pe cele nepregătite pentru a începe activitatea didactică. În contextul pandemiei, lucrurile au fost mai complicate, iar criticile s-au intensificat. În analizele și evaluările realizate de diverși actori care au apărut în mass-media se pot identifica câteva aspecte care arată cât de…

View original post 1,707 more words

Ksenija Magda – Blessing the Curse? A Biblical Approach for Restoring Relationships in the Church

Langham Global Library will publish at the end of September 2020 the book of Croatian Baptist theologian Ksenija Magda titled Blessing the Curse? A Biblical Approach for Restoring Relationships in the Church. The title will be available first in paperback and then in ebook form.

Here is a short presentation:

The message of the kingdom of God, as brought to us by Christ, is a message that overturns hierarchies, sets free the enslaved, and breaks the power of the curse upon humanity. Yet when it comes to women, the church has chosen all too often to live according to the structures of sin and death, offering them not the good news of Christ, but the curse of Genesis, as their inheritance.

In this powerful and challenging text, Ksenija Magda traces the impact of the curse – and the ever-present temptation to choose the world and its power over the servant-hearted humility of Christ – on our families, our church structures, our nations, and ultimately, our gospel witness. The question of how we view, treat, oppress or empower women is not, Magda reminds us, peripheral to the gospel but foundational. She warns that if men and women will not partner together in building the kingdom of God, they will find themselves partners in the work of upholding the world’s structures of power and oppression.

Will we choose to bless the curse or to redeem it? To live in the death that our foreparents chose in the garden, or accept the life and freedom held out to us by Christ? This is a question upon which human history and the hope of our restoration hangs.

About the Author
KSENIJA MAGDA is the out-going president of Baptist World Alliance Women and a member of the European Society of Women in Theological Research. She is Assistant Professor of Biblical Theology at the Centre for Protestant Theology, University of Zagreb, Croatia, and has her PhD in Pauline Theology from London School of Theology, UK. She also serves as Theological Editor of New Testament Letters for the forthcoming Central and Eastern European Bible Commentary (Langham Global Library).

David Gushee – Jesus According to American White Evangelicalism – Four Distorted Images

In his latest book, After Evangelicalism, Baptist ethicist David Gushee argues that one of the sources of post0evangelicalism is the discontentment people feel with the distorted images of Jesus promoted by white evangelicals in America.
Gushee presents four such distorted portraits of Jesus, of which, he argues, only the first one could be defended, partially at least, from within the New Testament framework. Here they are:

  1. Jesus the Crucified Saviour
    This is the image of the Saviour, who died for the sins of humanity in order to reconcile it with God, as rooted primarily in the Pauline epistles.
    Gushee argues that this is a sort of ‘personal salvation’ Jesus, which still misses a lot of everything else that the incarnations of Jesus was meant to accomplish.
  2. Hallmark-Christmas-Movie Jesus
    This is the juicy nice image of eJesus promoted in many emotionalist evangelical churches. Gushee says: ‘This is the Jesus whom we ask to “hold me,” one who is there “when I am weak and he is strong,” and “when I am down he lifts me up.” This Jesus is the best (platonic) boyfriend or bro-friend I could possibly have, the one who is there for me all the time, my comfort and encourager.’ And he adds ironically: ‘He also runs a really nice Christmas-related operation, so that’s a plus.’
  3. Jesus Who Wants You to Succeed
    This is the made up image of the ‘corporate Jesus’ that dominates the pragmatic business and success oriented world of white American evangelicalism. It promotes the false ‘prosperity gospel’ in whether softer or hardcore versions.
  4. Vacant Jesus Fillable with Any Content We Want
    This is the culmination of this process of distorsion of the image of Christ. Gushee describes it in this manner: ‘This Jesus, having been distanced so profoundly from his Jewish roots, his account of himself, and any New Testament depictions, is a mere shell, symbol, or totem. This is a Jesus always available to be filled with whatever content we might like to drop in there.’ This image, says Gushee is not only useless, but harmful. ‘He can be the Jesus of my tribe, my class, my race, my party, my all-important self, providing ultimate religious justification for every passion I might feel like giving myself to.’
    So, it’s time for a reckon. Is any of these your Jesus? I hope not. At least not fully.

Blog și cărți. După doi ani de (pseudo) blog

Danut Jemna face aici o scurta evaluare a doi ani de activitate pe situl personal, insotit de o mica motiva promotionala pentru ultima lui carte publicata>
De asemenea anunta aparitia, chiar in aceasta luna, a unei noi carti, legata de Crezul crestin fundamental.


S-au încheiat doi ani de activitate pe această platformă. Nu încerc să fac neapărat o evaluare analitică. Mă gândesc dacă a fost îndeplinit scopul acestui exercițiu anunțat de la început și dacă prin acest mod de exersare a unei discipline am reușit să ofer ceva conform cu așteptările cititorului care a accesat această pagină. O analiză a activității este totuși necesară mai ales cu privire la ceea ce voi face în anul ce va urma. Este clar că nu sunt un blogger și că nu voi intra în această poveste prea curând. Am prezentat texte pe care nu le-ați putut comenta și nu am avut un dialog direct pe marginea lor. Voi continua în aceeași manieră și anul viitor. Cei care doriți să urmăriți ceea ce scriu primiți mai jos și câteva dintre detaliile unui demers care s-a concretizat tot mai mult.

View original post 957 more words

Isaiah Ritzmann – A Post-Evangelical Typology – Summary

In an appendix at the end of his latest book After Evangelicalism. The Path to a New Christianity (2020), David P. Gushee shares a post-evangelical typology formulated by Isaiah Ritzmann.

Staring from the observation that there is a variety of people who share an evangelical background, came to feel, for various reasons, uncomfortable in that ecclesial community, Ritzmann formulated a very helpful typology that could help us navigate these troubled waters. The author identified three distinct categories, each including three particular types.

If you are one of those who share this experience, as I am, for sure, this ‘map’ could help you identify your ‘type’ and where you are in the process. In my esspecience, such clarification is always helpful.

1. Still-Vangelicals

This category includes people who are ‘theologically, spiritually, and culturally 70 to 80 percent still evangelical’. The three types included here are:

1.1 The in-denial type – These people are in denial about their relationship to evangelicalism once they get to the 70–80 percent shared identity. Two forms of denial are identified here:

a. ‘those who say they are no longer evangelical’, but in reality still share most of what they are as Christians to evangelicalism; and

b. those who ‘are still evangelical but aren’t fully honest, to themselves or others’ as to the fact that ‘they’ve shifted sufficiently to be in another category’.

1.2 The Anabaptist/Reformed/Methodist type – These people became aware of ‘some of the flaws of evangelicalism’ and, in reaction to that retreat into the identity of a particular Protestant ecclesial tradition, be that their traditional one or a newly acquired one. Ritzmann argues thatthese people may be ‘overly optimistic or naive about modernist/liberal expressions of their tradition’.

1.3 The irresistibly hungover type – This group includes ‘often young evangelical millennials’ who were influenced by the theology of NT Wright or ‘the progressive social ethics of people like Shane Claiborne’. Theologically, they are mostly evangelical, but they tend to be progressive socially.

2. Still Christians

This category includes Christians but have ‘moved so far away from evangelicalism—theologically, spiritually, and culturally—that they are no longer evangelicals’ either either in their own perception of themselves or in the perceptions of others. The three types in thic category include:

2.1 The high-church type – This includes people who have joined ‘Roman Catholicism, Eastern Orthodoxy, or some form of high-church Anglicanism’. In Ritzmann’s words, these people are ‘attracted by the orthodoxy without anti-intellectualism and the deep spirituality without kitschy emotionalism’.

Note: I would say, this is my own type. Which is yours, if your are yourself a post-evangelical?

2.2 The liberal Protestant type – This includes Christians who have joined a mainline Protestant group. ‘They have become broadly tolerant theologically—both of their own beliefs and of the beliefs of other Christians’. People in this group might themselves ‘hold traditional Christian beliefs on some subjects’, but do not have a problem with ‘members or leaders of their community who have a low Christology or even border on agnosticism or atheism’.

