Iată și ultima mea contribuție la Comentariul biblic central și est-european.
_____
PATRIOTISM ȘI NAȚIONALISM
Dumnezeu a creat o lume armonioasă, care prosperă în diversitate. Prin contrast, narațiunea biblică legată de turnul Babel relatează faptul că ființele umane au încercat să se opună intențiilor lui Dumnezeu printr-o demonstrație sfidătoare de uniformitate. Astfel, conform Genezei, limbile, națiunile și triburile au fost asociate cu un început ignobil, plin de separare, comparație, competiție și violență. Mii de ani mai târziu, la Cincizecime, a avut loc răsturnarea spirituală a fragmentării solidarității umane, deoarece oameni cu origini culturale diferite au fost capabili să înțeleagă mesajul apostolilor, fără bariere lingvistice. Mai mult decât atât, cartea Apocalipsei ne spune că triburile, națiunile și limbile vor rămâne până la sfârșitul veacurilor, deoarece ele nu mai sunt văzute ca un blestem, ci ca un mijloc de îmbogățire pentru gloria lui Dumnezeu. Cei mai mulți oameni sunt înclinați în mod natural să prețuiască familia și comunitatea lor, locul de naștere, limba maternă și cultura specifică, națiunea și țara în care s-au născut. Numim acest lucru patriotism și nu este nimic nebiblic în el, chiar dacă, la fel ca orice altceva în creație, este afectat de păcat și trebuie să fie supus autorității lui Dumnezeu. Cuvântul „patriot” nu apare în Biblie, dar vedem noțiunea exemplificată, de exemplu, în faptul că Pavel este gata să-și piardă mântuirea de dragul propriului său popor, evreii (Romani 9:1-3). Dumnezeu se îngrijește de întreaga creație și de toți oamenii. Chiar și atunci când a ales o națiune, scopul său a fost să facă din ea o binecuvântare pentru toate națiunile (Gen 12:3). Când israeliții s-au comportat ca și cum ar fi fost beneficiarii exclusivi ai binecuvântării divine și nu și-au îndeplinit chemarea, Dumnezeu a ridicat un nou popor prin credința în Cristos (Efes 2:11-22), Biserica, în care „nu mai există nici iudeu, nici grec” (Gal 3,28). Cu toate acestea, patriotismul este radical diferit de naționalism (un alt termen pe care nu-l găsim în Scriptură, fiind un termen inventat relativ recent). El derivă din conceptul modern de națiune, definită ca o comunitate de sânge și de pământ, cu o limbă, o cultură, un teritoriu și o viață economică comune. Fenomenul care însoțește naționalismul a fost definit de Hans Kohn, unul dintre părinții fondatori ai studiului academic al naționalismului, ca fiind „o stare de spirit în care loialitatea supremă a individului este simțită ca fiind datorată statului-națiune”. Acest lucru explică dimensiunea cvasi-religioasă a naționalismului. Astfel, este ușor de înțeles de ce naționalismul este incompatibil cu o viziune creștină asupra lumii, de vreme ce loialitatea supremă a creștinului ar trebui să fie față de Dumnezeu, nu față de un steag național. Acest lucru face ca actualul concept de „naționalism creștin” să fie o contradicție în termeni. Chiar și un gânditor nereligios, precum Albert Einstein, a perceput naționalismul ca pe o „boală infantilă”, care se manifestă în mod caracteristic prin presupusa superioritate a unei națiuni față de celelalte. Am putea spune că naționalismul este o patologie ideologică a patriotismului, o formă modernă de tribalism, așa cum este ilustrat în mod tragic în conflictele etnice violente din Balcani după 1989 și în încercările etnocentrice de redefinire a identității naționale în regiunea noastră. Cum trebuie să răspundă creștinii acestei viziuni distorsionate a națiunilor din lumea noastră? Omenirea este creată după chipul lui Dumnezeu, pentru a urmări idealul unității în diversitate, un ideal care exclude atât ierarhia, cât și uniformitatea. Din această perspectivă, toate națiunile, triburile și familiile pământului au o valoare egală în ochii lui Dumnezeu. Fiecare cultură dezvăluie un aspect unic al frumuseții lui Cristos și face posibilă o înțelegere specifică a Evangheliei. Cu toate acestea, din cauza realității căderii, națiunile prezintă, de asemenea, diverse manifestări ale păcătoșeniei și ale răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când privim acest lucru prin intermediul lucrării crucii și al prezenței dătătoare de viață a Duhului, putem înțelege planul de răscumpărare al lui Dumnezeu care acționează în viețile tuturor oamenilor și națiunilor. Atunci când este curățată de orice inechitate, diversitatea culturală a națiunilor aduce frumusețe și sens lumii și aduce glorie lui Dumnezeu, așa cum vedem în frumoasa imagine escatologică din Apocalipsa 21:24, când fiecare națiune își va aduce darurile sale unice ca jertfă spirituală și act de închinare înaintea tronului lui Dumnezeu. Dănuț Mănăstireanu
God created a harmonious world thriving in diversity. In contrast, the biblical story of Babel relates how human beings attempted to oppose God’s intentions in a defiant display of uniformity. Thus, according to Genesis, languages, nations, and tribes were associated with an ignoble beginning, fraught with separation, comparison, competition, and violence. Thousands of years later, at Pentecost, came the spiritual reversal of the fragmentation of human solidarity, as people of different cultural backgrounds were able to understand the message of the apostles with no language barriers. What is more, in the book of Revelation, tribes, nations and languages will remain till the end of time, for they are no longer seen as a curse but as a means of enrichment for God’s glory. Most people are naturally inclined to cherish their family and community, place of birth, mother tongue and particular culture, nation and country. We call this patriotism and there is nothing unbiblical about it, even though, like everything else in creation, it is affected by sin and must be subject to God’s authority. The word “patriot” does not occur in the Bible but we see the notion exemplified, for instance in Paul’s willingness to lose his salvation for the sake of his own people, the Jews (Rom 9:1-3). God cares for all creation and all people. Even when he chose one nation, his purpose was to make it a blessing for all nations (Gen 12:3). When the Israelites acted as though they were the exclusive beneficiaries of divine blessing and failed to fulfil their calling, God raised a new people through faith in Christ (Eph 2:11-22), the church, in which “there is no longer Jew nor Greek” (Gal 3:28). However, patriotism is radically different from nationalism (another term we do not find in Scripture, since it is a relatively recently coined word). It derives from the modern concept of a nation defined as a community of blood and land with a common language, culture, territory and economic life. A phenomenon which accompanies nationalism was defined by Hans Kohn, one of the founding fathers of the academic study of nationalism, as “a state of mind in which the supreme loyalty of the individual is felt to be due to the nation-state.” This explains the quasi- religious dimension of nationalism. It is thus easy to understand why nationalism is incompatible with a Christian view of the world, since the Christian’s supreme allegiance should be to God, not to a national flag. This makes the current concept of “Christian nationalism” a contradiction in terms. Even a nonreligious thinker such as Albert Einstein perceived nationalism as an “infantile disease” which characteristically manifests itself in the supposed superiority of one nation to others. We might say that nationalism is an ideological pathology of patriotism, a modern form of tribalism, as tragically illustrated in violent ethnic conflicts in the Balkans after 1989 and ethnocentric attempts to redefine national identity in our region. How are Christians to respond to this skewed view of nations in our world? Humanity is created in the image of God to pursue the ideal of unity in diversity, one which excludes both hierarchy and uniformity. From this perspective, all nations, tribes, and families have equal value in the eyes of God. Each culture reveals a unique aspect of the beauty of Christ and makes possible a specific understanding of the gospel. However, because of the reality of the fall, nations also display various manifestations of sinfulness and rebellion against God. Yet, when we look at this through the work of the cross and the life-giving presence of the Spirit, we are able to grasp God’s plan of redemption at work in the lives of all people and nations. The cultural diversity of the nations, when purged of all inequity, brings beauty and meaning to the world and brings glory to God, as we see in the beautiful eschatological image in Revelation 21:24, when every nation will bring its unique gifts as a spiritual sacrifice and act of worship before the throne of God. Danut Manastireanu
Redau aici traducerea în limba română a celi de al treilea text al meu pentru Comentariul biblic central si est european.
MOȘTENIREA COMUNISMULUI
Marxismul, baza ideologică a comunismului, încearcă să răstoarne Evanghelia creștină. El prezintă o versiune specifică a antropologiei (studiul experienței umane), a soteriologiei (doctrina mântuirii) și a escatologiei (studiul sfârșitului) și pretinde că oferă salvare pentru o lume în criză. În timp, această viziune utopică s-a transformat într-o realitate distopică și a făcut peste o sută de milioane de victime. Când comunismul s-a prăbușit ca sistem politic, poporul eliberat s-a așteptat ca lucrurile să se schimbe peste noapte, la fel cum s-a întâmplat cu evreii după ce au părăsit Egiptul (Exodul 16:1-3). Dar curând și-au dat seama că, deși ei ieșiseră din comunism, comunismul nu ieșise încă din ei. Zidul Berlinului a căzut în vara anului 1989, dar un zid a rămas în continuare în mințile și inimile oamenilor. Moștenirea continuă a comunismului este prezentă sub diverse forme în societățile și bisericile din Europa Centrală și de Est. Iată câteva dintre trăsăturile de bază ale acesteia. În comunism, autoritarismul a fost stilul de conducere dominant și el a pătruns și în biserici, creând o combinație paradoxală de neîncredere și dependență față de autoritate. Spre surprinderea multora, acest model a continuat nestingherit în bisericile din regiune chiar și după căderea vechiului sistem. Susținătorii săi erau adesea cei care fuseseră activi în conducerea rezistenței împotriva comunismului în epoca anterioară. Regimurile comuniste au folosit unități ale poliției secrete pentru a ține bisericile sub control, cu ajutorul colaboratorilor recrutați dintre membrii și liderii bisericilor și prin folosirea amenințărilor sau a ademenirilor. Acest lucru a creat o atmosferă de suspiciune, deoarece era imposibil agenții regimului nu erau întotdeauna ușor de identificat. După căderea comunismului, bisericile din regiunea noastră au fost în mare măsură incapabile să facă față prezenței foștilor colaboratori în mijlocul lor și nu au știut cum să pună în aplicare mărturisirea, iertarea și restaurarea. Unii au încercat să minimalizeze fenomenul, în timp ce alții s-au angajat în campanii dure de expunere. Niciuna dintre aceste abordări nu a rezolvat problema. Ca urmare, bisericile noastre încă se confruntă cu lipsa de încredere între membrii lor. Oamenii care au fost nevoiți să trăiască în condițiile politicii și economiei comuniste au funcționat zilnic în conformitate cu etica supraviețuirii. Ei au jucat după reguli pentru a supraviețui cât mai bine posibil. Același lucru a fost valabil și pentru liderii bisericilor, care au încercat să își mențină congregațiile în viață chiar dacă asta însemna să accepte compromisuri. Cu toate acestea, când a venit libertatea și astfel de jocuri etice dubioase nu au mai fost necesare, se pare că vechile obiceiuri au murit greu. Etica libertății înseamnă să faci alegeri conștiente mai degrabă decât să revii la calea celei mai mici rezistențe. Condițiile externe s-au schimbat, dar mecanismele comportamentale automate au fost mai greu de eliminat. Atunci când mulți creștini au fost puși la zid de un regim care a jurat că va eradica definitiv religia, abordarea „Cristos împotriva culturii” (dacă este să folosim terminologia lui Richard Niebuhr) a fost cea dominantă. Când a apărut pluralismul democratic, creștinii s-au trezit nepregătiți și incapabili de răspunsuri mature. După decenii de opresiune, li s-a oferit în sfârșit ocazia de a se angaja profetic și de a transforma propriile culturi prin puterea Evangheliei. În acest moment de răscruce, multe biserici fie și-au prelungit poziția izolaționistă, fie au optat pentru un fel de nostalgie, privind înapoi la vremuri demult apuse, când biserica obișnuia să își impună fără opoziție principiile asupra societății. Regulile jocului s-au dovedit a fi diferite în societățile post-comuniste, iar creștinii trebuiau să învețe cum să funcționeze în mod demn de Cristos într-o lume nouă, plină de voci și ideologii concurente. Creștinii care au crescut sub semnul libertății au o nevoie disperată de modele pe care să le urmeze. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre liderii generației anterioare, care au supraviețuit comunismului, dar s-au înrădăcinat în acțiunile sau mentalitățile lor, au fost incapabili să învețe generația tânără cum să trăiască ca ființe umane libere. Aici este locul în care experiența și contribuția creștinilor din Occident au fost un colac de salvare pentru bisericile din regiunea noastră. La începutul anilor 1990 am avut nevoie de mult ajutor și sprijin pentru a compensa deceniile pierdute sub comunism – ani în care nu am fost capabili să formăm pastori sau teologi, să scriem sau să publicăm literatură creștină, să distribuim Biblii, să ne evanghelizăm propriul popor, să dezvoltăm educația creștină pentru copii și adulți sau să practicăm îngrijirea și ospitalitatea pentru cei mai săraci, marginalizați și excluși din societățile noastre. Viețile creștinilor în comunism erau mai degrabă similare cu viețile israeliților care trăiau ca sclavi în Egipt. Eliberarea lor în timpul lui Moise nu i-a făcut să se comporte automat ca niște oameni liberi și responsabili. Același lucru este valabil și pentru bisericile din regiunea noastră în epoca postcomunistă. S-ar putea ca și noi să avem nevoie de patruzeci de ani în deșertul tranziției înainte de a fi capabili să trăim ca oameni liberi. Dumnezeu ne-a eliberat pentru a trăi în libertate (Gal 5:1), dar trebuie să ne ferim de riscul de a cădea din nou în vechile obișnuințe. Dănuț Mănăstireanu
Here is the third text I have written for the CEEBC
THE LEGACY OF COMMUNISM
Marxism, the ideological basis of communism, attempts to turn the Christian gospel on its head. It presents a specific version of anthropology (the study of human experience), soteriology (the doctrine of salvation) and eschatology (the study of the end things) and claims to provide salvation for a world in crisis. This utopian vision turned into a dystopian reality and made over one hundred million victims. When communism collapsed as a political system, the liberated people expected things to change overnight, just like the Israelites did after they left Egypt (Exodus 16:1-3). But they soon realised that even if they had been taken out of communism, communism had not been taken out of them. The Berlin Wall fell in the summer of 1989, but a wall remained in people’s minds and hearts. The ongoing legacy of communism is displayed in specific ways in Central and Eastern European societies and churches. Here are some of its basic traits. Under communism, authoritarianism was the dominant leadership style and it penetrated the churches too. It created a paradoxical combination of distrust and dependence on authority. To the surprise of many, this model continued unabated in the churches in the region even after the fall of the old system. Its proponents were often those who had been active in leading resistance against communism in earlier times. Communist regimes used secret police units to keep the churches under control, with the help of collaborators recruited among church members and leaders and through the use of threats or enticements. This created an atmosphere of suspicion, as it was impossible to discern who the agents of the regime were. The churches in our region have been largely unable to deal with the presence of former collaborators in their midst and have not known how to implement confession, forgiveness and restoration. Some have tried to play the phenomenon down, while others have engaged in harsh exposure campaigns. Neither approach has solved the problem. As a result, our churches still have to deal with a lack of trust between their members. People who had to live under communist politics and economics functioned on a daily basis according to the ethics of survival. They played by the rules in order to survive as best they could. The same was true of church leaders, who tried to keep their congregations going even if it meant accepting compromises. However, when freedom came and such dubious ethical games were no longer necessary, it seemed that old habits died hard. The ethics of freedom meant making conscious choices rather than reverting to the path of least resistance. External conditions changed but automatic mechanisms were harder to eliminate. When many Christians had their backs pushed to the wall by a regime which vowed to eradicate religion for good, the “Christ against culture” approach (to use Richard Niebuhr’s terminology) was widely adopted. When democratic pluralism arrived, Christians found themselves unprepared and incapable of mature responses. After decades of oppression, they were finally given the opportunity to engage prophetically and transform their cultures through the power of the gospel. In this watershed moment, many churches either prolonged their isolationist stance or opted for a sort of nostalgia, looking back to times long gone, when the church used to impose its principles on the world without opposition. The rules of the game proved to be quite different in post-communist societies and Christians needed to learn how to function in a Christ-like way in a new world full of competing voices and ideologies. Christians who have grown up under freedom have a desperate need for models to follow. Yet most of the previous generation’s leaders, who survived communism but became entrenched in their actions or mindsets, have been unable to teach the younger generation how to live as free human beings. This is where the experience and input of Christians in the West has been a lifeline for the churches in our region. In the early 1990s we needed a great deal of help and support to compensate for the decades lost under communism – years when we were unable to train pastors or theologians, write or publish Christian literature, distribute Bibles, evangelise our own people, develop Christian education for children and adults, or practise care and hospitality for the poorest, the marginalised and the excluded in our societies. The lives of Christians under communism were rather similar to lives of the Israelites living as slaves in Egypt. Their liberation under Moses did not automatically make them act like free, responsible people. The same is true of the church living in the post-communist era in our region. We too may need forty years in the desert of transition before we are able to live as people of freedom. It is for freedom that God has set us free (Gal 5:1) but we need to beware of the risk of falling back into old habits. Danut Manastireanu
Când Dumnezeu, în suveranitatea sa, a creat ființele umane după chipul său, le-a oferit darul prețios al libertății ca mijloc de a-și atinge potențialul dat de divinitate. Ca atare, libertatea este în primul rând un concept ontologic care are, de asemenea, importante implicații etice. Odată cu libertatea a venit și responsabilitatea, astfel încât oamenii au fost liberi să aleagă fie binele, fie răul, dar nu au putut evita consecințele deciziilor lor – alegerile lor erau reale și însoțite de consecințe. Acest lucru a însemnat, de asemenea, că libertatea autentică nu poate fi absolută; ea implică limite. Libertatea unei persoane nu putea să încalce libertatea altei persoane. În plus, creația lui Dumnezeu a fost motivată de iubire și a avut ca scop crearea unui univers al iubirii în care libertatea nu trebuia să fie exercitată în mod egoist, ci pentru binele celorlalți.
