Zoon politikon – note autobiografice

La sfârșitul anilor 80 citeam în cartea Minima moralia a domnului Pleșu că politica este arta de a sluji binele cetății. Cum a ajuns însă ca această „damă bine” să presteze pe centură este o poveste pe care o las specialiștilor în științe politice, și politicienilor înșiși. Aici vreau să vă povestesc câte ceva din aventurile mele cu (nu prea) distinsa demoazelă mai sus amintită.

Dintru început trebuie să vă mărturisesc faptul că am fost mereu ispitit de implicarea în politica militantă. Am rezistat cât am putut, însă tentația este una constantă, alături de convingerea că nu sunt făcut din materialul adecvat pentru un asemenea demers. Mă refer la faptul că prin dotare genetică (dat fiind că am și ceva rădăcini roma) și prin temperament, dar și prin alegere deliberată, prefer să spun întotdeauna ceea ce gândesc, oricât de costisitor ar fi lucrul acesta. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu pot spune niciodată ceea ce nu gândesc sau nu cred. Ori, se spune, un bun politician trebuie să fie capabil să spună numai ceea ce trebuie și să ascundă ceea ce nu trebuie spus ori știut – vezi faimosul caz Buttiglione, unul dintre foștii candidați italieni pentru un post de comisar european, care a fost invalidat pentru că a spus cu glas tare ceea ce toată lumea știa că este adevărat, și anume că, fiind catolic practicant, nu era de acord cu căsătoriile între persoane de același gen. Acestui „talent”, care îi lipsea i italianului, i se spune, eufemistic vorbind, „arta disimulării” (cu atât mai perversă, cu cât talentul este mai mare… și caracterul mai mic). Mi-am spus adesea că dacă intram în politică militantă, sfârșeam în pușcărie (mai ales sub comunism). Așa fiind, am fost nevoit să spun nu ispititoarei mele muze politice. Dar asta nu înseamnă deloc că eu o pot ignora complet sau că ea nu continuă să-mi dea târcoale, căci prin natura ei de curtezană profesionistă, este teribil de perseverentă. Trăiesc deci cu ea într-un soi de straniu „concubinaj”, ale cărui avataruri voi încerca sa le analizez mai jos, într-un mod mai degrabă autobiografic.

Începuturi

Prima mea amintire „politică” este din 1961, de la vârsta de șapte ani. Pe atunci aveam un aparat mic de radio la care ascultam regulat împreună cu tatăl meu emisiunile Europei libere. Acolo am aflat cu oroare despre uciderea lui Patrice Lumumba, primul ministru al Republicii Democrate Congo, cu implicarea directă a autorităților belgiene, care tocmai pierduseră această uriașă colonie africană. Îmi dau seama că pentru cei mai mulți cititori astea sunt vești din altă lume. Să venim, deci, mai aproape de „era noastră”.

Patru ani mai târziu, prin martie 1965, îmi petreceam ca de obicei vacanța de primăvară la bunici, unde trăisem cea mai mare parte a primilor patru ani de viață. De data aceasta vacanța a fost întreruptă brusc de vestea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider al României comuniste. Mă văd și acum, parcă aievea, marcat de isteria colectivă care cuprinsese țara, plângând lângă gardul casei noastre din Iași, așa cum plânseseră alții, în 1953, la moartea „tătucului” Stalin. Asta deși știam, din emisiunile aceluiași post de radio, despre crimele și abuzurile acestui lider comunist. Tot el fusese însă cel care realizase retragerea completă a trupelor sovietice de pe teritoriul României, decizie pe care, se spunea pe atunci, a obținut-o de la Hrușciov, după ce a reușit să-l îmbete bine la o întâlnire la București. Nu aveam de unde ști realitatea, dar ne bucuram cu toții de rezultat, date fiind sentimentele anti-sovietice care dominau, ca și acum, străfundurile mentalului nostru colectiv.

După încă trei ani, în august 1968, a avut loc invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, care avea să pună capăt astfel așa-numitei „primăveri de la Praga”, prima încercare de perestroika în spațiul comunismului de tip sovietic. Spre marea noastră bucurie, Ceaușescu, noul lider comunist român, refuzase să participe la invazie, ceea ce a fost, ani de zile, o mare pricină de mândrie națională. Mai ales în condițiile în care România jucase un rol esențial în înăbușirea revoluției anticomuniste de la Budapesta, din 1956. Această decizie curajoasă a lui Ceaușescu ne-a umplut pe toți de mândrie patriotică, și i-a făcut pe unii intelectuali români, inclusiv pe cunoscutul disident Paul Goma, să adere, pripit, la partidul comunist. Decizia secretarului general a fost semnalul unei politici de aparentă independență a României față de Moscova, care i-a adus o anume doză de simpatie în Vest, dar prețul acesteia, așa cum aveam să descoperim în mod dureros mai târziu, a fost de fapt înăsprire a controlului ideologic pe plan intern, care s-a intensificat după „mica revoluție culturală” inițiată de liderul comunist român în 1971, imediat după o serie de vizite în China și Coreea de Nord.

Criza marxistă

În mijlocul acestor evenimente, în perioada1969-1973, eram în liceu, și treceam eu însumi printr-o serie de serioase frământări existențiale. Descopeream atunci, ca orice adolescent care se respectă, problemele lumii în care trăiam: sărăcia marii majorități a oamenilor, în contrast cu bogăția de nedescris a celor puțini; colonialismul, și mișcarea de emancipare din ghearele acestuia; nedreptățile de tot felul care copleșeau societatea în care trăiam, în ciuda luminilor false ale potemkiniadei ceaușiste. Tocmai realizasem, cu mare dezamăgire, că biserica părinților mei (o mică „adunare” creștină după Evanghelie) nu avea nicicum ochi pentru aceste lucruri. Singura ei preocupare era pentru „lumea care va să vină”, ceea ce pentru mine ca licean era complet lipsit de interes. De aceea m-am bucurat când tatăl meu, care trecea atunci printr-o perioadă de criză, a decis să meargă mai rar, sau deloc, la biserică.

Acesta a fost momentul în care m-am apropiat de marxism. Am început să citesc cu nesaț, și cam alandala, câte ceva din Hegel (în care mi-am prins repede urechile – nu am niciodată o atracție specială pentru filosofie), Feuerbach (mult mai digerabil), Marx (așa și așa) sau Lenin (foarte pedestru și frust). Deși ateismul lor nu m-a ispitit câtuși de puțin, mi-am însușit, treptat, un soi de marxism idealist; dar n-am devenit nicidecum comunist. De aceea, deși eram utecist, făcut pe merite școlare, ca toți colegii mei, nu mi-a trecut niciodată prin cap să devin membru de partid. La aceasta mă vaccinase deja Europa liberă.

În ultima clasă de liceu am trecut însă printr-o serie de crize personale, care m-au făcut să pun la probă convingerile mele marxiste. Am realizat atunci – cât de riguros a fost acest proces rămâne de discutat, că ideologia pe care am adoptat-o nu părea să-mi ofere soluții viabile la frământările mele de viață.

Convertirea și angajarea anticomunistă

În acest context a intervenit, în 1972, convertirea și implicarea mea ulterioară în comunitatea baptistă. Am adoptat aproape instantaneu și cu toată sinceritatea o versiune de creștinism esențialmente fundamentalistă și pietistă. Cu ea a venit la pachet un anti-comunism funciar. Trecusem astfel dintr-o extremă în cealaltă. Atmosfera era perfect favorabilă pentru așa ceva, căci Iosif Țon tocmai se întorsese în România și își începuse activitatea lui contestatară, care urmărea lărgirea libertăților religioase ale evanghelicilor. Perspectiva aceasta m-a fascinat și am aderat la ea fără ezitare, încercând să-i antrenez în ea și pe tinerii baptiști din Iași, al căror lider ajunsesem. Aceasta i-a adus la disperare pe unii dintre liderii bisericii mele, care erau mai înclinați către cooperarea dacă nu chiar compromisul cu autoritățile comuniste, cu scuza penibilă că încercau astfel să „salveze biserica”.

Izvorul acestei atitudini este concepția eronată că creștinul nu trebuie să fie interesat, și cu atât mai puțin implicat, în politică, ci doar de treburile împărăției lui Dumnezeu, care, se spunea, nu au nimic de-a face cu lumea aceasta. Cel puțin așa umbla vorba între pietiști. Ca să nu mai vorbim de faptul că, se știe, politica e curvă, și pocăitul se ține sfânt și neîntinat de asemenea păcate. Despre altele, desigur, precum cea legată de colaborarea cu regimul, se mai putea discuta. Pe această atitudine perdantă se baza și Securitatea în eforturile ei de a controla biserica, pentru a preveni orice potențială formă de rezistență.

De aceea, opțiunea mea a atras și mai mult asupra mea atenția Securității. Așa cum aveam să aflu mai târziu din cele patru dosare de urmărire informativă deschise pe numele meu (sub numele de cod „Chitaristul”, și apoi „Ideologul”), aceasta începuse deja să mă urmărească încă din perioada stagiului militar (1973-1974).

Unul dintre momentele cruciale în raportarea mea la spațiul politic a fost contactul, în 1975, cu pastorul reformat Ferenc Visky, un om care făcuse șapte ani de pușcărie comunistă, și mi-a devenit un soi de mentor, de la distanță, în perioada studenției. Într-una din lungile discuții pe care le-am avut cu el în vizitele pe care i le făceam în satul Paleu, din Bihor, unde slujea ca paroh, Feri bacsi mi-a spus tranșant că, după părerea lui, este nelegitim pentru un creștin să fi anticomunist, căci spunea el, începem prin a urî comunismul și sfârșim urând comuniștii, iar aceasta vine de la diavolul, nu de la Dumnezeu. Am avut nevoie de aproape trei ani, și de o serie întreagă de întâmplări providențiale, pentru a-i da dreptate părintelui Visky.