2.3 The exiles – While they are still Christian, these people are ‘substantially no longer evangelical’. Yet, ‘for ethical and theological reasons rooted in their evangelicalism do not feel they can either be high church or liberal Protestant with integrity’. People of this type ‘likely feel stuck and confused’. Not a happy tribe.

3. Still People

This category includes people who have been so much burned out by evangelicalism that they ‘have left Christianity entirely’, while holding ‘a range of thoughts and feelings toward both Christianity and evangelicalism’. Ritzmann identifies three different types in this category:

3.1 The ‘Jesus-rocks’ type – This refers to people who ‘have joined another faith or have become self-identifying agnostics or atheists’. Yet, they continue to manifest respect and appreciation for Jesus and view him as ‘someone who inspires them and had a good message for the world’.

3.2 The no-looking-back type – People in this type ‘have joined another faith or have become self-identifying agnostics or atheists. They aren’t looking back and don’t much consider their evangelical or Christian background’.

3.3 The traumatized type – This type includes people have various religious affiliations; some may even still go to church. What they have in common is that ‘their experience within evangelicalism has traumatized them’.

Iasiah Ritzmann holds a master’s degree in theological studies from the University of Waterloo in Ontario, Canada. He works for a nonprofit in Kitchener, Ontario, where he facilitates community education initiatives. Inspired by the Catholic Worker Movement, he is passionate about the intersections of Christian faith, personal hospitality, intentional community, and economic and ecological justice.

Fania E. Davis on African Justice Making

African justice making, rather than an occasion to inflict punishment, is an opportunity to teach, learn, reemphasize social values, and reaffirm the bonds of our inherent inter-relatedness. It is also an opportunity to identify and redress problematic social conditions that may have given rise to interpersonal harm.
In African indigenous justice, vindication of the person harmed is prioritized. The person responsible, and often their family, is obligated to offer apology, recompense, and reparation to the harmed person and community. A wrong can be made right by subsequent actions of the responsible person and other community members. Community is central. The concept of family in Africa embraces the nuclear family and the extended family as well as people who do not share blood or marriage relationships. Also, the African family extends beyond the living to include the realm of the ancestors.
Indeed, in the African worldview, when something happens to one, whether blessing or burden, it happens to all. A newborn baby is good fortune for family and also the entire village. Marriage unites two clans, not just two individuals. The deeply communal ethos among African and other indigenous traditions also holds true when wrongdoing occurs. If an individual steals from or kills another, they damage the relationship between their respective lineages or villages. In the wake of harm, making it right is not solely the responsibility of the individuals directly involved; it also the responsibility of communities. The focus is on repairing and rebuilding relationships with the intent of bringing social harmony. African indigenous justice seeks to strengthen relationships by fashioning win-win outcomes.
In keeping with the worldview and principles of African and other indigenous justice systems, restorative justice invites a paradigm shift in the way we think about and do justice—from a justice that harms to a justice that heals. Our prevailing adversarial system [of justice] . . . harms people who harm people, presumably to show that harming people is wrong. This sets into motion endless cycles of harm. Restorative justice seeks to interrupt these cycles by repairing the damage done to relationships in the wake of a crime or other wrongdoing, and do so in a way that is consonant with indigenous wisdom—Africa’s and that of other traditions. Justice is a healing ground, not a battleground.

– Fania E. Davis, The Little Book of Race and Restorative Justice: Black Lives, Healing, and US Social Transformation (Good Books: 2019), 14, 23-25, as quoted in fr. Richard Rohr’s reflection in 9 Sept 2020.

Augustine: Son of Her Tears – A Few Reflections

Yesterday I was finally able to watch the last film about Augustine, directed by Samir Seif, and produced originally in Arabic.

My friends know that I am not a fan of Augustine, as a person and as a theologian, even if I admire his genius and certain of his contributions as a Father of the Church.

My main theological reservation has to do with his psychologising views on the Trinity. Also, in a typically Western fashion, he roots divine unity in a common ousia, rather than in the person of the Father, as fons divinitatis.

However, and more importantly, I view Augustine as the father of Church misogyny. His disdain of women, a pathological reaction to his life of debauchery before his conversion to Christianity, together with his (and others of his contemporaries) Neoplatonist disdain of the body and physicality, paved the way for the marginalisation of women in the cultus and the demonisation of sexuality which still dominates the mindset of most Christians until today.

Yet, Augustine was one of the greatest minds in the history of the church and nobody in their right mind should ignore him or underestimate his influence, for better or for worse.

I am not a specialist in cinematography, so my considerations here are those of a mere spectator, with an interest in the subject matter.

The fact that the movie is set in North African context and played by Arab actors is a plus, giving more authenticity to the story and to its contextualisation. This, however, has a downside, it seems to me. The life of Augustine before his conversion is highly ‘sanitised’ and reflects very little the scandalous sexual immorality in which the young Augustine lived his life before conversion.

One the other side, the ambiguity of Augustine’s relationship to power is illustrated quite well in the movie. His daylight dream of being received in triumph in Tagaste, after his initial failure in the school of rhetoric is emblematic in this sense. As is his cowardice, pointedly underline by his other, which prompted him to disappear from Bishop Ambrose’s palace when the hierarch was supposed to be arrested. No surprise then to see, years later, Bishop Augustine’s utterly unjust attitude towards his theological opponent, Pelagius.

Monica, the great hero of the story in Christian chronicles, appears to me, besides her undeniable commitment to the Christian faith, as she understood it, as a pale character and a confused woman. She buys completely into the patriarchal mindset of the time, and not only gladly accepts, but appears to justify the abusive attitude of her husband, almost finding justification for it as a divine right. Furthermore, she has no hesitation in accepting the injustice of the social rules of the time that forbid Augustine’s marriage with his concubine, Tanit, (played brilliantly by Sandra Chihaoui), with whom he had a son, Adeodatus. Even more, Monica does not hesitate to suggest to Augustine another woman for marriage, in total insensitivity to the mother of his child.

Tanit (Sandra Chihaoui)

For me, the great hero of this movie was Tanit, the Christian slave who was Augustine’s concubine. She is in this story the best illustration of Christian love, during her entire relationship with Augustine, as proven, in the end, by her supreme sacrifice, in leaving her son in Monica’s care and disappearing forever from Augustine’s life, in order not to be an obstacle in his ecclesiastic career. Similarly, in the contemporary parallel story of the documentary on Augustine, Kenza is the luminous loving figure, in comparison with Hedi, the confused French-Algerian journalist.

The historical part of the movie ends with Augustine’s decision of celibacy being presented as an act of Christian heroism. For me, the true heroism would have been for Augustine to look for the estranged Tanit, and to establish with her a legitimate family, in spite of social convenience. But, of course, that would have been to much to expect even from a genius hero like ‘Saith’/Blessed Augustine.

Sorry! Not my cup of tea. Or coffee if you wish.

The movie could be watched, probably for a limited time, on youtube

‘Generalul meu’

Gen Marin Ilie
Portret al Gen. Loc. Marin Ilie, fost Rector al Academiei Miitare

Astăzi am primit prin email un mesaj pe care Gen. Loc. Marin Ilie l-a trimis mai multora dintre prietenii săi. Textul este urmat de o postare din decembrie 2017, de pe blogul meu, în care povesteam împrejurările în care l-am cunoscut și apoi l-am reîntâlnit pe domnul Marin Ilie.

Cu permisiunea sa, îl transcriu și aici, cu două precizări importante.

Mai întâi, Domnul General este, ca întotdeauna, mult prea amabil in ceea ce spune despre mine.

În al dolea rând, deși am fost la începutul ani,or 90, timp de un an, pastor part-time al unei biserici baptiste, identitatea mea esențială nu a fost niciodată aceea a unui cleric, ci a unui teolog laic.

