Teofil Stanciu – Evanghelicii romani fata cu viitorul

Teo Stanciu a publicat recent pe situl revistei Convergente o analiza a situatiei evanghelicilor romani in acest moment, in fata provocarilor viitorului. Ramine de vazut daca acest text va reusi sa lanseze o discutie in jurul acestei teme in spatiul evanghelic, ori va fi ignorat, asa cum s-a intimplat si cu altele de acest gen inaintea lui. Iata mai jos introducerea in acest articol:

Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție. Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.

Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.

Prinși în verva războiului cultural – foarte recent descoperit – cu diverse ideologii „stângiste”, război importat în mare parte cu temele, temerile și strategiile americane, evanghelicii amână cât pot mai mult soluționarea unor probleme tot mai prezente și tot mai complexe din imediata vecinătate. De asemenea, prezența (mai reală sau mai imaginată) pe frontul luptei pentru cauza creștină conferă o consolare morală pentru lipsa unor demersuri constructive, a reflecției teologice elaborate, profunde și complexe asupra realităților contemporane. Însă chiar și problemele conexe acestor ideologii necesită și o abordare pastorală, mult mai complicată decât poziționarea ideologică ușor de făcut și adesea lipsită de elementul uman și de orice urmă de compasiune.

Departe de a se limita la invazia ideologiilor progresiste (multe dintre ele îngrijorătoare și necesitând cu siguranță o poziționare), temele ce vor necesita un răspuns cât mai urgent – și, bine-ar fi, cât mai consistent – vin din mai multe direcții simultan: dinspre filosofie (unde e mare penurie de evanghelici angajați în dialogul cu lumea culturală), teologie, morală, ecleziologie, economie, politică, psihologie, știință, tehnologie, bioetică etc. Iar răspunsurile care vor conta va fi nevoie să iasă din sfera abordărilor actuale: predicoase, șablonarde, previzibile, de inspirație mai ales americană-populară/populistă, preluate cu minim efort de contextualizare.

Fără să fac o ierarhizare și o clasificare riguroasă, voi semnala câteva dintre problemele – de intensități și categorii foarte diferite – care cred că se vor prăvăli peste evanghelici cu o tot mai mare forță și reclamând tot mai acut niște soluții temeinice. Fără aceste soluții, sunt șanse mari ca evanghelicii din România să (re)cadă într-o irelevanță culpabilă și păguboasă, dar probabil meritată. Asta după ce s-au făcut remarcați, măcar mediatic, în ultimii ani în câteva rânduri. Nu am însă în vedere nici o utopică angajare generală a comunităților în astfel de demersuri teologice, ci pur și simplu interesul serios, consecvent al unor oameni – asumați de către „sistem” sau de mișcarea evanghelică – cât de cât competenți care ar vrea să și înțeleagă, nu doar să combată repede și să puncteze mediatic (cum se întâmplă în prezent) și ar încerca să elaboreze niște poziții teologice, temeinic ancorate în spiritul Scripturii, bine cumpănite sub raport intelectual și spiritual deopotrivă.

Cititi AICI restul articolului.

Zoon politikon – note autobiografice

La sfârșitul anilor 80 citeam în cartea Minima moralia a domnului Pleșu că politica este arta de a sluji binele cetății. Cum a ajuns însă ca această „damă bine” să presteze pe centură este o poveste pe care o las specialiștilor în științe politice, și politicienilor înșiși. Aici vreau să vă povestesc câte ceva din aventurile mele cu (nu prea) distinsa demoazelă mai sus amintită.

