Vasile Ernu – Nuclear Orthodoxy

“Russian World” Theology, and the Role of the Russian Orthodox Church in the Putin Regime’s War of Occupation

Vasile Ernu

Many years ago I worked on The Problem of Evil in Russian Thought, and later on Eschatology in Russian Politics. These were themes of the 1990s. By 2000 I had completely broken away from these areas. Books from that era ended up somewhere on the bottom shelf on the back row. Yet, it’s true that I always peeked at the subject.

These days we’ve been discussing a lot on the role of the Russian Orthodox Church in shaping the architecture of the Putin regime and especially its role in the military issue and the regime’s war of occupation in Ukraine. I had to reopen closed doors, and tried to clarify the situation a bit. Let’s take it one step at a time.


With the coming to power of the Bolshevik Soviet regime, a numer of well known anti-religious campaigns began. The first big campaign was against the Russian Orthodox Church (ROC), the majority church of the former Tsarist Empire, because it was the main enemy: it was powerful, well organised, owned a lot of property and had enormous power of influence. After the dissolution of the Tsarist state, it remained a central institution. The first great wave of repression was directed against it: property was taken away, churches were destroyed, some of the clergy were sent to prison, and a harsh anti-religious campaign began. During the Soviet state’s existence, there were some five large waves of anti-religious campaigns with different targets. For example, in the post-war years, the harshest campaigns were waged against Protestant denominations because they were suspected of having relations with the West.

It is worth remembering however that when the Great Patriotic War began (1941-1945), Stalin was forced to make a pact with the Church in order to gain its support in the war. Stalin’s first speech at the beginning of the war begins not with the familiar “Comrades…” but with “Brothers and sisters…”. And slowly the relationship between the ROC and Soviet power returned to normal, with the Church taking its place at the table of power.

The martyrdom state

I recall at this point a very important element: the theology of martyrdom, as I have been dealing with this subject for years and it is close to my heart – I have written extensively about it in my book The Sectarians. I come from the community of these persecuted Christians, and I can say that “the Stalinist era was the last golden age of Christianity”. I know: it sounds shocking. But let me explain: it is so, I believe, because in the modern era it is for the first time that Christianity is faced with a radical, high-risk choice, in a martyrdom situation: being a professing and practising Christian becomes risky and even involves paying a huge price, with years in prison. Paradoxically, this phenomenon will lead not to the secularisation of society, as in the West, but to a kind of preservation of religion in a much more consistent, concentrated and intense form.

It is no coincidence that in the 1970s religious literature is in great demand and intellectual fashion becomes deeply religious. Intellectuals predominantly read theology, conservative religious philosophy, Bibles fetch a huge price on the black market, and church-going or religious circles become frontier and fashionable phenomena in middle-class and intellectual circles.

The end of communism in the USSR, still in the midst of perestroika (1988), ends with the official celebration of the 1000th anniversary of the Christianisation of Russia. And in the last three years of communism the USSR becomes a veritable religious Babel: all the world’s religions were on the streets of Soviet cities and mysticism programmes were devoured on Soviet central TV. The land of atheism, progress, science and reason dissolved into mysticism and religiosity. Everyone believed in something, except communism.

Towards a new religarchy

The most important phenomenon in the 1990s is the dissolution of the state, state institutions, laws and the economy. The huge crisis of state legitimacy and economic chaos brought unprecedented social violence. Into this huge void left by the state, institutions, society and the economy came the ROC and various other denominations to replace or offer an alternative. The ROC, in particular, is becoming a central element in the new social-political configuration. This will be felt especially with the establishment of the Putin regime. In its process of rehabilitating the state, the economy, and society, the Putin regime brings the ROC to the fore.