Iată aici textul mesajului de care vorbeam mai sus:

Vă trimit mărturisirea Domnului Pastor din Glasgow, Dănuț Mănăstireanu, pentru a combate penibila scuză a celor care au făcut rău că ”așa erau timpurile”! Am fost până în 1989, ateu convins, iar un după un fapt menționat de Domnul Pastor, respectiv întâlnirea cu Vrednicul de Pomenire, Mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu, mare cărturar, am început studiul Bibliei, pe care l-am încheiat în Mai anul acesta. Nu din porniri religioase l-am apărat pe TR-istul viitor Pastor, ci pentru convingerea că era nedrept tratamentul la care era supus un militar disciplinat, patriot și care respecta Legea! Mi-a rămas cel mai bun și respectat prieten! Corespondăm, ne împărtășim realizările dar și unele neîmpliniri și îl numesc în inima mea ”dragul meu Pastor”!

Cu prietenie,

Marin Ilie

* * *

Urbi et orbi – 1973, Vanju Mare

Danut militar
DanutM, soldat, Vanju Mare, 1973

Urmărind în ziua de Crăciun transmisiunea de la Vatican a mesajului papal urbi et orbi din ziua Crăciunului 2017, care este întotdeauna emoționantă pentru mine (ce să facem, vor spune unii, „un ecumenist va fi întotdeauna un ecumenist!”; la care eu răspund: „amin!”), mi-am adus aminte de un alt Crăciun, de acum exact 44 de ani.

În decembrie 1973 mă aflam într-o unitate militară la Vânju Mare, în Mehedinți, unde făceam armata la termen redus, la intendență, înainte de începerea studiilor universitare economice. Tocmai împlinisem 19 ani. Cele opt luni petrecute acolo au reprezentat una dintre cele mai dificile perioade din viața mea.

Când am ajuns în unitate, purtam deja asupra mea eticheta unui proscris. Pe dosarul meu scria „baptist”, ceea ce, în limbajul militar comunist se traducea prin „sectant”, „retrograd”, „dușman al patriei”, și altele asemenea. Am fost preluat imediat sub observație de ofițerul de contrainformații, securistul unității militare, care a recrutat imediat câțiva informatori dintre colegii mei (delațiunile lor aveam să le găsesc mulți ani mai târziu, în primul meu dosar de urmărire de la Securitate – au fost în total patru la număr, și care acum se află transcris în întregime pe acest blog – dacă vă interesează, găsiți aceste documente, însoțite de comentarii, dând o căutare după expresia „File I-1065”). Au urmat interogatorii umilitoare, batjocuri („nu avem nevoie de savanți pocăiți în țara noastră”, amenințări („nu vei termina niciodată facultatea”, și multe asemenea.

O singura raza de lumină am avut în tot acest marasm: șeful de stat major al unității militare, locotenentul major Marin Ilie. El a fost singurul care mi-a luat apărarea și nu i-a permis securistului să-și facă mendrele cu mine până la capăt, lucru pentru care îi sunt și acum extrem de recunoscător.

Peste ani, după 1989, spre surprinderea mea, într-o duminică dimineață, chiar înainte de a pleca la biserică, aveam să primesc un telefon. Vocea de la celălalt capăt al firului mi-a spus: „Sunt general Marin Ilie. Știți despre cine este vorba?” Am rămas înmărmurit. Fostul locotenent major, acum general în retragere, pensionat din înalta poziție de Rector al Academiei Militare, mi-a povestit, pe scurt, pelerinajul lui spiritual, de la agnosticism la o credință vie și coerent articulată. Rolul de declanșator l-a jucat o Biblie primită în dar de la Mitropolitul Nestor Vornicescu, pe când era, cu ceva timp înainte de 1989, Comandant al Armatei a treia, la Craiova. De atunci înainte, până astăzi, primesc din când în când, fie un email, fie un mesaj pe Messenger, cu aprecieri care mă fac să mă simt prea mic pentru un om atât de mare, și încurajări în slujirea creștină în care sunt implicat. Texte din Scriptură sau citate din Sfinții Părinți adaugă greutate cuvintelor sale. Am realizat mai apoi prestigiul extraordinar de care se bucură între militari și nemilitari acest om excepțional (unii dintre nenumărații lui admiratori îl numesc „cel mai titrat ofițer al Armatei Române”).

Acest episod, pe care nu se putea să nu-l amintesc, vorbind de timpul petrecut în armată, este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit vreodată de la Dumnezeu. Sper să mă ierte domnul Marin Ilie pentru faptul că, de fiecare dată când povestesc acest episod incredibil prietenilor mei, și am făcut-o de zeci și zeci de ori, în numesc „generalul meu”. Desigur, nu este doar al meu. El este mai întâi al familiei sale, apoi al tuturor recruților și ofițerilor care au slujit sub bastonul lui, și în chip suprem, al Armatei Române. Dar, din pricina acestei mici istorii, cred că pot spune că el este, și rămâne, și „generalul meu”.

Dar nu despre asta voiam să vă povestesc aici. Spre sfârșitul lui decembrie 1973 eram deja de aproape trei luni departe de casă și singurătatea, din pricina lipsei de comuniune cu comunitatea eclesială era sfâșietoare. Nu aveam voie să avem la noi Biblii (abia după Anul Nou avea să-mi aducă un unchi un mic Nou Testament, pe care l-am introdus pe furiș în unitate și pe care l-am ascuns după un tablou în sala în care făceam cursurile; în ziua în care am plecat definitiv din unitate, am mers să-l recuperez, dara sala era încuiată, așa încât a trebuit să-l abandonez; m-am întrebat adesea cine oare l-o fi găsit). De asemenea, nu aveam voie nici să participăm la slujbe religioase, mai ales în uniformă.

După ce se dădea stingerea, pe la 9.30pm, mă apucam de scris, în camera furierilor, în care câțiva olteni fumau ca niște turci, cele 3-5 scrisori pe care le trimiteam zilnic – a fost singurul mijloc prin care mi-am putut păstra, cât de cât, sănătatea mentală în nebunia de acolo, spre disperarea securistului, care trebuia sa le citească. Dintre acestea, una era adresată viitoarei mele soții, Mihaela, căreia i-am scris zilnic în cele 8 luni de armata. Spre invidia colegilor mei, în fiecare zi primeam, ca răspuns, 2-3 scrisori (cine știe câte dintre ele fuseseră oprite de securist!).

În vremea aceea, nu-mi amintesc exact prin ce împrejurări, am obținut un mic aparat de radio, cu o casca primitivă. Nici nu știu cum am reușit să-l dosesc ca să nu fie găsit la desele controale care se făceau la valizele de lemn cu care veniserăm cu toții de acasă. Cu ajutorul acelui aparat de radio, după ce mergeam la culcare, cu pătura trasă peste cap, și cu casca la ureche, ascultam muzică și programe de știri. Ba chiar, uneori, reușeam, cu greu, să ascult emisiuni transmise de Vocea Americii. Evident, acest lucru era interzis, și riscul era mare. Dar eu eram deja veteran. Împreună cu tatăl meu, ascultam Vocea Americii și Europa liberă încă de la vârsta de cinci-șase ani. Dacă eram prins, puteam plăti cu zile bune de arest. Cel puțin, dacă nu mult mai mult. Din fericire, m-a ferit Dumnezeu.

În noaptea ce 25 decembrie eram în dormitorul în care se odihneau aproape o sută de „teriști” (soldați cu termen redus), cu pătura trasă peste cap, și cu radioul deschis și cu căștile la urechi, încercând să prind vreo emisiune religioasă. Și, deodată, spre marea mea bucurie, am reușit să „prind” Vocea Americii, care transmitea, de la Vatican, înregistrarea ceremoniei urbi et orbi, care avusese loc la amiaza acelei zile. Nu vă pot spune cu câtă bucurie am ascultat atunci mesajul papei Paul al VI-lea, care a fost pentru mine mai mult decât o sută de predici, și cât de mișcat am fost să aud, la sfârșit, urarea papală „Crăciun fericit”, în multe limbi, dar și în limba română. Nimeni nu-mi făcuse urări de Crăciun în ziua aceea sau în cele precedente, căci nu era politically correct. Și, iată, în compensare, mi-am primit urarea de Crăciun chiar din gura Papei.

