Redau aici traducerea în limba română a celi de al treilea text al meu pentru Comentariul biblic central si est european.
MOȘTENIREA COMUNISMULUI
Marxismul, baza ideologică a comunismului, încearcă să răstoarne Evanghelia creștină. El prezintă o versiune specifică a antropologiei (studiul experienței umane), a soteriologiei (doctrina mântuirii) și a escatologiei (studiul sfârșitului) și pretinde că oferă salvare pentru o lume în criză. În timp, această viziune utopică s-a transformat într-o realitate distopică și a făcut peste o sută de milioane de victime.
Când comunismul s-a prăbușit ca sistem politic, poporul eliberat s-a așteptat ca lucrurile să se schimbe peste noapte, la fel cum s-a întâmplat cu evreii după ce au părăsit Egiptul (Exodul 16:1-3). Dar curând și-au dat seama că, deși ei ieșiseră din comunism, comunismul nu ieșise încă din ei. Zidul Berlinului a căzut în vara anului 1989, dar un zid a rămas în continuare în mințile și inimile oamenilor. Moștenirea continuă a comunismului este prezentă sub diverse forme în societățile și bisericile din Europa Centrală și de Est. Iată câteva dintre trăsăturile de bază ale acesteia.
În comunism, autoritarismul a fost stilul de conducere dominant și el a pătruns și în biserici, creând o combinație paradoxală de neîncredere și dependență față de autoritate. Spre surprinderea multora, acest model a continuat nestingherit în bisericile din regiune chiar și după căderea vechiului sistem. Susținătorii săi erau adesea cei care fuseseră activi în conducerea rezistenței împotriva comunismului în epoca anterioară.
Regimurile comuniste au folosit unități ale poliției secrete pentru a ține bisericile sub control, cu ajutorul colaboratorilor recrutați dintre membrii și liderii bisericilor și prin folosirea amenințărilor sau a ademenirilor. Acest lucru a creat o atmosferă de suspiciune, deoarece era imposibil agenții regimului nu erau întotdeauna ușor de identificat. După căderea comunismului, bisericile din regiunea noastră au fost în mare măsură incapabile să facă față prezenței foștilor colaboratori în mijlocul lor și nu au știut cum să pună în aplicare mărturisirea, iertarea și restaurarea. Unii au încercat să minimalizeze fenomenul, în timp ce alții s-au angajat în campanii dure de expunere. Niciuna dintre aceste abordări nu a rezolvat problema. Ca urmare, bisericile noastre încă se confruntă cu lipsa de încredere între membrii lor.
Oamenii care au fost nevoiți să trăiască în condițiile politicii și economiei comuniste au funcționat zilnic în conformitate cu etica supraviețuirii. Ei au jucat după reguli pentru a supraviețui cât mai bine posibil. Același lucru a fost valabil și pentru liderii bisericilor, care au încercat să își mențină congregațiile în viață chiar dacă asta însemna să accepte compromisuri. Cu toate acestea, când a venit libertatea și astfel de jocuri etice dubioase nu au mai fost necesare, se pare că vechile obiceiuri au murit greu. Etica libertății înseamnă să faci alegeri conștiente mai degrabă decât să revii la calea celei mai mici rezistențe. Condițiile externe s-au schimbat, dar mecanismele comportamentale automate au fost mai greu de eliminat.
Atunci când mulți creștini au fost puși la zid de un regim care a jurat că va eradica definitiv religia, abordarea „Cristos împotriva culturii” (dacă este să folosim terminologia lui Richard Niebuhr) a fost cea dominantă. Când a apărut pluralismul democratic, creștinii s-au trezit nepregătiți și incapabili de răspunsuri mature. După decenii de opresiune, li s-a oferit în sfârșit ocazia de a se angaja profetic și de a transforma propriile culturi prin puterea Evangheliei. În acest moment de răscruce, multe biserici fie și-au prelungit poziția izolaționistă, fie au optat pentru un fel de nostalgie, privind înapoi la vremuri demult apuse, când biserica obișnuia să își impună fără opoziție principiile asupra societății. Regulile jocului s-au dovedit a fi diferite în societățile post-comuniste, iar creștinii trebuiau să învețe cum să funcționeze în mod demn de Cristos într-o lume nouă, plină de voci și ideologii concurente.
Creștinii care au crescut sub semnul libertății au o nevoie disperată de modele pe care să le urmeze. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre liderii generației anterioare, care au supraviețuit comunismului, dar s-au înrădăcinat în acțiunile sau mentalitățile lor, au fost incapabili să învețe generația tânără cum să trăiască ca ființe umane libere. Aici este locul în care experiența și contribuția creștinilor din Occident au fost un colac de salvare pentru bisericile din regiunea noastră. La începutul anilor 1990 am avut nevoie de mult ajutor și sprijin pentru a compensa deceniile pierdute sub comunism – ani în care nu am fost capabili să formăm pastori sau teologi, să scriem sau să publicăm literatură creștină, să distribuim Biblii, să ne evanghelizăm propriul popor, să dezvoltăm educația creștină pentru copii și adulți sau să practicăm îngrijirea și ospitalitatea pentru cei mai săraci, marginalizați și excluși din societățile noastre.
Viețile creștinilor în comunism erau mai degrabă similare cu viețile israeliților care trăiau ca sclavi în Egipt. Eliberarea lor în timpul lui Moise nu i-a făcut să se comporte automat ca niște oameni liberi și responsabili. Același lucru este valabil și pentru bisericile din regiunea noastră în epoca postcomunistă. S-ar putea ca și noi să avem nevoie de patruzeci de ani în deșertul tranziției înainte de a fi capabili să trăim ca oameni liberi. Dumnezeu ne-a eliberat pentru a trăi în libertate (Gal 5:1), dar trebuie să ne ferim de riscul de a cădea din nou în vechile obișnuințe.
Dănuț Mănăstireanu
Persona 