In 2009 a new term appeared in Russian: “religarchy”. It describes a combination of religion and oligarchy that refers to an old reality in a new context: the mixing of the hierarchy of the ROC with state and financial structures. Religarchs are high dignitaries who are close to the power and economic elites who run the state. Religarchy is, however, different from other similar known political forms such as hierocracy (in ancient Israel) or medieval theocracy, where religious structures took over the role of the state. In the post-communist Orthodox states we are witnessing a kind of revival of the Byzantine tradition [of the symphony between the secular and the religious powers] adapted to a new social, political and economic context. In Russia, the phenomenon is becoming very visible under Putin and especially with the election of the new Patriarch of Russia, Kirill (2009). The Putin – Kirill tandem establishes this religarchy.

What is Nuclear Orthodoxy?

Nuclear Orthodoxy, or Atomic Orthodoxy, is a version of the concept of the “Russian Idea” according to which Orthodoxy – the confession that represents Russia – and the nuclear shield are the two components of Russia’s security. The idea of “Nuclear Orthodoxy” became widely known after the presentation of the “Russian Doctrine” project, organised by Metropolitan Kirill on 20 August 2007 at the Danilov Monastery, where the authors of the doctrine proposed to “cross breed Orthodoxy with atomic weapons”. But the term did not enter the lexicon of the authorities at the time and work on the project was stopped. The idea received no official support from the ROC. Vahtang Kipsidze, vice-president of the Synodal Department for Relations with Society and the Media, explained: “The views that the Church holds on weapons are reflected in the ‘Basis of the Social Concept’, and the Church should not be associated with various other doctrines that appear among experts and public figures.”

The issue of the blessing of weapons of mass destruction remains a controversial one for the ROC. There are various polarised opinions: from the assertion that the Church should not bless weapons at all, to the defence of the practice of blessing any type of weapon. In the draft document “On the Practice of the Blessing of Weapons in the Russian Orthodox Church”, prepared by the Commission for Church Law, it is proposed to limit the blessing and consecration of weapons to military personnel, because it is associated with the person to whom the blessing is given and, for the same reason, weapons of mass destruction and, in general, impersonal weapons should not be “consecrated”. The draft document “On the Blessing of Orthodox Christians for Military Service” states: “The use of this rite to ‘sanctify’ any variety of weapons, the use of which could lead to the death of an uncertain number of people, including weapons of indiscriminate action and weapons of mass destruction, is not reflected in the tradition of the Orthodox Church and does not correspond to the content of the Church’s official rule on blessing military weapons, and therefore should be excluded from pastoral practice”.

In conclusion: ‘Nuclear Orthodoxy’ is in fact a trend in the clericalisation of the Russian military and foreign policy – the use of messianic rhetoric and the merging of the ROC and the state – what we call Religarchy, in the latter part of the Putin regime.

What is more, the ROC has created a new narrative according to which the Russian military is designed not only to defend the secular homeland, the “city of man”, but also to save humanity: nuclear weapons are redefined not only as weapons of mass destruction, but also as a guarantor of peace, described in religious, evangelical terms as “weapons of peace”. Other significant aspects of “Nuclear Orthodoxy” are the “baptism of the Soviet past” and the alliance between “Reds and Whites” in preserving the Russian state as the protector of this crucial spiritual and civilisational heritage, which must not disappear from the face of the earth. I would also remind you that two years ago Russia inaugurated with full honours the Russian Army Cathedral, which illustrates military actions in the history of this country, including the victory over Nazi Germany and the recent annexation of Crimea.

The roots of Russia’s nuclear Orthodoxy: geopolitics, Katechon, and a new irrationalism

I will try to summarise in what follows a lecture by historian Viktor Shnirelman, PhD in history, senior researcher at the Institute of Ethnology and Anthropology of the Russian Academy of Sciences and a full member of the Academia Europaea, on how the traditional Christian doctrine of a good force trying to prevent the coming of Antichrist has been transformed into the idea of the inevitability of nuclear war, which a number of Russian politicians enthusiastically support and has its roots in Russian religious thought.

In Paul’s second Epistle to the Thessalonians 2:7, we encounter the concept of the Katechon, which is considered to be the opposite of Antichrist: the power that prevents Antichrist’s advance into the world before the Apocalypse. He is the embodiment of the “power of good”, whose mission is to prevent the coming of the Apocalypse and the triumph of evil on earth.