Astfel, în primăvara lui 1978, mă pregăteam să mă alătur în mod public Comitetului Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC), condus de pastorul Pavel Nicolescu. Pavel însă, care fusese exmatriculat cu câțiva ani înainte de la Facultatea de Filozofie a Universității București doar cu două săptămâni înainte de absolvire, m-a sfătuit ferm să nu fac asta înainte de a absolvi Facultatea de științe economice, în luna octombrie a aceluiași an.

Aveam deci înainte câteva luni în care putea cântări luarea acestei decizii. Vorbesc despre o hotărâre, pentru că de aproape un an eram implicat cu mișcarea secretă de ucenicie creștină inițiată de organizația Navigatorilor. Știind despre implicările mele în mișcarea de disidență religioasă, liderii mișcării îmi ceruseră să aleg între aceasta și lucrarea de ucenicie; nu fiindcă socoteau că implicarea politică este una nelegitimă pentru un creștin, ci pentru că disidența implica acțiuni publice care aveau să atragă și mai mult asupra mea atenția Securității, punând astfel în pericol implicarea Navigatorilor în Romania.

Vara anului 1978 este cea în care, după multe deliberări și timp petrecut în rugăciune, am decis să renunț la implicările mele „politice”, în favoarea uceniciei. Este o decizie pe care, trebuie să spun, n-am regretat-o niciodată. Am în continuare o prețuire imensă pentru Pavel Nicolescu și pentru ce a făcut atunci ALRC-ul. Istoricul Dorin Dobrincu consideră că, deși aceasta este o dimensiune a rezistenței față de comunism care este neglijată în spațiul nostru public și academic, ea constituie cea mai solidă contestare pe baze ideologice a sistemului comunist de la noi. Din acest punct de vedere, ea este mult mai consistent anticomunistă decât mult mediatizata mișcare Goma, deși în cele din urmă ambele s-au încheiat cu plecarea sau expulzarea din țară a celor implicați. Dincolo de posibilitatea oferită de mișcarea Navigatorilor de a investi în formarea a sute de oameni, în special studenți, veniți în Iași de pe mai multe continente în anii care au urmat, decizia mea a fost cea care mi-a permis să rămân în țară în toată perioada comunistă, și aproape trei decenii după aceasta, lucru pe care-l socotesc un adevărat privilegiu, mai ales când mă uit la lucrurile nu prea entuziasmante care s-au întâmplat între timp cu mulți dintre militanții mișcării de disidență în care am fost implicat.

„Creștinul este de dreapta sau nu este deloc”?

Până în 1993, când am mers la Londra pentru un masterat în hermeneutică și apoi un doctorat în teologie, consideram că un creștin nu poate fi decât de dreapta, deși mă consideram, în esență, ca fiind din punct de vedere politic un om de centru. Astfel, dacă sub comunism nu am votat niciodată, după 1989 am votat mereu, fără excepție, pentru ceea ce am considerat a fi opțiuni de dreapta. Cu alte cuvinte, eram de fapt un om de centru-dreapta. Faptul că mai apoi acele opțiuni s-au dovedit a fi cu totul altceva nu face decât să ateste încă o dată natura îndoielnică a politicii. Și acum, după ce am trăit timp de 35 de ani sub comunism, mă tem că dacă aș vota cu stânga politică, mi s-au usca mâna, metaforic vorbind.

Și totuși, experiența mea britanică a schimbat în mine ceva esențial cu privire la această percepție. Unii vor spune că este acesta este efectul inevitabil al unei teologii îndoielnice, și e dreptul lor de a crede asta, oricât de greșiți ar fi în opinia lor. Schimbarea poziției mele are de fapt de-a face doar în mică măsură cu teologia. Îmi amintesc bine de surpriza pe care am avut-o când l-auzit pentru prima dată vorbind pe Tony Blair. Până atunci nu mi-aș fi putut închipui că liderul unui partid de stânga (desigur, social-democrat modern, nu comunist) poate vorbi și acționa, cel puțin până la decizia de neiertat de a-l urma pe Bush în nebunia războiului din Irak, în termeni absolut compatibili cu viziunea mea creștină asupra realității.

A doua surpriză a fost să văd faptul că britanicii, inclusiv colegii mei de la teologie, aveau o adevărată venerație pentru liderul sud-african Nelson Mandela, un om pe care, în virtutea convingerilor mele de dreapta, îl consideram „un nenorocit de comunist”. Din fericire, acum știu mai bine cum stau lucrurile.

Acesta a fost începutul migrației mele intelectuale și spirituale către poziția mea actuală în materie de politică, una care este mai degrabă de centru-stânga, așa cum mi-au dovedit în mod repetat rezultatele testului de busolă politică pe care îl puteți găsi la adresa web https://www.politicalcompass.org/test.

Sensibilitățile „politice” ale Evangheliei

Un factor esențial în conturarea convingerilor mele politice actuale l-a jucat implicarea timp de circa 20 de ani cu organizația umanitară World Vision International. În reflecțiile mele biblice și teologice, sub impactul experiențelor trăite în călătoriile în cele aproape 70 de țări pe care le-am vizitat până acum, am ajuns să mă confrunt pentru prima dată în mod serios cu sensibilitățile sociale ale Evangheliei. Am realizat în acest proces că în centrul Evangheliei lui Cristos se află nu libertatea și inițiativa individuală, ca în liberalismul clasic, oricât de importante rămân acestea pentru noi, ci inima lui Dumnezeu pentru cei săraci și marginalizați. Din această perspectivă, căutarea cu orice preț a creșterii economice și a profitului, ca în mai toate versiunile politice actuale de dreapta, este fundamental incompatibilă cu viziunea creștină asupra realității în general, și asupra politicii, în particular. Așa fiind, am o veritabilă oroare față de lipsa totală de empatie față de problematica sărăciei, privită ca o boală imputabilă aproape exclusiv victimelor, pe care o manifestă reprezentanții dreptei românești, în special ai celei creștine, indiferent dacă este ortodoxă ori evanghelică – catolicii fiind, din această perspectivă într-o cu totul altă categorie, din pricina „gândirii sociale” consistente promovată de această tradiție eclesială. Astfel, în loc să fie „vocea celor care nu au glas”, reprezentanții dreptei creștine se manifestă, ca mai întotdeauna în istorie, drept apărătorii intereselor celor bogați. Scriind cele de mai sus, nu pot să nu aud în urechi judecata tranșantă a lui Cristos, care spunea că „anevoie va intra un bogat în împărăția cerurilor”.

La cele spuse deja trebuie să adaug faptul că, temperamental și vocațional, sunt extrem de alergic la orice formă de conservatorism, deși sunt gata să recunosc părțile pozitive ale acestuia: respectul pentru tradiție – pe care și eu, în calitate de creștin liturgic și sacramental o prețuiesc; opoziția față de mutațiile sociale bruște, de tip revoluționar – față care și eu am oroare; discursul centrat pe valori – deși adesea rădăcinile acestora sunt de natură socială, dacă nu chiar de clasă, mai degrabă decât spirituale.

Pe de altă parte, deși nu cred în mitul modernist al progresului, și detest în egală măsură apelativul de „progresist”, mai ales din pricina bagajului polemic căpătat în ultima vreme, îmi este în și mai mare măsură antipatic apelativul de „reacționar”, din pricina aceluiași balast polemic, deși, instinctiv, sunt ispitit în mod constant – mea culpa – să mă folosesc de el pentru a-i descrie pe prietenii mei conservatori.

Vocațional vorbind nu am chemare pastorală (aceasta fiind esențialmente o funcție de conservare), și îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că a dat acest dar altora. Personal prefer mai degrabă darul profetic, în ciuda prețului uriaș pe care acesta în implică (dacă cineva are îndoieli, este suficient să răsfoiască, fie și în fugă, paginile Scripturii).

O altă manifestare, aparent contradictorie, a opțiunii mele de centru-stânga, este alergia mea la stângismul militant, fie el de factură ateist-secularistă sau de nuanță creștină (pentru unii „dreptaci” s-ar putea să fie o surpriză că ideile socialiste nu-și au originea în ateism, așa cum crede, din ignoranță, dreapta americană, inclusiv cea creștină, ci în cercurile creștine britanice care manifestau sensibilitate „evanghelică” față de problemele celor săraci și năpăstuiți). Asta însă nu mă împiedică să am relații de prietenie autentică, asezonate în mod regulat cu polemici mai mult sau mai puțin cordiale, cu prietenii mei de stânga. Acest lucru îi derutează complet amicii mei de la dreapta (e drept că, în contrapartidă, unele dintre acțiunile sau pozițiile lor mă contrariază la fel de mult pe mine.

Ca să dau doar doua exemple în acest sens, unul dintre prietenii mei, de foarte dreapta acum, îmi spunea cu ceva timp în urmă: „nu știu cum poți fi tu prieten cu Vasile Ernu”. Pe de altă parte, mi-e greu să înțeleg cum este posibil ca unul dintre oamenii cei mai lucizi și mai luminați ai conservatorismului românesc, intelectual public creștin pentru care am o mare prețuire, deși polemizăm din când în când, date fiind pozițiile noastre politice și temperamentale diferite, a acceptat invitația de a participa la lansarea unui volum propagandistic scris în apărarea lui Trump. Mi-am spus că este vorba de avatarurile prieteniei. Dar mi-am amintit imediat de acel adagiu latin care începe cu amicus Plato

Și acum, încotro?

Capătul acestui drum sinuos, cel puțin până în acest moment, este opțiunea mea fermă pentru social liberalism. Cred cu tărie în libertate ca dar uman fundamental, precum și în valoarea inițiativei individuale, creatoare de plus valoare (ca să folosesc un termen economic marxist), dar detest profund promovarea individualismului, a egoismului și a avariției, ca presupuse virtuți ale capitalismului. Aceasta nu înseamnă că prefer opțiunea economică socialistă, și cu atât mai puțin pe cea comunistă; nu după ce am trăit timp de 35 de ani sub „binecuvântările” sistemului comunist. Aș prefera oricând o „a treia cale”, dacă ea ar putea fi imaginată.