Dintru început trebuie să vă mărturisesc faptul că am fost mereu ispitit de implicarea în politica militantă. Am rezistat cât am putut, însă tentația este una constantă, alături de convingerea că nu sunt făcut din materialul adecvat pentru un asemenea demers. Mă refer la faptul că prin dotare genetică (dat fiind că am și ceva rădăcini roma) și prin temperament, dar și prin alegere deliberată, prefer să spun întotdeauna ceea ce gândesc, oricât de costisitor ar fi lucrul acesta. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu pot spune niciodată ceea ce nu gândesc sau nu cred. Ori, se spune, un bun politician trebuie să fie capabil să spună numai ceea ce trebuie și să ascundă ceea ce nu trebuie spus ori știut – vezi faimosul caz Buttiglione, unul dintre foștii candidați italieni pentru un post de comisar european, care a fost invalidat pentru că a spus cu glas tare ceea ce toată lumea știa că este adevărat, și anume că, fiind catolic practicant, nu era de acord cu căsătoriile între persoane de același gen. Acestui „talent”, care îi lipsea i italianului, i se spune, eufemistic vorbind, „arta disimulării” (cu atât mai perversă, cu cât talentul este mai mare… și caracterul mai mic). Mi-am spus adesea că dacă intram în politică militantă, sfârșeam în pușcărie (mai ales sub comunism). Așa fiind, am fost nevoit să spun nu ispititoarei mele muze politice. Dar asta nu înseamnă deloc că eu o pot ignora complet sau că ea nu continuă să-mi dea târcoale, căci prin natura ei de curtezană profesionistă, este teribil de perseverentă. Trăiesc deci cu ea într-un soi de straniu „concubinaj”, ale cărui avataruri voi încerca sa le analizez mai jos, într-un mod mai degrabă autobiografic.

Începuturi

Prima mea amintire „politică” este din 1961, de la vârsta de șapte ani. Pe atunci aveam un aparat mic de radio la care ascultam regulat împreună cu tatăl meu emisiunile Europei libere. Acolo am aflat cu oroare despre uciderea lui Patrice Lumumba, primul ministru al Republicii Democrate Congo, cu implicarea directă a autorităților belgiene, care tocmai pierduseră această uriașă colonie africană. Îmi dau seama că pentru cei mai mulți cititori astea sunt vești din altă lume. Să venim, deci, mai aproape de „era noastră”.

Patru ani mai târziu, prin martie 1965, îmi petreceam ca de obicei vacanța de primăvară la bunici, unde trăisem cea mai mare parte a primilor patru ani de viață. De data aceasta vacanța a fost întreruptă brusc de vestea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider al României comuniste. Mă văd și acum, parcă aievea, marcat de isteria colectivă care cuprinsese țara, plângând lângă gardul casei noastre din Iași, așa cum plânseseră alții, în 1953, la moartea „tătucului” Stalin. Asta deși știam, din emisiunile aceluiași post de radio, despre crimele și abuzurile acestui lider comunist. Tot el fusese însă cel care realizase retragerea completă a trupelor sovietice de pe teritoriul României, decizie pe care, se spunea pe atunci, a obținut-o de la Hrușciov, după ce a reușit să-l îmbete bine la o întâlnire la București. Nu aveam de unde ști realitatea, dar ne bucuram cu toții de rezultat, date fiind sentimentele anti-sovietice care dominau, ca și acum, străfundurile mentalului nostru colectiv.

După încă trei ani, în august 1968, a avut loc invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, care avea să pună capăt astfel așa-numitei „primăveri de la Praga”, prima încercare de perestroika în spațiul comunismului de tip sovietic. Spre marea noastră bucurie, Ceaușescu, noul lider comunist român, refuzase să participe la invazie, ceea ce a fost, ani de zile, o mare pricină de mândrie națională. Mai ales în condițiile în care România jucase un rol esențial în înăbușirea revoluției anticomuniste de la Budapesta, din 1956. Această decizie curajoasă a lui Ceaușescu ne-a umplut pe toți de mândrie patriotică, și i-a făcut pe unii intelectuali români, inclusiv pe cunoscutul disident Paul Goma, să adere, pripit, la partidul comunist. Decizia secretarului general a fost semnalul unei politici de aparentă independență a României față de Moscova, care i-a adus o anume doză de simpatie în Vest, dar prețul acesteia, așa cum aveam să descoperim în mod dureros mai târziu, a fost de fapt înăsprire a controlului ideologic pe plan intern, care s-a intensificat după „mica revoluție culturală” inițiată de liderul comunist român în 1971, imediat după o serie de vizite în China și Coreea de Nord.

