
NOTA: Am rugat pe feciorul meu, Daniel, care este atât cleric hirotinit în Church of Scotland, cât și psihoterapeut certificat, și membru cu drepturi depline al asociației profesionale britanice în domeniu, să răspundă, din perspectiva experienței lui psihoterapeutice, dar și a experiențe pastorale, la textul lui Danuț Jemna pe tema rellației creștinism -psihologie. Iată aici rezultatul.
______________
Dintru început trebuie să facem o distincție clară între psihologie și psihoterapie sau consiliere. Psihologia studiază în general relația dintre mecanismele de gândire, emoții și comportamentul uman. Consilierea și psihoterapia se inspiră semnificativ din teoria psihologiei, însă nu presupune întotdeauna studierea psihologiei ca disciplină în sens strict. Un consilier sau psihoterapeut nu este un psiholog. Psihologul studiază mecanismele comportamentului uman, pe când psihoterapeutul folosește în mod specific metoda conversațională ca să ajute un client/pacient să rezolve diverse probleme și dezechilibre din viața personală. Din acest punct de vedere, psihoterapia și consilierea sunt mai mult o formă de artă decât o știință exactă, deși se inspiră și se bazează pe elemente de teorie psihologică.
Psihoterapia este o disciplină în plină dezvoltare, cu o mare varietate de abordări și sisteme teoretice care evoluează constant. Ce le leagă pe toate este în mare parte o înțelegere la nivel mondial cu privire la etica relației terapeutice. Așadar, a pune mersul la biserică și mersul la psihoterapeut într-o relație de polarizare de aceeași natură cu dihotomia religie – știință reprezintă o eroare epistemologică.
Este adevărat că din ce în ce mai mulți oameni în occident preferă să meargă la psihoterapeut decât la pastor/preot, însă aceasta nu este o alegere direct alternativă. Liderii religioși nu pierd oameni pentru că aceștia preferă să se ducă la psihoterapeut. Ei pierd oameni pentru că aceștia și-au pierdut interesul in serviciile oferite de liderii religioși.
Nu-i trece nimănui prin cap ideea că în general este mai bine să meargă la psihoterapeut decât la pastor. Mulți merg și la biserică, și la psihoterapeut, având așteptări radical diferite de la ambele. Astfel, găsesc că este prudent să evităm plasarea religiei și psihoterpiei într-o relație strict dualistă. Este adevărat că psihologia poate fi folosită pentru a manipula oameni în contextul religios, precum poate fi folosită pentru a manipula oameni în camera de consiliere. În final, este o chestiune de etică, după cum am menționat mai sus.
Scopul principal al consilierii și psihoterapiei este să ajute clientul printr-o serie de conversații să ajungă la un punct în care este capabil să-și rezolve propriile probleme. Din acest punct de vedere, în majoritatea abordărilor nu se folosește un model medical sau clinic, în care clientul vine la specialist pentru un diagnostic și un tratament aplicat fără implicarea directă a pacientului. Psihoterapia se bazează pe formarea unei relații terapeut – client de încredere reciprocă, de educație a clientului și de colaborare apropiată. După cum spunea Scott Peck, clientul încheie psihoterapia în momentul în care poate fi și ea/el terapeut pentru altcineva. Majoritatea nu ajung la acest nivel pentru că puțini sunt dispuși să depună așa de mult efort. (Am parafrazat din Scott Peck.)
Mersul la duhovnic se aseamănă într-o anumită măsură cu psihoterapia în termenul formării unei relații de încredere și formare personală. Abordarea însă este radical diferită. Un consilier sau psihoterapeut bun nu dă sfaturi ca un duhovnic. Psihoterapeutul ajută clientul să ajungă el la deciziile folositoare pentru viața și situația lui specifică, conform metodologiei sale și sistemului etic. A da sfaturi ar fi o gravă eroare terapeutică. Din acest punct de vedere, poate n-ar fi rău ca duhovnicii să învețe câte ceva din etica și metodologia psihoterapiei. Mersul la biserică e cu totul altceva. Mulți clienți în psihoterapie merg la biserică. Unii sunt pastori. Unii psihoterapeuți sunt pastori, și abordează pastorala și psihoterapia ca două discipline distincte, deși învață una de la alta.
Cam atât, deocamdată.