Căderea lui Adam a afectat în mod radical echilibrul de iubire intenționat de Dumnezeu pentru creația sa, după cum se vede în uciderea lui Abel de către fratele său Cain. Realitatea păcatului a început să acționeze în lumea căzută și a început să afecteze modul în care oamenii își foloseau libertatea în moduri contrare intențiilor de iubire ale lui Dumnezeu. În acest context, Dumnezeu și-a lansat planul de răscumpărare, alegând un om, pe Avraam, pentru a fi tatăl unui popor, Israel, care urma să fie „lumina națiunilor” (Isaia 49:6). Israel însă a eșuat în misiunea sa. Atunci, Dumnezeu l-a trimis pe propriul său Fiu să trăiască printre oameni și să moară pentru ei pe cruce, pentru a le da, prin Duhul Sfânt, libertatea iubirii pe care o pierduseră.
Apostolul Paul le spune creștinilor: „Cristos ne-a eliberat pentru libertate” (Gal 5,1). Cu toate acestea, unii dintre oamenii cărora li se adresa el erau sclavi și, prin urmare, nu aveau o libertate reală. Mesajul lui Pavel nu se referea direct la sclavia din acea vreme, deși secole mai târziu creștinii au deschis calea în susținerea abolirii acesteia. El a vorbit mai degrabă despre libertatea interioară a credinciosului față de robia păcatului, față de teama de forțele răului care acționează în lume și față de constrângerile legii Vechiului Legământ, care era menită să îi conducă pe oameni la Cristos, mai degrabă decât să fie o cale de mântuire în sine.
Creștinii sunt chemați să trăiască în ceea ce Scriptura numește „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu” (Rom 8:21) Acest lucru nu va fi însă pe deplin posibil înainte de a doua venire a lui Cristos, din cauza realității păcatului, a forțelor răului (diavolul și demonii săi) și a structurilor răului (lumea) care acționează în jurul nostru. Însuși Pavel mărturisește în Romani 7:14-25 propria sa luptă între „carne” (natura sa căzută) și Duhul care lucrează în viața sa.
Pentru creștini, libertatea interioară adusă de Duhul este primordială. Faptul că se bucură de această libertate le permite credincioșilor să supraviețuiască și să-și păstreze integritatea în cele mai opresive condiții și în lipsa de libertate exterioară, cum ar fi închisorile comuniste din secolul al XX-lea din Europa Centrală și de Est. De asemenea, ea îi întărește să reziste tentației de a coopera cu regimurile politice autoritare. Cu toate acestea, libertatea externă nu ar trebui să fie respinsă ca fiind lipsită de importanță, așa cum sugerează unii creștini. Intenția inițială a lui Dumnezeu pentru noi nu a fost doar să ne bucurăm de libertate interioară, ci și să ne exercităm pe deplin libertatea în societate. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu îi cheamă pe unii creștini să devină “vocea celor fără voce” și să acționeze cu curaj, în ciuda unor riscuri mari, pentru a aduce libertatea celor persecutați și asupriți. Convingerea care motivează acest tip de acțiune dreaptă este uneori numită „teologia eliberării”. Deși ea poate duce uneori la acțiuni extreme și la o potențială contaminare ideologică, putem formula o argumentare biblică solidă pentru angajarea în numele celor săraci și oprimați, pentru care Cristos însuși a arătat compasiune.
Cu toate acestea, robia internă este chiar mai insidioasă pentru suflet decât opresiunea externă. În societățile post-comuniste din Europa, trăim în contexte dominate de consumism (un fel de materialism practic care este chiar mai periculos decât materialismul dialectic), de superficialitate și de fanatism și fundamentalism religios, la care oamenii din regiunea noastră recurg din disperare. Forțe ideologice puternice încearcă să ne lege de trecut (neo-conservatorism) sau să ne facă să ne închinăm la idolul pieței libere, care se presupune că se autoreglează (neo-liberalism). Acest lucru, în moduri diferite, duce la disparități uriașe între bogați și săraci și la utilizarea unor sume exagerate de bani în scopuri militare. Confruntarea acestor realități nu ar trebui să fie respinsă de către creștini ca fiind dovada unei lipse de spiritualitate, considerând, prin urmare, că aceasta n-ar trebui să fie preocuparea lor. Nu este deloc așa, câtă vreme ne rugăm „facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. Voia lui Dumnezeu pentru noi leagă libertatea interioară și pe cea exterioară de dreptate.
When God in his sovereignty created human beings in his image, he gave them the precious gift of freedom as a means of attaining their God-given potential. As such, freedom is primarily an ontological concept which also has important ethical implications. With freedom came responsibility, so humans were free to choose either good or evil, but they could not avoid the consequences of their decisions – their choices were real and weighty. This also meant that genuine freedom could not be absolute; it involved limits. One person’s freedom could not infringe on another person’s freedom. Moreover, God’s creation was motivated by love and aimed at creating a universe of love in which freedom was not supposed to be exercised selfishly but for the good of others.
Adam’s fall radically affected the balance of love intended by God for his creation, as seen in the murder of Abel by his brother Cain. The reality of sin began operating in the fallen world and started to affect the way people used their freedom in ways contrary to God’s loving intentions. In this context, God launched his plan of redemption by choosing a man, Abraham, to be the father of a people, Israel, who were to be the “light to the nations” (Isa 49:6). Yet, Israel failed in its mission. Then, God sent his own Son to live among people and die for them on the cross, in order to give them, through the Spirit, the freedom of love which they had lost.
The apostle Paul tells Christians, “For freedom, Christ has set us free” (Gal 5:1). Yet, some of the people he was addressing were slaves and thus lacked actual liberty. Paul’s message did not directly address slavery at the time, though centuries later Christians led the way in advocating its abolition. Instead, he spoke about the inner freedom of the believer from the bondage of sin, from the fear of the forces of evil at work in the world and from the constraints of the Old Testament law which was meant to lead people to Christ, rather than being a way of salvation in itself.
Christian believers are called to live in what the Scriptures call “the freedom of the glory of the children of God” (Rom 8:21) This, however, will not be fully possible before the second coming of Christ, because of the reality of sin, the forces of evil (the devil and his demons) and the evil structures (the world) at work around us. Paul himself confesses in Romans 7:14-25 his own struggle between the “flesh” (his fallen nature) and the Spirit at work in his life.
For Christians, the inner freedom brought by the Spirit is paramount. Enjoying this freedom allows believers to survive and keep their integrity in the most oppressive conditions and lack of external freedom, such as in the communist prisons of the twentieth century in Central and Eastern Europe. It also strengthens them to resist the temptation to cooperate with authoritarian political regimes. Yet, external freedom should not be dismissed as unimportant, as some Christians suggest. God’s original intention for us was not just to enjoy inner freedom, but also to exercise our freedom in society fully. That is why God calls some Christians to become the “voice of the voiceless” and to act courageously, in spite of great risks, to bring freedom to the
persecuted and oppressed. The conviction that motivates this kind of righteous action is sometimes called “liberation theology.” Although it may lead to extremes of action and potential ideological contamination, a solid biblical case can be constructed for engagement on behalf of the poor and oppressed for whom Christ himself showed compassion.
However, internal bondage is even more insidious to the soul than external oppression. In post-communist societies in Europe, we live in contexts dominated by consumerism (a sort of practical materialism which is even more dangerous than dialectic materialism), by superficiality, and by religious fanaticism and fundamentalism, to which people in our region resort out of despair. Powerful ideological forces try to tie us to the past (neo-conservatism) or make us worship the idol of the supposedly self-regulating free market (neo-liberalism). This, in different ways, leads to huge disparities between rich and poor and to inordinate amounts of money being used for military purposes. This preoccupation should not be dismissed by Christians as unspiritual and therefore not their concern. Not so, while we pray “your will be done, on earth, as it is in heaven.” God’s will for us connects internal and external freedom with justice.
Adaug aici, pentru cei care nu au acces la limba engleză, o traducere a textului meu despre Cultura fricii, scris pentru recent apărutul Comentariu biblic pentru Europa Centrală și de Est, proiect inițiat de Langham Literature.
____
CULTURA FRICII
Cuvintele Domnului, “Nu vă temeți” (Luca 12:32, Marcu 5:36), inspiră o liniște atât de necesară într-o lume cuprinsă de teamă și incertitudine din cauza crizelor economice, terorismului, migrației, violenței religioase, persecuției, abuzului sexual, violenței domestice, discriminării și urii. Frica este asociată cu suspiciunea, legitimă sau nu, față de alte persoane și față de autoritate, fie ea binevoitoare sau răuvoitoare. Aceasta nu este doar o caracteristică a postmodernității, ci este înrădăcinată în fragilitatea existenței umane și în înșelăciunea profundă a inimii umane căzute (Ier 17:9).
Frica joacă, de asemenea, un rol central în anumite societăți, ca răspuns la percepția unei potențiale amenințări, de exemplu, a spiritelor rele, ca în mediile tribale, animiste și în mediile carismatice creștine extreme, care toate cred în puteri supranaturale localizate într-un anumit spațiu. Frica este o trăsătură puternică a mediilor religioase teocratice și a structurilor de putere autoritare, cum ar fi cele care au cuprins Europa Centrală și de Est în secolul al XX-lea. În aceste contexte, s-au dezvoltat modele culturale care pot fi descrise drept „culturi ale fricii”. Impactul unor astfel de medii asupra oamenilor și comunităților nu trebuie subestimat: lipsa de încredere în oameni, în legi și în structuri de autoritate; disimulare și înșelăciune în relații; coeziune socială și solidaritate scăzute; delațiune și supraveghere din partea statului; lipsă de inițiativă, de creativitate și de responsabilitate; autoritarism și manipulare ca stil implicit de conducere, și așa mai departe. Toate acestea afectează societățile, în general, și comunitățile de credință, în special, care sunt adesea vizate și controlate de regimuri opresive. Cu toate acestea, oamenii de credință au găsit adesea în credința lor în Dumnezeu puterea de a rezista opresiunii și fricii, precum și curajul de a nu se pleca în fața deținătorilor puterii, chiar dacă acest lucru înseamnă să plătească un preț, cum ar fi închisoarea, tortura sau moartea.
Este deosebit de interesant de observat că, în partea noastră de lume, reflexele și obiceiurile autoritare persistă chiar și după decenii de tranziție spre democrație, în ciuda așteptărilor larg răspândite, dar nerealiste, de schimbare rapidă. O sursă de inspirație pentru liderii creștini preocupați de efectele reziduale ale regimurilor politice bazate pe frică este modul în care Moise a gestionat tranziția poporului Israel din captivitatea din Egipt spre locuirea țării promise, așa cum este descrisă în ultimele patru cărți ale Pentateucului.
În societățile din Europa Centrală și de Est, chiar și în cele care se consideră în curs de a se îndrepta rapid spre Occident, persistența xenofobiei, anxietatea legată de pierderea identității naționale din cauza globalizării, teama de colaps economic și demografic, precum și persistența misoginiei și a structurilor de putere patriarhale generează un tip special de frică. Deși s-au înregistrat progrese evidente în aceste domenii, ca urmare a unei conștientizări tot mai mari a egalității rasiale, a cetățeniei globale, a valorii aduse de comunitățile locale, a sustenabilității și a egalității de gen, este deosebit de tragic faptul că comunitățile religioase, inclusiv bisericile creștine, continuă să promoveze și să păstreze astfel de dinamici defectuoase, înrădăcinate în lecturi deformate ale Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, există speranță!
Vestea bună pentru oamenii care trăiesc în culturi ale fricii este că lucrarea mântuitoare a lui Cristos a învins răul și, prin urmare, nu trebuie să ne temem. Deocamdată, cel rău este încă la lucru în lumea noastră, până când domnia lui Dumnezeu va fi revelată în toată plinătatea ei, la revenirea lui Cristos. Până atunci, biserica este chemată să se roage pentru ca Împărăția Sa să vină și voia Sa să se facă pe pământ precum în ceruri (Matei 6:10).
Răspunsul creștin adecvat la frică este iubirea lui Dumnezeu: “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica”. (1 Ioan 4:18). Dragostea nu este naivă. Așa cum explică apostolul Pavel (vezi Filipeni 1:9-11), dragostea creștină autentică și eficientă necesită atât cunoaștere, cât și discernământ. Aceasta implică o înțelegere biblică solidă și trăirea unui stil de viață creștin radical, așa cum a fost descris de Isus în Predica de pe Munte. Aceasta nu înseamnă doar declararea acordului cu anumite doctrine sau principii ale împărăției, ci demonstrarea lor prin “roadele Duhului” (Gal 5:22). Adevărata iubire creștină nu cere uniformitate, ci se bucură de diversitatea creată de Dumnezeu. Creștinul este chemat să răspundă cu iubire sacrificială și cu slujire dezinteresată la obsesia lumească pentru ierarhiile de putere, urmând exemplul pe care îl găsim în viața Domnului nostru Isus Cristos. Acest lucru înseamnă să căutăm ce este mai bun pentru ceilalți, mai degrabă decât să ne căutăm propriul bine.
În lumea noastră căzută, frica va continua să amenințe ființele umane fragile. Structurile lumești decăzute vor persista în alimentarea culturilor fricii. Cu toate acestea, iubirea radicală a lui Dumnezeu manifestată în Cristos poate învinge orice frică și poate da naștere unor noi comunități de iubire.
The Central & Eastern European Bible Commentary – Langham Literature
Langham Literature initiated a number of years ago a project for creating a contextual Bible commentary for Central & Eastern Europe, with the contribution of local theologians. It followed a succession of similar initiatives in Africa, Latin America, Asia, the Slavic world etc.
Besides concise commentaries for each of the canonical books of the Bible, this publication of Langham Literature also includes over 100 topical articles, related to living the Christian faith in the contemporary context of our region.
I had the privilege of being invited to write four such topical articles. I have decided to share these here, as a teaser, and an invitation for acquire the commentary (it is already available for purchase HERE; there will be available, in not a very long time, a digital version of this publication). Here is the first of the four articles.
CULTURE OF FEAR
The words of the Lord, “Do not be afraid” (Luke 12:32, Mark 5:36), bring much-needed reassurance to a world gripped by fear and uncertainty due to economic crises, terrorism, migration, religious violence, persecution, sexual abuse, domestic violence, discrimination and hate. Fear is associated with suspicion of other people and authority, legitimate or otherwise, benevolent or malevolent. This is not just a characteristic of postmodernity, but is rooted in the frailty of human existence and in the utter deceitfulness of the fallen human heart (Jer 17:9).
Fear also plays a central role in certain societies as a response to a perceived threat, for example, to evil spirits, as in tribal, animistic and extreme Christian charismatic environments, which all believe in territorially based supernatural powers. Fear is a strong feature of theocratic religious environments and authoritarian power structures such as those that gripped Central and Eastern Europe during the twentieth century. In these contexts, cultural patterns have developed which can be described as ‘cultures of fear’. The impact of such environments on people and communities should not be underestimated: a lack of trust in people, laws and authority structures; dissimulation and deceitfulness in relationships; low social cohesion and solidarity; denouncement and state supervision; a lack of initiative, creativity and responsibility; authoritarianism and manipulation as the default style of leadership, and so on. All these affect societies in general and communities of faith in particular, which are often targeted and controlled by oppressive regimes. Yet, people of faith have often found in their allegiance to God the strength to resist oppression and fear, and the courage not to bow down to the holders of power, even if that means paying a price – prison, torture or death.
It is particularly interesting to note that in our part of the world, authoritarian reflexes and habits persist even after decades of transition towards democracy, and in spite of widespread but unrealistic expectations of rapid change. One source of inspiration for Christian leaders concerned with the residual effects of political regimes based on fear is the way Moses managed the transition of the people of Israel from captivity in Egypt to inhabiting the promised land, as described in the last four books of the Pentateuch.
In Central and Eastern European societies, even in those which consider themselves to be fast-tracking towards the West, the persistence of xenophobia, anxiety about losing one’s national identity to globalisation, fear of economic and demographic collapse, and the obstinacy of misogyny and of patriarchal power structures breed a particular kind of fear. While obvious progress has been made in these areas as a result of a growing awareness of racial equality, global citizenship, local values, sustainability and gender equality, it is particularly tragic that
religious communities, including Christian churches, continue to promote and preserve such defective dynamics, rooted in warped readings of Holy Scripture. Yet, there is hope!
The good news for people living in cultures of fear is that the saving work of Christ has overcome evil and therefore we need not fear. For now, the evil one is still at work in our world, until the reign of God is revealed in all its fullness when Christ returns. Until then, the church is called to pray for his kingdom to come and his will to be done on earth as in heaven (Matt 6:10).