Criza marxistă

În mijlocul acestor evenimente, în perioada1969-1973, eram în liceu, și treceam eu însumi printr-o serie de serioase frământări existențiale. Descopeream atunci, ca orice adolescent care se respectă, problemele lumii în care trăiam: sărăcia marii majorități a oamenilor, în contrast cu bogăția de nedescris a celor puțini; colonialismul, și mișcarea de emancipare din ghearele acestuia; nedreptățile de tot felul care copleșeau societatea în care trăiam, în ciuda luminilor false ale potemkiniadei ceaușiste. Tocmai realizasem, cu mare dezamăgire, că biserica părinților mei (o mică „adunare” creștină după Evanghelie) nu avea nicicum ochi pentru aceste lucruri. Singura ei preocupare era pentru „lumea care va să vină”, ceea ce pentru mine ca licean era complet lipsit de interes. De aceea m-am bucurat când tatăl meu, care trecea atunci printr-o perioadă de criză, a decis să meargă mai rar, sau deloc, la biserică.

Acesta a fost momentul în care m-am apropiat de marxism. Am început să citesc cu nesaț, și cam alandala, câte ceva din Hegel (în care mi-am prins repede urechile – nu am niciodată o atracție specială pentru filosofie), Feuerbach (mult mai digerabil), Marx (așa și așa) sau Lenin (foarte pedestru și frust). Deși ateismul lor nu m-a ispitit câtuși de puțin, mi-am însușit, treptat, un soi de marxism idealist; dar n-am devenit nicidecum comunist. De aceea, deși eram utecist, făcut pe merite școlare, ca toți colegii mei, nu mi-a trecut niciodată prin cap să devin membru de partid. La aceasta mă vaccinase deja Europa liberă.

În ultima clasă de liceu am trecut însă printr-o serie de crize personale, care m-au făcut să pun la probă convingerile mele marxiste. Am realizat atunci – cât de riguros a fost acest proces rămâne de discutat, că ideologia pe care am adoptat-o nu părea să-mi ofere soluții viabile la frământările mele de viață.

Convertirea și angajarea anticomunistă

În acest context a intervenit, în 1972, convertirea și implicarea mea ulterioară în comunitatea baptistă. Am adoptat aproape instantaneu și cu toată sinceritatea o versiune de creștinism esențialmente fundamentalistă și pietistă. Cu ea a venit la pachet un anti-comunism funciar. Trecusem astfel dintr-o extremă în cealaltă. Atmosfera era perfect favorabilă pentru așa ceva, căci Iosif Țon tocmai se întorsese în România și își începuse activitatea lui contestatară, care urmărea lărgirea libertăților religioase ale evanghelicilor. Perspectiva aceasta m-a fascinat și am aderat la ea fără ezitare, încercând să-i antrenez în ea și pe tinerii baptiști din Iași, al căror lider ajunsesem. Aceasta i-a adus la disperare pe unii dintre liderii bisericii mele, care erau mai înclinați către cooperarea dacă nu chiar compromisul cu autoritățile comuniste, cu scuza penibilă că încercau astfel să „salveze biserica”.

Izvorul acestei atitudini este concepția eronată că creștinul nu trebuie să fie interesat, și cu atât mai puțin implicat, în politică, ci doar de treburile împărăției lui Dumnezeu, care, se spunea, nu au nimic de-a face cu lumea aceasta. Cel puțin așa umbla vorba între pietiști. Ca să nu mai vorbim de faptul că, se știe, politica e curvă, și pocăitul se ține sfânt și neîntinat de asemenea păcate. Despre altele, desigur, precum cea legată de colaborarea cu regimul, se mai putea discuta. Pe această atitudine perdantă se baza și Securitatea în eforturile ei de a controla biserica, pentru a preveni orice potențială formă de rezistență.