Cred, de asemenea, în responsabilitatea socială a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pentru mine, o societate sănătoasă, înfloritoare, este cea care promovează bunăstarea umană, mai întâi cea spirituală și apoi cea materială, iar nu una a căutării cu orice preț a maximizării profitului și a creșterii economice ca scop în sine. Eu cred că o societatea umană este cu atât mai matură cu cât:

– cultivă mai multe sensibilități ecologice consistente;
– promovează egalitatea de șanse, inclusiv între femeii și bărbați (și implicit exorcizează misoginismul și patriarhalismul);
– cultivă o cultură a vieții, atât înainte de naștere, cât și, mai ales, după;
– apără pluralismul (cultural, politic, religios, de gen etc) și se ferește de nivelare socială;
– încurajează o cultură a păcii și înțelegerii, excluzând pe cât posibil violența și războiul ca mijloace de rezolvare a diferendelor dintre grupuri și state.

Vi se pare că toate acestea sună prea utopic? Eu cred că nu, și mă rog în fiecare zi, așa cum ne-a învățat Cristos: „vie împărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Amin!

Cazul Bulai sau despre talibanizarea societatii romanesti

Vă mărturisesc dintru început că plănuiam să ignor complet zavera din jurul nefericitei postări pe Facebook a deputatului USR Iulian Bulai, pe care o socotesc o penibilă furtună într-un pahar cu apă. Am decis totuși să spun ceva în mod public pe această temă, la îndemnul câtorva prieteni pe care îi prețuiesc. Iată, deci, câteva gânduri, ca invitație la reflecție.

Ocazia

Postarea domului deputat Bulai a fost, în opinia mea, doar ocazia, nu și cauza acestei comoții. Cauzele preexistau în subconștientul nostru colectiv și abia așteptau șansa de a se manifesta. Scandalul în sine spune mult mai multe despre noi decât despre deputatul care l-a ocazionat.

Postarea în sine este un exemplu tipic de comunicare ratată. Așa cum recunosc și unii dintre detractorii săi, dar, în mod paradoxal, nu și unii dintre colegi, este evident că domnul Bulai nu a urmărit să ultragieze ori să lezeze sentimentele religioase ale cuiva; cu atât mai puțin să rostească o blasfemie, el însuși declarându-se catolic practicant. Intenția sa clară a fost ca, pornind de la cele câteva considerente, deficitar și riscant formulate cu privire la nașterea lui Cristos, să atragă atenția asupra situației grave a copiilor instituționalizați din România, după 30 de ani de democrație, mai mult sau mai puțin originală. Faptul că cei critici față de postarea sa ignoră complet scopul acesteia ne spune cel puțin două lucruri: mai întâi că, așa cum am afirmat deja, comunicarea și-a ratat ținta și, mai important decât aceasta, că cei care au reacționat negativ la mesaj, indiferent de gradul lor de religiozitate, nu acordă prea mare importanță acestei teme, lucru care ar trebui să ne oripileze, nu doar din perspectivă creștină, ci și pur și simplu umană. Deși este posibil, totuși, ca unii dintre ei să considere că presupusa blasfemie a parlamentarului este mult mai gravă decât situația copiilor din țară, oricât de dureroasă ar fi aceea.

Dar nu, tema n-a prins în media și nici în mediul virtual, inclusiv în cel religios, așa cum nu par să fie de interes nici alte subiecte la fel de grave din societatea noastră, precum violența domestică, traficul de femei, inegalitatea de gen sau cea socială, dispariția progresivă a pădurilor ori analfabetismul funcțional. Acestea sunt de interes doar pentru câțiva pasionați de asemenea cauze aparent „ezoterice”. Ei se simt adesea ca niște Don Quijote luptând cu morile de vânt, în vreme ce media și spațiul virtual cheltuie cantități uriașe de energie pentru subiecte absolut marginale.

Excepție de la cele de mai sus face un articol dintr-o publicație naționalistă, cu iz neolegionar, din Piatra Neamț, care observă în comentariul domnului Bulai o aluzie la posibilitatea redeschiderii adopțiilor internaționale. Ori, pentru orice român verde este evident că copiii sunt un „bun al patriei” și este de preferat ca ei să trăiască în condiții de mizerie în orfelinatele noastre naționale, decât să fie îngrijiți omenește în familii, fie acestea și din străinătate, dacă românii, cu proverbialele lor inimi bune, nu-i vor.

Considerațiile deputatului Bulai legate de Crăciun sunt cel puțin nefericite în formularea lor și în terminologia frustă pentru care a optat („familie foarte ciudată”, „refuzat de comunitate” etc). Intenția sa a fost, probabil, ca prin aceasta să șocheze puțin cititorul și să-i capteze atenția cu privire la ceea ce voia să spună mai departe. Din păcate, efectul a fost exact invers. Dar cine dintre noi nu a făcut niciodată asemenea greșeli de comunicare. Pentru un politician însă, asemenea erori de calcul sunt costisitoare, ele traducându-se în voturi pierdute. Aceasta, pare-se, este singura preocupare a unora dintre colegii de partid ai domnului Bulai în acest context.

Din punct de vedere teologic, dar și științific, cea mai gravă eroare din comentariul încriminat este aceea legată de Maria ca fiind „mamă surogat”. Mai întâi, termenul tehnic este utilizat greșit, pentru că o mamă surogat nu poartă propriul ei copil biologic, trupul ei fiind o simplă gazdă temporară pentru copilul altei mame. Ori Isus a fost, din punct de vedere genetic copilul Mariei, chiar dacă nu și al lui Iosif, cel care l-a „adoptat” fără rezerve după intervenția îngerului. Așa fiind, Maria a devenit în mod implicit și plenar, Maica Domnului și Theotokos, „purtătoare de Dumnezeu”. Nu cred că domnul Bulai contestă această realitate în conștiința sa, dar implicațiile utilizării neglijente a acestei expresii nefericite a scandalizat peste măsură sentimentele celor care acordă venerație Sfintei Fecioare.

Deputatul, care este absolvent de seminar teologic romano-catolic, se apără spunând că nu a încercat decât să facă o contextualizare a istoriei Crăciunului, potrivit practicii spirituale numită lectio divina, în care lectura repetată a unui text scriptural este urmată de meditație și aplicarea acestuia la contextul prezent. Această abordare, așa cum știu toți cei care au practicat-o, este generatoare de noi sensuri și utilă în angajarea personală cu textul sacru, dar implică riscul unor devieri de sens atunci când participanții sunt lipsiți de experiență în lucru cu textul, sunt exagerat de „creativi” în materie dogmatică, ori practică metoda respectivă fără îndrumarea unui director spiritual. Ceea ce avem în postarea domnului Bulai pare să fie exact o asemenea deviere de sens, și o abordare exagerat de creativă a metodei, de așteptat din partea unui „artist”, așa cum se prezintă deputatul pe pagina sa de Facebook. O eventuală privire atentă aruncată asupra textului de către duhovnicul său l-ar fi putut scuti pe el de această jenă, și pe noi de scandal. Dar câți dintre noi își supun textele publicate pe net scrutării atente a altcuiva.

Ceea ce a reușit domnul Bulai cu această abordare superficială a interacțiunii sale cu textul sacru, care este specifică mai degrabă individualismului lumii evanghelice, a fost, vorba lui Blaga, să „strivească corola de minuni a lumii”. Încercarea sa eșuată de contextualizare a istoriei Crăciunului a reușit, chiar dacă nu în mod intenționat, să obnubileze miracolul întrupării fiului lui Dumnezeu prin Fecioara Maria. Și acesta este poate, din perspectivă spirituală, cel mai mare păcat al său în acest caz.

Domnul Bulai a realizat, chiar dacă prea târziu, greșeala făcută și și-a cerut iertare pentru zarva creată de postarea lui. Asta însă nu a ajutat la stingerea focului, pentru că de fapt, pentru destui dintre criticii săi, păcatul cel mai mare al domnului Bulai NU este ceea ce a scris el, oricât de neinspirate au fost vorbele lui, ci faptul că este membru USR, lucru care, se știe, încă de la eșecul referendumului legat de definirea familiei, este un păcat de moarte, ce se răsfrânge asupra tuturor membrilor și simpatizanților acestui partid și pe care creștinismul politic nu-l poate trece cu vederea.

Aceste resentimente, cu greu reprimate, și defulate cu regularitate par să fie cauza reacțiilor viscerale în chestiunea de care discutăm aici, iar nu presupusele blasfemii ale deputatului. Un caz special îl reprezintă în acest sens animatorii peneliști din spațiul virtual. Deși cei mai mulți dintre ei vădesc o cultură religioasă submediocră, și a o angajare religioasă îndoielnică, comparabile cu cele ale unora dintre colegii de partid ai împricinatului, îi vedem pe mulți dintre ei inflamați la culme, gata să se încoloneze într-o veritabilă cruciadă anti USR, pentru a răzbuna onoarea pretins ultragiată a Sfintei Fecioare. Sincer să fiu, nu văd mari diferențe între ei și integriștii islamici din Pakistan care acuză pe creștinii de acolo de pretinsa ultragiere a onoarei Profetului. În cazul de față, după ce a preluat puterea, PNL-ul pare să fi uitat cu totul de inamicul politic de la stânga și este complet obsedat de distrugerea USR-ului ca forță parlamentară, care este perceput dintr-o dată ca fiind Răul cel Mare. Și, ca să fiu sincer, nu cred că motivul acestei atitudini are ceva de-a face cu ideologia, căci PNL-ul este în acest moment la fel de confuz și de nefinit sub raportul poziționării în spectrul politic ca și USR-ul. Avem aici de-a face de fapt cu un caz tipic de populism, în care activiștii din PNL încearcă să atragă de partea lor masa destul de largă a românilor ispitiți de fundamentalismul religios, indiferent dacă aceștia sunt catolici, ortodocși ori evanghelici.