The proper Christian response to fear is the love of God: “There is no fear in love, but perfect love casts out fear”. (1 John 4:18). Love is not naive. As the apostle Paul explains (see Phil 1:9-11), genuine, effective Christian love requires both knowledge and discernment. This involves solid biblical understanding and living a radical Christian lifestyle as outlined by Jesus in the Sermon on the Mount. It does not mean merely declaring one’s agreement with certain doctrines or kingdom principles, but demonstrating them through the “fruit of the Spirit” (Gal 5:22). True Christian love does not demand uniformity, but delights in the diversity created by God. The Christian is called to respond with sacrificial love and selfless service to the worldly obsession with power hierarchies, following the example we find in the life of our Lord Jesus Christ. This means looking out for the best for others, rather than seeking our own good.
In our fallen world, fear will continue to challenge fragile human beings. Fallen worldly structures may persist in nurturing cultures of fear. Yet, the radical love of God manifested in Christ can overcome all fear and give birth to new communities of love.
The conversation was moderated by Ralph Lee, moderator of LOI, and included fr. Dragos Herescu, Principal of the Institute for Orthodox Christian Studies in Cambridge, UK, myself, and the author of the book.
You may watch the conversation at the link below (please subscribe to the LOI channel on YouTube, if you want to be informed of future uploads).
“Russian World” Theology, and the Role of the Russian Orthodox Church in the Putin Regime’s War of Occupation
Vasile Ernu
Many years ago I worked on The Problem of Evil in Russian Thought, and later on Eschatology in Russian Politics. These were themes of the 1990s. By 2000 I had completely broken away from these areas. Books from that era ended up somewhere on the bottom shelf on the back row. Yet, it’s true that I always peeked at the subject.
These days we’ve been discussing a lot on the role of the Russian Orthodox Church in shaping the architecture of the Putin regime and especially its role in the military issue and the regime’s war of occupation in Ukraine. I had to reopen closed doors, and tried to clarify the situation a bit. Let’s take it one step at a time.
Beginnings
With the coming to power of the Bolshevik Soviet regime, a numer of well known anti-religious campaigns began. The first big campaign was against the Russian Orthodox Church (ROC), the majority church of the former Tsarist Empire, because it was the main enemy: it was powerful, well organised, owned a lot of property and had enormous power of influence. After the dissolution of the Tsarist state, it remained a central institution. The first great wave of repression was directed against it: property was taken away, churches were destroyed, some of the clergy were sent to prison, and a harsh anti-religious campaign began. During the Soviet state’s existence, there were some five large waves of anti-religious campaigns with different targets. For example, in the post-war years, the harshest campaigns were waged against Protestant denominations because they were suspected of having relations with the West.
It is worth remembering however that when the Great Patriotic War began (1941-1945), Stalin was forced to make a pact with the Church in order to gain its support in the war. Stalin’s first speech at the beginning of the war begins not with the familiar “Comrades…” but with “Brothers and sisters…”. And slowly the relationship between the ROC and Soviet power returned to normal, with the Church taking its place at the table of power.
The martyrdom state
I recall at this point a very important element: the theology of martyrdom, as I have been dealing with this subject for years and it is close to my heart – I have written extensively about it in my book The Sectarians. I come from the community of these persecuted Christians, and I can say that “the Stalinist era was the last golden age of Christianity”. I know: it sounds shocking. But let me explain: it is so, I believe, because in the modern era it is for the first time that Christianity is faced with a radical, high-risk choice, in a martyrdom situation: being a professing and practising Christian becomes risky and even involves paying a huge price, with years in prison. Paradoxically, this phenomenon will lead not to the secularisation of society, as in the West, but to a kind of preservation of religion in a much more consistent, concentrated and intense form.
It is no coincidence that in the 1970s religious literature is in great demand and intellectual fashion becomes deeply religious. Intellectuals predominantly read theology, conservative religious philosophy, Bibles fetch a huge price on the black market, and church-going or religious circles become frontier and fashionable phenomena in middle-class and intellectual circles.
The end of communism in the USSR, still in the midst of perestroika (1988), ends with the official celebration of the 1000th anniversary of the Christianisation of Russia. And in the last three years of communism the USSR becomes a veritable religious Babel: all the world’s religions were on the streets of Soviet cities and mysticism programmes were devoured on Soviet central TV. The land of atheism, progress, science and reason dissolved into mysticism and religiosity. Everyone believed in something, except communism.
Towards a new religarchy
The most important phenomenon in the 1990s is the dissolution of the state, state institutions, laws and the economy. The huge crisis of state legitimacy and economic chaos brought unprecedented social violence. Into this huge void left by the state, institutions, society and the economy came the ROC and various other denominations to replace or offer an alternative. The ROC, in particular, is becoming a central element in the new social-political configuration. This will be felt especially with the establishment of the Putin regime. In its process of rehabilitating the state, the economy, and society, the Putin regime brings the ROC to the fore.
In 2009 a new term appeared in Russian: “religarchy”. It describes a combination of religion and oligarchy that refers to an old reality in a new context: the mixing of the hierarchy of the ROC with state and financial structures. Religarchs are high dignitaries who are close to the power and economic elites who run the state. Religarchy is, however, different from other similar known political forms such as hierocracy (in ancient Israel) or medieval theocracy, where religious structures took over the role of the state. In the post-communist Orthodox states we are witnessing a kind of revival of the Byzantine tradition [of the symphony between the secular and the religious powers] adapted to a new social, political and economic context. In Russia, the phenomenon is becoming very visible under Putin and especially with the election of the new Patriarch of Russia, Kirill (2009). The Putin – Kirill tandem establishes this religarchy.
What is Nuclear Orthodoxy?
Nuclear Orthodoxy, or Atomic Orthodoxy, is a version of the concept of the “Russian Idea” according to which Orthodoxy – the confession that represents Russia – and the nuclear shield are the two components of Russia’s security. The idea of “Nuclear Orthodoxy” became widely known after the presentation of the “Russian Doctrine” project, organised by Metropolitan Kirill on 20 August 2007 at the Danilov Monastery, where the authors of the doctrine proposed to “cross breed Orthodoxy with atomic weapons”. But the term did not enter the lexicon of the authorities at the time and work on the project was stopped. The idea received no official support from the ROC. Vahtang Kipsidze, vice-president of the Synodal Department for Relations with Society and the Media, explained: “The views that the Church holds on weapons are reflected in the ‘Basis of the Social Concept’, and the Church should not be associated with various other doctrines that appear among experts and public figures.”
The issue of the blessing of weapons of mass destruction remains a controversial one for the ROC. There are various polarised opinions: from the assertion that the Church should not bless weapons at all, to the defence of the practice of blessing any type of weapon. In the draft document “On the Practice of the Blessing of Weapons in the Russian Orthodox Church”, prepared by the Commission for Church Law, it is proposed to limit the blessing and consecration of weapons to military personnel, because it is associated with the person to whom the blessing is given and, for the same reason, weapons of mass destruction and, in general, impersonal weapons should not be “consecrated”. The draft document “On the Blessing of Orthodox Christians for Military Service” states: “The use of this rite to ‘sanctify’ any variety of weapons, the use of which could lead to the death of an uncertain number of people, including weapons of indiscriminate action and weapons of mass destruction, is not reflected in the tradition of the Orthodox Church and does not correspond to the content of the Church’s official rule on blessing military weapons, and therefore should be excluded from pastoral practice”.
In conclusion: ‘Nuclear Orthodoxy’ is in fact a trend in the clericalisation of the Russian military and foreign policy – the use of messianic rhetoric and the merging of the ROC and the state – what we call Religarchy, in the latter part of the Putin regime.
What is more, the ROC has created a new narrative according to which the Russian military is designed not only to defend the secular homeland, the “city of man”, but also to save humanity: nuclear weapons are redefined not only as weapons of mass destruction, but also as a guarantor of peace, described in religious, evangelical terms as “weapons of peace”. Other significant aspects of “Nuclear Orthodoxy” are the “baptism of the Soviet past” and the alliance between “Reds and Whites” in preserving the Russian state as the protector of this crucial spiritual and civilisational heritage, which must not disappear from the face of the earth. I would also remind you that two years ago Russia inaugurated with full honours the Russian Army Cathedral, which illustrates military actions in the history of this country, including the victory over Nazi Germany and the recent annexation of Crimea.
The roots of Russia’s nuclear Orthodoxy: geopolitics, Katechon, and a new irrationalism
I will try to summarise in what follows a lecture by historian Viktor Shnirelman, PhD in history, senior researcher at the Institute of Ethnology and Anthropology of the Russian Academy of Sciences and a full member of the Academia Europaea, on how the traditional Christian doctrine of a good force trying to prevent the coming of Antichrist has been transformed into the idea of the inevitability of nuclear war, which a number of Russian politicians enthusiastically support and has its roots in Russian religious thought.
In Paul’s second Epistle to the Thessalonians 2:7, we encounter the concept of the Katechon, which is considered to be the opposite of Antichrist: the power that prevents Antichrist’s advance into the world before the Apocalypse. He is the embodiment of the “power of good”, whose mission is to prevent the coming of the Apocalypse and the triumph of evil on earth.
At the end of the 19th century, in Russian Orthodox circles, the belief that the Katechon is closely linked to Russia emerged and began to spread. Many saw him in the Russian tsar. This view has changed after the Revolution of February 1917 when Tsar Nicholas II was overthrown and shot. For believers, this was a sign that the end of the world was near: there was no one left to save the world from the Antichrist. However, since the end times had not come, it meant that the Katechon was still here. In the 20th century, Orthodox thinkers came to the conclusion that the role of “restraint”, of “delay” was played by Russia itself or the Russian people. This idea has been taken up by Russian Orthodox fundamentalists over the last thirty years.
Today, the Russian marketplace of ideas has many interpretations for it: some argue that the Russian people are chosen for this, others consider it to be the Church, while others argue that the Katechon is a political concept and therefore can only be an Orthodox state. According to some authors, even a communist state can fulfil the role of Katechon – not because it is communist, but because it is a state.
In this polemic, the function of the Katechon moves from the spiritual to the political. Thus emerges the notion of “political Orthodoxy”, which was particularly developed in the early 2000s by the well-known Russian nationalist Egor Holmogorov. He reproached contemporary Russian theology the neglect of “political eschatology”, which leads to a loss of the meaning of history. He also explained that Russia was the land of the end of the world, where all world events would come to an end, and in the event of its decline, the world would face an inevitable apocalypse.
Orthodox philosopher Arkadi Maler links the concept of the Katechon to imperial power and argues that the “last kingdom” in the Holy Scripture should be understood not as the Roman Empire, but as its successor, Russia – the “Third Rome”. Maler presents the Russian Orthodox Church as universal and declares that its canonical territory is the whole world. Thus, he advocates Russia’s universal imperial mission – in fact, territorial expansion in the name of Orthodoxy, which supposedly has the right to oppose the “mystery of lawlessness” wherever it manifests itself. Russia’s territorial expansion is a consequence of its mission as the Katechon, which justifies empire and imperialist policies because they are meant to oppose anomy and anarchy. It is not just an empire, but an Orthodox empire with religious legitimacy.
In the “Russian Doctrine” of the National Patriots, published in 2005, the category of the Katechon took on a definitively secular form. It explicitly uses the term Katechon and explains that it should be understood in secular terms. According to the authors of the document, the historical mission of Russia, like that of the Soviet Union, is to preserve world equilibrium. They argue that by saving Russia, we save the whole world and they base their reasoning on the idea of a “Third Rome”.
Talking about the “decline of the West”, fundamentalists link its “moral decline” to the fact that the West is already in the hands of the Antichrist. Russia, on the other hand, is the last bastion of Orthodoxy, true values and morality. In this case, Western policy towards Russia is explained by Antichrist’s attempts to destroy the Katechon: sanctions are not a punishment for breaking international norms, but the desire of the forces of evil to remove the last obstacle to Antichrist’s triumph.
It seems that, for them, Russia has a “monopoly on truth” and has the right to act as it sees fit, justifying its actions by its divine mission. The Soviet idea of a struggle between two antagonistic systems is replaced by a religiously framed concept of geopolitical confrontation between two antagonistic civilisations.
These sentiments have long since overtaken theory, the researcher tells us. They were observed during the military conflict in Ukraine in 2014. In the city of Sloviansk, where the Donbass resistance originated, for example, the hieromonk Viktor Pivovarov spoke to militiamen and claimed that the war is being waged with the satanic rule that aims for the destruction of true Christianity – Orthodoxy. It was supposedly unleashed by global financiers to divide the Russian world and bring closer the kingdom of Antichrist, which is only prevented by the Orthodox Church. At the same time, Orthodox websites were writing about the war against Satanist oligarchs – enemies of Christianity and of Holy Russia.
This discourse received a new impetus when Donald Trump became president of the US. Evangelical Christians then declared that America was keeping the world out of chaos, which immediately provoked an outcry from Russian Orthodox fundamentalists, who pointed out that only Russia could fulfil this mission as an Orthodox state and the Third Rome. The discourse described above is built around the idea of an inevitable confrontation between the civilisation of good, Russia, and the civilisation of evil, the modern West. Both sides of religious fundamentalism want a monopoly on the Katechon.
In recent years, pro-Kremlin officials, authorities and journalists have gradually accustomed the Russians to the idea of war and military terminology. Moreover, initially, journalists and military experts talked about it in abstract terms, but in 2017-2018, especially after President Putin’s speech to the Federal Assembly on March 1, 2018, a discussion of nuclear war as a real prospect began, with concrete calculations about its immediate targets, methods of winning such confrontations, and the possible results of military actions. Putin’s speech at the Valdai Forum in October 2018 gave further impetus to this. Journalist Leonid Mlecin said at the time that it was like being back in the 1930s. However, we are probably returning to an even earlier era.
I would also recall at this point the story of the autocephaly of the Ukrainian Orthodox Church, where the Kremlin is trying to point out that, firstly, Kiev is the cradle of Russian Orthodoxy and that its church has been under the jurisdiction of the Moscow Patriarchate for centuries, and secondly, that Ukraine is today on the front line of the Second Cold War, triggered by the United States-backed armed coup in Kiev. The Kremlin does not acknowledge its own culpability in triggering the war in Ukraine and blames the Americans. In other words, all of Russia’s actions seem justified and the sanctions were imposed to get back at them because they are falsely perceived as the aggressor.
On December 26, 2018, Putin congratulated the Russians on the launch of the Avangard missile system and said it was a wonderful gift to the country for the New Year. In other words, the new step towards nuclear war was, according to the president, the best possible gift. This is quite in line with his statement in October 2018 that in the event of nuclear aggression, being victims of it, Russians would go to heaven. It is hard not to see here an element of eschatological thinking and an implicit reference to Russia’s role as Katechon.
Swedish researcher Maria Engström has hypothesised that the official ideology of the Russian authorities in recent years is at least partly based on apocalyptic doctrine, although it is presented mainly in secular terms. She pointed out that neoconservative anthropology is centred on the citizen who lives not by reason but by passions and emotions. She published her article in 2013, just before the events of 2014. She pointed out that she was inspired by several of Putin’s speeches couched in the rhetoric of the Katechon, but admitted that he never once mentioned the term.
Nuclear Orthodoxy seen from the West – Dmitry Adamsky – Russian Nuclear Orthodoxy
In the West, this theme has been best described by Dmitry Adamsky in Russian Nuclear Orthodoxy (Stanford University Press, 2019). I give you a short summary.
The first thing Adamsky draws attention to is the way religious categories are introduced into the sphere of politics. This phenomenon, according to the author, is deeply rooted in the Russian political-military class and he believes it is a long-term trend. But the author makes it clear, and I think he is correct, when he says that the association of faith and politics is “an organizational and personal tribute to the spirit of the times”, and when it comes to substantive issues, practices related to strategy and planning of operations, religiosity and the theological side do not matter. In other words, military specialists are still guided by the elements of military science, not by religious impulses.
The second important conclusion suggested by the author is that he believes the ROC will gradually become an instrument of social mobilisation within national security institutions, as well as qualitative and quantitative regulation of military service. In practice, he suggests, this will lead to the fact that in appointments to office the factor of “attachment to religion” will play a much greater role than it did before. And for a multi-faith Russia it will prove, the author believes, a ticking time-bomb.
Another thesis of Adamsky is that the growing role of the ROC may lead to its becoming an instrument of influence for bureaucratic institutions competing for resources inside and outside the strategic community, especially when those resources are limited. In other words, supporters of the Moscow Patriarchate are more likely to get what they want rather than their opponents, which can lead to some very significant alliances in terms of power and weight of decisions.
The author’s third thesis affirms that such a “theologisation of Russian strategic culture” will be relevant to future conflicts. The layer of “nuclear priests”, according to Adamsky, will be less inclined to limit conflict and, instead, will join the camp of advocates of its escalation. In this regard, the author believes that, in addition to the international component, there will be a domestic political factor in consolidating the Kremlin as a centre of power in Russia: the legitimacy of the Church is a powerful tool in the hands of a skilled political leader.
These theses offer a multiple and useful set of arguments and information. Personally I think this line of argument should be kept in mind: it reveals many real tendencies. We see it especially now, in this war. At the same time, I believe that the ecclesiastical, bureaucratic, financial, social as well as military structures are not homogeneous; they have within them different centres of influence and do not always interact with each other smoothly and harmoniously, but conflictingly, competitively, having different interests. However, the book and the analysis offered by Adamsky deserve all our attention and are highly relevant.