De aceea, opțiunea mea a atras și mai mult asupra mea atenția Securității. Așa cum aveam să aflu mai târziu din cele patru dosare de urmărire informativă deschise pe numele meu (sub numele de cod „Chitaristul”, și apoi „Ideologul”), aceasta începuse deja să mă urmărească încă din perioada stagiului militar (1973-1974).

Unul dintre momentele cruciale în raportarea mea la spațiul politic a fost contactul, în 1975, cu pastorul reformat Ferenc Visky, un om care făcuse șapte ani de pușcărie comunistă, și mi-a devenit un soi de mentor, de la distanță, în perioada studenției. Într-una din lungile discuții pe care le-am avut cu el în vizitele pe care i le făceam în satul Paleu, din Bihor, unde slujea ca paroh, Feri bacsi mi-a spus tranșant că, după părerea lui, este nelegitim pentru un creștin să fi anticomunist, căci spunea el, începem prin a urî comunismul și sfârșim urând comuniștii, iar aceasta vine de la diavolul, nu de la Dumnezeu. Am avut nevoie de aproape trei ani, și de o serie întreagă de întâmplări providențiale, pentru a-i da dreptate părintelui Visky.

Astfel, în primăvara lui 1978, mă pregăteam să mă alătur în mod public Comitetului Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC), condus de pastorul Pavel Nicolescu. Pavel însă, care fusese exmatriculat cu câțiva ani înainte de la Facultatea de Filozofie a Universității București doar cu două săptămâni înainte de absolvire, m-a sfătuit ferm să nu fac asta înainte de a absolvi Facultatea de științe economice, în luna octombrie a aceluiași an.

Aveam deci înainte câteva luni în care putea cântări luarea acestei decizii. Vorbesc despre o hotărâre, pentru că de aproape un an eram implicat cu mișcarea secretă de ucenicie creștină inițiată de organizația Navigatorilor. Știind despre implicările mele în mișcarea de disidență religioasă, liderii mișcării îmi ceruseră să aleg între aceasta și lucrarea de ucenicie; nu fiindcă socoteau că implicarea politică este una nelegitimă pentru un creștin, ci pentru că disidența implica acțiuni publice care aveau să atragă și mai mult asupra mea atenția Securității, punând astfel în pericol implicarea Navigatorilor în Romania.

Vara anului 1978 este cea în care, după multe deliberări și timp petrecut în rugăciune, am decis să renunț la implicările mele „politice”, în favoarea uceniciei. Este o decizie pe care, trebuie să spun, n-am regretat-o niciodată. Am în continuare o prețuire imensă pentru Pavel Nicolescu și pentru ce a făcut atunci ALRC-ul. Istoricul Dorin Dobrincu consideră că, deși aceasta este o dimensiune a rezistenței față de comunism care este neglijată în spațiul nostru public și academic, ea constituie cea mai solidă contestare pe baze ideologice a sistemului comunist de la noi. Din acest punct de vedere, ea este mult mai consistent anticomunistă decât mult mediatizata mișcare Goma, deși în cele din urmă ambele s-au încheiat cu plecarea sau expulzarea din țară a celor implicați. Dincolo de posibilitatea oferită de mișcarea Navigatorilor de a investi în formarea a sute de oameni, în special studenți, veniți în Iași de pe mai multe continente în anii care au urmat, decizia mea a fost cea care mi-a permis să rămân în țară în toată perioada comunistă, și aproape trei decenii după aceasta, lucru pe care-l socotesc un adevărat privilegiu, mai ales când mă uit la lucrurile nu prea entuziasmante care s-au întâmplat între timp cu mulți dintre militanții mișcării de disidență în care am fost implicat.

„Creștinul este de dreapta sau nu este deloc”?