Și-am încălecat pe-o șea, și v-am spus povestea mea. 🙂

Să aveți și voi un Crăciun de poveste, oriunde v-ați afla.


Dr. Christina Mangala Frost on the Hindu-Orthodox Interface

9780227176351_cover Human5.indd

Dr. Christine Mangala Frost, a convert from Hinduim and an Eastern Orthodox theologian,  is the author of the book titled The Human Icon: A Comparative Study of Hindu and Orthodox Christian Beliefs, published in 2017 by James Clarke & Co.

Recently she did a series of recordings in this she discusses the content of this important book. I share below the links to these conversations, for those who are interested in thic topic.

Part 1

Part 2

Part 3

Part 4

Isus din evanghelii (21) – Epilog

Danut Jemna prezinta in acest text un ultim portret al lui Isus din Nazaret, asa cum apare el in Evanghelia dupa Ioan.


john 21

În evanghelia a patra, capitolul 21 apare ca o paranteză sau ca un epilog care mută lucrurile în contextul experienței bisericii, al vieții ucenicilor care vor beneficia de ceea ce a înfăptuit Isus Cristos. Învierea a avut loc, iar discipolii au avut parte deja de întâlnirea cu Isus, biruitorul morții. Acum urmează un fel de despărțire, care a fost anunțată în mai multe rânduri, dar și promisiunea că relația dintre maestru și ucenici va continua într-un alt cadru.

View original post 1,984 more words

Postfata volumului Pledoarie pentru dialog. Protestantism si Ortodoxie, de Ovidiu Dorin Druhora

Druhora - Pledoarie pentru adevar

Anunț și aici, cu bucurie, apariția unei lucrări importante pentru dialogul teologic evanghelic-ortodox, cartea teologului penticostal Ovidiu Dorin Druhora, Pledoarie pentru dialog. Protestantism și Ortodoxie, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2020.

La solicitarea autorului, cu care am dialogat în repetate rânduri pe parcursul cercetîrii sale doctorale, ale cărei rezultate sunt prezentată acum publicului interesat, am scris o scurtă postfață a acestui volum, pe care v-o prezint mai jos, ca o pregustare a cărții și o motivație le lectură.

* * *


Dorința supremă a Mântuitorului pentru Biserică în rugăciunea sa din Ioan 17 este „ca toți să fie una”. În contextul fragmentării continue a comunităților creștine (există astăzi peste 40.000 de confesiuni mai mult sau mai puțin creștine în lume), ea rămâne însă un simplu deziderat, dacă nu cumva o utopie, după circa douăzeci de secole de istorie creștină. Cât despre schisme, ele nu au început nicidecum în 1054, chiar dacă aceea este cea mai mare. Nu trebuie să o uităm nici pe cea dintâi, din 431, legată de nestorieni, nici pe cea din 451, din jurul definițiilor cristologice de la Calcedon. Dar nimeni nu poate contesta faptul că cutia confesională a Pandorei a fost deschisă în mod radical odată cu începuturile Reformei, în 1517, în ciuda faptului că nicidecum nu aceasta a fost intenția lui Luther.

Cartea pe care tocmai ați terminat-o de citit este un strigăt după ajutor, adresat de autor către Dumnezeu și către semenii săi creștini de orice confesiune, izvorât din inima unui om al speranței. Dr. Druhora nu este nicidecum un naiv. El a trăit cea mai mare parte a vieții sale în România și a văzut aici pe viu relațiile nicidecum ideale dintre diversele comunități religioase, fie ele majoritare sau minoritare. Iar experiența lui americană nu i-a oferit mai multe motive de optimism. Așa fiind, încrederea lui în posibilitatea apropierii progresive de idealul cristic al unității creștine nu este înrădăcinat în „cele care se văd”, ci este un act al credinței.

Din această credință s-a născut cercetarea academică ce a dat naștere acestei cărți. Și tot în ea își găsește reverendul Druhora motivația pentru inițiativele lui care încearcă să aducă față în față, pe tărâm american, cele mai bune minți (și inimi) ale lumii ortodoxe și ale lumii evanghelice, pentru a explora împreună diversele posibilități de apropiere între cele două tradiții.

Modelul teoretic pe care bazează atât explorarea academică a temei mai sus enunțate, cât și dialogul ecumenic concret inițiat de dr. Druhora este inspirat de triada informare, formare, transformare, formulată de David Lochhead, în cartea sa The Dialogical Imperative: A Christian Reflection on Interfaith Encounter, Orbis Books, Maryknoll, NY, 1988.

Autorul sugerează că înainte de a aștepta progrese în acest dialog, cel două părți trebuie să facă efortul informării, singura care poate așeza apropierea reciprocă pe terenul realității. Rezultatul acestui prim pas, care presupune de la bun început buna voință reciprocă, este eliminarea prejudecăților, a falselor impresii și a percepțiilor reciproce eronate. În acest punct al apropierii între cele două tradiții există deja o serie de elemente pe care se poate construi mai departe, atât în spațiul american, cât și în cel românesc. Un număr semnificativ de teologi evanghelici au scris teze de doctorat și alte lucrări care explorează interferențele între cele două comunități eclesiale, texte care au fost bine primite de lumea ortodoxă. Există o tot mai mare deschidere în școlile teologice ale evanghelicilor pentru a adresa invitații unor personalități ortodoxe (chiar dacă reciproca este mai puțin valabilă, cel puțin în România). Desigur, mai sunt încă foarte multe lucruri de făcut, dar procesul a început deja.

Mult mai complicate de rezolvat sunt însă blocajele subliminale, de natură emoțională, zidite în timp, între cele două tradiții. Rădăcinile lor sunt adânci și cu atât mai puternice cu cât sunt mai puțin conștientizate. În acest spațiu informarea este neputincioasă, căci nicio cantitate suplimentară de adevăr nu poate naște încredere și nu poate aduce vindecarea emoțiilor sau a amintirii traumelor relaționale din trecut. Menționăm aici doar două dintre, din pricina potențialului lor distructiv. Avem, pe de o parte, memoria vie, uneori chiar foarte recentă, a persecuțiilor la care au fost supuse minoritățile protestante în toate spațiile dominate de ortodoxie. De cealaltă parte avem percepția, la fel de legitimă, că cele mai multe, dacă nu cumva chiar toate, eforturile evanghelistice și misionare ale evanghelicilor în spațiile dominate în mod tradițional de ortodoxie sunt bazate pe prozelitism, adică pe utilizarea unor mijloace îndoielnice din punct de vedere etic pentru atragerea către bisericile evanghelice a celor botezați ortodocși, pornind de la convingerea că dacă aceștia nu au trecut printr-o convertire radicală de tip evanghelic, ei sunt de fapt „necreștini”.

„Formarea”, al doilea element al triadei propuse de Lochhead, devine în acest punct un pas absolut esențial. El presupune ca ortodocșii și evanghelicii să petreacă timp împreună, în ambele contexte, pentru a se cunoaște ca persoane în dialog, dincolo de respectivele condiționări dogmatice și instituționale. În acest proces există șansa ca și unii și ceilalți să descopere că, în ciuda diferențelor semnificative și incontestabile dintre ei, din perspectiva Crezului creștin fundamental, ceea ce îi unește este mult mai mult și mai important decât ceea ce-i desparte.