Reacția

Am spus deja suficient despre reacția talibanilor în această chestiune. Vreau să mă aplec acum puțin asupra reacțiilor celor cu presupusă  greutate religioasă și teologică. Nu însă fără a observa că, inițial, liderii catolici s-au abținut de la comentarii pe această temă, devenită subit extrem de delicată, mai ales după intervenția agresivă a unor voci ortodoxe încărcate de autoritate. A venit însă acum și declarația publică pe această temă a noului episcop catolic de Iași, Iosif Păuleț. Aceasta a constat într-o mustrare (poate prea) aspră, dar pe deplin meritată de exprimarea neglijentă din textul domnului Bulai, pe care acesta a și acceptat-o într-o declarație publică. Tonul intervenției intempestive a episcopului a fost însă unul exagerat de apologetic, menit probabil să liniștească zarva stârnită de această poveste în tabăra ortodoxă. Nu este în interesul Bisericii Catolice să creeze polemici cu Biserica Ortodoxă majoritară, relațiile dintre cele două entități eclesiale fiind și așa suficient de tulburi.

Remarc mai întâi că avem de-a face cu o cantitate uriașă de sentimente religioase ultragiate de o presupusă blasfemie intenționată la adresa cultului marian. Așa cum arătam mai sus, și cum au recunoscut unii dintre detractorii mai lucizi ai domnului Bulai, pentru orice om cu bune intenții este evident faptul că autorul nu avut nicidecum intenția de a ultragia sentimentele religioase ale cuiva și, fiind catolic practicant, cu atât mai puțin de a rosti o blasfemie la adresa Sfintei Fecioare. Ori, cele mai multe dintre reacțiile critice la adresa postării respective, inclusiv din partea fețelor bisericești ortodoxe, acuză intenția.

Dar, desigur, putem ultragia pe cineva sau putem rosti o blasfemie și fără intenție, respectiv fără să ne dăm seama. În această situație specifică, ultragiul fără intenție este evident. Cât despre acuzația de blasfemie, avem aici mai degrabă de-a face cu o inadecvare a mijloacelor la scop. Dar o asemenea opțiune nu pare să fi trecut prin mintea înaltelor autorități ortodoxe, care, în numele poporului ultragiat în sentimentele sale religioase, au socotit că este imperios necesar să apeleze la o execuție publică simbolică, pare-se pentru a potoli furia mulțimii, prevenind astfel, Doamne ferește, cine știe ce alte excese. Nu cred că un asemenea scenariu este chiar atât de implauzibil cât ar părea. Dacă vă îndoiți, reluați vă rog lectura cărții Psihologia răului, a lui Scott Peck.

Înțeleg faptul să unii dintre cei care au reacționat critic la declarațiile domnului Bulai s-au simțit în mod sincer jigniți de ceea ce au perceput, în mod nelegitim cred eu, a fi intenții și afirmații blasfemiatoare la adresa Sfintei Fecioare. Dacă acestea ar fi fost făcute de un iconoclast, de un agnostic, sau de un ateu, asemenea suspiciuni ar fi fost plauzibile, dar și în acel caz intenția ar fi trebuit dovedită. Ceea ce nu e ușor de făcut. Nu sunt specialist în sociologie și psihologie religioasă (avem din păcate prea puțini specialiști în aceste discipline în România), dar sunt conștient de forța, în bine sau în rău, pe care o are pietatea populară. Mi se pare însă extrem de grav faptul că responsabilii noștri religioși manipulează sentimentele instabile ale mulțimii în scopuri obscure, care nu am nimic de-a face cu țelurile superioare ale credinței religioase, oricare ar fi aceea. Ori cred că de data aceasta avem înaintea noastră câteva exemple tipice de manipulare.

Astfel, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, de altfel un om educat și mult mai decent decât cel pe care l-a înlocuit cu câțiva ani în urmă în această poziție, se folosește de un truc retoric ieftin pentru a desființa cu „mânie proletară” afirmațiile considerate ofensatoare, ale „dușmanului de clasă”, descris cu îngăduință creștină ca fiind penibil, obraznic, incult, blasfemiator. De vreme ce, zice-se, BOR „nu comentează” aceste declarații, Vasile Bănescu nu se obosește să aducă argumente în favoarea etichetelor folosite. În mod simbolic, execuția publică a avut loc. În rest, nimic altceva nu are importanță.

Nu aflăm din intervenția de mai sus care este motivul real al vehemenței acesteia. El este însă absolut transparent în declarația amplă făcută de episcopul ortodox Ignatie al Hușilor, și el un om foarte popular, pentru un canal media cunoscut pentru etica profesională îndoielnică și modul slugarnic în care a slujit interesele puterii. Situl anunță încă din titlu, în mod grandilocvent, pe post de click bait, că cel care vorbește este „cel mai apreciat episcop”, și, ca atare, ceea ce spune aici trebuie luat foarte în serios. Nu contest nicidecum meritele episcopului, care este perceput ca o veritabilă gură de oxigen după scandalurile de pedofilie care au zguduit episcopia respectivă, și nici abilitățile sale mediatice. Acestea însă nu scuză atitudinea sa extrem de agresivă și batjocoritoare în acest caz.

În ciuda eforturilor sale de a ne convinge de contrariul, textul ierarhului este în mod clar unul anticatolic și anti USR. Domnul Bulai este numit, cu dispreț suveran „deputat USR cu reflexe iluministe”. Din nou, doar afirmații fără nici un fel de argumente. Acestea au fost, probabil, epuizate le referendum. Ierarhul îi vorbește de sus, în mod sentențios deputatului nostru, folosind citate de o prețiozitate atent căutată. El se plânge că domnul Bulai nu folosește în comentariul lui terminologia Tradiției, singura care, în opinia sa, este demnă de misterul întrupării. Desigur, este dreptul episcopului să prefere limbajul prăfuit al ceasloavelor. Dar mi se pare complet deplasat să impună mirenilor, neprofesioniști în ale teologiei, folosirea acestuia. Eu nu mă aștept ca episcopul să cânte la perfecție capriciile lui Paganini, căci nu este violonist. Dar mi se pare legitim să aștept de la el acuratețe dogmatică, dar și îngăduință creștinească, dacă nu cumva cer prea mult. Teologia adevărată nu se face cu repetarea slugarnică a termenilor scripturali sau patristici, spunea biblistul ortodox Savvas Agourides. Ierarhul nostru se așteaptă însă ca un mirean, fără instruire superioară în teologie, să vorbească despre întruparea fiului lui Dumnezeu precum Papa Ratzinger, poate cel mai important teolog catolic în viață. Dar dacă ar fi făcut asta, probabil că episcopul ar fi găsit altceva de reproșat. Căci, așa cum am spus deja, domnului Bulai i se poate ierta până și „păcatul” de a fi catolic, dar nu și acela de a fi membru USR, partid care s-a opus referendumului „acela”. Despre asta este, de fapt, toată tevatura. Să nu ne ascundem după deget.

Acest nou scandal din media românească vădește încă odată absența unei civilizații a dialogului și incapacitatea noastră, a tuturor, inclusiv a autorului acestor rânduri, de a discuta la rece, cu argumente raționale și fără etichetări facile, lucrurile care ne despart. Nu este de dorit și, slavă Domnului, nu este posibil să ne întoarcem la vremurile „consensului” social și ideatic absolut. Indiferent dacă ne place sau nu, pluralismul este regula vremurilor prezente. Și dacă nu vom învăța măcar să ne tolerăm, dacă nu putem să ne acceptăm unii pe alții, cu tot cu diferențele dintre noi, societatea noastră nu va avea nici un viitor. Din nefericire, deocamdată nu sunt semne care să justifice optimismul. Cine știe, poate că și în această privință nădejdea noastră este tot diaspora. Și nu mă refer la generațiile actuale, ci la aceea a nepoților mei. Dar până atunci mai avem de așteptat o vreme. Să sperăm că o vom folosi spre bine.

Amintiri din decembrie 1989

In ianuarie 2008 acordam prietenului meu poetul si gazetarul Dorin Popa un lung interviu la postul de radio Europa Nova de la Iasi.

Reiau aici ultima parte a acelui interviu, cu amintiri din ziua de perioada ‘Revolutiei’ din 1989.

https://danutm.wordpress.com/2008/01/12/exercitii-de-intelegere-xv-revolutia-la-iasi-final/

Francisc Visky – Crestinul si politica II

Tare aș fi vrut să pot posta aceste rânduri cu ocazia „mariia gitații” în jurul familiei naționale. De parcă familia ar avea de a face cu națiunile. Nu am făcut-o. Am fost prea „stresat” și înțepat de cei care nu mai vedeau, nu mai auzeau decât fulgere, trăsnete, pucioasă și foc! Acum e liniște…

Nu prea a fost sesizată intenția mea serioasă, glumeață pe alocuri, sarcastică în alte ocazii, de a întoarce privirile de la „predicat”spre Subiect.

Subiectul meu este Isus Cristos!

Am recitit cu interes și teamă ispitele la care a fost supus Isus. Nu întâmplător, după ce Tatăl declară despre el: „… iată Fiul meu”, adică „Cel din mine”, „Identic cu Mine”. El este dus de Duhul în pustie pentru meditație și testarea capabilităților Sale ca om, pentru cele ce vor urma. Este (se)dus, ispitit, de trei ori de Satan, în trei domenii importante, în care creștinul de azi este… dus cu pluta. Pe noi, ne duce și duhul (nostru) și Satana… Dar noi, creștinii, trebuie să STĂM! Ferm!

Iată cum sunt dus:

1. Vreau să transform cuvântul în loc să trăiesc prin cuvânt…

Preferăm să trăim din pietrele transformate în pâine!… Cristos spune, „omul nu trăiește numai cu pâine…”

2. Vreau putere spirituală în loc să trăiesc spiritual…

Preferăm să ne înșelăm, și să înșelăm, considerând că noi suntem feriți de ispite și că nu ispitim prin felul nostru da a fi!… Este însă scris: „…să nu ispitești pe domnul Dumnezeul tău!”