Până în 1993, când am mers la Londra pentru un masterat în hermeneutică și apoi un doctorat în teologie, consideram că un creștin nu poate fi decât de dreapta, deși mă consideram, în esență, ca fiind din punct de vedere politic un om de centru. Astfel, dacă sub comunism nu am votat niciodată, după 1989 am votat mereu, fără excepție, pentru ceea ce am considerat a fi opțiuni de dreapta. Cu alte cuvinte, eram de fapt un om de centru-dreapta. Faptul că mai apoi acele opțiuni s-au dovedit a fi cu totul altceva nu face decât să ateste încă o dată natura îndoielnică a politicii. Și acum, după ce am trăit timp de 35 de ani sub comunism, mă tem că dacă aș vota cu stânga politică, mi s-au usca mâna, metaforic vorbind.

Și totuși, experiența mea britanică a schimbat în mine ceva esențial cu privire la această percepție. Unii vor spune că este acesta este efectul inevitabil al unei teologii îndoielnice, și e dreptul lor de a crede asta, oricât de greșiți ar fi în opinia lor. Schimbarea poziției mele are de fapt de-a face doar în mică măsură cu teologia. Îmi amintesc bine de surpriza pe care am avut-o când l-auzit pentru prima dată vorbind pe Tony Blair. Până atunci nu mi-aș fi putut închipui că liderul unui partid de stânga (desigur, social-democrat modern, nu comunist) poate vorbi și acționa, cel puțin până la decizia de neiertat de a-l urma pe Bush în nebunia războiului din Irak, în termeni absolut compatibili cu viziunea mea creștină asupra realității.

A doua surpriză a fost să văd faptul că britanicii, inclusiv colegii mei de la teologie, aveau o adevărată venerație pentru liderul sud-african Nelson Mandela, un om pe care, în virtutea convingerilor mele de dreapta, îl consideram „un nenorocit de comunist”. Din fericire, acum știu mai bine cum stau lucrurile.

Acesta a fost începutul migrației mele intelectuale și spirituale către poziția mea actuală în materie de politică, una care este mai degrabă de centru-stânga, așa cum mi-au dovedit în mod repetat rezultatele testului de busolă politică pe care îl puteți găsi la adresa web https://www.politicalcompass.org/test.

Sensibilitățile „politice” ale Evangheliei

Un factor esențial în conturarea convingerilor mele politice actuale l-a jucat implicarea timp de circa 20 de ani cu organizația umanitară World Vision International. În reflecțiile mele biblice și teologice, sub impactul experiențelor trăite în călătoriile în cele aproape 70 de țări pe care le-am vizitat până acum, am ajuns să mă confrunt pentru prima dată în mod serios cu sensibilitățile sociale ale Evangheliei. Am realizat în acest proces că în centrul Evangheliei lui Cristos se află nu libertatea și inițiativa individuală, ca în liberalismul clasic, oricât de importante rămân acestea pentru noi, ci inima lui Dumnezeu pentru cei săraci și marginalizați. Din această perspectivă, căutarea cu orice preț a creșterii economice și a profitului, ca în mai toate versiunile politice actuale de dreapta, este fundamental incompatibilă cu viziunea creștină asupra realității în general, și asupra politicii, în particular. Așa fiind, am o veritabilă oroare față de lipsa totală de empatie față de problematica sărăciei, privită ca o boală imputabilă aproape exclusiv victimelor, pe care o manifestă reprezentanții dreptei românești, în special ai celei creștine, indiferent dacă este ortodoxă ori evanghelică – catolicii fiind, din această perspectivă într-o cu totul altă categorie, din pricina „gândirii sociale” consistente promovată de această tradiție eclesială. Astfel, în loc să fie „vocea celor care nu au glas”, reprezentanții dreptei creștine se manifestă, ca mai întotdeauna în istorie, drept apărătorii intereselor celor bogați. Scriind cele de mai sus, nu pot să nu aud în urechi judecata tranșantă a lui Cristos, care spunea că „anevoie va intra un bogat în împărăția cerurilor”.