At the end of the 19th century, in Russian Orthodox circles, the belief that the Katechon is closely linked to Russia emerged and began to spread. Many saw him in the Russian tsar. This view has changed after the Revolution of February 1917 when Tsar Nicholas II was overthrown and shot. For believers, this was a sign that the end of the world was near: there was no one left to save the world from the Antichrist. However, since the end times had not come, it meant that the Katechon was still here. In the 20th century, Orthodox thinkers came to the conclusion that the role of “restraint”, of “delay” was played by Russia itself or the Russian people. This idea has been taken up by Russian Orthodox fundamentalists over the last thirty years.

Today, the Russian marketplace of ideas has many interpretations for it: some argue that the Russian people are chosen for this, others consider it to be the Church, while others argue that the Katechon is a political concept and therefore can only be an Orthodox state. According to some authors, even a communist state can fulfil the role of Katechon – not because it is communist, but because it is a state.

In this polemic, the function of the Katechon moves from the spiritual to the political. Thus emerges the notion of “political Orthodoxy”, which was particularly developed in the early 2000s by the well-known Russian nationalist Egor Holmogorov. He reproached contemporary Russian theology the neglect of “political eschatology”, which leads to a loss of the meaning of history. He also explained that Russia was the land of the end of the world, where all world events would come to an end, and in the event of its decline, the world would face an inevitable apocalypse.

Orthodox philosopher Arkadi Maler links the concept of the Katechon to imperial power and argues that the “last kingdom” in the Holy Scripture should be understood not as the Roman Empire, but as its successor, Russia – the “Third Rome”. Maler presents the Russian Orthodox Church as universal and declares that its canonical territory is the whole world. Thus, he advocates Russia’s universal imperial mission – in fact, territorial expansion in the name of Orthodoxy, which supposedly has the right to oppose the “mystery of lawlessness” wherever it manifests itself. Russia’s territorial expansion is a consequence of its mission as the Katechon, which justifies empire and imperialist policies because they are meant to oppose anomy and anarchy. It is not just an empire, but an Orthodox empire with religious legitimacy.

In the “Russian Doctrine” of the National Patriots, published in 2005, the category of the Katechon took on a definitively secular form. It explicitly uses the term Katechon and explains that it should be understood in secular terms. According to the authors of the document, the historical mission of Russia, like that of the Soviet Union, is to preserve world equilibrium. They argue that by saving Russia, we save the whole world and they base their reasoning on the idea of a “Third Rome”.

Talking about the “decline of the West”, fundamentalists link its “moral decline” to the fact that the West is already in the hands of the Antichrist. Russia, on the other hand, is the last bastion of Orthodoxy, true values and morality. In this case, Western policy towards Russia is explained by Antichrist’s attempts to destroy the Katechon: sanctions are not a punishment for breaking international norms, but the desire of the forces of evil to remove the last obstacle to Antichrist’s triumph.

It seems that, for them, Russia has a “monopoly on truth” and has the right to act as it sees fit, justifying its actions by its divine mission. The Soviet idea of a struggle between two antagonistic systems is replaced by a religiously framed concept of geopolitical confrontation between two antagonistic civilisations.

These sentiments have long since overtaken theory, the researcher tells us. They were observed during the military conflict in Ukraine in 2014. In the city of Sloviansk, where the Donbass resistance originated, for example, the hieromonk Viktor Pivovarov spoke to militiamen and claimed that the war is being waged with the satanic rule that aims for the destruction of true Christianity – Orthodoxy. It was supposedly unleashed by global financiers to divide the Russian world and bring closer the kingdom of Antichrist, which is only prevented by the Orthodox Church. At the same time, Orthodox websites were writing about the war against Satanist oligarchs – enemies of Christianity and of Holy Russia.