3. Vreau putere (inclusiv politică) în loc să am stăpânire de sine…

Preferăm să fim slujiți, să ni se închine păcătoșii, în loc ca noi să slujim Domnului, Dumnezeu… și să ne închinăm doar Lui.

 Spre citire din Biblie: Matei, capitolul 4:1-11. Din orice Biblie…

Isus a refuzat trei ispitiri! Materialismul, spiritualismul și politica.

 *) Mulțumesc lui Dănuț Mănăstireanu pentru postarea pe blogul său  a părții I-a din Creștinul și politica

Brexit: Facts vs Fear, with Stephen Fry

no comment

Reclaiming Jesus – A Prophetic Call from the Elders of the Church in America

reclaimingjesusheader

We are living through perilous and polarizing times as a nation, with a dangerous crisis of moral and political leadership at the highest levels of our government and in our churches. We believe the soul of the nation and the integrity of faith are now at stake.

It is time to be followers of Jesus before anything else—nationality, political party, race, ethnicity, gender, geography—our identity in Christ precedes every other identity. We pray that our nation will see Jesus’ words in us. “By this everyone will know that you are my disciples, if you have love for one another” (John 13:35).

When politics undermines our theology, we must examine that politics. The church’s role is to change the world through the life and love of Jesus Christ. The government’s role is to serve the common good by protecting justice and peace, rewarding good behavior while restraining bad behavior (Romans 13). When that role is undermined by political leadership, faith leaders must stand up and speak out. Rev. Dr. Martin Luther King Jr. said, “The church must be reminded that it is not the master or the servant of the state, but rather the conscience of the state.”

It is often the duty of Christian leaders, especially elders, to speak the truth in love to our churches and to name and warn against temptations, racial and cultural captivities, false doctrines, and political idolatries—and even our complicity in them. We do so here with humility, prayer, and a deep dependency on the grace and Holy Spirit of God.

This letter comes from a retreat on Ash Wednesday, 2018. In this season of Lent, we feel deep lamentations for the state of our nation, and our own hearts are filled with confession for the sins we feel called to address. The true meaning of the word repentance is to turn around. It is time to lament, confess, repent, and turn. In times of crisis, the church has historically learned to return to Jesus Christ.

Jesus is Lord. That is our foundational confession. It was central for the early church and needs to again become central to us. If Jesus is Lord, then Caesar was not—nor any other political ruler since. If Jesus is Lord, no other authority is absolute. Jesus Christ, and the kingdom of God he announced, is the Christian’s first loyalty, above all others. We pray, “Thy kingdom come, thy will be done, on earth as it is in heaven” (Matthew 6:10). Our faith is personal but never private, meant not only for heaven but for this earth.

The question we face is this: Who is Jesus Christ for us today? What does our loyalty to Christ, as disciples, require at this moment in our history? We believe it is time to renew our theology of public discipleship and witness. Applying what “Jesus is Lord” means today is the message we commend as elders to our churches.

What we believe leads us to what we must reject. Our “Yes” is the foundation for our “No.” What we confess as our faith leads to what we confront. Therefore, we offer the following six affirmations of what we believe, and the resulting rejections of practices and policies by political leaders which dangerously corrode the soul of the nation and deeply threaten the public integrity of our faith. We pray that we, as followers of Jesus, will find the depth of faith to match the danger of our political crisis. Continue reading “Reclaiming Jesus – A Prophetic Call from the Elders of the Church in America”

Teodor Baconschi despre principalele directii ale intelectualitatii romanesti si un raspuns

Theodor Baconschi

Într-un comentariu postat astăzi pe Facebook, domnul Teodor Baconschi, unul dintre intelectualii români pe care îi prețuiesc cel mai mult, spunea următoarele, cu privire la actualele orientări politice ale intelectualilor români.

Care sunt principalele direcții ale intelectualității românești?

  1. a) național-comuniști (Securitatea ”bună”, ”patriotică”)
    b) liberali clasici, pro-europeni
    c) conservatori clasici, pro-occidentali, critici ai exceselor PC (political correctness)
    d) naționaliști ortodocși (tente neo-legionare, potențial putiniste, anti-occidentali)
    e) globaliști pro-economie digitală, tehnocrați.
    f) stânga radicală, militant ateistă, anticlericală, pro-LGBT

Cel mai puțin sprijin politico-mediatic îl au cei din categoria în care mă înscriu (c). Și tocmai acest fapt înclină balanța în favoarea opțiunilor anti-occidentale, pentru că grupările a) și d) sunt mai numeroase, pe când grupările c), e) și f) sunt ireconciliabil divizate ideologic.

Dacă situația se menține, România se îndepărtează încet și sigur de Occident.

Iată mai jos și răspunsul meu.

Stimate Domnule Baconschi,

Eu nu mă încadrez în niciuna dintre categoriile de mai sus, de altfel foarte bine definite de dvs.

Eu sunt mai degrabă adeptul social-liberalismului, o poziție aproape nereprezentată în spațiul intelectual și politic romanesc. Deși apreciez unele dintre valorile conservatorismului, sunt în mod aproape visceral alergic la paseismul conservator.

Sunt rezervat și față de liberalismul clasic, pe care îl consider o ideologie a egoismului și o formă de idolatrizare a pieței (așa-zis libere) și a profitului.

Detest naționalismul (mai ales pe cel filetist), pe care îl socotesc aproape o boală mentală, dar consider că patriotismul este o expresie a normalității (deși nu pot spune că sunt „mândru că sunt roman” – în vremurile astea nu prea cred că am prea multe motive, și, nefiind conservator, nu mă satisface sa mă uit pentru asta doar în trecut). Cred, de asemenea, că statul național este un proiect iluminist profund viciat de această ideologie raționalistă.

Eu sunt pro-occidental și pro-european, și, trebuie să adaug, precum conservatorii, apreciez valorile Răsăritului (în definitiv am făcut un doctorat în eclesiologie ortodoxă, și această interacțiune m-a condus la anglicanism), dar sunt extrem de critic față de multele slăbiciuni orientale (așa cum nu prea reușesc a fi naționaliștii și cei mai mulți conservatori).

În egală măsură, sunt un creștin ecumenic, și detest sectarismul și intoleranța, sub toate formele ei (inter-creștină sau inter-religioasă). Definesc ecumenismul nu în sensul efortului de refacere a unității instituționale a Bisericii, ci, în spiritul teologiei Părintelui Stăniloae, ca pe un ecumenism al Spiritului, în care se regăsesc toți cei care-l recunosc pe Cristos ca Domn și Dumnezeu.

Sunt, de asemenea, un susținător fervent al unei Europe unite și federale, așa cum a fost conceput ea de Părinții Fondatori – pe principii profund creștine sociale și liberale), deși sunt conștient de faptul că, mai ales sub influența lui Giscard d’Estaing, UE a devenit un monstru birocratic și din ce în ce mai puțin democratic. Aceasta însă nu mă face sa abandonez proiectul Europei Unite, așa cum au făcut englezii, din lașitate, din prostie, și ca urmare a unor calcule meschine, ci militez pentru revizuirea din temelii a proiectului european și pentru revenirea la principiile de la început (iată cî în asta sunt și eu puțin conservator 🙂 ).

De asemenea, sunt oripilat de atitudinea de respingere, dacă nu chiar de ură (xenofobie) față de migranți, și chiar față de refugiați (există, evident, o deosebire între cele doua concepte), așa cum este manifestată ea de naționaliști și de mai toți conservatorii. Socotesc că aceasta atitudine nu are nicio legătură cu Evanghelia iubirii a lui Isus Cristos, deși înțeleg foarte bine faptul că statele au datoria de a manageria cu înțelepciune, dar și cu compasiune, aceste procese.

Nu sunt anti-LGBT, nici pro. Și, mai ales, deși sunt heterosexual, și socotesc că aceasta este normalitatea în lumea noastră, așa cum a fost ea creată de Dumnezeu, nu sunt homofob și detest homofobia, care este aproape intrinsecă pozițiilor naționaliste și conservatoare (de aceea mă opun cu fermitate manipulărilor coordinate de așa-numita Coaliție pentru Familie, care ar trebui să se numească, mai degrabă, Coaliția pentru Homofobie). Eu cred în libertate (a tuturor, nu doar a celor hetero).
Eu nu cred nici în patriarhalism și nici în misoginie. Dar într-o lume a bărbaților, făcută pentru bărbați, pentru motive de echilibru, sunt un teolog feminist, deși detest marxismul, în care am crezut cândva, dar nu am nici obsesii anti-marxiste, ca majoritatea conservatorilor și liberalilor.

Pentru același motiv nu sunt nici anti political correctness (PC – o alta obsesie conservatoare, cred eu – și nu e de mirare, căci PC este o formă de contestare a status-quo-ului, atât de drag conservatorilor), decât atunci când aceasta devine excesiva, ceea ce, trebuie să recunosc, se întâmpla de foarte multe ori – dar nu este în mod intrinsec așa, dar aceasta se întâmplă în mod inevitabil cu tot ceea ce înseamnă reacție. Cred însă că într-o lume profund nedreaptă și inegală, atenția fata de sensibilitățile minorităților de orice gen este o forma fundamentala de omenie. Poate că, fiind toata viată mea parte a tot felul de minorități, am capacitatea de a vedea ceea ce un majoritar nu va vedea niciodată, decât daca are o neobișnuită dotare empatică.

Cu toate cele de mai sus, Domnule Baconschi, îmi declar încă odată în mod public prețuirea pentru Dvs. ca intelectual creștin.

 

Roger E Olson – Remembering the Difference between Patriotism and Nationalism

roger-olson
Roger E Olson

I’ve become increasingly concerned that many American Christians (and perhaps especially evangelicals) confuse patriotism with nationalism to the extent that idolatry lurks close by.