La cele spuse deja trebuie să adaug faptul că, temperamental și vocațional, sunt extrem de alergic la orice formă de conservatorism, deși sunt gata să recunosc părțile pozitive ale acestuia: respectul pentru tradiție – pe care și eu, în calitate de creștin liturgic și sacramental o prețuiesc; opoziția față de mutațiile sociale bruște, de tip revoluționar – față care și eu am oroare; discursul centrat pe valori – deși adesea rădăcinile acestora sunt de natură socială, dacă nu chiar de clasă, mai degrabă decât spirituale.

Pe de altă parte, deși nu cred în mitul modernist al progresului, și detest în egală măsură apelativul de „progresist”, mai ales din pricina bagajului polemic căpătat în ultima vreme, îmi este în și mai mare măsură antipatic apelativul de „reacționar”, din pricina aceluiași balast polemic, deși, instinctiv, sunt ispitit în mod constant – mea culpa – să mă folosesc de el pentru a-i descrie pe prietenii mei conservatori.

Vocațional vorbind nu am chemare pastorală (aceasta fiind esențialmente o funcție de conservare), și îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că a dat acest dar altora. Personal prefer mai degrabă darul profetic, în ciuda prețului uriaș pe care acesta în implică (dacă cineva are îndoieli, este suficient să răsfoiască, fie și în fugă, paginile Scripturii).

O altă manifestare, aparent contradictorie, a opțiunii mele de centru-stânga, este alergia mea la stângismul militant, fie el de factură ateist-secularistă sau de nuanță creștină (pentru unii „dreptaci” s-ar putea să fie o surpriză că ideile socialiste nu-și au originea în ateism, așa cum crede, din ignoranță, dreapta americană, inclusiv cea creștină, ci în cercurile creștine britanice care manifestau sensibilitate „evanghelică” față de problemele celor săraci și năpăstuiți). Asta însă nu mă împiedică să am relații de prietenie autentică, asezonate în mod regulat cu polemici mai mult sau mai puțin cordiale, cu prietenii mei de stânga. Acest lucru îi derutează complet amicii mei de la dreapta (e drept că, în contrapartidă, unele dintre acțiunile sau pozițiile lor mă contrariază la fel de mult pe mine.

Ca să dau doar doua exemple în acest sens, unul dintre prietenii mei, de foarte dreapta acum, îmi spunea cu ceva timp în urmă: „nu știu cum poți fi tu prieten cu Vasile Ernu”. Pe de altă parte, mi-e greu să înțeleg cum este posibil ca unul dintre oamenii cei mai lucizi și mai luminați ai conservatorismului românesc, intelectual public creștin pentru care am o mare prețuire, deși polemizăm din când în când, date fiind pozițiile noastre politice și temperamentale diferite, a acceptat invitația de a participa la lansarea unui volum propagandistic scris în apărarea lui Trump. Mi-am spus că este vorba de avatarurile prieteniei. Dar mi-am amintit imediat de acel adagiu latin care începe cu amicus Plato

Și acum, încotro?

Capătul acestui drum sinuos, cel puțin până în acest moment, este opțiunea mea fermă pentru social liberalism. Cred cu tărie în libertate ca dar uman fundamental, precum și în valoarea inițiativei individuale, creatoare de plus valoare (ca să folosesc un termen economic marxist), dar detest profund promovarea individualismului, a egoismului și a avariției, ca presupuse virtuți ale capitalismului. Aceasta nu înseamnă că prefer opțiunea economică socialistă, și cu atât mai puțin pe cea comunistă; nu după ce am trăit timp de 35 de ani sub „binecuvântările” sistemului comunist. Aș prefera oricând o „a treia cale”, dacă ea ar putea fi imaginată.