This discourse received a new impetus when Donald Trump became president of the US. Evangelical Christians then declared that America was keeping the world out of chaos, which immediately provoked an outcry from Russian Orthodox fundamentalists, who pointed out that only Russia could fulfil this mission as an Orthodox state and the Third Rome. The discourse described above is built around the idea of an inevitable confrontation between the civilisation of good, Russia, and the civilisation of evil, the modern West. Both sides of religious fundamentalism want a monopoly on the Katechon.

In recent years, pro-Kremlin officials, authorities and journalists have gradually accustomed the Russians to the idea of war and military terminology. Moreover, initially, journalists and military experts talked about it in abstract terms, but in 2017-2018, especially after President Putin’s speech to the Federal Assembly on March 1, 2018, a discussion of nuclear war as a real prospect began, with concrete calculations about its immediate targets, methods of winning such confrontations, and the possible results of military actions. Putin’s speech at the Valdai Forum in October 2018 gave further impetus to this. Journalist Leonid Mlecin said at the time that it was like being back in the 1930s. However, we are probably returning to an even earlier era.

I would also recall at this point the story of the autocephaly of the Ukrainian Orthodox Church, where the Kremlin is trying to point out that, firstly, Kiev is the cradle of Russian Orthodoxy and that its church has been under the jurisdiction of the Moscow Patriarchate for centuries, and secondly, that Ukraine is today on the front line of the Second Cold War, triggered by the United States-backed armed coup in Kiev. The Kremlin does not acknowledge its own culpability in triggering the war in Ukraine and blames the Americans. In other words, all of Russia’s actions seem justified and the sanctions were imposed to get back at them because they are falsely perceived as the aggressor.

On December 26, 2018, Putin congratulated the Russians on the launch of the Avangard missile system and said it was a wonderful gift to the country for the New Year. In other words, the new step towards nuclear war was, according to the president, the best possible gift. This is quite in line with his statement in October 2018 that in the event of nuclear aggression, being victims of it, Russians would go to heaven. It is hard not to see here an element of eschatological thinking and an implicit reference to Russia’s role as Katechon.

Swedish researcher Maria Engström has hypothesised that the official ideology of the Russian authorities in recent years is at least partly based on apocalyptic doctrine, although it is presented mainly in secular terms. She pointed out that neoconservative anthropology is centred on the citizen who lives not by reason but by passions and emotions. She published her article in 2013, just before the events of 2014. She pointed out that she was inspired by several of Putin’s speeches couched in the rhetoric of the Katechon, but admitted that he never once mentioned the term.

Nuclear Orthodoxy seen from the West – Dmitry Adamsky – Russian Nuclear Orthodoxy

In the West, this theme has been best described by Dmitry Adamsky in Russian Nuclear Orthodoxy (Stanford University Press, 2019). I give you a short summary.

The first thing Adamsky draws attention to is the way religious categories are introduced into the sphere of politics. This phenomenon, according to the author, is deeply rooted in the Russian political-military class and he believes it is a long-term trend. But the author makes it clear, and I think he is correct, when he says that the association of faith and politics is “an organizational and personal tribute to the spirit of the times”, and when it comes to substantive issues, practices related to strategy and planning of operations, religiosity and the theological side do not matter. In other words, military specialists are still guided by the elements of military science, not by religious impulses.

The second important conclusion suggested by the author is that he believes the ROC will gradually become an instrument of social mobilisation within national security institutions, as well as qualitative and quantitative regulation of military service. In practice, he suggests, this will lead to the fact that in appointments to office the factor of “attachment to religion” will play a much greater role than it did before. And for a multi-faith Russia it will prove, the author believes, a ticking time-bomb.

Another thesis of Adamsky is that the growing role of the ROC may lead to its becoming an instrument of influence for bureaucratic institutions competing for resources inside and outside the strategic community, especially when those resources are limited. In other words, supporters of the Moscow Patriarchate are more likely to get what they want rather than their opponents, which can lead to some very significant alliances in terms of power and weight of decisions.