The Russian Orthodox Church and the war of the Putin regime
The ROC and the “power of the devil” or How Patriarch Kirill forgot the Gospel and became a preacher of fratricidal war – headlines in a major opposition magazine.
The official Church has not found the strength not only to condemn Russia’s invasion of Ukraine, but also to call a spade a spade: war is war, aggression is aggression. Patriarch Kirill has sent a clear message: he is with Putin, not with the Christians he “shepherds”, says journalist and religious activist Sergei Ciapnin. Leading high-profile priests – Archbishops Andrei Tkachov and Artemie Vladimirov, along with many other priests, have taken the same position: unconditional support for the Putin regime and the war.
Pro-war church preaching conforms fully to the guidelines of state propaganda and is, in fact, itself a form of this propaganda. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values and “organise gay pride parades”. Moreover, Patriarch Kirill goes further and involves his parishioners in an extremely dangerous “Russian roulette”, stating that “we have entered a battle that has a metaphysical, not a physical meaning”. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values.
However, there are also voices in the Orthodox Church in favour of peace and an end to the fratricidal war, while dissident priests are on trial for “discrediting the armed forces”. The most important protest has been the signing of a large document by several priests, theologians and intellectuals close to Russian Orthodoxy, but who are more likely to be from outside Russia, declaring that this position and theology of the “Russian World” is heresy (see, Declaration on the “Russian World” (Ruskii Mir) Teaching) [link]. Another initiative comes from clergy in Russia who want to condemn the war: not a large number but important. [link] Will it have an effect or not? Is it just a start? Will the system crack? We can’t have a clear answer yet, but it’s a wake-up call for the Putin regime and an ounce of hope for peace.
Some conclusions
A brief description of the country of Russia for the year 2021.
Russia’s population in January 2021 was 145.9 million. Of these, 53.6% are women and 46.4% are men; 74.9% of Russia’s population lives in urban areas and 25.1% in rural areas. Internet: At the beginning of 2021, there were 124 million internet users in Russia. From 2020 to 2021, the number of internet users increased by 6.0 million (+5.1%), and the penetration level in Russia is 85.0%.
Social media: In January 2021, there were 99 million social media users in Russia, and the social media audience grew by 4.8 million (+5.1%) in the last year.
Important: Figures on the number of social media users do not correlate with the number of unique internet users who are registered on social media. In January 2021, there were 228.6 million mobile devices with internet access in Russia. The number of mobile connections in relation to Russia’s total population was 156.7%. Many people have multiple mobile devices with internet access, so the number of mobile connections can exceed 100% of the total population (source).
Levada Independent Study Center gives us some important data on religiosity in Russia for 2017. [link]
Orthodoxy remains the dominant faith in Russia. The vast majority of Russians – 92-93% of those surveyed, treat Orthodox Christians with respect and goodwill. The number of those who consider themselves believers or rather “religious people” continues to grow: in three years, this figure has increased from 35% to 53%, mainly at the expense of a diluted mass of people who are not very “religious” or who hesitate to define their degree of religiosity: about half – 44% of respondents describe themselves as “somewhat religious”. Only a small percentage of those surveyed consider themselves “very religious” (9%); a third of those surveyed consider themselves “not very religious” (33%). The number of atheists and non-believers has fallen sharply in the last three years, from 26% to 13%. 73% of respondents did not change their diet during Lent in 2017, 9% planned to “fast during the last week of Lent”, 15% “fast partially” and only 2% of those surveyed “fast completely”. Only 13% of Russians know about the Jehovah’s Witness ban in the Russian Federation, and 34% have heard something, but do not know the details. More than 60%, for example, say they have a positive opinion of Protestants; at the same time, almost 80% of Russians approve of the Jehovah’s Witnesses ban, even though the overwhelming majority know it is a Christian sect, one of the varieties of Protestantism.
No more than a third of respondents supported the view that religion should have a significant influence on state policy: 28% of Russians agreed that the Church should have an influence on state decision-making. 39% of Russians are satisfied with the influence the Church has on the state at present. The number of respondents who think that the Church’s influence on politics is “insufficient” is 16%, and about a quarter of respondents think that the Church’s influence on public policy is too great (23%).
In Russia, 49% of young people describe themselves as non-believers. Only 4% of young Russians go to church regularly and 37% do not go at all. 14% of Russians pray regularly and 46% have never prayed.
All the data show that the population seems to be more secular, urban and more coupled to modernity than the government wants to convey. At the same time, we see that the role of the ROC and the official propaganda is powerful enough to still be able to build a critical mass to support the regime. The religious conservative factor is important in this “anatomy of power”, but it is not the only one and it is not enough to dominate. But it remains an essential one in the construction of the Putin regime.
(The original text, in Romanian, published in the Libertatea newspaper, caan be accessed HERE.)
Sincer să fiu, nu-mi amintesc exact de la cine am auzit pentru prima dată numele preotului franciscan american Richard Rohr. Să fi fost, probabil, prin 2010. Am început, imediat, să caut scrierile lui și m-am abonat la newsletter-ul lui zilnic, pe care îl primesc și acum.
În aprilie 2011 a apărut cartea lui cea mai cunoscută, Falling Upward. A Spirituality for the Second Half of Life. Am comandat-o imediat și am citit-o pe nerăsuflate. Am primit apoi versiunea audio a cărții, citită de însuși părintele Rohr, iar aceasta a întărit sentimentul că textul este scris pentru mine. Cartea m-a fascinat de la primul contact cu ea, mai ales că venea într-un moment în care aveam nevoie vitală de mesajul ei. Aveam 57 de ani și trăiam de ceva vreme criza intrării în cea de a doua jumătate a vieții.
Eram, în vremea aceea, Director pentru credință și dezvoltare pentru regiunea Europei de Est și a Orientului Apropiat a organizației umanitare World Vision International, ale cărei activități – dezvoltare comunitară, microcreditare și asistență umanitară de urgență – se desfășurau în aproape 100 de țări. Responsabilitățile mele erau legate de coordonarea unei echipe de specialiști din fiecare dintre țările din regiunea noastră care se ocupau de formularea de strategii și desfășurarea de programe care vizau formarea spirituală a staff-ului, dezvoltarea relațiilor ecumenice cu bisericile, mărturia creștină și relațiile interreligioase, dat fiind că slujeam într-o regiune multiconfesională și cu o prezență islamică masivă. Între altele, era și responsabilitatea de a organiza întâlniri anuale de formare spirituală (retreat-uri, cum le numeam noi), atât pentru propria echipă, cât și pentru echipa de directori regionali și de directori naționali din care făceam parte.
Din momentul în care am citit Falling Upward, am decis să găsesc o modalitate de a-l invita pe părintele Rohr să conducă, în vara anului 2012, o întâlnire de formare spirituală cu echipa regională World Vision, centrată în jurul acestei cărți, pe care am pus-o imediat la dispoziția colegilor mei. După ce am primit acordul liderei regional, Cornelia Lenneberg, i-am scris părintelui despre acest proiect, după ce am intrat în contact cu el prin intermediul prietenului meu Chris Heuertz, care era destul de apropiat de el și petrecuse timp la Centrul pentru Acțiune și Contemplație condus de el în Albuquerque, New Mexico.
În mod providențial pentru mine, Richard Rohr venea în România pentru o săptămână, pentru a împărtăși o serie de reflecții cu caracter devoțional, la un retreat al Asociației Europene a Capelanilor din Închisori, dat fiind că părintele slujise el însuși multă vreme în această capacitate în Statele Unite. În acea săptămână eu aveam o întâlnire importantă în Elveția, la Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC), unde lucram la textul unei declarații cu caracter inter-religios legată de atitudinea față refugiați, dar aceasta se termina în ziua de miercuri, astfel încât joi am zburat de la Geneva la Sibiu, iar vineri dimineața, în 7 iunie 2012, acum aproape zece ani, cu ajutorul unui prieten, preot ortodox din Sibiu, ajungeam la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de sus, la timp pentru a asista la ultima prezentare a părintelui în fața capelanilor.
Richard Rohr la masa conferinței capelanilorRichard Rohr la marginea lacului de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de sus
După prelegere, cu imensă emoție, m-am prezentat părintelui, care mă aștepta, și ne-am retras în preajma lacului din spatele mănăstirii, locul meu preferat de acolo. Am simțit că ne-am conectat aproape instantaneu. Am început să povestim despre noi înșine și apoi am discutat și despre obiectul întâlnirii noastre. Nu-mi aduc aminte de câte ori am dat înconjur lacului, care nu e prea mare. Dar când ne-am uitat la ceas trecuseră deja, ca gândul, nouăzeci de minute de fascinație. Deși plănuisem să discutăm doar o jumătate de oră.
Am povestit acolo, despre istoria mea de viață – context în care părintele a adus în discuție Eneagrama și m-a încurajat să o studiez, despre formarea mea, și despre frământările mele teologice (cu exact trei ani înainte fusesem confirmat ca membru al Comuniunii Anglicane). I-am împărtășit, de asemenea, temerile mele legate de spiritualitatea organizației cu care lucram, și pe care aveam s-o părăsesc patru ani mai târziu, în condiții stranii. Mă refeream la ceea ce percepeam a fi îndepărtarea progresivă a World Vision de identitatea ei creștină și asumarea tot mai clară, sub presiunea „industriei” umanitare, a unei identități corporatiste, centrată pe finanțe și proiecte, mai degrabă decât pe persoana umană. În final, i-am spus și despre teama șefului meu tehnic, Tim Dearborn, care coordona domeniul Credință și dezvoltare în World Vision la nivel global, cu privire la faptul că dimensiunea vădit contra-culturală și non-instituțională a modelului celei de a doua jumătăți a vieții promovat în această carte risca să destabilizeze organizația. Părintele a zâmbit și mi-a spus: „Aceasta este o gândire tipică primei jumătăți a vieții. Ce trebuie să înțelegem este că a doua jumătate a vieții n-o neagă pe prima, ci o incorporează și o transcende.”
7 iunie 2012 – o zi de neuitat
Părintele Richard mi-a comunicat apoi că, din păcate pentru noi, cei din World Vision, nu putea accepta invitația noastră, deoarece se apropia de vârsta de 70 de ani, pe care avea să-i împlinească anul următor, și că aceasta era ultima călătorie internațională pe care intenționa să o facă înainte de a se dedica mai mult activităților locale și unei vieți de contemplație. Din fericire însă pentru mine, acest proiect mi-a oferit șansa unică de a petrece o oră și jumătate cu unul dintre autorii de spiritualitate pe care îi admir cel mai mult. Aș putea spune că în urma acestei întâlniri mirabile Richard Rohr a devenit părintele meu spiritual, fie și în sens virtual.
Revenind în Cipru, unde se afla biroul nostru regional, și unde călătoream regulat pentru întâlnirile echipei, i-am comunicat șefei rezultatul, la care ea mi-a spus: „În acest caz, tu ești cel care va trebui să coordonezi întâlnirea.” Uimit, i-am spus: „Cum aș putea eu să-l înlocuiesc pe Richard Rohr?” La care Conny mi-a spus sec și fără drept de apel: „Ai să te descurci. Nu-mi fac griji.” Și m-am descurcat, cred, destul de onorabil, deși o întâlnire cu Rohr ar fi fost cu totul altceva.
A urmat o perioadă tot mai dificilă pentru mine, iar în februarie 2016 avea să se încheie povestea mea de douăzeci de ani cu World Vision International. În acel an am recitit de câteva ori Falling Upward, și ea a fost un sprijin constant pentru mine, și o mângâiere a inimii, alături de lectura constantă a psalmilor in versiunea „clasic modernă” a prietenului meu David Frost, (un anglican devenit ortodox, și care a condus ani de zile Institutul pentru Studii Creștine Ortodoxe (IOCS) din Cambridge, cu cere am devenit între timp cercetător asociat. Versiunea de care vorbesc, și pe o recomand cu mare căldură, în formatul audio disponibil pe Audible se numește Cambridge Liturgical Psalter.
De atunci am recomandat și am dăruit cartea lui Rohr la sute de prieteni, mai ales dintre cei mai puțini tineri, și am primit constant confirmări cu privire la valoarea ei. În perioada aceea, acum mai mult de cinci ani, s-a născut ideea de a mijloci cumva apariția acestei cărți în limba română. Întrebarea era însă care dintre editurile românești ar fi fost dispusă să-și asume riscul publicării unui autor care, chiar dacă era extrem de popular, era totuși contestat, în egală măsură, de cercurile conservatoare, catolice și nu numai, din pricina caracterului radical al gândirii sale. Mărturisesc că m-am gândit la Sapientia de la Iași, ca și la Galaxia Gutenberg, dar am realizat că nu sunt prea multe șanse, dat fiind conservatorismul care domină spațiul catolic românesc (chiar dacă, e drept, acesta nu este atât de rigid cum este cel ortodox). Apoi, din motive de patriotism local, m-am gândit la Polirom, dar explorările mele neoficiale m-au descurajat rapid, date fiind rezervele editurii față de publicarea de texte religioase, care, mi s-a apus, „nu se prea vând”. Ceea ce este drept. S-a întâmplat deja cu texte religioase de maximă valoare publicate de editura ieșeană, precum seria Pelikan (inițiativă în care am juccat și eu un rol – dar despre asta altă dată). Și se întâmplă mereu, mai ales când este vorba de texte serioase, nu de literatură siropoasă, pentru babe cucernice. Este drept, de teama unui refuz, nu am avut curajul de a-l aborda direct pe domnul Lupescu, directorul editurii, deși ne cunoaștem oarecum, căci am publicat acolo în 2018 cartea Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești, editată împreună cu istoricul Dorin Dobrincu.
Așa am ajuns la ideea publicării acestei cărți la Humanitas. Este drept că acolo aveam cam aceeași problemă ca la Polirom, respectiv înclinația explicit seculară a editurii, în ciuda faptului că de-a lungul existenței sale a publicat câteva texte religioase fundamentale. Cum nu mă întâlnisem cu domnul Liiceanu decât o singură dată în viață, la Iași, în prezența domnului Pleșu, nu am îndrăznit să-l abordez direct. De aceea i-am scris domnului Andrei Pleșu, cu care mai comunicam din când în când, după ce cu vreo zece ani înainte făcusem împreună o călătorie (de neuitat pentru mine), în aceeași mașină, de la Iași la București. După acest drum de poveste, domnia sa, care era pe atunci membru în Colegiul CNSAS, m-a ajutat să am acces la dosarele mele de urmărire de la Securitate (vreo doua mii de pagini de lectură „interesantă”, pe care între timp le-am publicat pe blog). Așteptasem aproape trei ani după cererea oficială, fără niciun răspuns. După ce a intervenit domnul Pleșu, am primit răspuns într-o săptămână, cu scuza penibilă că ei mi-au mi-au scris de multă vreme, dar eu nu am mai răspuns. Era deci vina mea. Și eu nu știam. E complicat cu apucăturile comuniste și securistice. Inclusiv, sau mai ales, la CNSAS.
I-am trimis, deci, domnului Pleșu, pe la începutul anului 2017, sau poate chiar mai devreme, o versiune digitală a cărții lui Rohr, cu rugămintea de a explora, dacă are vreme, măsura în care socotește că această carte ar merita să existe în limba română, și, dacă este așa, să o recomande eventual domnului Liiceanu, pentru a fi publicata la Humanitas. În sinea mea însă m-am temut că Andrei Pleșu nu este mare fan al cărților electronice. Și am avut dreptate. Realizând lucrul acesta, am prins prilejul primirii de către domnia sa a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Cuza, în decembrie 2017, pentru a-i înmâna un exemplar tipărit al cărții, amintindu-i de rugămintea mea. Ca om sfios ce sunt, n-am vrut sa-l deranjez, și l-am rugat pe domnul profesor Cuțitaru să-i predea cartea, dar domnia sa a insistat să o fac personal. Ceea ce mi-a oferit din nou șansa unei scurte conversații cu un om pentru care am o infinită admirație.
Câteva luni mai târziu, am primit un email de la domnul Pleșu, care mi-a confirmat intuiția în legătură cu valoarea cărții, mi-a comunicat că a vorbit cu directorul Humanitas și mi-a spus că voi fi contactat mai târziu de cineva de la editură, după obținerea copyright-ului. Această operațiune a durat ceva, dar după o vreme am fost contactat pentru a discuta detalii legate de traducere. Cum nu aveam intenția de a fi eu traducătorul – părăsisem de ani buni această îndeletnicire, discutam deja cu domnișoara conferențiară Teodora Ghivirigă, specialistă în traductologie la universitatea ieșeană, despre posibilitatea ca acest text să fie tradus de o fostă masterandă a ei, Ramona Scribleac, sub coordonarea domniei sale, în vreme ce eu aveam să ofer asistența teologică necesară. Dacă-mi aduc bine aminte, traducerea a început chiar înainte de semnarea contractului, și a durat o vreme, dat fiind că în această perioadă Ramona a născut o fetiță (pe care n-a numit-o însă Richarda – asta mai lipsea). Apoi a intervenit pandemia și apariția cărții a fost amânată mai mult de un an de către editură. Dar eu nu știam asta. Și mă perpeleam pe jar, în neștiința mea.
În iunie 2021, panicat că nu mai știu nimic de proiect, și întrebându-mă dacă nu cumva ar trebui să caut deja altă editură, cu toată jena de rigoare, i-am scris domnului Pleșu. Domnia sa mi-a răspuns cu amabilitatea-i (ne)obișnuită și mi-a spus că a vorbit cu doamna Lidia Bodea, noua directoare generală a editurii, și că aceasta mă va contacta personal. Ceea ce a și făcut, explicându-mi motivul pentru amânarea apariției, precum și faptul că voi fi contactat de redactoarea care răspunde de carte imediat ce se va relua lucrul la aceasta, estimând că această carte ar putea apărea în martie/aprilie 2022.
