Reclaiming Jesus – A Prophetic Call from the Elders of the Church in America

reclaimingjesusheader

We are living through perilous and polarizing times as a nation, with a dangerous crisis of moral and political leadership at the highest levels of our government and in our churches. We believe the soul of the nation and the integrity of faith are now at stake.

It is time to be followers of Jesus before anything else—nationality, political party, race, ethnicity, gender, geography—our identity in Christ precedes every other identity. We pray that our nation will see Jesus’ words in us. “By this everyone will know that you are my disciples, if you have love for one another” (John 13:35).

When politics undermines our theology, we must examine that politics. The church’s role is to change the world through the life and love of Jesus Christ. The government’s role is to serve the common good by protecting justice and peace, rewarding good behavior while restraining bad behavior (Romans 13). When that role is undermined by political leadership, faith leaders must stand up and speak out. Rev. Dr. Martin Luther King Jr. said, “The church must be reminded that it is not the master or the servant of the state, but rather the conscience of the state.”

It is often the duty of Christian leaders, especially elders, to speak the truth in love to our churches and to name and warn against temptations, racial and cultural captivities, false doctrines, and political idolatries—and even our complicity in them. We do so here with humility, prayer, and a deep dependency on the grace and Holy Spirit of God.

This letter comes from a retreat on Ash Wednesday, 2018. In this season of Lent, we feel deep lamentations for the state of our nation, and our own hearts are filled with confession for the sins we feel called to address. The true meaning of the word repentance is to turn around. It is time to lament, confess, repent, and turn. In times of crisis, the church has historically learned to return to Jesus Christ.

Jesus is Lord. That is our foundational confession. It was central for the early church and needs to again become central to us. If Jesus is Lord, then Caesar was not—nor any other political ruler since. If Jesus is Lord, no other authority is absolute. Jesus Christ, and the kingdom of God he announced, is the Christian’s first loyalty, above all others. We pray, “Thy kingdom come, thy will be done, on earth as it is in heaven” (Matthew 6:10). Our faith is personal but never private, meant not only for heaven but for this earth.

The question we face is this: Who is Jesus Christ for us today? What does our loyalty to Christ, as disciples, require at this moment in our history? We believe it is time to renew our theology of public discipleship and witness. Applying what “Jesus is Lord” means today is the message we commend as elders to our churches.

What we believe leads us to what we must reject. Our “Yes” is the foundation for our “No.” What we confess as our faith leads to what we confront. Therefore, we offer the following six affirmations of what we believe, and the resulting rejections of practices and policies by political leaders which dangerously corrode the soul of the nation and deeply threaten the public integrity of our faith. We pray that we, as followers of Jesus, will find the depth of faith to match the danger of our political crisis. Continue reading “Reclaiming Jesus – A Prophetic Call from the Elders of the Church in America”

Advertisements

Teodor Baconschi despre principalele directii ale intelectualitatii romanesti si un raspuns

Theodor Baconschi

Într-un comentariu postat astăzi pe Facebook, domnul Teodor Baconschi, unul dintre intelectualii români pe care îi prețuiesc cel mai mult, spunea următoarele, cu privire la actualele orientări politice ale intelectualilor români.

Care sunt principalele direcții ale intelectualității românești?

  1. a) național-comuniști (Securitatea ”bună”, ”patriotică”)
    b) liberali clasici, pro-europeni
    c) conservatori clasici, pro-occidentali, critici ai exceselor PC (political correctness)
    d) naționaliști ortodocși (tente neo-legionare, potențial putiniste, anti-occidentali)
    e) globaliști pro-economie digitală, tehnocrați.
    f) stânga radicală, militant ateistă, anticlericală, pro-LGBT

Cel mai puțin sprijin politico-mediatic îl au cei din categoria în care mă înscriu (c). Și tocmai acest fapt înclină balanța în favoarea opțiunilor anti-occidentale, pentru că grupările a) și d) sunt mai numeroase, pe când grupările c), e) și f) sunt ireconciliabil divizate ideologic.

Dacă situația se menține, România se îndepărtează încet și sigur de Occident.

Iată mai jos și răspunsul meu.

Stimate Domnule Baconschi,

Eu nu mă încadrez în niciuna dintre categoriile de mai sus, de altfel foarte bine definite de dvs.

Eu sunt mai degrabă adeptul social-liberalismului, o poziție aproape nereprezentată în spațiul intelectual și politic romanesc. Deși apreciez unele dintre valorile conservatorismului, sunt în mod aproape visceral alergic la paseismul conservator.