The author’s third thesis affirms that such a “theologisation of Russian strategic culture” will be relevant to future conflicts. The layer of “nuclear priests”, according to Adamsky, will be less inclined to limit conflict and, instead, will join the camp of advocates of its escalation. In this regard, the author believes that, in addition to the international component, there will be a domestic political factor in consolidating the Kremlin as a centre of power in Russia: the legitimacy of the Church is a powerful tool in the hands of a skilled political leader.

These theses offer a multiple and useful set of arguments and information. Personally I think this line of argument should be kept in mind: it reveals many real tendencies. We see it especially now, in this war. At the same time, I believe that the ecclesiastical, bureaucratic, financial, social as well as military structures are not homogeneous; they have within them different centres of influence and do not always interact with each other smoothly and harmoniously, but conflictingly, competitively, having different interests. However, the book and the analysis offered by Adamsky deserve all our attention and are highly relevant.

The Russian Orthodox Church and the war of the Putin regime

The ROC and the “power of the devil” or How Patriarch Kirill forgot the Gospel and became a preacher of fratricidal war – headlines in a major opposition magazine.

The official Church has not found the strength not only to condemn Russia’s invasion of Ukraine, but also to call a spade a spade: war is war, aggression is aggression. Patriarch Kirill has sent a clear message: he is with Putin, not with the Christians he “shepherds”, says journalist and religious activist Sergei Ciapnin. Leading high-profile priests – Archbishops Andrei Tkachov and Artemie Vladimirov, along with many other priests, have taken the same position: unconditional support for the Putin regime and the war.

Pro-war church preaching conforms fully to the guidelines of state propaganda and is, in fact, itself a form of this propaganda. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values and “organise gay pride parades”. Moreover, Patriarch Kirill goes further and involves his parishioners in an extremely dangerous “Russian roulette”, stating that “we have entered a battle that has a metaphysical, not a physical meaning”. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values.

However, there are also voices in the Orthodox Church in favour of peace and an end to the fratricidal war, while dissident priests are on trial for “discrediting the armed forces”. The most important protest has been the signing of a large document by several priests, theologians and intellectuals close to Russian Orthodoxy, but who are more likely to be from outside Russia, declaring that this position and theology of the “Russian World” is heresy (see, Declaration on the “Russian World” (Ruskii Mir) Teaching) [link]. Another initiative comes from clergy in Russia who want to condemn the war: not a large number but important. [link] Will it have an effect or not? Is it just a start? Will the system crack? We can’t have a clear answer yet, but it’s a wake-up call for the Putin regime and an ounce of hope for peace.

Some conclusions

A brief description of the country of Russia for the year 2021.

Russia’s population in January 2021 was 145.9 million. Of these, 53.6% are women and 46.4% are men; 74.9% of Russia’s population lives in urban areas and 25.1% in rural areas. Internet: At the beginning of 2021, there were 124 million internet users in Russia. From 2020 to 2021, the number of internet users increased by 6.0 million (+5.1%), and the penetration level in Russia is 85.0%.

Social media: In January 2021, there were 99 million social media users in Russia, and the social media audience grew by 4.8 million (+5.1%) in the last year.

Important: Figures on the number of social media users do not correlate with the number of unique internet users who are registered on social media. In January 2021, there were 228.6 million mobile devices with internet access in Russia. The number of mobile connections in relation to Russia’s total population was 156.7%. Many people have multiple mobile devices with internet access, so the number of mobile connections can exceed 100% of the total population (source).