Patriotism is love for one’s country without blinders about its flaws and defects. Patriotism seeks to actualize the highest and best ideals of one’s country which can sometimes look like disloyalty to nationalists. Nationalists tend to confuse “country” with “government” and reject as disloyal all criticism of either. However, criticism of the government can be patriotic. In fact, in America patriotism should be constructively critical toward government. Continue reading “Roger E Olson – Remembering the Difference between Patriotism and Nationalism”

Procesul comunistilor din Romania – Cateva consideratii preliminare

Marți 8 mai a avut loc la Palatul culturii din Iași lansarea publică a Proiectului „Procesul comuniștilor”, coordonat de Universitatea Petre Andrei (UPA), împreună cu Institutul de Studiere a Ideologiilor și derulat în colaborare cu mai multe instituții:, Academia Română, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Editura Institutului European, Primăria Municipiului Iași etc.


Georgeta Condur

Proiectul este prevăzut a se desfășura pe durata a doi ani și jumătate, având trei componente: cercetare, judiciară și editorială. Evident, este vorba mai degrabă de un „proces moral”, cei mai mulți dintre cei vizați nemaifiind în viață. Cum însă în România (precum și în celelalte țări foste comuniste) nu a avut loc un proces de decomunizare, asemănător celui de denazificare în Germania, după căderea regimului hitlerist, consider că acest demers este unul salutar și absolut necesar, dat fiind că tinerele generații sunt din ce în ce mai ignorante cu privire la trecutul recent. Mai multe detalii despre proiect puteți găsi pe situl web al acesteia. Continue reading “Procesul comunistilor din Romania – Cateva consideratii preliminare”

Guest post: Liana Enli Manusajyan – The Youth-Lead Velvet Revolution in Armenia – UPDATE

The month of April is always bringing change in Armenian history…

2018 seems to be not ordinary for Armenia. Everything started with a change in the Constitution, as the result of which Armenia became a parliamentarian republic, the Prime Minister got all power to rule the country.

After a new President was nominated, our ex-President, Serj Sargisyan, wanted to take again all power in his hands, by becoming Prime Minister, since he was not eligible to become President again (according to the Armenian Constitution, the same person can be elected as a President only two times). Serj Sargisyan had been a President of the country for ten years already. Thus, no legal grounds for him to become a President again. For this reason, he changed the Constitution, so that from now on the President will be nominated by the Parliament, rather than elected directly by people, and that all executive power is being transferred into the hands of the Prime Minister. According to him, politically, Armenia entered a new age.

After this Constitutional change, people, but especially the youth of Armenia, became worried about future of their country, because they saw many risks involved by these changes. The economic situation in Armenia was very difficult, and the country had a lot of debt, following the decisions made by the ex-president, Serj Sargisyan. Continue reading “Guest post: Liana Enli Manusajyan – The Youth-Lead Velvet Revolution in Armenia – UPDATE”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6


Imperiul Otoman

Acum, haide să revenim la actualitate!

Să revenim!

Deci, la prezent! În mod cert, pentru unii de-aici, discuția asta începe să nu mai fie la locul ei …

Relevantă.

… pentru că, e clar, noi suntem orientați.

Da, da! Ce să facem? Avem un bai! Recunoaștem chestia asta, cel puțin.

Da. Suntem orientați, adică nu susținem dispensaționalismul și faptul că Israelul va juca acest rol important, la sfârșitul istoriei, inclusiv un rol politic și ca atare, ne detașăm puțin de povestea asta, de implicarea religioasă, în ce se întâmplă în conflictul de-acolo și poate reușim să fim puțin mai realiști sau mai obiectivi, cu privire la ceea ce se întâmplă faptic acolo.

Da! OK! Cineva poate respinge sau accepta povestea asta, dar ce se întâmplă faptic e ceva ce nu poate fi contestat, probabil.

Hai acum să povestim ceva despre ce se întâmplă faptic și care sunt influențele lucrurilor care se întâmplă concret acolo, căci până aici, sigur, poate că interesul discuției noastre ar fi fost pentru creștinii care au o perspectivă religioasă pro-Israel…

Sigur!

… dar dacă am demontat chestia asta, s-ar putea să nu mai aibă interes discuția. Totuși, ea cred că este de interes și aș vrea să ne spui care-ar fi influențele acestor fapte, care-au început în 1948, ce face Israelul, de fapt, care este scopul Israelului, ce se întâmplă acolo și ce influență are asta asupra lumii, asupra noastră, asupra viitorului.

Dați-mi voie să încep de la un punct, care nu-i direct legat de întrebarea ta, dar care s-ar putea să ne doară și sper să ne doară mai tare decât situația politică. La căderea Imperiului Otoman, la sfârșitul Primului Război Mondial, toată zona care aparținea Imperiului Otoman, inclusiv Israelul, Palestina, Siria, în toată zona aceea a răsăritului Mediteranei, inclusiv Asia Mică, existau circa 25% creștini. Vă puteți închipui acest lucru?! 25% creștini! Astăzi, sunt mai puțin de 4% în toată zona! În mai puțin de o sută de ani. Ce s-a întâmplat în această perioadă și ce se întâmplă astăzi, cu ajutorul dispensaționaliștilor americani, este că creștinii din spațiul în care s-a născut Biserica sunt încurajați să părăsească Israelul, locul în care s-a născut Cristos, ca să lase terenul liber sioniștilor, care persecută Biserica creștină cât pot, oriunde o prind la înghesuială, dar, în același timp, sunt foarte deschiși să ia banii creștinilor americani, căci doar banii n-au miros? Poate lucrul acesta ar trebui să ne doară! Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 2

Unde erau urmașii lui Ismael în vremea asta? Ce făceau?

Urmașii lui Ismael au fost, ca și evreii, triburi rătăcitoare; erau așezați în principal în zona Arabiei și au migrat înspre răsărit și au ocupat sudul Peninsulei Arabice și zonele mai locuibile – știți foarte bine că Peninsula Arabică este în mare parte deșert – și cele două ramuri ale familiei lui Avraam nu s-au mai întâlnit imediat. Confruntările, în general, au fost între triburile canaanite, care nu erau semite, ci hamite – semiții, hamiții, și iafetiții sunt cele trei ramuri, cele trei tipuri de populație umană care s-au născut din copiii lui Noe. Apoi, istoria se precipită în 931. După moartea lui Solomon, regatul lui evreu se împarte în două. Două seminții formează un regat la sud, cu capitala la Ierusalim, numit Iuda, iar celelalte zece triburi formează regatul de nord, numit Israel, cu capitala la Samaria. Aici avem la dispoziție două hărți.

Cam așa arăta Canaanul pe la 1200, în momentul în care triburile iudaice erau deja acolo și încercau să cucerească țara, în perioada judecătorilor. Și în cealaltă hartă, color (sus), cam asta este extensia la care a ajuns regatul lui Israel în perioada lui David și Solomon, la maxima lui extensie. Ierusalimul a fost cucerit abia în anul 1000 și după cucerirea lui, începe perioada de înflorire a statului lui Israel.

Continuăm, apropiindu-ne de perioada noastră. După aproximativ 200 de ani, din pricina neascultării, Dumnezeu îngăduie ca regatul de nord, să intre sub robia Asiriei, imperiul care controla lumea în vremea aceea. Ce se întâmplă cu cele zece triburi care-au mers în robie este o taină a istoriei – nimeni nu știe ce s-a întâmplat de fapt cu ele. Au dispărut? S-au amestecat? Vor reapărea cândva în istorie? Nu știm. Există tot felul de teorii, tot felul de speculații, dar este-o taină, este un lucru straniu. Asiria cade însă, pe la 612 sub stăpânirea regatului noului Babilon și Nabucodonosor cucerește regatul de sud al evreilor, Iuda, la 586, distruge Ierusalimul, distruge Templul și îi ia pe evrei în robie. Avertizarea primită de evrei prin profeți era aceea a unei robii de șaptezeci de ani, ca pedeapsă pentru neascultare. În anul 539, Babilonul este cucerit de Regatul Medo-Persiei, condus de împăratul Cirus, care imediat după ce ajunge la putere, dă un decret de întoarcere din robie, de reașezare pe locurile lor inițiale, nu numai pentru iudei, ci pentru toate popoarele care fuseseră dispersate. Este interesant că atât asirienii, cât și babilonienii au folosit această politică a dispersării, ca un mod de a păstra pacea în imperiu. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 2”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul -1

Notă: Textul pe care încep să-l public astăzi, în serial, este editarea transcrierii unei serate „Străjerul”, legată de situația din Orientul Mijlociu, pe care am realizat-o împreună cu prietenul meu dr. Dănuț Jemna, în toamna anului 2006. Motivul afișării lui este pregătirea unei serii de întâlniri pe tema viitorului Bisericii în Orientul Apropiat, respectiv Mijlociu, la Arad, în perioada 27-28 ianuarie, sub auspiciile Forumului Dialogos, și la invitația amabilă a prietenului meu dr. Emil Bartoș. Sper că acest text va stimula gândirea celor care vor participa la acele întâlniri, dar și a altora, familiarizându-i cu informații pe care timpul redus pe care îl voi avea la dispoziție acolo nu-mi va permite să le dezbat  (textul în aldine reprezintă intervențiile lui Dănuț Jemna, gazda întâlnirii).