Cred, de asemenea, în responsabilitatea socială a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pentru mine, o societate sănătoasă, înfloritoare, este cea care promovează bunăstarea umană, mai întâi cea spirituală și apoi cea materială, iar nu una a căutării cu orice preț a maximizării profitului și a creșterii economice ca scop în sine. Eu cred că o societatea umană este cu atât mai matură cu cât:

– cultivă mai multe sensibilități ecologice consistente;
– promovează egalitatea de șanse, inclusiv între femeii și bărbați (și implicit exorcizează misoginismul și patriarhalismul);
– cultivă o cultură a vieții, atât înainte de naștere, cât și, mai ales, după;
– apără pluralismul (cultural, politic, religios, de gen etc) și se ferește de nivelare socială;
– încurajează o cultură a păcii și înțelegerii, excluzând pe cât posibil violența și războiul ca mijloace de rezolvare a diferendelor dintre grupuri și state.

Vi se pare că toate acestea sună prea utopic? Eu cred că nu, și mă rog în fiecare zi, așa cum ne-a învățat Cristos: „vie împărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Amin!

Pe scurt despre cultul sfintilor

Icoană a Sf Columba, dăruită fiului meu, la hirotonia lui in Church of Scotland.

NOTĂ: Am scris acest scurt text ca răspuns la întrebarea unei vechi prietene evanghelice, pornind de la atitudinea refractară a unur evanghelici din jurul ei cu privire la ceea ce ea numea „închinarea la sfinți”.

Dragă A,

La solicitarea ta, iată, încerc să scriu câte ceva, foarte schematic, și fără a intra în prea multe detalii, în legătură, așa cum spui tu, cu „închinarea la sfinți”.
Mai întâi, o precizare terminologică extrem de importantă. Sub raport teologic, numai lui Dumnezeu i se cuvine inchinarea („latreia”, în limba greacă).
Când vorbim despre „cultul sfinților” (aceasta este expresia teologic corectă), ne referim la venerare („doulia”, în grecește), adică la respect profund, asemeni celui datorat de exemplu părinților, fie ei fizici sau spirituali, și chiar mai mult de atât.

Cultul sfinților, și practica asociată cu acesta, a rugăciunilor către sfinți sunt fundamentate pe conceptul teologic (prea puțin înțeles in protestantismul evanghelic) de „comuniune a sfinților”. El se referă la faptul că noi cei credincioși, care suntem acum în trup, suntem în strânsă comuniune cu cei care au plecat în veșnicie, și care, conform învățăturii lui Cristos, sunt vii, poate mai vii decât noi. Căci Yahweh, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, este „un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morți”. Iar dacă ei sunt vii, teoretic cel puțin, ne putem adresa lor, cerându-le să mijlocească pentru noi, exact așa cum ne solicităm unii altora ajutorul în rugăciune.

Desigur, în textul canonic al Scripturii nu există un exemplu în acest sens (există ânsă cel puțin unul în textele deuterocanonice, ori apocrife), și cu atât mai puțin nu există o poruncă. Așa fiind, din perspectivă strict biblică, cei care au rezerve față de această practică nu se află nici în păcat, nici în neascultare. În egală măsură însă, nu găsim în Scripturi nici implicit, nici explicit o poruncă împotriva acestei practici tradiționale. Ca atare, cei care sunt rezervață față de rugăciunile adresate sfinților ar trebui să se ferească de a judeca sau de a-i eticheta (de exemplu ca fiind idolatri) pe cei care îi venerează pe sfinți.
Precizez că „cultul sfinșilor” este prezent nu doar in catolicism și ortodoxie (unde avem de-a face cu o formă „hard” a acestuia), ci și în protestantismul magisterial, la anglicani (biserica mea), dar si la luterani, in forme mai „soft”, însă doar rareori la reformați, din pricina icoloclasmului strict al acestora și deloc la evanghelici, care au preluat de la calvini atitudinea față de acuste practici.

Desi distinctia dintre inchinare si venerare este, din punct de vedere teoretic, extrem de importanta in teologia ortodoxă, din pacate cei mai multi preoți nu-și educă enoriașii cu privire la aceasta, ceea ce dovedeste ca, în practica pastorală, ei nu dau prea mare importanta acestei distincții. Ori, conform teoriei, daca un crestin „se inchină” sfintilor (sau relicvelor acestora, ori icoanelor) în loc să le venereze, rezultatul este că au căzut în idolatrie. Banuiesc că preoții se bazează pe îngăduința și condescendența lui Dumnezeu, „slăbiciuni” pe care este evident că credincioșii evanghelici, în „mărinimia” lor ecumenică, nu prea le au față de catolici și ortodocși.