Levada Independent Study Center gives us some important data on religiosity in Russia for 2017. [link]

Orthodoxy remains the dominant faith in Russia. The vast majority of Russians – 92-93% of those surveyed, treat Orthodox Christians with respect and goodwill. The number of those who consider themselves believers or rather “religious people” continues to grow: in three years, this figure has increased from 35% to 53%, mainly at the expense of a diluted mass of people who are not very “religious” or who hesitate to define their degree of religiosity: about half – 44% of respondents describe themselves as “somewhat religious”. Only a small percentage of those surveyed consider themselves “very religious” (9%); a third of those surveyed consider themselves “not very religious” (33%). The number of atheists and non-believers has fallen sharply in the last three years, from 26% to 13%. 73% of respondents did not change their diet during Lent in 2017, 9% planned to “fast during the last week of Lent”, 15% “fast partially” and only 2% of those surveyed “fast completely”. Only 13% of Russians know about the Jehovah’s Witness ban in the Russian Federation, and 34% have heard something, but do not know the details. More than 60%, for example, say they have a positive opinion of Protestants; at the same time, almost 80% of Russians approve of the Jehovah’s Witnesses ban, even though the overwhelming majority know it is a Christian sect, one of the varieties of Protestantism.

No more than a third of respondents supported the view that religion should have a significant influence on state policy: 28% of Russians agreed that the Church should have an influence on state decision-making. 39% of Russians are satisfied with the influence the Church has on the state at present. The number of respondents who think that the Church’s influence on politics is “insufficient” is 16%, and about a quarter of respondents think that the Church’s influence on public policy is too great (23%).

In Russia, 49% of young people describe themselves as non-believers. Only 4% of young Russians go to church regularly and 37% do not go at all. 14% of Russians pray regularly and 46% have never prayed.

All the data show that the population seems to be more secular, urban and more coupled to modernity than the government wants to convey. At the same time, we see that the role of the ROC and the official propaganda is powerful enough to still be able to build a critical mass to support the regime. The religious conservative factor is important in this “anatomy of power”, but it is not the only one and it is not enough to dominate. But it remains an essential one in the construction of the Putin regime.

(The original text, in Romanian, published in the Libertatea newspaper, caan be accessed HERE.)


I have a new hero – Marina Ovsyannikova

Marina Ovsyannikova

Marina Ovsyannikova was editor for the first chanel of the Russian state television. Yesterday, during aa new program, she, courageously, went behind the host and showed an anti-war poster and voicing her protest.

She was immediatly arrested, but, it seems she was later put under house arrest. She risks 15 years of imprisonment, under Putin’s new law.
Before her protest, Marina recorded a message explaining her reasons.

Valiant woman, my deep respect.

May God protect her with his angels.

Update: Recording on Marina’s declaration after 14 hours of interrogation.

In memoriam – Corneliu Constantineanu (1967-2021)

Corneliu, Peter Penner, Dănuț – un moment de veselie – iulie 2018, ODC, Osijek, Croația,

Nu-mi amintesc bine unde l-am întâlnit pentru prima dată pe prietenul meu Corneliu Constantineanu.

Români la ETF, în Osijek – ianuarie 2003 (Marcel Măcelaru, al doilea din dreapta)

În timpul primei mele vizite la Facultatea de teologie evanghelică (ETF) de la Osijek, din Croația, în ianuarie 2003, când m-am întâlnit cu ceilalți câțiva studenți română de acolo, și am fost invitat de Peter Kuzmic, rectorul școlii, să particip la susținerea masteratului prietenului Marcel Măcelaru, Corneliu nu mai era acolo. Se afla deja la studii de doctorat la Oxford Centre for Mission Studies, acolo unde ne-am și văzut în repetate rânduri.

DănuțM, Peter Kuzmic, CorneliuC – Osijek octombrie 2009

După aceea, ne-am reîntâlnit la Osijek, în perioada în care era decan acolo, pentru a preda cursul de Creștinism și cultură sau pentru a coordona conferința teologică internațională dedicată evaluării a douăzeci de ani de la căderea comunismului, în octombrie 2009, ca și, mai târziu, în calitate de mentori, în ceea ce s-a numit Osijek Doctoral Colloquium (ODC). În anii aceia, împreună cu Corneliu și Marcel, dar și cu alții, am povestit adesea despre ce anume am putea face pentru a construi viitorul teologic al comunității evanghelice din România