Sunt rezervat și față de liberalismul clasic, pe care îl consider o ideologie a egoismului și o formă de idolatrizare a pieței (așa-zis libere) și a profitului.

Detest naționalismul (mai ales pe cel filetist), pe care îl socotesc aproape o boală mentală, dar consider că patriotismul este o expresie a normalității (deși nu pot spune că sunt „mândru că sunt roman” – în vremurile astea nu prea cred că am prea multe motive, și, nefiind conservator, nu mă satisface sa mă uit pentru asta doar în trecut). Cred, de asemenea, că statul național este un proiect iluminist profund viciat de această ideologie raționalistă.

Eu sunt pro-occidental și pro-european, și, trebuie să adaug, precum conservatorii, apreciez valorile Răsăritului (în definitiv am făcut un doctorat în eclesiologie ortodoxă, și această interacțiune m-a condus la anglicanism), dar sunt extrem de critic față de multele slăbiciuni orientale (așa cum nu prea reușesc a fi naționaliștii și cei mai mulți conservatori).

În egală măsură, sunt un creștin ecumenic, și detest sectarismul și intoleranța, sub toate formele ei (inter-creștină sau inter-religioasă). Definesc ecumenismul nu în sensul efortului de refacere a unității instituționale a Bisericii, ci, în spiritul teologiei Părintelui Stăniloae, ca pe un ecumenism al Spiritului, în care se regăsesc toți cei care-l recunosc pe Cristos ca Domn și Dumnezeu.

Sunt, de asemenea, un susținător fervent al unei Europe unite și federale, așa cum a fost conceput ea de Părinții Fondatori – pe principii profund creștine sociale și liberale), deși sunt conștient de faptul că, mai ales sub influența lui Giscard d’Estaing, UE a devenit un monstru birocratic și din ce în ce mai puțin democratic. Aceasta însă nu mă face sa abandonez proiectul Europei Unite, așa cum au făcut englezii, din lașitate, din prostie, și ca urmare a unor calcule meschine, ci militez pentru revizuirea din temelii a proiectului european și pentru revenirea la principiile de la început (iată cî în asta sunt și eu puțin conservator 🙂 ).

De asemenea, sunt oripilat de atitudinea de respingere, dacă nu chiar de ură (xenofobie) față de migranți, și chiar față de refugiați (există, evident, o deosebire între cele doua concepte), așa cum este manifestată ea de naționaliști și de mai toți conservatorii. Socotesc că aceasta atitudine nu are nicio legătură cu Evanghelia iubirii a lui Isus Cristos, deși înțeleg foarte bine faptul că statele au datoria de a manageria cu înțelepciune, dar și cu compasiune, aceste procese.

Nu sunt anti-LGBT, nici pro. Și, mai ales, deși sunt heterosexual, și socotesc că aceasta este normalitatea în lumea noastră, așa cum a fost ea creată de Dumnezeu, nu sunt homofob și detest homofobia, care este aproape intrinsecă pozițiilor naționaliste și conservatoare (de aceea mă opun cu fermitate manipulărilor coordinate de așa-numita Coaliție pentru Familie, care ar trebui să se numească, mai degrabă, Coaliția pentru Homofobie). Eu cred în libertate (a tuturor, nu doar a celor hetero).
Eu nu cred nici în patriarhalism și nici în misoginie. Dar într-o lume a bărbaților, făcută pentru bărbați, pentru motive de echilibru, sunt un teolog feminist, deși detest marxismul, în care am crezut cândva, dar nu am nici obsesii anti-marxiste, ca majoritatea conservatorilor și liberalilor.

Pentru același motiv nu sunt nici anti political correctness (PC – o alta obsesie conservatoare, cred eu – și nu e de mirare, căci PC este o formă de contestare a status-quo-ului, atât de drag conservatorilor), decât atunci când aceasta devine excesiva, ceea ce, trebuie să recunosc, se întâmpla de foarte multe ori – dar nu este în mod intrinsec așa, dar aceasta se întâmplă în mod inevitabil cu tot ceea ce înseamnă reacție. Cred însă că într-o lume profund nedreaptă și inegală, atenția fata de sensibilitățile minorităților de orice gen este o forma fundamentala de omenie. Poate că, fiind toata viată mea parte a tot felul de minorități, am capacitatea de a vedea ceea ce un majoritar nu va vedea niciodată, decât daca are o neobișnuită dotare empatică.