Așa cum reiese din cele de mai sus, această înțelegere a „cultului sfinților” are implicații, cu adăugirile de rigoare, și cu privire la „cultul relicvelor” și la „cultul icoanelor”. Dar despre acestea poate alta data.

Noutate editoriala: Danut Jemna, Vocatia uceniciei

Dănuț Jemna a publicat la editura orădeană Casa cartii, textul său intitulat Vocația uceniciei. Cartea explorează tema uceniciei în cadrul Evangheliei după Marcu și încearcă să sugere felul în care modelul cristic al uceniciei ca mod de viață poate fi aplicat în contextul contemporan, aici și acum.
Cartea poate fi comandată online la linkul de mai sus, și poate fi achiziționată zilele acestea, cu un discount considerabil, la Tîrgul Gaudeamus, din București.

Aceasta este prima încercare consistentă de abordare a temei neglijate a uceniciei în context românesc. Deși autorul este protestant magisterial, rădăcinile patristice evidente ale gândirii sale predispun cartea sa la o lectură folositoare și pentru cititorii catolici ori ortodocși.

Pentru a vă motiva să achiziționați această carte, atașez mai jos prefața pe care am scris-o pentru ea.

30 Sept – Virtues in Society. A Symposium

Centrul Schuman – Quo vadis homo sapiens?

Dragi prieteni,

Va invitam cu bucurie la prima Prelegere Robert Schuman din acest an si, de asemenea,  va invitam sa promovati evenimentul in mediile dumneavoastra.

Sambata 26 ianuarie, ora 10.30, Muzeul Kogalniceanu, Iasi

Cu aleasa pretuire,

Marinela Blaj
Schuman Centre for European Studies

Scurte consideratii personale despre recent incheiata Conferinta IOTA de la Iasi

Conferinta a fost foarte bine organizata si suportul asigurat de Arhiepiscopia Moldovei surprinzator de profesionist, in ciuda rezervelor unora mai conservatori de acolo fata de IOTA (perceputa ca fiind prea radicala).

Discursul Mitropolitului Kallistos, care poate fi urmatit pe canalul youtube al IOTA, a fost foarte transant si totusi a fost aplaudat la scena deschisa de participantii la deschiderea oficiala a conferintei, la Teatrul National, in prezenta participantilor si a multor personalitati iesene.

Desigur, asa cum era de asteptat, numarul femeilor care au prezentat lucrari in cadrul conferintei a fost mult mai mic decit cel al barbatilor, dar prezentarile lor, cel putin cele la care eu am assistat, si am incercat sa vad cit pot de multe dintre ale lor, au fost substantiale si au nascut dezbateri foarte serioase.

Prezenta observatorilor ecumenici, si a unor prezentari facute de ne-ortodocsi a fost importanta si, din cite imi spunea Paul Gavrilyuk, intr-o scurta convrbire, ceva ce va continua.

In sectiunile legate de ecumenism au fost numai prezentari facute de ne-evanghelici. Desigur, era mai ‘safe’ asa, data fiind tendinta anti-ecumenica din ortodoxia din aceasta parte de lume, dar este ceva ce ar trebui evitat in viitor, din motive de credibilitate.

A fost, pentru mine, o ocazie de a intilni, la mine acasa, o multime de prieteni ortodocsi, din diverse parti ale lumii. Sper ca povestea va continua, caci otodoxia din partea noastra de lume are nevoie de asa ceva ca de aer pentru a iesi dn autosuficienta pe care i-o da statutul de religie majoritara si de aflarea in proximitatea toxica a puterii politice.

Intr-o nota personala, ma bucur ca textul meu, modest, legat de perichoresis in Dogmatica lui Staniloae a fost primit foarte bine.
Doamne-ajuta!