În ianuarie 2022 am fost contactat de doamna Georgeta-Anca Ionescu, care răspunde de apariția cărții și cu care am comunicat constant și eficient de atunci. Comunicarea instituțională inițială, după care nu m-am dat niciodată în vânt, a făcut repede loc între noi unui dialog cald, uman, singura limbă pe care o pot vorbi eficient.
În primul mesaj am primit permisiunea, pe care o solicitasem inițial doamnei Bodea, de a-l contacta pe părintele Rohr pentru un scurt Cuvânt înainte la ediția românească a cărții și, de asemenea, pe domnul Andrei Pleșu, pentru o scurtă introducere, ceea ce am și făcut imediat. Din nou cu ajutorul lui Chris Heuertz am trimis solicitarea către autorul cărții. Din păcate, așa cum mă temeam că se va întâmpla, dat fiind că se apropie de vârsta de 80 de ani, părintele a decis să reducă drastic comunicarea cu exteriorul și să se dedice aproape exclusiv contemplării. Mi s-a spus că nu aș fi primit un răspuns diferit nici dacă trimiteam solicitarea cu un an înainte. Pierdusem trenul. De aceea am sugerat doamnei Ionescu ca, în schimb, să alegem pentru coperta verso a cărții câteva citate din introducerea cărții, sub care să putem pune în mod legitim numele autorului. Ceea ce am și făcut, rezultatul fiind o combinație între sugestiile mele și ale celor in editură.
Nici cu domnul Pleșu nu am avut un noroc mai mare. Din motive cu privire la care prefer să păstrez discreția, domnia sa mi-a sus că nu poate scrie acest text, dar mi-a promis că va scrie ceva despre această carte după apariția ei. Ceea ce sunt sigur că va face la momentul cuvenit.
În 3 martie, domnișoara Ghivirigă a primit de la editură prima variantă paginată a cărții, în forma PDF, moment în care am început să lucrăm intens, în tandem, la ultimele corecturi. Mărturisesc că am avut de lucru mai mult decât ne-am așteptat, dat fiind că trecuserăm deja de mai multe ori prin text, dar am scos-o la capăt la termen, în ciuda unei perioade complicate pentru amândoi.
În 14 martie am primit, confidențial, imaginea copertei față a cărții, care mi-a plăcut foarte mult, iar după trei zile am primit, doar pentru ochii mei, coperta integrală. Cartea a plecat la tipar în 22 martie. Nu știu încă data la care ea va putea fi comandata pe situl editurii (deocamdată abia a apărut ca fiind „în pregătire”), și cu atât mai puțin în librării. Dar sper din toată inima să fie disponibila pentru public înainte Paști. De asemenea, nu știu dacă ea va fi disponibilă sub format ebook și/sau audiobook. Vom trăi și vom vedea.
Bănuiesc că atunci când ați citit titlul acestui text v-ați spus că este cam melodramatic. Acum, când aveți la dispoziție detaliile, sper că sunteți de acord cu mine că este vorba de o mică epopee. Sau o saga, dacă preferați mai mult acest termen. În final, nu vă mirați dacă nu veți găsi numele meu menționat nicăieri în carte. Prezența lui nu este importantă. În ultima vreme m-am specializat în asemenea operațiuni stealth, atât în plan academic cât și publicistic. Esențial este ca mesajul acestei cărți să ajungă la cei care au nevoie de el.
Nu am nicio îndoială cu privire la faptul că această carte va fi un succes. Speranța mea este că el va motiva și alte edituri românești să dea atenție textelor excepționale ale părintelui Richard Rohr. Visez ca într-o zi să văd în limba română și cartea lui Rohr despre Eneagramă. Între altele.
The Times They Are A-Changin’ is the title of one of Bob Dylan’s best-known songs, which was written in 1964. Four years later, the youth uprising that was to change the Western world in a fundamental way broke out. Leftism (a mortal sin for the ideologies of the ‘Christian right’), rebellion against the system, violence, but also flower power pacifism, drug abuse (including powerful hallucinogens), excessive or deviant sexuality, nonconformist appearance (jeans, boys with long hair) and the other things that characterised this movement scared the ecclesiastical establishment. The young people who met Christ in the wake of this movement (the so-called ‘Jesus people’) were most often rejected, like a foreign body, by traditional churches.
Where Was the Church When the Youth Exploded, wondered pastor Stuart Briscoe a few years later, in a book unjustly forgotten. Each of these excesses, Briscoe argued, was a cry of despair, but the church, in its typical conformism, was frightened off by the spectre of change. (As in a well-known joke, to the question, “How many Christians does it take to change a light bulb?” the church’s answer would have been: “Change?”). The church, then, remained deaf to the calls of the young. Thus, out of necessity, Calvary Chapel emerged as a space to ecclesially accommodate these strange seekers of salvation.
The above are just snatches of somewhat recent stories, but they have been repeated countless times throughout history, before and after the traumatic events of 1968. We too are living in “new times”. The fall of communism, but also the excesses of neoliberal capitalism; the dominance of postmodernity – with its legitimate challenge to the dominant narrative promoted by the rationalism of modernity, but also with the derangements of the relativism with which it has set out to replace it; climate change and the profound ecological crisis into which the world has been plunged, because of a perverted (or non-existent) theology of creation, but above all because of the limitless pursuit of profit, at the cost of self-destruction; rampant secularisation, in response to the perverse matrimony of ecclesial power with political power, and desecularisation, a phenomenon which often leads to the search for spirituality in the absence of transcendence, or worse, to fundamentalist religious fanaticism; as well as the terrible challenges crought about by transhumanism and the irresponsible use of the possibilities offered by modern genetics – these and many others like them have brought our world on the brink of an unprecedented crisis.
This being the case, it is legitimate to ask what is the Church doing in the face of all these challenges, apart from living with nostalgia for a supposedly glorious past or desperately trying to restore a Christendom in which it could dictate the rules of the game and which, thank God, has disappeared once and for all. We also wonder how does theology respond to this crisis, apart from the theoretical, sterile, and often irrelevant speculations from the perspective of the world we live in – pitiful storms in a glass of water – in which it has been indulging for some time. While in the glorious patristic or medieval ages, if not in the Renaissance and Reformation also, theology was regarded as a veritable queen of humanities, it has nowadays lost its credibility and prestige.
Miroslav Volf and Matthew Croasmun attempt to respond to this disappointing state of affairs in their recent manifesto titled For the Life of the World: Theology That Makes a Difference. Thus, Christian theology, from its beginnings, has been rooted in the metaphor of the incarnation. In its best and most authentic manifestations, theology has sought to respond, from the perspective of revelation, understood in the context of history, to the challenges of the world in every age. From this perspective, it is legitimate to ask what a Christian theology engaged in an authentic and unillusioned, i.e. realistic and humble, dialogue with the present reality, should look like. I will try, briefly, to list here what I consider to be the essential features of such an approach, so that it can “make a difference” (as the contemporary cliché goes), so that it can have an impact, not as to impose on the world some predetermined solutions, according to some religious textbook standards, but in order to find, together with all those concerned, the way towards the flourishing of human beings and of society in general.
First and foremost, such a theology should focus not so much on formulating sophisticated speculative elaborations, but on creating viable and transmittable models of engagement with reality, both at the personal and community level. This does not mean to abandon conceptual rigour and the value of rationality – undeniable gains of modernity – but to use them not as ends in themselves but as tools for achieving human flourishing.
Second, to be transformative, theology should abandon the individualistic, autarchic approach dominant in the Enlightenment, for a communitarian one. This means, first of all, that it needs to return, with weapons and baggage, to the ecclesial space as a constitutive and hermeneutically validating instance. This, however, is only the first step; to limit it to this would be to stop halfway. The second absolutely necessary step is to root this effort in the extra-ecclesial worldly space, which gives theology a holistic, if not cosmic dimension (according to the principle enunciated by St. Paul in Ephesians 1:10).
In such a context, science becomes an unavoidable dialogue partner for theology, to the benefit of both disciplines. Science would thus receive from theology essential questions about the purpose and legitimacy of its endeavours, while theology would be challenged to consider new aspects of reality as revealed by science, thus constantly verifying and adjusting its conclusions in order to continue being, for those who have ears to hear, a trustworthy guide for the advancement of life.
One of the most formidable challenges that science brings to the Christian theologian is in the area of anthropology – a theological discipline largely neglected in the twenty centuries of Christian thought. It is quite possible that, just as ecclesiology was the central theological focus of the 20th century, anthropology will play a key role in the theological debates of the present century. And here I am referring not only to the questions raised by the emergence of the transhumanist phenomenon, human-machine interaction, or the risks inherent in genetic manipulation that no longer take into account the ethical rigours agreed by the scientific community, but also to the need for a more nuanced understanding of trans-sexuality, gender relations, the family, or the patriarchalism and misogyny that still dominate most societies, including the most developed ones.
Postmodernity brings with it another challenge to Christian theology, in terms of defining the concept of authority, by shifting the emphasis from dynamis – authority as power, as an imposing instance, to exousia – authority as a building, growing and maturing instance. After the excesses of authority – ecclesial, but not only – in the medieval period, and the radical contestation of authority seen as intrinsically oppressive in modernity and, differently nuanced, in postmodernity, Christian theology is called to embody a rather humble, ‘bottom-up’, serving and constituting understanding of authority; not one that imposes itself by virtue of its institutional and positional prerogatives, but one that is seductive and seminal.
Institutions have conceptually and structurally dominated the modern world. Despite their undoubted added value – in transcending the inherent limitations of structures built around individuals, whether part of an aristocracy or endowed with a particular charisma or vision – institutions seem to have reached the limits of their potential, leaving more and more room today for networking approaches – admittedly more fluid, but also more flexible and capable to adapt more promptly to the rapid changes in the world we live in.
Another challenge facing contemporary theology has to do with the nature of Scripture and with the hermeneutical process by which believers can understand God’s expectations of how they are called upon to represent him in the world. The textbook approaches inherited from fundamentalism (which is nothing more than the literalist face of the coin of rationalist liberalism – in which believers approach the sacred text with their questions in order to receive supposedly unique “biblical answers” that transcend time, culture, and context) have already proven their irrational and often aberrant character.
Postmodernity proposes that we rediscover revelation (whether we speak of what is formally inscribed in the canon of Scripture or of the living tradition of the Spirit’s presence throughout the centuries in the ecclesial community and in the world) as an invitation to an initiation journey, or as an “entry into the story”, like that of the hero Atreyu in the movie Neverending Story. In this new adventure of faith, Scripture is not a map but rather a compass, the obvious implication being that theology finds its legitimacy only through an ongoing dialogue with God and the world.
Most of Christian history has been dominated by the understanding of theology as an approach addressed (predominantly, if not exclusively) to the religious person. The secularism that now dominates many developed societies, especially in the West, and the post-secular phenomenon that is increasingly present around us, bring forward a reality that was until recently a marginal one. If we have an eye for it, we will see around us more and more people who, for various reasons, are disillusioned with the church or with religion in general, even with God (as presented to us by religious institutions), but who continue to be in search of spirituality, defined in various ways. Sometimes such people declare themselves to be atheists, agnostics or just sceptics, and not infrequently talk about themselves as being “spiritual but not religious”.
Such ambiguities often paralyse and agitate Christians, who, instead of identifying the opportunity for the renewal of their own faith that interaction with this group represents, become defensive or apologetic, instinctively resorting to the aggressive toolkit of proclamation and predominantly conceptual persuasion, which is thought to have borne some fruit in the modern period, but which is totally inadequate in the case of postmodern person. This contemporary phenomenon calls us to reimagine Christian witness as an apologetic of love, as good news for the non-religious person, who is not called to conform to a dominant ideology or to join a constraining institution, but to join other seekers in this new yet perennial adventure of faith.
[This text is part of a preface I have written, in Romanian, for a book on discipleship authored by my friend Danut Jemna.]
Did the woman say When she held him for the first time in the dark dank of a stable, After the pain and the bleeding and the crying, “This is my body, this is my blood?”
Did the woman say, When she held him for the last time in the dark rain on a hilltop, After the pain and the bleeding and the dying, “This is my body, this is my blood?
Well that she said it to him then, For dry old men, Brocaded robes belying barrenness, Ordain that she not say it for him now.
Note: A beautiful Eucharistic poem, on a delicate subject, written by Roman Catholic Sister, Frances Croake Frank.
Nota: Va impartasesc aici cu bucurie un anunt teologic primit de la domnul Alin Tat, cu permisiunea de a-l distribui cit mai larg. Va rog sa faceti si voi la fel, pentru cei interesati.
Vă invităm la o serie de cinci prelegeri online despre Teologia Slavei, cu ocazia traducerii în limba română a lucrării Slava (Herrlichkeit) de Hans Urs von Balthasar, vol. 1-7, trad. Maria Magdalena Anghelescu, Ed. Galaxia Gutenberg. Toate intilnirile au loc la ora 18, ora Romaniei.
marți, 18 mai : Jacques Servais SJ (Casa Balthasar, Rome), Au point de départ de la Trilogie balthasarienne: L’émerveillement devant le mystère saintement révélé (Goethe)
joi, 20 mai: D. C. Schindler (Pontifical John Paul II Institute, Washington), Gestalt as the Governing Principle of Balthasar’s Trilogy
marți, 25 mai: Vincent Holzer (Institut Catholique de Paris), Figure de Révélation. Les conditions d’une nouvelle apologétique chrétienne dans «Schau der Gestalt» (vision de la figure)
joi, 27 mai: Alexandru Buzalic (Univ. Babeș-Bolyai), Balthasar și teologia culturii,
luni 31 mai: Matthew Levering (University of Saint Mary of the Lake/Mundelein Seminary), A Kantian Critique of Kant
Am primit din partea grupului Prodeum, prin intermediul domnului pastor Cristian Maxinesi din Frankfurt, Germania, invitatia de a contribui, alaturi de altii la proiectul ‘Crestinul clasic contemporan’.
Muzica si teologia au fost mereu ingemanate de-a lungul istoriei. Speram ca ele sa faca casa buna si cu aceasta ocazie.
I add here the abstract, for those who might be interested in reading our text.
In the church tradition, we find that the great theologians were also deeply involved in the life of the church as bishops, priests, or pastors who served the believers in their parishes, though, even at that time, practicing theology started to drift apart from performing pastoral work. In Modernity, however, things began to change radically, especially with the development of theology as an academic discipline and even more so with the development of the profession of the theologian specializing in religious studies. This phenomenon penetrated Protestant churches in particular, but it is also found in Orthodoxy. In this study, we advance the hypothesis that, despite its negative connotation, the gap between academic theology and church life opens up the possibility of a promising dialogue between Evangelicals and the Orthodox in Romania. Especially in the last 30 years, theologians from both communities have interacted in the context of doctoral research, scientific conferences, and research projects, although the dialogue between church leaders and hierarchs is almost non-existent. We analyze whether this incipient theological dialogue could possibly create a bridge between the two communities and within them and between academia and the church. We believe that one of the best ways to reduce the distance between them is to build on the interest of the current generation of theologians from both churches in Biblical studies, in Patristic theology, and in the work of the Romanian theologian Dumitru Stăniloae.
Corneliu, Peter Penner, Dănuț – un moment de veselie – iulie 2018, ODC, Osijek, Croația,
Nu-mi amintesc bine unde l-am întâlnit pentru prima dată pe prietenul meu Corneliu Constantineanu.
Români la ETF, în Osijek – ianuarie 2003 (Marcel Măcelaru, al doilea din dreapta)
În timpul primei mele vizite la Facultatea de teologie evanghelică (ETF) de la Osijek, din Croația, în ianuarie 2003, când m-am întâlnit cu ceilalți câțiva studenți română de acolo, și am fost invitat de Peter Kuzmic, rectorul școlii, să particip la susținerea masteratului prietenului Marcel Măcelaru, Corneliu nu mai era acolo. Se afla deja la studii de doctorat la Oxford Centre for Mission Studies, acolo unde ne-am și văzut în repetate rânduri.
DănuțM, Peter Kuzmic, CorneliuC – Osijek octombrie 2009
După aceea, ne-am reîntâlnit la Osijek, în perioada în care era decan acolo, pentru a preda cursul de Creștinism și cultură sau pentru a coordona conferința teologică internațională dedicată evaluării a douăzeci de ani de la căderea comunismului, în octombrie 2009, ca și, mai târziu, în calitate de mentori, în ceea ce s-a numit Osijek Doctoral Colloquium (ODC). În anii aceia, împreună cu Corneliu și Marcel, dar și cu alții, am povestit adesea despre ce anume am putea face pentru a construi viitorul teologic al comunității evanghelice din România
Românii la Congresuș Lausanne III, Cape Town, octombrie 2010
Următorul moment important în care am fost împreună l-a constituit Congresul III Lausanne, din Cape Town, în 2010, un eveniment de primă mărime al mișcării evanghelice mondiale. În următorii ani, la invitația lui John Tipei, rectorul Institutului Teologic Penticostal (ITP), ne-am întâlnit în repetate rânduri cu Corneliu și cu prietenul nostru comun Dănuț Jemna pentru a discuta despre viitorul seminarului, după plănuita plecare din țară a rectorului. Apoi, după ce Corneliu a preluat rectoratul, am rămas în dialog și am participat la câteva dintre sesiunile de comunicări științifice ale școlii, povestind mai departe despre felul în care puteam contribui fiecare, după darul primit de la Dumnezeu, în slujirea comunității evanghelice românești.