Totuși, chiar dacă aceasta presupune o implicare reală și sinceră a partenerilor de dialog, schimbarea reală, durabilă – „transformarea”, în termenii lui Lochhead – este în mod esențial și absolut necesar rezultatul intervenției supranaturale a Duhului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru ca eforturile noastre să aducă roade care persistă, avem nevoie de o adevărată „epicleză ecumenică”. Actul cunoașterii unii despre ceilalți, se îmbogățește atunci când stăm unii în prezența celorlalți ca să ne cunoaștem unii pe alții. Dar invocarea împreună și acțiunea transformatoare a Duhului este singura instanță care ne poate face capabili să fim unii pentru alții. Iată idealul către care vrea să ne motiveze autorul acestei lucrări.

În acest punct ne putem întrebarea dacă nu cumva un asemenea demers vine prea târziu. Motive am avea destule. După entuziasmul născut în jurul său în perioada postbelică, Consiliul Mondial al Bisericilor se află deja de câteva decenii într-o profundă criză. Ecumenismul care urmărește unirea în jurul „celui mai mic numitor comun” (un eufemism pentru nu prea nobila noțiune de compromis dogmatic), ideal promovat în cadrul CMB de confesiunile protestante liberale, nu avea cum să-i convingă pe membrii ortodocși sau evanghelici ai mișcării.

De asemenea, așa cum a devenit evident mai ales după recentul sinod quasi pan-ortodox din Creta, ecumenismul nu are piață bună în contextele în care ortodoxia este majoritară, inclusiv în România. Iar în contextele evanghelice din aceleași spații culturale atitudinea față de ecumenism este și mai negativă. De aceea liderii ortodocși sau evanghelici care sunt angajați cu sinceritate în dialogul ecumenic sunt priviți cu suspiciune atât în propriile lor comunități, cât și în celelalte. Așa fiind, cei care au asemenea convingeri trebuie să socotească bine prețul angajării și să fie gata a primi săgeți și dintr-o parte, și din alta. Și chiar dacă numărul celor care au acest curaj este extrem de redus, ei sunt chemați la o slujire cu adevărat profetică în trupul mistic al lui Isus Cristos, care este Biserica. Ori, așa cum știm din Scripturi, puterea nu stă niciodată în număr, ci este în mâna lui Dumnezeu.

Valoarea demersului academic întreprins de dr. Druhora constă în faptul că Diaspora ortodoxă pare să fie mult mai deschisă la dialog cu celelalte tradiții creștine, inclusiv cea evanghelică, decât bisericile ortodoxe din spațiile majoritar ortodoxe. Statutul minoritar al ortodocșilor în spațiul occidental dă naștere cu mai mare ușurință unei abordări mai smerite și mai empatice în dialogul lor cu celelalte comunități religioase. De aceea lecțiile învățate în diasporă pot deveni material de studiu, cu statut de exemplu pentru ortodocșii și evanghelicii care trăiesc împreună în Răsărit.

Tocmai de aceea am sprijinit, după puterile noastre acest demers, și ne bucurăm să vedem sub lumina tiparului rezultatele lui. Încredințăm acum această lucrare în mâinile bunului Dumnezeu și ne rugăm ca ea să fie o binecuvântare și o încurajare pentru mulți căutători ai adevărului și ai păcii.

Glasgow, 13 noiembrie 2019,
la sărbătoarea Sf. Ioan Gură de Aur

Dănuț Mănăstireanu, teolog anglican
Membru al Bordului Inițiativei Ortodoxe Lausanne

Isus din evanghelii (20)

Un penultim portret al lui Isus in Evanghelia dupa Ioan. De la Danut Jemna citire.



Învierea lui Isus îi surprinde pe toți ucenicii, deși au fost anunțați de învățător că acest eveniment va avea loc, așa cum au profețit și Scripturile. Întregul tablou este constituit din câteva scene vii, prezentate atât de natural de autor încât invită cititorul să participe direct la tot ceea ce se prezintă în textul biblic. Geniul autorului biblic ne pune în față o proiecție vizuală deosebit de sugestivă, aproape cinematografică, ce ne implică gradual pe fiecare în retrăirea acestui episod din viața celor ce l-au urmat pe Mântuitorul.

View original post 2,146 more words

Beniamin Faragau a implinit astazi 72 de ani

Fotografia aceasta are deja 12 ani.

Ne-am cunoscut în 1977, în contextul lucrării Navigatorilor, și am fost împreună, până în 1990, în echipa națională a acestui grup.

Am studiat împreună Scriptura și un pic de teologie, am făcut tabere în munți, și întâlniri clandestine, cu profesori din Vest, in case și biserici.

După 1990, odată cu finalul grupului navigatoresc, drumurile noastre s-au despărțit – hermeneutic, teologic și ca perspectivă a slujirii, deși am păstrat relația și am rămas o vreme împreună în proiecte precum defuncta Editură Logos.

În perioada când predam la Oradea (1994–1998), nu am reușit nicicum să-l conving pe Paul Negruț (un alt fost membru al echipei Navigatorilor, până a devenit cleric) să-l includă pe Beni în proiectul Universității Emanuel. Diferențele de gândire și perspectivă, ca și cele de caracter, erau prea mari. Dar poate că a fost mai bine așa pentru el. Oricum n-ar fi rezistat acolo, așa cum nu au rezistat zeci de alții (acestea, și multe altele, sunt parte a unei istorii care încă așteaptă să fie scrisă.)

Indiferent care este poziția noastră față de teologia lui Beni, tenacitatea lui în elaborarea ghidurilor de studiu pe cărțile Bibliei, și perseverența cu care a investit in amprentarea altora (adesea, poate, prea apăsată) cu tiparele lui de gândire, merită toată aprecierea. Puțini lideri din spațiul evanghelic românesc au reușit să realizeze ceea ce a făcut el, în ciuda unei probleme medicale care îl lipsește progresiv de vedere.

De câțiva ani buni (aproape tot atâția cit ne-au trebuit ca sa publicăm cartea Omul evanghelic) ne chinuim să scoatem un Festschrift în cinstea lui (inițiativă de care, cu toata grija noastră, până la urmă tot a aflat). Lansarea lui se tot amină, dar cred ca avenit deja vremea. Nu e nevoie așteptăm să așteptăm până face 75 de ani.

În final, îmi exprim speranța că într-o zi vreunul dintre evanghelicii care fac studii doctorale se vor apleca în mod critic, sine ira et studio, asupra textelor lui Beni. Aceea ar fi o supremă consacrare și un adevărat semn de respect pentru el și opera lui.

Să fie binecuvântat!

Travel testimony from Sofie and Debora – Romania 1987 – August 30th to September 12th

TraTram in Iasi - PIata Unirii
Tram in Iasi, Piata Unirii, 1987 [same trams are still in use in the city to this day!]

NOTE: A few days ago I recived a message from Debora Eckert, a person who visited our family in Romania in 1987, together with her friend Sophie. With her permission, I share here their report of this trip, which offers a perspective on the grip reality of my country two years before the fall of communism. The pictures I use here are the ones they have taken during that trip.

* * *

Debora with Lia Dora  Sofie at breakfast
Debora with a child              Sophie at breakfast, at the back of their van

For this trip we did not use the VW van, but we got a VW Golf compact car which had a trailer tent attached to it. This trailer allowed you to open the cover plate to 280 degrees and it turned into the entrance. At the same time, a big tent stretched over both parts. On the bottom of the trailer was a big mattress. This was going to be our bedroom for the next two weeks. Under this mattress was a secret compartment. It was covered with a big wooden plane. This empty space was 2 meters long (6.56 feet), 1.80 meters in width (5.91 feet) and about 15 centimetres deep (0.49 feet). In this secret void we hid about 120 Bibles in the Romanian language, 120 new testaments and 40 big bibles for children (bible for little eyes) and about 200 copies of “Das Leben Jesu” (“The life of Jesus”). It was impossible to find the opening for this secret void and it was only possible to open it with a secret tool. This trailer was made by specialists for this exact use.

We started our journey on Sunday, August 30th, 1987, at 7 am in the morning in Munich (Bavaria, Germany). Since we were not able to drive fast with this trailer we split the drive into 2 days. We spent the night in Hungary in the middle of nowhere. On August 31st around 2pm in the afternoon we arrived at the border of Romania at the junction by Oradea.