Cu toate cele de mai sus, Domnule Baconschi, îmi declar încă odată în mod public prețuirea pentru Dvs. ca intelectual creștin.

 

Roger E Olson – Remembering the Difference between Patriotism and Nationalism

roger-olson
Roger E Olson

I’ve become increasingly concerned that many American Christians (and perhaps especially evangelicals) confuse patriotism with nationalism to the extent that idolatry lurks close by.

Patriotism is love for one’s country without blinders about its flaws and defects. Patriotism seeks to actualize the highest and best ideals of one’s country which can sometimes look like disloyalty to nationalists. Nationalists tend to confuse “country” with “government” and reject as disloyal all criticism of either. However, criticism of the government can be patriotic. In fact, in America patriotism should be constructively critical toward government. Continue reading “Roger E Olson – Remembering the Difference between Patriotism and Nationalism”

Procesul comunistilor din Romania – Cateva consideratii preliminare

Marți 8 mai a avut loc la Palatul culturii din Iași lansarea publică a Proiectului „Procesul comuniștilor”, coordonat de Universitatea Petre Andrei (UPA), împreună cu Institutul de Studiere a Ideologiilor și derulat în colaborare cu mai multe instituții:, Academia Română, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Editura Institutului European, Primăria Municipiului Iași etc.


Georgeta Condur

Proiectul este prevăzut a se desfășura pe durata a doi ani și jumătate, având trei componente: cercetare, judiciară și editorială. Evident, este vorba mai degrabă de un „proces moral”, cei mai mulți dintre cei vizați nemaifiind în viață. Cum însă în România (precum și în celelalte țări foste comuniste) nu a avut loc un proces de decomunizare, asemănător celui de denazificare în Germania, după căderea regimului hitlerist, consider că acest demers este unul salutar și absolut necesar, dat fiind că tinerele generații sunt din ce în ce mai ignorante cu privire la trecutul recent. Mai multe detalii despre proiect puteți găsi pe situl web al acesteia. Continue reading “Procesul comunistilor din Romania – Cateva consideratii preliminare”

Guest post: Liana Enli Manusajyan – The Youth-Lead Velvet Revolution in Armenia – UPDATE

The month of April is always bringing change in Armenian history…

2018 seems to be not ordinary for Armenia. Everything started with a change in the Constitution, as the result of which Armenia became a parliamentarian republic, the Prime Minister got all power to rule the country.

After a new President was nominated, our ex-President, Serj Sargisyan, wanted to take again all power in his hands, by becoming Prime Minister, since he was not eligible to become President again (according to the Armenian Constitution, the same person can be elected as a President only two times). Serj Sargisyan had been a President of the country for ten years already. Thus, no legal grounds for him to become a President again. For this reason, he changed the Constitution, so that from now on the President will be nominated by the Parliament, rather than elected directly by people, and that all executive power is being transferred into the hands of the Prime Minister. According to him, politically, Armenia entered a new age.

After this Constitutional change, people, but especially the youth of Armenia, became worried about future of their country, because they saw many risks involved by these changes. The economic situation in Armenia was very difficult, and the country had a lot of debt, following the decisions made by the ex-president, Serj Sargisyan. Continue reading “Guest post: Liana Enli Manusajyan – The Youth-Lead Velvet Revolution in Armenia – UPDATE”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6


Imperiul Otoman

Acum, haide să revenim la actualitate!

Să revenim!

Deci, la prezent! În mod cert, pentru unii de-aici, discuția asta începe să nu mai fie la locul ei …

Relevantă.

… pentru că, e clar, noi suntem orientați.

Da, da! Ce să facem? Avem un bai! Recunoaștem chestia asta, cel puțin.

Da. Suntem orientați, adică nu susținem dispensaționalismul și faptul că Israelul va juca acest rol important, la sfârșitul istoriei, inclusiv un rol politic și ca atare, ne detașăm puțin de povestea asta, de implicarea religioasă, în ce se întâmplă în conflictul de-acolo și poate reușim să fim puțin mai realiști sau mai obiectivi, cu privire la ceea ce se întâmplă faptic acolo.

Da! OK! Cineva poate respinge sau accepta povestea asta, dar ce se întâmplă faptic e ceva ce nu poate fi contestat, probabil.

Hai acum să povestim ceva despre ce se întâmplă faptic și care sunt influențele lucrurilor care se întâmplă concret acolo, căci până aici, sigur, poate că interesul discuției noastre ar fi fost pentru creștinii care au o perspectivă religioasă pro-Israel…

Sigur!