Ultima întâlnire cu Corneliu în calitate de rector al ITP, iunie 2014 (foto A Cristea)
Nu totdeauna am fost de acord în discuțiile noastre. Pornind de la experiența mea tristă cu Universitatea Emanuel, care este dependentă și în prezent de fondurile venite din Vest (și de inevitabilele condiționări care vin împreună cu acestea), am fost rezervat față de planurile lui legate de crearea Universității Penticostale de la Florești. În cele din urmă acestea aveau să-l coste enorm de mult. Dar despre asta sau despre felul trist în care a fost Corneliu înlăturat din poziția de rector al ITP voi vorbi altă dată.
Întâlnire cu Corneliu la Conferința despre Reformă, Areopagus Timișoara – aprilie 2017 (foto A.C)
Deși rănit în sufletul lui, de nedreptatea suferită și de trădarea celor pe care îi socotea prieteni, Corneliu a plecat de la ITP fără amărăciune și fără mânie. Era, cum zice Scriptura, „un israelit în care nu este vicleșug”. Pierderea Bucureștiului a însemnat câștigul Aradului. Școala de teologie evanghelică ce există astăzi la Universitatea „Aurel Vlaicu” este împlinirea unui vis, dar și o binemeritată compensație pentru durerile din anii anteriori.
Acum, când cel care a trasat planurile acestei importante instituții, și care a reușit să adune în jurul lui o echipă de oameni dedicați și competenți, a plecat potrivit voinței de nepătruns a Providenței, la odihnă cerească, este datoria celor care au rămas, de a duce mai departe viziunea lui. Așa să-i ajute Dumnezeu!
Pentru a oferi o mai larga expunere acestui text, public aici, cu permisiunea lui Teo, o reflectie impartasita de el astazi pe Facebook, cu privire la necesitatea reflectiei teologice in contextul evanghelic romanesc, o tema despre am scris si eu adesea.
_____________
Reflecția teologică – o nevoie permanentă
La scurtă vreme după înălțarea lui Isus Hristos, Biserica primară a simțit nevoie să adauge la Scripturile iudaice propriile scrieri. Asta deși se împlinise făgăuința revărsării Duhului Sfânt și, teoretic, se puteau lipsi de texte scrise. La finalul secolului I și începutul secolului II, pe lângă scrierile apostolilor (autentice sau apocrife), s-a simțit nevoia altor scrieri. Și iarăși ale altora pe lângă cele care au intrat în canon. Patristica stă mărturie.
În vremea Reformei, nu au fost de ajuns scrierile lui Luther, ci a scris și Zwingli, și Calvin, și Simon, și Hubmaier, și Tyndale, și Bucer etc. Și marii predicatori evanghelici au scris: de la Edwards, la Spurgeon, Moody sau Billy Graham. La scurtă vreme după izbucnirea mișcării penticostale, mai mulți lideri ai ei s-au apucat să scrie. Acest fapt e valabil și pentru România: după ce au trăit experiențele ca atare, credincioșii aveau nevoie să-și interpreteze și să-și înțeleagă teologic aceste experiențe.
Ce a determinat nevoia de a scrie? Noi contexte, noi întrebări, noi probleme ale epocii, noile mentalități etc. Fiecare epocă, fiecare cultură, fiecare limbă are nevoie de reflecție teologică adaptată contextului. Nu se face teologie la fel în epoca fizicii clasice și în epoca fizicii cuantice. Nici în comunism ca în postcomunism.
Așadar, și contextul evanghelic are mare nevoie de reflecție teologică și încă una adaptată nevoilor. Sunt bune și traducerile… în lipsă de altceva, dar nevoile locului ar fi mult mai bine să primească răspunsuri născute din frământările unor autori români. Iar ideile lor ar trebui să circule printre credincioși. Se întâmplă asta, dar nu într-o măsură suficientă. Există numai revistele cultelor cu politici editoriale complicate și restrictive. Blogurile nu au reușit să suplinească în măsură satisfăcătoare lipsa unor mijloace adaptate la nevoile actuale. Cele mai vizitate site-uri evanghelice propun adesea scrieri mediocre. În sine nu ar fi o problemă dacă nu s-ar limita la astea ca și când ar fi tot ce există disponibil pe piață.
Cărțile… nu au foarte mare trecere. Probabil nici cel mai bun marketing. În orice caz, am fost de mai multe ori surprins să fiu întrebat de oameni care citesc despre cărți deja existente pe piața românească de câțiva ani… Probabil că fenomenul editorial (atâta cât e el) nu beneficiază de o atenție constantă decât în puține cazuri.
Nu există o publicație care să se ocupe de apariții și să recenzeze. Nu avem vreun clasament anual al aparițiilor. Nu avem premii acordare cărților, editurilor sau autorilor pentru o apariție de excepție. În esență, nu există nimic sistematic ce să vizeze promovarea cărții în general și a cărților scrise de români, în special. Deci este și loc și nevoie de stimularea reflecției teologice românești pe toate palierele. Cred că cel mai bine stăm totuși la producțiille academice (care rămân însă în circuit închis – când ați citit ultima dată din pură curiozitate sau din nevoia de a vă lămuri o frământare o teză de doctorat sau un articol academic?) și la cele foarte slabe care umplu internetul cu fel și fel de aberații teologice.
Joi 7 ianuarie, ora 20.00, în direct, pe Facebook și YouTube.
Invitați: Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu
Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.În cadrul acestei noi emisiuni, invitații noștri vor încerca să facă deosebirea între sistem de doctrină și ideologii. De asemenea, ei ne vor propune să vorbim despre mai multe concepte fundamentale, precum secularitatea, secularizarea, de-secularizarea sau chiar secularismul. Nu va fi evitat nici subiectul riscului produs de analfabetismul religios în contextul resurgenței sacrului în spațiul public și în cel al implicării religiosului în sfera publică.
Pierderi & câștiguri: „generația expirată” – o generație ce s-a sacrificat
În cele ce urmează, voi încerca să exprim câteva gânduri vizavi de articolul prietenului meu Dănuț Mănăstireanu Generația expirată – de ce și cu cât folos apărut recent în revista Convergențe. Nu încerc o critică a articolului, ci mai degrabă un alt punct de vedere. Ba chiar risc să expun cam aceleași idei în alte cuvinte. Volens nolens mă voi încadra în dualista zicală a pesimistului & optimistului: „Mai rău nu se poate!” „Ba se poate!”
Cu toate acestea nu voi încerca să-mi sistematizez scrierea despărțind pierderile de câștiguri. O să vedeți de ce mai încolo.
Aș începe prin a reafirma un adevăr, o situație care ne-a marcat pe toți cei menționați de Dănuț care se încadrează în această generație. Cei pe care o să-i denumesc generic oamenii/liderii din fotografie – câțiva, în contact cu Navigatorii, îi deconspiră Dănuț Mănăstireanu.
Oamenii
Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice, dar asta era politica Partidului Comunist Român: realizările mărețe nu se puteau îndeplini fără ingineri. Ca urmare studiul materialelor scrise, metodele de studiu sistematic și individual, disciplina în metodă ne-au venit ca o mănușă. Asta aș putea spune și despre cei ce nu făcuseră o facultate la acea vreme (aici mă recunosc pe mine), dar au avut parte de aceleași provocări când era vorba despre tehnică, Biblie și biserică.
Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice.
Eram analitici pentru că lucram în industrie și făceam legătura între ceva scris în plan, desen, specificații, norme și producția fizică. Nu existau chestii filosofice, nu puteai să introduci ceva out of nowhere. Era vorba de ceva ce fie funcționa, fie era rebut, adică greșit. Nu existau alternative. Nu se puteau face scamatorii. Doar activiștii de partid dădeau din gură fără să spună nimic. Iar dacă totuși mobilizau oamenii, activitatea lor era fără efecte de lungă durată. Noi nu ne doream așa ceva. Accentul se punea pe calitate. Ei încercau scamatorii ideologice, noi credeam că se pot muta și munții-n mare prin credință.
Cu toții am fost slujitori laici ai bisericii. Toți eram educați în spiritul muncii și eticii socialiste, iar din punct de vedere legal și profesional (poate doar cu excepția lui Dănuț, Beni Fărăgău și a încă câtorva) lucram la stat. Chiar dacă doar unii dintre noi erau diaconi ordinați în bisericile în care slujeam, asta nu ne împiedica să fim antrenați în lucrări în care eram lideri pentru că făceam ceva atrăgător și de calitate. Aveam un discurs lipsit de clișeele tradiționale, un stil de abordare a problemelor ce nu se limita la îngustimi dictate de demonii culturali, naționaliști sau ideologici tradiționali ai pocăiților.
Cititi acest text in integralitatea lui pe situl revistei Convergente.
Un grup de Navigatori, în 1981: De la stânga la dreapta: Beniamin Faragau – Cluj, Karl Sandin (Navigator, misionar under cover, aflat in Romania ca student), Filip Dinca – Ploiesti, Steve Ramey – Navigator american, Mihai Oara – Bucuresti, Daniel (Hossu) Longyne – Cluj, Paul Negrut – Oradea, Gert Dornenbal – Navigator olandez, un american al cărui nume l-am uitat, Titi Bulzan – Arad, Milan Cicel -Navigator clovac, Paul Wyckoff – Navigator american. (Eu am lipsit de la acea întâlnire.)
Revista Convergențe tocmai a publicat un text al meu în care încerc să fac o analiză a ceea ce a realizat sau nu sub raport teologic generația mea evanghelică.
Iată și aici textul:
Generația expirată – de ce și cu cât folos
Atunci când, după 430 de ani de robie, evreii au trecut Marea Roșie, în drum spre Țara Promisă, ei aveau înaintea lor un drum ce putea fi parcurs fără grabă în nu mai mult de 40 de zile. Totuși, din pricina neputinței lor, nici ei nici liderii lor n-au trecut Iordanul, pentru a intra în „țara în care curge lapte și miere”, ci au rătăcit în pustiu timp de 40 de ani. Două generații, toți cei trecuți de 20 de ani la ieșirea din Egipt, au murit și au fost îngropați în pustiul Sinai, incapabili de a se bucura de promisiunea libertății. Eu cred că Exodul este o metaforă adecvată pentru a ilustra ce s-a întâmplat cu noi, evanghelicii români, după 1989.
Recent, am fost întrebat de un prieten mai tânăr de ce generația mea a produs atât de puțin în materie de teologie, în ciuda faptului că a avut condiții de formare net superioare generațiilor evanghelice anterioare. Întrebarea se referă mai ales la textele biblice, teologice sau de spiritualitate publicate de membrii acestei generații, dar ea țintește, cu siguranță, dincolo de dimensiunea literară a fenomenului.
Încerc să explorez aici această dilemă și să găsesc câteva posibile explicații. Prin „generația mea” mă refer la cei născuți între 1950 și 1970, adică la liderii evanghelici români care au între 50 și 70 de ani sau, dacă vreți, la grupul de evanghelici mai cunoscuți aflați undeva între Benianim Fărăgău și Marius Cruceru. Unele dintre numele lor le găsiți în lista de autori ai volumului Omul evanghelic, apărut la Polirom în 2018. În analiza mea nu mă ocup de cei care au deținut vremelnic diverse poziții la vârful confesiunilor sau al instituțiilor evanghelice. Mă tem că, din pricina mediocrității celor mai mulți dintre ei, istoria nu va avea prea multe de amintit despre aceștia. Mă voi referi, deci, la rolul și impactul unor personalități evanghelice care, în opinia mea (inevitabil subiectivă), au lăsat ceva cât de cât valoros în urma lor, la oameni de influență, la modele pentru generația următoare, indiferent dacă valoarea lor a fost sau nu recunoscută oficial.
Am numit-o „generația expirată” pentru că sunt de acord cu evaluarea implicită din întrebarea prietenului meu, și voi încerca să arăt în cele ce urmează care cred că sunt atât motivele pentru care această generație a reușit să realizeze destul de puține lucruri demne de atenție, cât și cele pentru care noi – căci vorbesc despre generația mea – foarte probabil nu vom lăsa în urma noastră mult mai mult de atât, înainte de a părăsi scena și a fi îngropați în pustia tranziției. Scriu cu convingerea că termenul nostru de garanție a cam expirat și că este nerealist să așteptați de la noi mai mult decât ceea ce am făcut până acum.
Context
Formarea generației noastre a fost marcată în primul rând de un sistem comunist opresiv, în care intelectualii creștini, de orice confesiune ar fi fost ei, erau priviți ca suspecți și potențiali „dușmani ai poporului”. De aceea, cei mai activi dintre ei erau urmăriți în permanență, ceea ce le-a marcat personalitatea pentru totdeauna. Lucrul acesta este greu de înțeles pentru cei care nu au avut această experiență, impactul devastator al acestui context fiind adesea ignorat chiar de victimele lui.
Totuși, în ciuda faptului că evanghelicii (ca și alții, care nu aveau „origini sănătoase” – priviți de regim ca potențiali adversari) nu erau acceptați în anumite domenii de studiu (mai ales din spațiul științelor sociale), generația mea de evanghelici este poate prima care a avut acces larg la studii de nivel universitar, ceea ce a dus la crearea unei noi pături de intelectuali evanghelici. Formarea lor a fost facilitată și de un anume dezgheț la nivelul dinamicii vieții culturale în societatea românească, și de numărul mare de traduceri ale unor texte de calitate, chiar dacă adesea cenzurate, care apăreau în vremea aceea. Din pricina anti-intelectualismului caracteristic comunităților evanghelice, acești tineri intelectuali nu au avut o viață prea comodă între coreligionarii lor, fiind priviți adesea cu suspiciune, mai ales de clerici si de alți lideri, care vedeau în ei potențiali concurenți la pozițiile lor de putere și de decizie. Descumpănit de această tristă constatare, l-am întrebat la vremea aceea pe prietenul meu Beni Fărăgău cum este posibil ca oamenii aceștia să nu bucure că în jurul lor apare o nouă generație de lideri la formarea cărora ei nu au contribuit câtuși de puțin. Răspunsul lui Beni a tranșant. „Dacă ei ar fi fost părinții noștri spirituali, s-ar fi bucurat și ne-ar fi ridicat pe umerii lor.” Noi însă eram niște orfani, care am fost crescuți de alții și am fost percepuți imediat ca adversari și concurenți.
Una dintre limitările reale cu care s-a confruntat generația mea în perioada ei de formare a fost lipsa resurselor, mai ales a literaturii biblice și teologice, ba chiar a Bibliilor, până prin 1970. O serie de inundații catastrofale la începutul acelui deceniu a constituit ocazia deschiderii unor canale de introducere în țară, alături de ajutoarele materiale venite din Vest, a Bibliilor și a literaturii creștine. Desigur, cel puțin la început, a fost vorba mai ales de literatură devoțională, cu nuanțe pietiste și fundamentaliste, care promova adesea teorii escatologice fanteziste (mai ales de sorginte dispensaționalistă). Chiar și acestea însă au fost o gură de aer proaspăt în pustiul informațional în care crescusem și au fost consumate pe nerăsuflate de cei din generația mea.
Cu vremea însă, am început să avem acces la literatură teologică de calitate și unii dintre noi au început să fie atrași de ideea de a face studii teologice în Vest, dat fiind că cele două instituții teologice de la noi (seminarul baptist și cel penticostal) erau de slabă calitate și strict controlate de regim. Îmi amintesc bine o discuție pe care am avut-o în a doua parte a anilor ’70 cu „taica” Simion Cure, care era în vremea aceea pastor girant al bisericii baptiste din Iași, după ce pastorul Radu Cruceru fusese ucis de Securitate. Taica, un om pentru care am un respect infinit – deși cunosc și ambiguitățile biografiei lui – mi-a spus atunci: „Sfatul meu, pe care i l-am dat și lui Iosif Țon, și m-a ascultat, este să încerci să ieși undeva în Vest și să faci acolo studii teologice serioase, după care să te întorci în țară, cum a făcut și el.” Mărturisesc că nu i-am ascultat sfatul, dar două decenii mai târziu aveam să primesc șansa unei burse de studiu în Marea Britanie.
Unii dintre intelectualii generației mele s-au coagulat în anii ’70 în jurul mișcării de disidență inițiată de Iosif Țon și dusă mai departe de ALRC (Comitetul pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință) condus de Pavel Nicolescu, ceea ce i-a adus și mai mult în vizorul Securității. Aceasta a generat, în cadrul bisericilor, un conflict deschis între intelectualii creștini mai radicali și colaboratorii (chiar dacă, uneori, involuntari) ai Securității din conducerile bisericilor. Deși rezultatele pozitive ale acestei mișcări de rezistență au fost puține și îndoielnice, existența ei a dat generației mele o pregustare a libertății care avea să vină.
După 1989, unii dintre prietenii mei evanghelici au avut șansa unică de a face studii universitare în lumea liberă (mai ales în teologie, dar nu numai), iar aceia dintre ei care s-au întors în țară (căci alții au ales, din diverse pricini, să rămână în Vest) au încercat să schimbe câte ceva în jurul lor. Așa cum voi arăta mai jos, aceste visuri și viziuni au fost adesea mult prea mari în raport cu capacitățile reale ale celor care le-au imaginat, dar și cu posibilitățile reale de schimbare ale comunităților evanghelice.