* * *

Vă spunem bună seara celor care ați reușit să ajungeți în seara aceasta aici! La noi, anul bisericesc începe în septembrie și deci, seratele se reiau aici și sper să fie cel puțin o dată pe lună. Și dacă vă fixați în program ideea de a veni la câte-o serată aici, sper să reușim cu ritmul ăsta, cel puțin o dată pe lună, să facem câte-o serată. În seara aceasta, ne-am gândit să abordăm o chestiune care e pe tapet și în mass-media și care frământă întreaga lume de la oameni religioși la cei politici. Este vorba despre conflictul dintre Israel și palestinieni. Așa cum vom vedea, dar acest conflict este foarte vechi, încă de la nașterea poporului Israel și durează până în prezent. De ce ne-am oprit la această temă? Într-o formă sau alta, lumea este cu ochii pe Ierusalim, indiferent din ce punct de vedere, fie că sunt rațiuni politice, la mijloc, fie că sunt rațiuni economice sau religioase. Avem acum acces la tot soiul de informații de-acolo. Așa cum spuneam, într-o formă sau alta, toți oamenii sunt cu ochii îndreptați spre Ierusalim. Creștinii înșiși au foarte multe motive care îi fac să fie cu privirea îndreptată spre Ierusalim. Există creștini de diverse culori care plasează statul Israel în istoria mântuirii, a lucrării lui Dumnezeu, într-o formă sau alta. Cei mai habotnici, printre care se găsește și o parte însemnată a evanghelicilor, consideră că statul Israel va avea de jucat un rol major, spre finalul istoriei și ca atare, este întemeiat să ne uităm spre Ierusalim, pentru că de-acolo vor veni lucrurile cele mai însemnate pe care le-așteaptă omenirea spre sfârșitul istoriei. Dar există și rațiuni politic. Acolo sunt interese enorme legate de zone de stabilitate, de pace cu fundamentalismul islamic, sunt interese economice cu petrolul ș.a.m.d. Le știți, pe acestea nu vreau să le comentez eu, doar am făcut deschiderea la acest subiect. În seara aceasta, domnul Dănuț Mănăstireanu ne va vorbi despre această poveste. Vom încerca să mergem puțin în istorie, să venim apoi, înspre prezent și să vedem dacă într-adevăr  poveste din Orientul Mijlociu merită atenția noastră și care-ar putea fi o perspectivă creștină asupra acestei chestiuni. Eu zic să facem obșteasca rugăciune „Tatăl nostru” și să avem întotdeauna în minte că orice lucru trebuie făcut cu Dumnezeu și în Numele lui Dumnezeu. După aceea, intrăm în temă, intrăm în prezentare. O să vedem cum facem. Probabil că vom începe cu prezentarea, și când vă vine o întrebare, când sau o idee, interveniți, opriți-ne sau opriți-l pe Dănuț, că eu sper că o să vorbească el mai mult –el este mai bine pregătit la capitolul ăsta, vine de pe teren de-acolo. Cred că asta va fi metoda: să interveniți, oricând, și să spuneți ce-aveți de spus… Haideți să ne ridicăm să spunem „Tatăl nostru” și-apoi să intrăm în temă!

Tatăl nostru care ne ești în ceruri…
Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul -1”

John Pavlovitz – If You Voted for Donald Trump, You Owe My Children an Apology

John Pavlovitz

Note: This is a vitriolic and well deserved indictment to all those who, in their foolishness have made possible the election o an utter fool as President of  United States,

* * *

If you voted for Donald Trump, you owe my children an apology.

You owe them an apology for making them grow up with a hateful, incompetent, petulant, predatory monster as their President.

For placing their safety in the hands of an impulsive child, who trolls world leaders with nuclear weapons and wields our military like an insecure coward brandishes a gun at a party.

For unleashing the fierce tide of bullying, racism, bigotry, and homophobia they have to see in their classrooms and ball fields and neighborhoods—because the man you chose has repeatedly encouraged and legislated it.

For making them do “shooter drills” at school, because you’ve sanctioned a man who is fully in bed with the NRA, who removes barriers to mentally ill people getting guns, and who does nothing to prevent military weapon proliferation.

For the terrifying images of a crowd of emboldened, violent, torch wielding Nazis terrorizing a town—and of a President who coddled them afterward.

For the inexplicable disconnect they see in a man claiming to be Christian—while being so devoid of anything remotely resembling Jesus.

Continue reading “John Pavlovitz – If You Voted for Donald Trump, You Owe My Children an Apology”

Horia-Roman Patapievici – Religie și politică. Rolul și locul creștinului în viața politică

Centrul Areopagus din Timisoara celebreaza zilele acestea 20 de ani de existenta. Cu aceasta ocazie a fost organizat evenimentul special pe care il puteti urmari aici inregistrat.

Eveniment special, sâmbătă, 11 noiembrie 2017, ora 11, la sediul centrului Areopagus din Timișoara. Invitat de onoare: Horia-Roman Patapievici. Am discutat împreună despre religie și politică, cu accent pe rolul și locul creștinului în viața politică.

Map of Western Media

map of western media

Take your pick.

(Source, HERE.)

PSD – 50+ magarii in 10 luni

manifest-anti-psd

Luati de aici, mafiotism pe pâine.

50 de măgării în 10 luni:

  1. TVA split.
  2. Impozitul “pe gospodărie”.
  3. Blocarea anchetei penale în cazul Rovanei Plumb, acuzată în Afacerea Belina.
  4. Amendarea directoarei NN care a anunțat că Pilonul II de pennsii urmează să fie desființat.
  5. Anunțul de desființare a Pilonului II de pensii, făcut de ministrul Finanțelor.
  6. Retragerea anunțului.
  7. Anunțul de modificare a contribuției la Pilonul II de pensii.
  8. OUG 9, care permite sifonarea cvasi-legală a banului public.
  9. Reintroducerea supraaccizei la carburanți, după ce fusese desființată la inițiativa aceluiași partid.
  10. Iminenta reintroducere a taxei auto, după ce fusese desființată de același partid.
  11. Taxa de solidaritate.
  12. Scăderea pedepselor pușcăriașilor din pix, la grămadă.
  13. Tăierea aproape completă a investițiilor.
  14. Majorarea salariilor în administrația locală fără asigurarea fondurilor pentru aceste majorări.
  15. Încurajarea pensionărilor anticipate din MAI, MApN etc. pentru prinderea unor pensii speciale uriașe.
  16. Creșterea semnificativă a salariului minim fără vreo justificare economică.
  17. Plata contribuțiilor la nivelul salariului minim în cazul contractelor part-time.
  18. Mutarea taxelor salariale la angajat.
  19. OUG 13.
  20. Trântirea prin moțiune de cenzură a propriului guvern, la doar 6 luni de la învestitură.
  21. Modificarea legii Curții de Conturi astfel încât să fie deschis accesul celor fără studii de specialitate.
  22. Numirea unui personaj dubios la conducerea Curții de Conturi.
  23. Scăderea administrativă și arbitrară a prețurilor la unele medicamente, ceea ce a provocat penurie.
  24. Criza nesfârșită a vaccinurilor.
  25. Angajarea unei persoane judecate pentru corupție (Darius Vâlcov) la Guvern, drept consilier, plătit din bani publici.
  26. Pensionarea bizară, aproape inexplicabilă, a unei judecătoare din dosarele Dragnea, Ghiță, Tăriceanu, Oprea etc., ceea ce a determinat reluarea proceselor respective.
  27. Finanțarea exagerată și permanentă din fonduri publice a Catedralei Neamului.
  28. Modificarea legilor pădurilor astfel încât să fie reduse pedepsele pentru mafia lemnului – încurajarea defrișărilor ilegale.
  29. Angajarea la stat a rudelor și amantelor liderilor PSD.
  30. Asaltul permanent asupra Legilor Justiției și încercarea de a pune sub control politic Justiția.
  31. Refuzul de a solicita opinia Comisiei de la Veneția pe principalele modificări din Legile Justiției.
  32. Ignorarea protestului masiv al magistraților față de proiectul Legilor Justiției.
  33. Nerespectarea procedurii parlamentare în promovarea acestor proiecte.
  34. Controalele “cu dedicație” ale ANAF în redacții critice față de actuala putere.
  35. Orice zi a ministrului Liviu Pop în funcția de ministru al Educației.
  36. Intenția de a generaliza impozitul pe cifra de afaceri în loc de impozitul pe profit.
  37. Demiterea abuzivă a inspectorilor școlari.
  38. Anularea legislației care prevedea ocuparea funcțiilor de director de școală prin concurs.
  39. Scandalul auxiliarelor.
  40. Manualul unic.
  41. Compendiul școlar în loc de manuale.
  42. Criza manualelor școlare.
  43. Creșterea masivă a veniturilor parlamentarilor.
  44. Amânarea Legii Pensiilor.
  45. Niciun km de autostradă.
  46. Explozia deficitului bugetar.
  47. Ascunderea la Ministerul Sănătății a raportului privind neregulile din reacța sistemului sanitar la tragedia Colectiv.
  48. Planul de organizare a unui referendum conform cererilor Coaliției pentru Familie.
  49. Campania ridicolă și insistentă de spălare a creierelor cu sperietoarea “Soros”.
  50. Numeroase declarații mincinoase ale miniștrilor și liderilor politici de la guvernare, documentate de diverse redacții.

(Sursa, blogul lui Vlad Petreanu.)

 

Scot McKnight – Bury The Word “Evangelical”


Scot McKnight, at the centre of the picture

[This ia stern warning from a leading evangelical. We better listen. And, I openly admit, I fully agree with Scot.]

It’s time to bury the word “evangelical.” It’s both past time to bury it but it’s also time yet again to bury it.

I have a strategy for doing so, but first this:

Kate Shellnutt, at CT, writes,

More than 80 years ago, the first president of Princeton Evangelical Fellowship aspired for the organization to allow students “to enjoy Christian fellowship one with another, to bear united witness to the faith of its members in the whole Bible as the inspired Word of God, and to encourage other students to take, with them, a definite stand for Christ on the campus.”

In 2017, the Ivy League student ministry remains fully committed to this purpose … just without calling themselves evangelical.

The long-running organization changed its name this year to become Princeton Christian Fellowship, citing baggage surrounding the evangelical label.

“There’s a growing recognition that the term evangelical is increasingly either confusing, or unknown, or misunderstood to students,” the organization’s director, Bill Boyce, told The Daily Princetonian.