During the last few miles before the border we took the opportunity to realize what it would mean for us if the Bibles would get found and what consequences we would have to face. We talked through how we would react in this situation in detail. We were aware of the risk that we were taking, but we still wanted to take the risk anyways: Because we felt called by God to support and encourage persecuted Christians; and because we wanted to bring the Word of God into the country. Especially because we knew that so many people in Romania were asking for it. Just before the border area we stopped on the side of the road and took time to pray. Once again, we put everything into God’s hands. After we felt ready, we continued to drive to the border.

The release plus waiting time took only 2 hours this time, which was shorter than usual. But the search by the border officers was very thorough and in detail. They literally opened every single bag and suitcase that was in our car. In the car we had our personal items, but also carried other supplies such as clothes and groceries, which we declared as personal items. We did that because of the reason that we would not have to give out the church address where we would drop all supplies. We had memorized all addresses from our Christian friends before we got to the border and destroyed the papers where it was written on.

First our car was searched thoroughly, even the under the hood. The border officers used mirrors to view the bottom of the car and even tapped all four panels of the car doors. They even searched the seats and the roof! We definitely would have not been able to smuggle anything. Next was the trailer. We had to open it for the officers so they were able to search it from every possible side and from the inside as well as from the outside. The floor of our trailer was very suspicious and thick. One of the officers started to search the floor more in detail. He walked inside the tent and tapped and knocked on the floor. He came back outside and tapped on the side of the trailer and also from the bottom. He scratched his head and asked us why the floor was so thick. I answered “This is the insulation”.

At this point I was pretty sure that we were done. It was just a matter of time until he would find all these Bibles and books. I thought he would go get a drill anytime and just drill through the wood plate. The papers would have come up, but apparently, they didn’t dare to do it. Sofie and I just pretended like we didn’t care. We sat in the sun, drank some juice and talked and laughed and pretended like this wasn’t making us nervous at all. We were freaking out on the inside. I already had my purse and all my documents with me because I expected them to call us in the office any time.

When the tension had reached its top, the border office who had been searching the floor of the trailer suddenly walked away from the trailer and yelled “Open your suitcase!”. Once again, he searched through our suitcases and bags and the car one more time, including the hood etc. He was obviously upset that he couldn’t figure out how the trailer worked, and he needed to relieve some anger. I still expected that he would call other officers and clear the situation, but then he just walked away and yelled “wrap up and go!”

Sofie and I looked at each other and almost didn’t believe it: We were allowed to keep driving! For us it was a miracle. God kept us and the Bibles safe. It is true: when we are weak God is strong through us!

on the road to Iasi3
They did not need gas for these modern means of transportation

After the city of Oradea, we drove directly towards Cluj Napoca. On the way there we tried to get gas multiple times, but all the gas stations were signed with “No gas”. Even though we bought extra ‘gift cards’ for gas. So, we arrived Cluj on a very empty tank. One of our addresses was in Cluj of a Christian brother named Gheorghe, to whom we wanted to give the literature.

It was already dark when we finally arrived. The street on which Gheorghe was living was easy to find, because it was the big street coming from Oradea. He lived in one of those tower blocks that were known for Eastern Europe. We parked our car in the shade of a big transportation truck in a dark corner where the streetlights were broken. It was a good bit away from his house, so he was in decreased risk. From there we walked by foot and tried to find his house/apartment unsuspiciously. When we arrived at his apartment, we realized that he did not speak any English. But he called a brother of the church, David, who arrived about 15 minutes later and was able to translate for us. We knew David from our last trip and with him we had agreed to bring the literature to Cluj.

They both were really happy to hear that we brought bibles and literature and they suggested to transfer everything that same night outside of the city. We agreed on a meeting location: Beyond the next village, Floresti, turn right into the next gravel road. We were supposed to follow that road for a while until we were far enough from the street.

We stayed to eat a snack and then prayed together. Afterwards we wanted to leave the apartment separately and in different directions. But then David saw some militia officers walking up and down in front of the house. Apparently, they had found our German car and have gotten suspicious. Gheorghe advised us to leave the building through the back door and to walk a good detour back to our car. He also described the way to the next Peco (gas station) because we really needed some gas before we met!

It was around midnight, but we could not find the gas station anywhere. We finally stopped and asked a militia officer for the way to the Peco. He was very friendly and helpful and described the way through sign language because he did not speak English either. Suddenly, our car turned off and we could not turn it back on. The gas tank was completely empty! We were not able to drive one more mile. This was a really crazy situation: We were standing in front of a militia officer who was trying to help us, with our car full of illegal literature and were waiting for the transfer. He asked a pedestrian if he was able to translate for us. Suddenly, there was a guy who had a five liter can of gas in his hand. He was willing to lend us his gas, if we would drive him to the gas station and fill it again. This was how Romanians are! There is always someone, who knows someone, who can help. And everyone helps out everyone. Well, that’s how it used to be. However, we filled the gas in our tank and drove to the gas station with the Romanian guy, who now was also our GPS. When we arrived, we filled his gas can back up and filled our tank as well. We drove the helpful man back to the street where we met him. This took a lot of extra time. More than planned.

Finally, we started driving to our meeting location behind Floresti. Luckily our brothers were still there. Praise the Lord! I was afraid, they had given up and went back home. We were finally able to hand over the literature. In the middle of the night, hidden by the dark, we opened the trailer and took the books out of the cavity. They were so amazed when they saw how many bibles we brought, and they had trouble to hide everything in their Dacia/car. But they were very happy and thankful! They told us that they had received only 60 books in this year from the West, and that they really needed the literature. When it was time to say goodbye they told us: “Come back! Please come back again!”. Then we had to move quick and to decrease the risk of being discovered we drove separate directions. In this night we did not drive very far and very soon found a spot for sleep.

on the road to Iasi1
Building hay stacks in  the mountains

The next morning, after a relaxed breakfast, we went towards Iasi. We felt a lot more relief, since we were without any illegal cargo and it almost felt like vacation to us! The university city of Iasi lays in the furthest Northeast of the country, which is called Moldova. The way there led us through the Carpati mountains, and the roads were in a very bad condition, but the landscape and the nature was untouched and stunning!

on the road to Iasi2
Women washing loundry in the river

We took two days for the journey and spent one night in the wilderness of the Romanian mountains. On Wednesday night we arrived the city of Iasi.

At first, we tried to get a spot at a campground so we could spend the night there. That campground belonged to a motel and we had to check-in at the reception. I remembered that from the year before. It was already 22:00 when we told the lady at the reception that we wanted a spot at the campground. She replied with a simple “No” and when I asked “Why?” she answered, “No space.” Everything is reserved!”

We had looked at the campground earlier and we knew that only one car was parked there. I told her: “That’s not possible. It’s empty!” But she barely spoke English and obviously she did not want to understand me either. And since there were multiple people behind me in line she started to ignore me and took care of the next customer. We were standing there tired and confused and thought about our options. Since there was no other option for us, we simply parked our car and trailer on the field next to the campground behind some trees. This experience was very typical for Romanian culture as well and I had stopped trying to understand everything a long time ago.

On the next morning after breakfast we went to the reception one more time in the hope that the lady’s shift had ended, and we could talk to someone else. When we got there, there was another person indeed. An older and very friendly man who welcomed us nicely. I told him “Good morning! We would like a spot on your campground.” He replied “Of course. Please give me your passports.” He gave us the keys and we were able to drive our car plus trailer on the campground. This way we were able to leave the trailer on the campground and just take the car into the city, which was a lot less complicated of course.