Orientarea spre teologie a multora dintre liderii generației mele, dublată în destule cazuri de decizia de a-și părăsi profesiile seculare și de a opta pentru o carieră eclezială, deși ușor de înțeles în context, a avut și un impact negativ, lipsind generația următoare de modelele necesare pentru a urma o eventuală vocație seculară și sugerând implicit că un creștin care este cu adevărat serios cu credința sa trebuie să aleagă calea, presupus superioară, a vocației religioase sau clericale, ceea ce din perspectivă teologică este o eroare capitală, cu implicații extrem de grave pentru implicarea creștinilor în societate.
Vorbind despre context, nu vreau să sugerez nicidecum că, trăind „sub vremi”, această generație nu putea face mai mult. Avem datoria de a ne asuma propriile neîmpliniri, chiar dacă ne este foarte greu să facem asta fără a încerca să ne găsim scuze și a pasa altora răspunderea pentru deciziile care au condus la roadele îndoielnice pe care le lăsăm în urma noastră. Este însă la fel de adevărat, cred eu, că contextul concret în care am trăit ne-a influențat deciziile într-o măsură mult mai mare decât am fi dorit sau am realizat.
Contribuții
Într-un articol publicat în 2007 de revista East-West Church & Ministry Report, enumeram 50 de evanghelici romani în viață care obținuseră doctorate în teologie, cei mai mulți dintre ei la instituții teologice occidentale (în prezent estimez că sunt mai mult de 200, dar nimeni nu și-a mai dat osteneala să-i catalogheze). Și, chiar dacă unii dintre cei 50 enumerați de mine nu fac parte din generația la care mă refer, este evident că niciodată în istoria evanghelicilor români nu a existat un număr atât de mare de oameni cu pregătire teologică superioară, raportat la dimensiunile destul de reduse ale minorității evanghelice din România. Această realitate a dat naștere, în mod inevitabil, unui înalt nivel de așteptare și, implicit, la sentimentul de dezamăgire despre care discutăm aici.
Desigur, nu toate aceste titluri sunt acoperite de teze de doctorat cu adevărat valoroase și prea puține dintre ele au fost publicate. Mai tragic însă este faptul că după obținerea acestor titluri, cei mai mulți dintre acești doctori în teologie au încetat să mai producă texte consistente, ca și cum doctoratul ar fi fost încununarea carierei lor, nu o simplă validare a faptului că stăpânesc instrumentele esențiale solicitate de cercetarea în domeniu. Probabil, în multe cazuri, doctoratul a fost o condiție esențială pentru avansarea în cariera academică. Cum însă păstrarea unor asemenea poziții nu este condiționată la noi de continuarea activității științifice, motivația pentru implicarea în cercetarea de specialitate a dispărut odată cu obținerea titlului.
Un alt aspect al acestei probleme este lipsa vocației și a dotării pentru teologie a unora dintre noi. Un doctorat în teologie nu face pe cineva să devină în mod automat teolog. Unii dintre noi, în ciuda diplomelor, a titlurilor și a pozițiilor noastre, nu sunt nimic mai mult decât niște învățători înzestrați cu talent. Nimic rău în asta, dar un teolog este mult mai mult decât un didaskalos.
În alte cazuri, obținerea titlului a fost motivată, probabil, de realizarea unei ambiții personale sau a fost o expresie a orgoliului, care odată satisfăcute nu au dat naștere unei nevoi reale de adâncire a adevărului. Am de asemenea informații cu privire la faptul că unele dintre aceste teze, mai ales dintre cele susținute în cadrul sistemului universitar corupt din România, au fost foarte probabil scrise de alții, fie pentru că semnatarii lor nu erau în stare, fie pentru că solicitanții erau prea ocupați cu lucruri mai importante (cum ar fi, de exemplu, politica).
Desigur, realizările acestei generații ar trebui analizate totuși dincolo de chestiunea doctoratelor, oricât de importantă ar fi aceasta. Încerc să mă refer în cele ce urmează la trei domenii specifice: instituțiile, cărțile și ucenicia.
Instituțiile. Crearea de instituții evanghelice a fost aproape imposibilă sub comunism. Cele create totuși, în ciuda interdicției, au fost necesarmente instituții „de subterană”, așa cum a fost cazul ALRC. Situația s-a schimbat însă după 1989, și în cei 30 de ani care au trecut de atunci au apărut o mulțime de instituții evanghelice – universități, școli, ONG-uri etc – multe dintre ele inițiate de membrii generației de care ne ocupăm aici. Cele mai multe dintre ele sunt însă instituții cu caracter carismatic – construite în jurul unor personalități puternice, și care foarte probabil vor dispărea, sau se vor transforma în „monumente funerare” odată cu dispariția inițiatorilor lor. După părerea mea, poate și din pricina modului în care a fost marcată de comunism, această generație pare incapabilă de a crea instituții transpersonale – construite în jurul unor idei sau viziuni care transcend personalitatea fondatorului.
Cărțile. Dacă este să discutăm despre cărți, trebuie să spun dintru început că există totuși un număr semnificativ de titluri care au fost publicate după 1989 de membrii acestei generații. Cele scrise de Beni Fărăgău sunt un bun exemplu. Avem de-a face în acest caz mai ales cu comentarii biblice, elaborate din perspectiva particulară a acestui remarcabil învățător biblic. Chiar și în acest caz, totuși, dacă privim dincolo de suprafața lucrurilor, observăm că este vorba de un efort singular, al unui om super harnic și consumat de o viziune singulară, iar cărțile care au rezultat din acest efort vădesc caracteristicile unui proiect de self-publishing.
Pe de altă parte, avem de-a face cu câțiva autori nascisiști, care mimează excelența („de nota zece”), dar ale căror produse „literare” nu valorează nici cât hârtia pe care au fost tipărite. Cu siguranță că nu acesta este genul de literatură evanghelică a cărei absență o deplângea tânărul meu prieten. Ceea ce lipsește, în mod surprinzător și întristător, este o literatură teologică consistentă, care să ofere un răspuns teologic, adică unul înrădăcinat în datele revelației și în cele ale Tradiției, la problemele curente cu care se confruntă lumea contemporană în general și comunitățile evanghelice în particular.
Înainte de a trece la chestiunea spinoasă a uceniciei, trebuie să subliniez faptul că numărul redus de cărți publicate de membrii acestei generații, puține atât cam am fost noi capabili să producem, se explică și prin rezerva editurilor – inclusiv a celor mai vizionare dintre ele, ce abia pot fi numărate pe degetele de la o mână, față de publicarea de texte ale unor autori români. Motivul esențial invocat de ele este faptul că „lucrările autorilor români nu se vând”. O explicație plauzibilă ar putea fi calitatea sau relevanța redusă a textelor produse de acești autori. Sau faptul că, dincolo de scăderea numărului de oameni pasionați de lectură, gustul publicului evanghelic este în continuă deteriorare, el fiind deformat de pletora de traduceri pietiste siropoase și superficiale aflate pe piață. Cu riscul de a-i supăra pe unii dintre prietenii mei editori, voi spune totuși că, după părerea mea, este vorba în mare măsură de o lipsă de viziune și convingere din partea lor cu privire la importanța capitală a cultivării unor voci teologice locale autentice.
Ucenicia. Generația mea este cea care a redescoperit valoarea uceniciei, mai ales cu ajutorul unor organizații creștine din Vest, precum Navigatorii, Campus Crusade, BEE sau YWAM. Uneori modelele de ucenicie promovate de aceste organizații au fost oarecum mecanice și neadaptate condițiilor locale, dar meritul lor este de a readuce în discuție importanța modelelor în procesul transmiterii credinței de la o generație la alta. Cu vremea însă, grupurile născute sub influența acestor modele au fost acaparate de motivații pragmatice, influențate și de nevoia acestor organizații de a raporta creșteri numerice de care depindea finanțarea activităților lor. Astfel, ritmul de multiplicare a grupurilor de ucenicie a depășit ritmul, mult mai lent, al formării reale a vieților celor uceniciți. Cu alte cuvinte, ucenicia reală a fost subminată chiar de mecanismele și instrumentele menite s-o promoveze. Rezultatul a fost că generația imediat următoare a fost lipsită de ucenicia consistentă de care am avut noi parte. Iar roadele ei, care sunt după părerea mea chiar mai îndoielnice decât cele ale generației mele, sunt dovada incontestabilă a acestui lucru. Desigur, prin asta nu încerc să-i disculp, căci lipsa lor de roade a fost în primul rând rezultatul lipsei lor de consistență și de viziune sau a faptului că s-au vândut prea ușor unor cauze fără miză din perspectiva eternității.
Un alt aspect important al acestei discuții, este rolul pe care îl joacă tipul de personalitate și concepția despre autoritate a făcătorului de ucenici. Generația mea a preluat din mediul politic în care s-a format un model predominant ierarhic, manifestat prin autoritarism, inflexibilitate și dictat. Ceva de genul „Domnul Isus te iubește, și maestrul tău are un plan pentru viața ta”. Rezultatul aproape inevitabil al unui asemenea tip de autoritate este nu formarea de ucenici – oameni capabili de a descoperi și urma cu încredere chemarea pe care ei cred că au primit-o de la Dumnezeu, ci crearea unor clone – oameni deformați „după chipul și asemănarea” maeștrilor lor spirituali.
Limite
În cele de mai sus, alături de contribuțiile de valoare ale generației mele la edificarea Împărăției lui Dumnezeu, am subliniat deja câteva dintre limitele inerente acesteia. Unele dintre ele erau inevitabile, căci țin de condiția de oprimați în care a avut loc formarea noastră. Ca să revenim la metafora cu care am început, mă întreb cum ar fi putut înțelege libertatea niște oameni care au fost sclavi toată viața lor, timp de multe generații. Și chiar dacă românii nu au trăit sub opresiune mai mult de 50 de ani (noi am fost norocoși; rușii au avut parte de această „binecuvântare” aproape 70 de ani), regimul comunist pare să fi fost mult mai eficient în deformarea conștiințelor decât cel al faraonilor egipteni.
Una dintre surprizele neplăcute ale acestei epoci de tranziție a fost faptul că unii dintre cei care au fost eroii rezistenței față de regimul comunist au devenit lideri autocratici și manipulatori, care au creat atmosfere dictatoriale în instituțiile pe care le conduc, indiferent dacă vorbim de spațiul secular sau religios. Aceasta a condus la eliminarea din spațiul universitar evanghelic a unora dintre cei care au vădit verticalitate și nu au acceptat să devină mercenari unor cauze nedemne de valorile Împărăției sau pur și simplu nu au fost de acord cu liderii respectivi (am undeva o listă cu 25 de astfel de nume de la o singură universitate). Din fericire, unii dintre ei au fost recuperați, făcând cariere internaționale strălucite în teologie sau în domenii conexe. Cei rămași să slujească în țară sunt mai degrabă excepții care confirmă regula. Dar ei sunt în siguranță doar în măsura în care ceea ce scriu este suficient de „exoteric” pentru a nu stârni suspiciunea apărătorilor „dreptei credințe”.
Atmosfera de teamă creată de acești lideri dictatori este un alt motiv pentru care unii dintre cei din generația mea care au rezistat, ca prin minune, în instituțiile academice de grad universitar sau în biserici, nu au curajul de a-și publica textele, din teama de a nu deveni ținta vânătorilor de erezii.
Direct legată de înțelegerea coerentă a conceptului de libertate și a responsabilității pe care aceasta o implică este incapacitatea generației mele de a avea o viziune clară cu privire la viitor. Evreilor, care fuseseră robi de multe generații în Egipt, le era aproape imposibil să-și imagineze ideea unei țări „în care curge lapte și miere”. Aceasta nu înseamnă că noi am fost lipsiți de viziune – fără aceasta nu am fi putut realiza nimic din ce am înfăptuit în plan instituțional sau spiritual. Problema noastră n-a fost absența viziunii, ci lipsa de realism a acesteia, și incapacitatea de a evalua în mod realist puterile noastre – atât sub raport individual, cât și comunitar – în comparație cu amploarea viziunii.
Un ultim aspect demn de a fi menționat aici, și care este extrem de important pentru mine, ca teolog feminist, este faptul că mediul evanghelic continuă să fie dominat de patriarhalism și de misoginism (în versiune soft, în cele mai bune cazuri). De aceea, numărul femeilor este infim între cei care dețin doctorate în teologie, și din păcate niciuna dintre aceste doamne nu și-a găsit locul în învățământul teologic evangelic din România. Vocea femeii este quasi-absentă în teologia de la noi (nu doar în cazul evangelicilor), dar ea poate fi sesizată, ici și colo, în literatura siropoasă de ficțiune, și în cea superficial pietistă prezentă pe piața de carte evanghelică și în ceea ce se numește generic „lucrarea cu femeile”. Ceea ce este și mai grav, este faptul că, pornind de la o interpretare literalist-fundamentalistă a textului biblic, aceste voci contribuie la întărirea unui status quo care atribuie femeii un rol secundar și subordonat în comunitățile creștine.
Perspective
Eu nu pretind a fi profet și nici nu am în dotare un glob de cristal cu ajutorul căruia să pot citi viitorul. Nu pot încerca decât să fac niște proiecții, în baza experienței și a observațiilor mele.
În lumina acestora, nu cred că ceva radical se va schimba în viitorul imediat în chestiunile discutate mai sus. Observ totuși semne ale unei posibile schimbări, pe termen mediu. Se formează astăzi o nouă generație de lideri evanghelici, care au parte de o formare teologică și spirituală de excepție. Unii dintre ei au deja o voce inconfundabilă și par să fie capabili de a depăși limitările și determinările generației mele. Pe unii dintre ei îi regăsiți între semnatarii textelor din revista Convergențe.
Desigur, potențialul lor rămâne să fie validat în timp, în contextul vieții reale. Dar, repet, potențialul, fie el și pe deplin validat, nu garantează caracterul și integritatea cuiva. Aceasta este o alegere pe care trebuie să o facem fiecare dintre noi, în fiecare zi.
Un foarte bun prieten, pe care l-am rugat să-mi ofere sugestii la un draft al acestui articol, mi-a spus că i se pare a fi un text foarte trist. Așa este, în mod inevitabil. Nu este însă un text pesimist și nici unul frustrat, ci mai degrabă unul realist. Ceea ce noi am realizat este, cu siguranță, mult mai puțin decât am fi putut face, dar, dincolo de slăbiciunile inerente, nu este nicidecum ceva de disprețuit. Generațiile care vin după noi pot învăța din greșelile noastre, dacă vor avea înțelepciunea să le evite. Dacă noi vom fi pentru ele trepte pe care pot urca mai sus decât ar fi putut ajunge singuri, atunci cred că n-am trăit degeaba.
Fiecare dintre noi am primit daruri deosebite și o chemare specială, pentru un context istoric unic. Fără contribuția noastră, lumea va fi mai săracă și mai lipsită de frumusețe. Cu toții am primit semințe de viață pe care suntem chemați să le plantăm în ogoarele lunii. Ele vor trebui udate ca să poată germina. Din ele vor ieși plante care vor trebui îngrijite ca să poată aduce roadă. Fiecare dintre noi avem un rol de jucat în acest proces. Care este rolul „generației expirate” în acest proces? Poate acela de a fi, vorba apostolului Pavel, gunoi la rădăcină. Eu cred că nu este deloc puțin lucru.
I just found out one year later (I have no idea how I missed the annoucement) that Langham Monographs has published the PhD of my friend Daniel Oprean, for which I was one of the supervisors, as it also deals with the theology of Dumitru Staniloae. Another excellent example of dialogical ecumenical theology. Well done, Daniel!
Here is the presentation of the volume as it appears on Amazon:
Baptists in Romania have developed a practice of suspicion when it comes to religious dialogue, especially with the Romanian Orthodox tradition, due to a history that is characterized by oppression. In this detailed study Dr Daniel Oprean paves the way for positive dialogue between the two traditions, highlighting that much can be gained and learned by acknowledging similarities and differences in key aspects of theology.
Dr Oprean explores how existing theological resources can be used to enhance theological discourse between Baptist and Orthodox traditions in Romania through in-depth analysis of the thought of British Baptist theologian, Professor Paul Fiddes, and Romanian Orthodox theologian, Father Dumitru Stăniloae. Oprean in particular looks at their understanding of trinitarian and human participation through perichoresis, the Eucharist, Christian spirituality, and baptism and chrismation. Presented as a conversation between the two traditions this study is a model for how theological and religious dialogue can facilitate reconciliation, not just in the church but also in wider society.
In aceasta saptamina va aparea la Editura Eikon cartea lui Danut Jemna cu titlul Cred pentru ca nu e absurd, o meditatie contemporana la problemarica perena a Crezului crestin fundamental. Cartea va putea fi comnadata curind pe situl editurii.
Staring from the observation that there is a variety of people who share an evangelical background, came to feel, for various reasons, uncomfortable in that ecclesial community, Ritzmann formulated a very helpful typology that could help us navigate these troubled waters. The author identified three distinct categories, each including three particular types.
If you are one of those who share this experience, as I am, for sure, this ‘map’ could help you identify your ‘type’ and where you are in the process. In my esspecience, such clarification is always helpful.