… dar dacă am demontat chestia asta, s-ar putea să nu mai aibă interes discuția. Totuși, ea cred că este de interes și aș vrea să ne spui care-ar fi influențele acestor fapte, care-au început în 1948, ce face Israelul, de fapt, care este scopul Israelului, ce se întâmplă acolo și ce influență are asta asupra lumii, asupra noastră, asupra viitorului.

Dați-mi voie să încep de la un punct, care nu-i direct legat de întrebarea ta, dar care s-ar putea să ne doară și sper să ne doară mai tare decât situația politică. La căderea Imperiului Otoman, la sfârșitul Primului Război Mondial, toată zona care aparținea Imperiului Otoman, inclusiv Israelul, Palestina, Siria, în toată zona aceea a răsăritului Mediteranei, inclusiv Asia Mică, existau circa 25% creștini. Vă puteți închipui acest lucru?! 25% creștini! Astăzi, sunt mai puțin de 4% în toată zona! În mai puțin de o sută de ani. Ce s-a întâmplat în această perioadă și ce se întâmplă astăzi, cu ajutorul dispensaționaliștilor americani, este că creștinii din spațiul în care s-a născut Biserica sunt încurajați să părăsească Israelul, locul în care s-a născut Cristos, ca să lase terenul liber sioniștilor, care persecută Biserica creștină cât pot, oriunde o prind la înghesuială, dar, în același timp, sunt foarte deschiși să ia banii creștinilor americani, căci doar banii n-au miros? Poate lucrul acesta ar trebui să ne doară! Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 2

Unde erau urmașii lui Ismael în vremea asta? Ce făceau?

Urmașii lui Ismael au fost, ca și evreii, triburi rătăcitoare; erau așezați în principal în zona Arabiei și au migrat înspre răsărit și au ocupat sudul Peninsulei Arabice și zonele mai locuibile – știți foarte bine că Peninsula Arabică este în mare parte deșert – și cele două ramuri ale familiei lui Avraam nu s-au mai întâlnit imediat. Confruntările, în general, au fost între triburile canaanite, care nu erau semite, ci hamite – semiții, hamiții, și iafetiții sunt cele trei ramuri, cele trei tipuri de populație umană care s-au născut din copiii lui Noe. Apoi, istoria se precipită în 931. După moartea lui Solomon, regatul lui evreu se împarte în două. Două seminții formează un regat la sud, cu capitala la Ierusalim, numit Iuda, iar celelalte zece triburi formează regatul de nord, numit Israel, cu capitala la Samaria. Aici avem la dispoziție două hărți.

Cam așa arăta Canaanul pe la 1200, în momentul în care triburile iudaice erau deja acolo și încercau să cucerească țara, în perioada judecătorilor. Și în cealaltă hartă, color (sus), cam asta este extensia la care a ajuns regatul lui Israel în perioada lui David și Solomon, la maxima lui extensie. Ierusalimul a fost cucerit abia în anul 1000 și după cucerirea lui, începe perioada de înflorire a statului lui Israel.

Continuăm, apropiindu-ne de perioada noastră. După aproximativ 200 de ani, din pricina neascultării, Dumnezeu îngăduie ca regatul de nord, să intre sub robia Asiriei, imperiul care controla lumea în vremea aceea. Ce se întâmplă cu cele zece triburi care-au mers în robie este o taină a istoriei – nimeni nu știe ce s-a întâmplat de fapt cu ele. Au dispărut? S-au amestecat? Vor reapărea cândva în istorie? Nu știm. Există tot felul de teorii, tot felul de speculații, dar este-o taină, este un lucru straniu. Asiria cade însă, pe la 612 sub stăpânirea regatului noului Babilon și Nabucodonosor cucerește regatul de sud al evreilor, Iuda, la 586, distruge Ierusalimul, distruge Templul și îi ia pe evrei în robie. Avertizarea primită de evrei prin profeți era aceea a unei robii de șaptezeci de ani, ca pedeapsă pentru neascultare. În anul 539, Babilonul este cucerit de Regatul Medo-Persiei, condus de împăratul Cirus, care imediat după ce ajunge la putere, dă un decret de întoarcere din robie, de reașezare pe locurile lor inițiale, nu numai pentru iudei, ci pentru toate popoarele care fuseseră dispersate. Este interesant că atât asirienii, cât și babilonienii au folosit această politică a dispersării, ca un mod de a păstra pacea în imperiu. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 2”