It’s not an issue limited to the 8,000-student campus; a number of evangelicals across the country share his concerns, particularly after last year’s election linked evangelical identity with support for President Donald Trump in the public eye.

Which leads me beyond the obvious: one of the more openly affirming institutions of evangelicalism, CT, records the news that evangelical is an embattled term while CT presses forward with no desire to diminish the centrality of the term for itself. But this essay is not about CT.

It’s about that dreaded term “evangelical.”

It’s a case of only a few who like the term while many despise the term, all the while knowing there’s no other term to use.

The issue is politics; the presenting painful reality is Trump. The reality is 81% of evangelicals voted for Trump. The word “evangelical” now means Trump-voter. The word “evangelical” is spoiled.

Which means the problem is not nearly so large among self-confessed evangelicals. They admit to being evangelicals and voting for Trump and evidently see no dissonance. We don’t know how many of that 81% held their nose when they voted for Trump but this is certain: they weren’t voting for Hillary Clinton. Their evangelical convictions and their political convictions were inter-looped into voting for Trump and not Hillary (or a Democrat). Continue reading “Scot McKnight – Bury The Word “Evangelical””

Europe’s Secessionist Movements

In the light of the referendum in Catalunia, this map speaks volumes about the present fragmentation of Europe. In my opinion, the only way out of this madness is in a united Europe of regions.

Read more on this map HERE.

More Accurate World Map Wins Prestigious Design Award – All That Is Interesting

Source: More Accurate World Map Wins Prestigious Design Award – All That Is Interesting

I love maps. They tell incredible stories. Here is another one, the AuthaGraph World Map, supposedly the most accurate one that exists to date.
Looking at it, I see that Russia and the US are at the centru of the map, as if it was designed at the height on the Cold War.
Imagine how a map would look like if Africa would be at the centre. Or if Antarctica and Australia would be on the upper side of it. Wouldn’t that change a lot in terms of perception?

Martin Luther King jr – The Letter from Birmingham Jail

Today, I will spend a few hours with a group of young friends, discussing MLK’s Letter from Birmingham Jail.

This is an amazing document. Plase watch or read, if you have never done it. See below the PDF text.

Martin Luther King, Letter from Birmingham Jail

Pur și Simplu: Colibași-București – Despre Vasile Ernu

Published on 7 Jun 2017

De unde vine „omul de stânga” – așa cum își zice – Vasile Ernu, scriitor român, eseist, comentator politic, cunoscut pentru cărțile sale „Născut în URSS”, „Sectanții”, „Bandiții”? Cum definește ceea ce numește „stânga mea” și cum a ajuns la astfel de convingeri?

Operatiunea Strainul – Povestea teribila a Casei Reale a Romaniei sub comunism

Pope Francis Addresses the EU Leaders

(Vatican Radio) Pope Francis addressed Heads of State and Heads of Government of European Union countries on Friday afternoon, the eve of the 60° anniversary of the signing of the treaties creating the European Economic Community and the European Atomic Energy Community – the first major structural steps toward creating the European Union.

* * *

Please find below my selection of excerpts, and my emphases, from this address.

* * *

The Bible, with its rich historical narratives, can teach us a basic lesson.  We cannot understand our own times apart from the past, seen not as an assemblage of distant facts, but as the lymph that gives life to the present.  Without such an awareness, reality loses its unity, history loses its logical thread, and humanity loses a sense of the meaning of its activity and its progress towards the future.

25 March 1957 was a day full of hope and expectation, enthusiasm and apprehension.  Only an event of exceptional significance and historical consequences could make it unique in history.  The memory of that day is linked to today’s hopes and the expectations of the people of Europe, who call for discernment in the present, so that the journey that has begun can continue with renewed enthusiasm and confidence. Continue reading “Pope Francis Addresses the EU Leaders”

And Jesus Said Unto Paul of Ryan … – The New York Times

Francisc Visky jr – Corectitudinea teologica vs corectitudinea politica in dialogul biserica-stat – 3

Creştinul şi politica

Cuvântul „creştin” este utilizat de 3 ori în Noul Testament (Faptele Apostolilor 11:26; 26:28; 1 Petru 4:16). Cei care L-au urmat pe Isus Cristos au fost numiţi pentru prima dată „creştini” în Antiohia (Faptele Apostolilor 11:26) şi asta datorită credinţei, faptelor şi a modului lor de a vorbi, asemănătoare lui Hristos. (www.gotquestions.org)

Dacă îl urmăm pe Cristos, raportarea la politică nu poate să difere de ceea ce a trăit El.

Evanghelistul Matei ne spune că noi suntem sarea pământului şi lumina lumii. Apostolii au urmat îndeaproape exemplul Mântuitorului şi pe parcursul scrierilor lor găsim multe sfaturi cu privire la autorităţi. Apostolul Petru ne spune: „fiţi supuşi oricărei stăpăniri…” (1 Petru 2, 12-14) sau Tit care îndeamnă „ adu-le aminte să fie supuşi stăpănirilor şi dregătorilor” (Tit 3:1).

În scrisoarea către Romani Apostolul Pavel prezintă un întreg arsenal al comportării creştinului în cetate. (Romani 13:7)

Este clar că cetăţeanul creştin trebuie să participe la viaţa societăţii în care trăieşte, cu respectarea unei limite de relaţionare dată de Scriptură, de etica şi morala creştină. Trebuie să cunoască legile statului şi să accepte să trăiască în acord cu ele, conştient fiind de faptul că statul poate declanşa oricând prigoana. Supunerea lui încetează atunci când statul nu mai permite slujirea şi mărturia.

Din păcate, chiar şi în istoria noastră recentă, au existat creştini care au coborât standardele, deschizând larg poarta compromisurilor astfel că ei au capotat lamentabil pe tărâm politic. Continue reading “Francisc Visky jr – Corectitudinea teologica vs corectitudinea politica in dialogul biserica-stat – 3”

Francisc Visky jr – Corectitudinea teologica vs corectitudinea politica in dialogul biserica-stat – 1

francisc-visky
Prietenul meu, Francisc (Feri) Visky, fiul mai mare al pastorului reformat Ferenc Visky – el insusi credincios reformat angajat, inginer si antreprenor cu preocupari dintre ceele mai diverse, mi-a acordat permisiunea de a publica aici reflectiile lui legate de relatia biserica-stat, care au fost ocazionate de convunsiunile social-religioase din anul care tocmai a trecut.

El m-a rugat, de asemenea, sa mentionez faptul ca ele sunt o inceercare de a semnaala faptul ca in acest an se implinesc 500 dee ani de la Reforma protestanta, un eveniment care a marcat in mod radical istoria bisericii crestine. Ese un subiect asupra caruia voi reveni si eu pe parcrsul acestui an, pe acest blog si in alte publicatii. Pina atunci, dat-i putina atentie lui Feri, ca merita. Lectura placuta!

* * *

Prolog

Tot mai mult, mai ales în ultima vreme, asistăm la o încercare teribilistă a bisericii, prin membrii ei, de a influența politica statului pentru ca laicitatea acestuia din urmă să fie asezonată conform cu gustul, aşa zis teologic, al ei.

Anul 2016 poate fi declarat fără exagerare anul politizării mesajelor, a acțiunilor membrilor bisericii în procesul de sociomorfizare a devenirii „ca lumea”.
Marșuri, manifestări, lansări de baloane, scrisori deschise adresate forurilor superioare ale statului, întâlniri de lucru cu politicienii, declararea acțiunilor lui Dumnezeu ca fiind politice sau declararea lui Isus Cristos ca politician, ca făcând politica Împărăției Lui, sunt tot atâtea dovezi al unei mișcări de afirmare de sine născută din mândrie.

Problemele de natură spirituală nu pot fi reglementate de hotărâri judecătorești, și nici măcar de constituția unei țări. Ele ţin de schimbarea firii, de metanoia minții, cu asistența Duhului Sfânt. A confunda firea cu politicul poate duce la erezie.

Desigur, acceptarea suveranității lui Dumnezeu în istorie nu trebuie să ne facă pasivi spiritual, dar nici să ne facă activiști, care Îi dau o mână de ajutor în rezolvarea problemelor politice curente.
Ne lipsește speranța escatologică, credența, dar mai ales smerenia de a fi convinşi de atotputernicia lui Dumnezeu. Dar dacă El nu are putere în vieţile noastre, cum va putea rezolva problema lumii?!
Am pierdut încrederea în „guvernarea de sine” şi simultan (ce coincidență!) „credinţa în Providenţă, în bunăvoinţa şi protecţia Celui de Sus sau, dacă aceste expresii vi se par desuete, ne-am pierdut credinţa înprimatul Binelui” (Pierre Manent).

Prin aceste manifestări, care nu-i sunt caracteristice, biserica doreşte să iasă dintr-un soi de clandestinitate – de a nu fi din lume – dar ea nu o poate face decât dacă “întră în competiţia mândriilor, a pretențiilor şi a lamentărilor, adevărat flagel al epocii noastre revendicative” (Pierre Manent).

Limbajul bisericii a devenit unul uzat, caracterizat tot mai mult ca “limbaj de lemn”, fără acoperire în fapte şi de aceea eu îl numesc limbajul “corectitudinii teologice” asemănător cu cel prin care politicul spune una şi înţelege alta. Continue reading “Francisc Visky jr – Corectitudinea teologica vs corectitudinea politica in dialogul biserica-stat – 1”

Israeli Settlements Explained

The latest discourse of Secretary of State John Kerry on the danger for peace in the Middle East represented by the constant extension of the Israeli settlements in the Palestinian occupied territorries stirred again the debate on the lack of solution for the Israeli-Palestinian conflict, and the obvious resistance of the Israeli right wing government to come to a peaceful two-state resolution of this conflict.

I am sure many of you, especially those who have been influenced by Zionist propaganda – whether Christian Jewish or secular, or by the suspect dispensationalist interpretations of the sacred text, wonder what is the big fusss with these seettlements. Continue reading “Israeli Settlements Explained”