A bread store in the city

On this day we were searching for the address of Corina S., who I knew from last year. Unfortunately, we did not see her, because she was on a trip with young teens in the mountains. Her grandmother was at home by herself, the mother of Constantin and Teodor S., who both live in the USA now. Since she did not speak any English, she called a brother from her church who was able to come by and translated for us. His name was Danut M., but he preferred not to talk inside the house, because he was scared of being monitored (listened to). At this time, it was strictly limited to have any contact with foreigners. And if they did, Romanians were forced to inform the government. So, we took a walk with him in the botanical garden. We told him that we brought food and clothes. He also wanted to do the transfer for that at night when it was dark, and he also preferred doing it outside of the city. But as he was not able to get a car, we brought the items to his house. For this action we also had to wait until it was dark. At that time Dan lived also in a block with many apartments. He asked us not to talk inside the staircase and to bring the bags through the back door and then quickly disappear in his apartment. I realized that the Christians were a lot more careful in this region of Moldova than they were in Siebenbürgen (Transylvania). This is probably because Siebenbürgen (Transylvania) has a lot more tourism and family members from other countries who come to visit, which makes foreigners a little less noticeable.

Danut and his family invited us for dinner. Inside the apartment there were everywhere boxes and cardboards, like they were moving. Mihaela, Dan’s wife, explained that they were redoing the kitchen at the moment. When she showed us the kitchen I understood why. From the bottom to the top the walls were filled with mould. Literally all the wall was black! She explained that the heating system often just stops working during winter, because the communist government is not able to provide all buildings with natural gas. Last winter it was so cold that the water vapor from cooking condensed on the ice-cold concrete walls and would run down the wall to the floor. During very cold times the water would freeze on the inside of the walls and would form an ice layer. I think, we cannot imagine what it means to live in a Romanian concrete block of flats – especially not in the winter!

Further they told us that most groceries were only available through ration cards, such as flour, oil, butter, eggs and fish. All of these groceries are rationed per person and per month. Most of the time they are out of stock in the stores. You are able to get bread daily as well as oil. Flour is rarer, and cooking oil is available on the ration card, but not really available in the store. If you want meat, you need to get it from someone out in the country (a farmer). Those circumstances are devastating! The winter will be awful, if nothing happens soon!

Dan also told us that it had some consequences that we visited Iasi the last year. In the year before I went with a sister from Berlin to Iasi and we met Constantin and Teodor S. there. The house of the family was watched and monitored day and night afterwards and no one was able to secretly visit them. And there was another thing with Constantin: He got caught with bibles and so got blamed that he tried to murder a police officer! In Romania nobody will be sued officially for having bibles, because the law allows freedom of religion. So, they make up other reasons to lock you up. The judge convicted him for seven years in prison! Constantin’s sister who has been living in the United States of America for a while stood up for him. Apparently, she went to Reagan. Anyway, she made sure that his case was made public in the western media. After that the Romanian Securitate was quiet for a while, apparently, they realized that they went a little too far. Both of the brothers received an exit permit and they live now in the United States.

Dan asked as for an urgent favor to the bretheren in the west: He said, if we are ready invest so much money and time to come to Romania and if we even risk our own freedom and the freedom of other Christians in the country, we should bring books and literature that is worth it! Bibles are always welcome, he said and good books for youth groups and children are necessary as well as books for adults. Bring only good books. In his opinion there has been brought a lot of “garbage” in the country, and he thinks it is sad that we risk so much for bad books. He wasn’t speaking about the literature that we had brought!

After we visited the church service in the Baptist church of Iasi on Friday night at 18:00, which was very good, we left and started driving towards Sighisoara (Transylvania). It was not possible to drive this distance in one day, so we spent one night in the mountains again.

When we arrived on the camp ground on Sunday night we experienced another unhappy surprise: This time they let us in, but the whole camp ground was full of lost dogs, which were running around our tent and barked all night, which made it impossible for us to sleep. The water from the tap was so brown and dirty that I was disgusted by it for washing and drinking! After two nights we changed to another campground: Villa Franka, but there were people partying with really loud music all night, which made it impossible for us to sleep as well.


The day after our arrival we drove into the city to visit the family Gheorghita. It was easy and fast for us to find the house from our memory, even though we did not write down the address. As usual, we parked our car a few streets away. After we just had started walking a yellow Dacia drove by and suddenly came to a complete stop. When we looked around, we realized that it was Gheorghita, who jumped out of the car and welcomed us happily. Dieter, who was a brother from the German church in Sighisoara, was sitting behind the wheel. They both became friends after they had been hospitalised together.

This was perfect timing, because just after a few minutes they had to leave to spend the afternoon somewhere else. (Cell phones had not been invented yet!) So, they changed their plans and we went to the family of Victor. His dad immediately went to the market and bought us a watermelon as a welcome. While we were eating a bunch of other family members, friends and brothers and sisters of the church stopped by to see us. Everyone was so happy that we were here, and it felt really good to us to be welcome like this.

On the same night we drove to the city Medias together with Victor to visit brother Voda. This actually hasn’t really been our plan, but during our journey we had the feeling we were supposed to drive to Medias. When we arrived in the Baptist church the choir was practicing. Brother Voda was so happy to see us! He invited us to his house and gave us all the foods, after we told him that we had already eaten.

We asked about Blaga Mihai, who ran away to Yugoslavia and got captured and sent back to Romania. No, he has been in custody for a very long time in Romania. Brother Voda knew that he would have a court hearing on September 10th, which was held in Medias, pretty much as an example to all citizens and to scare them not to do the same. (We heard about the judgement of one year and 8 months of imprisonment after we arrived back home.)

Ioan Voda is not working as truck driver anymore but works as a mechanic at the Romanian train tracks for the past four years. He is responsible for maintaining the trains in a good condition. He told us that his boss just started believing the gospel and he got baptized at church. A brother took pictures during the baptism, which were seized by the militia afterwards. They were considered proof that his boss became a Christian and that it was Voda’s fault.

Since then he experiences a lot of rejection at work and his colleagues were making a lot of problems for him. If there is a task that is particularly hard and difficult, they always give it to Voda. If there is something urgent at night time or at the weekend, he is always the one who gets sent.

Even his oldest daughter feels the discrimination of Christians. After she graduated from high school, she tried to find work. It was necessary that someone else in the household contributed and made money, because they had a lot of children. She applied at a big company in the same city, but even all other girls from her school got accepted, she was the only one who got denied. When she asked why she didn’t get accepted they first told her: We don’t have any open spots! When she asked why all other girls from her class got a spot they said: It’s because of your faith, we don’t want any religious people!

Officially there is no unemployment in Romania, but everybody gives Christians a very hard time. For example, Victor is not allowed to study at a university because he is a believer. Examples like this are very common. Brother Voda has been thinking about applying for an emigration permit. He also asked us, if we, as a Christian church in Munich, would be to help him with that, but at the moment this is still far away. He hasn’t even applied for it yet and who knows if he ever will be able to do that.

Addition: Brother I. Voda lives with his family in the USA today. Victor G. and his parents live in the USA as well. Dieter B. went to Germany. Danut M. lives in Scotland today, also his two grown up children with their families.

Graham Hill – 15 Habits and Practices to Amplify the Voices of Women and Honor Their Gifts

  1. Get real about empowering female leaders
  2. Enable women to sit at the table
  3. Help women see women at the table
  4. Transform male-dominated cultures
  5. Model and esteem real professional and personal partnerships
  6. Build cultures where women and men can equally succeed
  7. Stop talking and start listening
  8. Honor all women
  9. Examine your beliefs and practices
  10. Embrace reciprocal mentoring
  11. Get proactive about women speakers
  12. Ask what you’re willing to give up (and gain)
  13. Profile female Christian leaders
  14. Pray with women
  15. Make honoring women and girls a lifestyle and an institutional value.

Graham Joseph Hill – Holding Half the Sky. A Biblical Case for Women Leading and Teaching in the Church (Eugene, OR: Cascade Books, 2020)

(From Scot McKnight – ‘Practicing Biblical Equality in the Church. Graham Hill gives fifteen practices for greater equality in the church‘)

BioLogos – A Christian Statement on Science for Pandemic Times

We, the undersigned, join together as Christians who uphold the authority of God’s Word and see science as a tool to understand God’s world. We call on all Christians to follow the advice of public health experts and support scientists doing crucial biomedical research on COVID-19.  