1. Still-Vangelicals
This category includes people who are ‘theologically, spiritually, and culturally 70 to 80 percent still evangelical’. The three types included here are:
1.1 The in-denial type– These people are in denial about their relationship to evangelicalism once they get to the 70–80 percent shared identity. Two forms of denial are identified here:
a. ‘those who say they are no longer evangelical’, but in reality still share most of what they are as Christians to evangelicalism; and
b. those who ‘are still evangelical but aren’t fully honest, to themselves or others’ as to the fact that ‘they’ve shifted sufficiently to be in another category’.
1.2 The Anabaptist/Reformed/Methodist type – These people became aware of ‘some of the flaws of evangelicalism’ and, in reaction to that retreat into the identity of a particular Protestant ecclesial tradition, be that their traditional one or a newly acquired one. Ritzmann argues thatthese people may be ‘overly optimistic or naive about modernist/liberal expressions of their tradition’.
1.3 The irresistibly hungover type – This group includes ‘often young evangelical millennials’ who were influenced by the theology of NT Wright or ‘the progressive social ethics of people like Shane Claiborne’. Theologically, they are mostly evangelical, but they tend to be progressive socially.
2. Still Christians
This category includes Christians but have ‘moved so far away from evangelicalism—theologically, spiritually, and culturally—that they are no longer evangelicals’ either either in their own perception of themselves or in the perceptions of others. The three types in thic category include:
2.1 The high-church type – This includes people who have joined ‘Roman Catholicism, Eastern Orthodoxy, or some form of high-church Anglicanism’. In Ritzmann’s words, these people are ‘attracted by the orthodoxy without anti-intellectualism and the deep spirituality without kitschy emotionalism’.
Note: I would say, this is my own type. Which is yours, if your are yourself a post-evangelical?
2.2 The liberal Protestant type – This includes Christians who have joined a mainline Protestant group. ‘They have become broadly tolerant theologically—both of their own beliefs and of the beliefs of other Christians’. People in this group might themselves ‘hold traditional Christian beliefs on some subjects’, but do not have a problem with ‘members or leaders of their community who have a low Christology or even border on agnosticism or atheism’.
2.3 The exiles – While they are still Christian, these people are ‘substantially no longer evangelical’. Yet, ‘for ethical and theological reasons rooted in their evangelicalism do not feel they can either be high church or liberal Protestant with integrity’. People of this type ‘likely feel stuck and confused’. Not a happy tribe.
3. Still People
This category includes people who have been so much burned out by evangelicalism that they ‘have left Christianity entirely’, while holding ‘a range of thoughts and feelings toward both Christianity and evangelicalism’. Ritzmann identifies three different types in this category:
3.1 The ‘Jesus-rocks’ type – This refers to people who ‘have joined another faith or have become self-identifying agnostics or atheists’. Yet, they continue to manifest respect and appreciation for Jesus and view him as ‘someone who inspires them and had a good message for the world’.
3.2 The no-looking-back type – People in this type ‘have joined another faith or have become self-identifying agnostics or atheists. They aren’t looking back and don’t much consider their evangelical or Christian background’.
3.3 The traumatized type – This type includes people have various religious affiliations; some may even still go to church. What they have in common is that ‘their experience within evangelicalism has traumatized them’.
Iasiah Ritzmann holds a master’s degree in theological studies from the University of Waterloo in Ontario, Canada. He works for a nonprofit in Kitchener, Ontario, where he facilitates community education initiatives. Inspired by the Catholic Worker Movement, he is passionate about the intersections of Christian faith, personal hospitality, intentional community, and economic and ecological justice.
My friends know that I am not a fan of Augustine, as a person and as a theologian, even if I admire his genius and certain of his contributions as a Father of the Church.
My main theological reservation has to do with his psychologising views on the Trinity. Also, in a typically Western fashion, he roots divine unity in a common ousia, rather than in the person of the Father, as fons divinitatis.
However, and more importantly, I view Augustine as the father of Church misogyny. His disdain of women, a pathological reaction to his life of debauchery before his conversion to Christianity, together with his (and others of his contemporaries) Neoplatonist disdain of the body and physicality, paved the way for the marginalisation of women in the cultus and the demonisation of sexuality which still dominates the mindset of most Christians until today.
Yet, Augustine was one of the greatest minds in the history of the church and nobody in their right mind should ignore him or underestimate his influence, for better or for worse.
I am not a specialist in cinematography, so my considerations here are those of a mere spectator, with an interest in the subject matter.
The fact that the movie is set in North African context and played by Arab actors is a plus, giving more authenticity to the story and to its contextualisation. This, however, has a downside, it seems to me. The life of Augustine before his conversion is highly ‘sanitised’ and reflects very little the scandalous sexual immorality in which the young Augustine lived his life before conversion.
One the other side, the ambiguity of Augustine’s relationship to power is illustrated quite well in the movie. His daylight dream of being received in triumph in Tagaste, after his initial failure in the school of rhetoric is emblematic in this sense. As is his cowardice, pointedly underline by his other, which prompted him to disappear from Bishop Ambrose’s palace when the hierarch was supposed to be arrested. No surprise then to see, years later, Bishop Augustine’s utterly unjust attitude towards his theological opponent, Pelagius.
Monica, the great hero of the story in Christian chronicles, appears to me, besides her undeniable commitment to the Christian faith, as she understood it, as a pale character and a confused woman. She buys completely into the patriarchal mindset of the time, and not only gladly accepts, but appears to justify the abusive attitude of her husband, almost finding justification for it as a divine right. Furthermore, she has no hesitation in accepting the injustice of the social rules of the time that forbid Augustine’s marriage with his concubine, Tanit, (played brilliantly by Sandra Chihaoui), with whom he had a son, Adeodatus. Even more, Monica does not hesitate to suggest to Augustine another woman for marriage, in total insensitivity to the mother of his child.
Tanit (Sandra Chihaoui)
For me, the great hero of this movie was Tanit, the Christian slave who was Augustine’s concubine. She is in this story the best illustration of Christian love, during her entire relationship with Augustine, as proven, in the end, by her supreme sacrifice, in leaving her son in Monica’s care and disappearing forever from Augustine’s life, in order not to be an obstacle in his ecclesiastic career. Similarly, in the contemporary parallel story of the documentary on Augustine, Kenza is the luminous loving figure, in comparison with Hedi, the confused French-Algerian journalist.
The historical part of the movie ends with Augustine’s decision of celibacy being presented as an act of Christian heroism. For me, the true heroism would have been for Augustine to look for the estranged Tanit, and to establish with her a legitimate family, in spite of social convenience. But, of course, that would have been to much to expect even from a genius hero like ‘Saith’/Blessed Augustine.
Sorry! Not my cup of tea. Or coffee if you wish.
The movie could be watched, probably for a limited time, on youtube
La solicitarea autorului, cu care am dialogat în repetate rânduri pe parcursul cercetîrii sale doctorale, ale cărei rezultate sunt prezentată acum publicului interesat, am scris o scurtă postfață a acestui volum, pe care v-o prezint mai jos, ca o pregustare a cărții și o motivație le lectură.
* * *
Postfață
Dorința supremă a Mântuitorului pentru Biserică în rugăciunea sa din Ioan 17 este „ca toți să fie una”. În contextul fragmentării continue a comunităților creștine (există astăzi peste 40.000 de confesiuni mai mult sau mai puțin creștine în lume), ea rămâne însă un simplu deziderat, dacă nu cumva o utopie, după circa douăzeci de secole de istorie creștină. Cât despre schisme, ele nu au început nicidecum în 1054, chiar dacă aceea este cea mai mare. Nu trebuie să o uităm nici pe cea dintâi, din 431, legată de nestorieni, nici pe cea din 451, din jurul definițiilor cristologice de la Calcedon. Dar nimeni nu poate contesta faptul că cutia confesională a Pandorei a fost deschisă în mod radical odată cu începuturile Reformei, în 1517, în ciuda faptului că nicidecum nu aceasta a fost intenția lui Luther.
Cartea pe care tocmai ați terminat-o de citit este un strigăt după ajutor, adresat de autor către Dumnezeu și către semenii săi creștini de orice confesiune, izvorât din inima unui om al speranței. Dr. Druhora nu este nicidecum un naiv. El a trăit cea mai mare parte a vieții sale în România și a văzut aici pe viu relațiile nicidecum ideale dintre diversele comunități religioase, fie ele majoritare sau minoritare. Iar experiența lui americană nu i-a oferit mai multe motive de optimism. Așa fiind, încrederea lui în posibilitatea apropierii progresive de idealul cristic al unității creștine nu este înrădăcinat în „cele care se văd”, ci este un act al credinței.
Din această credință s-a născut cercetarea academică ce a dat naștere acestei cărți. Și tot în ea își găsește reverendul Druhora motivația pentru inițiativele lui care încearcă să aducă față în față, pe tărâm american, cele mai bune minți (și inimi) ale lumii ortodoxe și ale lumii evanghelice, pentru a explora împreună diversele posibilități de apropiere între cele două tradiții.
Autorul sugerează că înainte de a aștepta progrese în acest dialog, cel două părți trebuie să facă efortul informării, singura care poate așeza apropierea reciprocă pe terenul realității. Rezultatul acestui prim pas, care presupune de la bun început buna voință reciprocă, este eliminarea prejudecăților, a falselor impresii și a percepțiilor reciproce eronate. În acest punct al apropierii între cele două tradiții există deja o serie de elemente pe care se poate construi mai departe, atât în spațiul american, cât și în cel românesc. Un număr semnificativ de teologi evanghelici au scris teze de doctorat și alte lucrări care explorează interferențele între cele două comunități eclesiale, texte care au fost bine primite de lumea ortodoxă. Există o tot mai mare deschidere în școlile teologice ale evanghelicilor pentru a adresa invitații unor personalități ortodoxe (chiar dacă reciproca este mai puțin valabilă, cel puțin în România). Desigur, mai sunt încă foarte multe lucruri de făcut, dar procesul a început deja.
Mult mai complicate de rezolvat sunt însă blocajele subliminale, de natură emoțională, zidite în timp, între cele două tradiții. Rădăcinile lor sunt adânci și cu atât mai puternice cu cât sunt mai puțin conștientizate. În acest spațiu informarea este neputincioasă, căci nicio cantitate suplimentară de adevăr nu poate naște încredere și nu poate aduce vindecarea emoțiilor sau a amintirii traumelor relaționale din trecut. Menționăm aici doar două dintre, din pricina potențialului lor distructiv. Avem, pe de o parte, memoria vie, uneori chiar foarte recentă, a persecuțiilor la care au fost supuse minoritățile protestante în toate spațiile dominate de ortodoxie. De cealaltă parte avem percepția, la fel de legitimă, că cele mai multe, dacă nu cumva chiar toate, eforturile evanghelistice și misionare ale evanghelicilor în spațiile dominate în mod tradițional de ortodoxie sunt bazate pe prozelitism, adică pe utilizarea unor mijloace îndoielnice din punct de vedere etic pentru atragerea către bisericile evanghelice a celor botezați ortodocși, pornind de la convingerea că dacă aceștia nu au trecut printr-o convertire radicală de tip evanghelic, ei sunt de fapt „necreștini”.
„Formarea”, al doilea element al triadei propuse de Lochhead, devine în acest punct un pas absolut esențial. El presupune ca ortodocșii și evanghelicii să petreacă timp împreună, în ambele contexte, pentru a se cunoaște ca persoane în dialog, dincolo de respectivele condiționări dogmatice și instituționale. În acest proces există șansa ca și unii și ceilalți să descopere că, în ciuda diferențelor semnificative și incontestabile dintre ei, din perspectiva Crezului creștin fundamental, ceea ce îi unește este mult mai mult și mai important decât ceea ce-i desparte.
Totuși, chiar dacă aceasta presupune o implicare reală și sinceră a partenerilor de dialog, schimbarea reală, durabilă – „transformarea”, în termenii lui Lochhead – este în mod esențial și absolut necesar rezultatul intervenției supranaturale a Duhului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru ca eforturile noastre să aducă roade care persistă, avem nevoie de o adevărată „epicleză ecumenică”. Actul cunoașterii unii despre ceilalți, se îmbogățește atunci când stăm unii în prezența celorlalți ca să ne cunoaștem unii pe alții. Dar invocarea împreună și acțiunea transformatoare a Duhului este singura instanță care ne poate face capabili să fim unii pentru alții. Iată idealul către care vrea să ne motiveze autorul acestei lucrări.
În acest punct ne putem întrebarea dacă nu cumva un asemenea demers vine prea târziu. Motive am avea destule. După entuziasmul născut în jurul său în perioada postbelică, Consiliul Mondial al Bisericilor se află deja de câteva decenii într-o profundă criză. Ecumenismul care urmărește unirea în jurul „celui mai mic numitor comun” (un eufemism pentru nu prea nobila noțiune de compromis dogmatic), ideal promovat în cadrul CMB de confesiunile protestante liberale, nu avea cum să-i convingă pe membrii ortodocși sau evanghelici ai mișcării.
De asemenea, așa cum a devenit evident mai ales după recentul sinod quasi pan-ortodox din Creta, ecumenismul nu are piață bună în contextele în care ortodoxia este majoritară, inclusiv în România. Iar în contextele evanghelice din aceleași spații culturale atitudinea față de ecumenism este și mai negativă. De aceea liderii ortodocși sau evanghelici care sunt angajați cu sinceritate în dialogul ecumenic sunt priviți cu suspiciune atât în propriile lor comunități, cât și în celelalte. Așa fiind, cei care au asemenea convingeri trebuie să socotească bine prețul angajării și să fie gata a primi săgeți și dintr-o parte, și din alta. Și chiar dacă numărul celor care au acest curaj este extrem de redus, ei sunt chemați la o slujire cu adevărat profetică în trupul mistic al lui Isus Cristos, care este Biserica. Ori, așa cum știm din Scripturi, puterea nu stă niciodată în număr, ci este în mâna lui Dumnezeu.
Valoarea demersului academic întreprins de dr. Druhora constă în faptul că Diaspora ortodoxă pare să fie mult mai deschisă la dialog cu celelalte tradiții creștine, inclusiv cea evanghelică, decât bisericile ortodoxe din spațiile majoritar ortodoxe. Statutul minoritar al ortodocșilor în spațiul occidental dă naștere cu mai mare ușurință unei abordări mai smerite și mai empatice în dialogul lor cu celelalte comunități religioase. De aceea lecțiile învățate în diasporă pot deveni material de studiu, cu statut de exemplu pentru ortodocșii și evanghelicii care trăiesc împreună în Răsărit.
Tocmai de aceea am sprijinit, după puterile noastre acest demers, și ne bucurăm să vedem sub lumina tiparului rezultatele lui. Încredințăm acum această lucrare în mâinile bunului Dumnezeu și ne rugăm ca ea să fie o binecuvântare și o încurajare pentru mulți căutători ai adevărului și ai păcii.
Glasgow, 13 noiembrie 2019,
la sărbătoarea Sf. Ioan Gură de Aur
Dănuț Mănăstireanu, teolog anglican
Membru al Bordului Inițiativei Ortodoxe Lausanne
La rugamintea prietenilor de la Editura Gramma, si dupa un timp de deliberari, le-am trimis o lista de lecturi recomendate, pe care o gasiti la linkul de mai jos, in caz ca este cineva interesat. Am ales titluri care sunt disponibile in librarii si pot fi procurate de cei care doresc. Nu este vorba de o lista de lecturi pentru formarea culturala, desi lecturile sugerate pot juca si acest rol. Am pus accentul pe diversitate si pe folosul pe care un crestin l-ar putea avea din aceste lecturi.
M-as bucura sa-mi recomandati si voi alte titluri (din cele aflate in librarii), pentru ca intentionez sa imbogatesc lista. Nu garantez ca voi da curs tuturor sugestiilor (am si eu criteriile mele, pe care le puteti deduce din ce am pus si mai ales din ce NU am pus pe lista mea 🙂 ) Spor la lectura.
In Sunday school, I learned to think of God as a very old white-bearded man on a throne, who stood above creation and occasionally stirred it with a stick. When I am dreaming quantum dreams, what I see is an infinite web of relationship, flung across the vastness of space like a luminous net. It is made of energy, not thread. As I look, I can see light moving through it as a pulse moves through veins. What I see “out there” is no different from what I feel inside. There is a living hum that might be coming from my neurons but might just as well be coming from the furnace of the stars. When I look up at them there is a small commotion in my bones, as the ashes of dead stars that house my marrow rise up like metal filings toward the magnet of their living kin.
Where am I in this picture? I am all over the place. I am up there, down here, inside my skin and out. I am large compared to a virus and small compared to the sun, with a life that is permeable to them both. Am I alone? How could I ever be alone? I am part of a web that is pure relationship, with energy available to me that has been around since the universe was born.
Where is God in this picture? God is all over the place. God is up there, down here, inside my skin and out. God is the web, the energy, the space, the light—not captured in them, as if any of those concepts were more real than what unites them—but revealed in that singular, vast net of relationship that animates everything that is.
At this point in my thinking, it is not enough for me to proclaim that God is responsible for all this unity. Instead, I want to proclaim that God is the unity—the very energy, the very intelligence, the very elegance and passion that make it all go. This is the God who is not somewhere but everywhere, the God who may be prayed to in all directions at once. This is also the God beyond all directions, who will still be here (wherever “here” means) when the universe either dissipates into dust or swallows itself up again.
(Quoted by Fr Richard Rohf, from Barbara Brown Taylor, The Luminous Web: Essays on Science and Religion (Cowley Publications: 2000), 73–74.)
Persona 