We are deeply concerned about the polarization and politicization of science in the public square when so many lives are at stake. The word “science” has become a weapon in the culture wars. Scientists are vilified and their findings ignored, while conspiracy theories go viral. Sadly, Christians seem just as susceptible to these trends. Thoughtful Christians may disagree on public policy in response to the coronavirus, but none of us should ignore clear scientific evidence.

It is appropriate for Christians to be skeptical of claims made by scientists who speak outside their area of expertise. We firmly reject claims that science has somehow shown God does not exist or faith is mere superstition. Such claims go beyond what science is capable of investigating. We lament the times when science and medicine have been misused to perpetrate atrocities like the racist Tuskegee experiments. But Christians should listen to scientists and doctors when they speak in their area of expertise, especially when millions of lives are at stake.

The Bible teaches that our bodies are fearfully and wonderfully made by God (Psalm 139:14). Thus, those doing biomedical research—whether they are Christians or not—are studying the very handiwork of God. Scientists are discovering truths about the virus, our bodies, treatments, and vaccines. As Christians, we know that all truth, including scientific truth, is ultimately from God. 

God can do miracles of healing, but God also uses doctors and scientists to bring healing. Before Jonas Salk discovered his vaccine, polio killed 350,000 people a year, most of them children. Christians in the biomedical sciences, like Dr. Francis Collins, see their work as continuing the healing ministry of Jesus (Matthew 15:30). Pursuing medical treatment is not a sign of weak faith in God, but a grateful acceptance of God’s gifts.

Scientists of all faiths at many universities and research institutes have been working hard to combat COVID-19, including at the National Institutes of Health and the Centers for Disease Control. Many scientists have dropped their own research programs to devote themselves full time to understanding exactly how this virus works, how it spreads, how the disease can be treated, and which vaccines would be both safe and effective. Experts have been communicating their knowledge in real time as the pandemic progresses, which has led to some confusion. In the early days, they advised the public against masks when supplies were needed for healthcare workers, but later they changed their message in response to more data. A change in expert advice is not a sign of weakness or unreliability, but of good scientific practice and honesty. On the biggest points, scientific predictions have been proven right: scientists said stay-home orders would reduce cases, and thankfully those measures worked. Scientists predicted that ending quarantine too soon would increase cases, and that has been the case. 

Scientists are not all-knowing and have biases like the rest of us. That’s why the process of scientific research has built-in steps for testing, vetting, and validation by the whole community. While any individual scientist may be biased, the community actively critiques each other’s work to reduce bias and errors until together they develop a consensus on what the data are saying. It’s not a perfect process and one can always find dissenters, but scientists working together are far more accurate than one person’s theory on YouTube. Scientists are trained to communicate where the consensus is uncertain and to not overstate conclusions. They may speak in sound bites in an interview, but if you listen a bit longer you will hear the caveats. So when Dr. Fauci, the nation’s leading infectious disease expert, tells us what scientists have learned about this infectious disease, he should be listened to.

We need more than science alone to make good decisions. Invoking “science” is not a one-word rationale for public policy; many factors need to be considered. The economic losses and social hardships of the pandemic are painful, and thoughtful Christians will disagree on how to balance those needs with health needs. Even closer to our hearts is the impact of quarantine on church fellowship. As churches reopen, Christians need to balance God’s call to meet together with God’s call to protect the vulnerable among us. We need more than science to make these decisions; we need biblical faith to be wise and discerning (James 3:13-18). As Christians throughout history have shown during other pandemics, our faith is what moves us to deep compassion for the sick, the young, the old, and the vulnerable, as we follow Jesus’ command to care for the least of these (Matthew 25:31-36). Our faith calls us to sacrifice ourselves for others and accept temporary limitations on our freedoms because we have a permanent and complete freedom in Christ (Hebrews 10:34). Our faith helps us be humble and patient when discussing contentious issues (Ephesians 4:2-3). It is our faith, not science, that overcomes fear and brings hope. God is our refuge and strength, an ever-present help in trouble (Psalm 46:1).

Therefore, because of our faith in Jesus Christ, we will:

wear masks

Wear masks in indoor public spaces and follow other physical distancing rules given by public health officials (1 Peter 2:13-17), unless there are underlying health conditions. Yes, wearing a mask is uncomfortable and awkward, but the evidence is clear that masks reduce the chance we will transmit the disease to others. Mask rules are not experts taking away our freedom, but an opportunity to follow Jesus’ command to love our neighbors as ourselves (Luke 6:31).

get vaccinated

Get vaccinated against COVID-19 when a safe and effective vaccine is available and as directed by a physician. A large fraction of the population needs to be vaccinated to develop the “herd immunity” which protects the immuno-compromised and others who cannot be vaccinated. Vaccination is a provision from God that will prevent disease not only for ourselves but for the most vulnerable among us (Matthew 25:31-36).

correct misinformation

Correct misinformation and conspiracy theories when we encounter them in our social media and communities. Christians are called to love the truth; we should not be swayed by falsehoods (1 Corinthians 13:6). We will actively promote accurate scientific and public health information from trustworthy, consensus sources, and use this information when making decisions for our families, churches, schools, and workplaces.

work for justice

Work for justice for communities who have suffered the most deaths from COVID-19. Christians are called to be courageous in fighting for justice (Micah 6:8). We should be the least indifferent to the disadvantaged and vulnerable. Groups that have been hit hard include the elderly in nursing homes, the Navajo nation where many do not have access to clean water, and people of color who continue to experience discrimination in access to health care.


We pray for God to heal the millions of sick, to comfort the thousands of grieving families, and to give wisdom to decision-makers. We pray for God to sustain biomedical and public health researchers as they work to develop treatments and a safe and effective vaccine. We pray for God to protect nurses, doctors, lab techs, and all healthcare workers fighting COVID-19 as they serve patients and our communities. And we pray for God to bless our cities and nation with justice and flourishing for all (Jeremiah 29:7).


Isus din evanghelii (19)

Periplul lui Danut Jemna rin Evanghelia dupa Ioan se apropie incet-incet de sfirsit.



Ultima parte a procesului lui Isus este reprezentată de un dialog între preoți și Pilat, între autoritățile religioase și politice ale vremii. Iudeii au înțeles că nu pot obține o condamnare pe un criteriu religios, de aceea au schimbat strategia și au marșat pe acuzația potrivit căreia Isus se declară rege și intră astfel în conflict cu Cezarul.

View original post 1,529 more words

Isus din evanghelii (18)

Un nou porttet al lui Isus in Evanghelia dupa Ioan. Danut Jemna se apropie incet-incet de finalul periplului sau prin evanghelia ucenicului iubit al lui Isus Cristos.



Întregul tablou al evangheliei se schimbă după ce Isus rostește rugăciunea. Se trece brusc în registrul narativ, iar textul devine mult mai descriptiv și concis. Cu zgârcenie parcă, autorul prezintă câteva scene succesive care îl prezintă pe Cristos în ipostaza de prizonier și inculpat într-un proces de fațadă. Câteva personaje apar în acest tablou neprietenos, dar fără a reține prea mult atenția. Textul biblic pare să grăbească lucrurile spre un final anticipat de toată lumea și are mici glose explicative cumva tipice pentru evanghelia a patra.

View original post 2,243 more words

Isus din evanghelii (17)

Danut Jemna continua aici seria sa de portrete evanghelice ale lui Isus din Nazaret.



Rugăciunea sacerdotală din capitolul al șaptesprezecelea al Evangheliei după Ioan este un text celebru, frecvent citit și citat atât de marii teologi ai bisericii, cât și de ereticii care au contestat divinitatea lui Isus Cristos. Pentru primii, acest pasaj biblic este o mărturie vie a concepției creștine apostolice de la finalul primului veac al erei noastre cu privire la persoana și slujirea Cuvântului lui Dumnezeu întrupat.

View original post 2,302 more words