Românii la Congresuș Lausanne III, Cape Town, octombrie 2010

Următorul moment important în care am fost împreună l-a constituit Congresul III Lausanne, din Cape Town, în 2010, un eveniment de primă mărime al mișcării evanghelice mondiale. În următorii ani, la invitația lui John Tipei, rectorul Institutului Teologic Penticostal (ITP), ne-am întâlnit în repetate rânduri cu Corneliu și cu prietenul nostru comun Dănuț Jemna pentru a discuta despre viitorul seminarului, după plănuita plecare din țară a rectorului. Apoi, după ce Corneliu a preluat rectoratul, am rămas în dialog și am participat la câteva dintre sesiunile de comunicări științifice ale școlii, povestind mai departe despre felul în care puteam contribui fiecare, după darul primit de la Dumnezeu, în slujirea comunității evanghelice românești.

Ultima întâlnire cu Corneliu în calitate de rector al ITP, iunie 2014 (foto A Cristea)

Nu totdeauna am fost de acord în discuțiile noastre. Pornind de la experiența mea tristă cu Universitatea Emanuel, care este dependentă și în prezent de fondurile venite din Vest (și de inevitabilele condiționări care vin împreună cu acestea), am fost rezervat față de planurile lui legate de crearea Universității Penticostale de la Florești. În cele din urmă acestea aveau să-l coste enorm de mult. Dar despre asta sau despre felul trist în care a fost Corneliu înlăturat din poziția de rector al ITP voi vorbi altă dată.

Întâlnire cu Corneliu la Conferința despre Reformă, Areopagus Timișoara – aprilie 2017 (foto A.C)

Deși rănit în sufletul lui, de nedreptatea suferită și de trădarea celor pe care îi socotea prieteni, Corneliu a plecat de la ITP fără amărăciune și fără mânie. Era, cum zice Scriptura, „un israelit în care nu este vicleșug”. Pierderea Bucureștiului a însemnat câștigul Aradului. Școala de teologie evanghelică ce există astăzi la Universitatea „Aurel Vlaicu” este împlinirea unui vis, dar și o binemeritată compensație pentru durerile din anii anteriori.

Acum, când cel care a trasat planurile acestei importante instituții, și care a reușit să adune în jurul lui o echipă de oameni dedicați și competenți, a plecat potrivit voinței de nepătruns a Providenței, la odihnă cerească, este datoria celor care au rămas, de a duce mai departe viziunea lui. Așa să-i ajute Dumnezeu!

Alex Nadaban – Raspuns la textul meu despre ‘generatia expirata’

Alexandru Nadaban

Pierderi & câștiguri: „generația expirată” – o generație ce s-a sacrificat

În cele ce urmează, voi încerca să exprim câteva gânduri vizavi de articolul prietenului meu Dănuț Mănăstireanu Generația expirată – de ce și cu cât folos apărut recent în revista Convergențe. Nu încerc o critică a articolului, ci mai degrabă un alt punct de vedere. Ba chiar risc să expun cam aceleași idei în alte cuvinte. Volens nolens mă voi încadra în dualista zicală a pesimistului & optimistului: „Mai rău nu se poate!” „Ba se poate!”

Cu toate acestea nu voi încerca să-mi sistematizez scrierea despărțind pierderile de câștiguri. O să vedeți de ce mai încolo.

Aș începe prin a reafirma un adevăr, o situație care ne-a marcat pe toți cei menționați de Dănuț care se încadrează în această generație. Cei pe care o să-i denumesc generic oamenii/liderii din fotografie – câțiva, în contact cu Navigatorii, îi deconspiră Dănuț Mănăstireanu.


Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice, dar asta era politica Partidului Comunist Român: realizările mărețe nu se puteau îndeplini fără ingineri. Ca urmare studiul materialelor scrise, metodele de studiu sistematic și individual, disciplina în metodă ne-au venit ca o mănușă. Asta aș putea spune și despre cei ce nu făcuseră o facultate la acea vreme (aici mă recunosc pe mine), dar au avut parte de aceleași provocări când era vorba despre tehnică, Biblie și biserică.

Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice.

Eram analitici pentru că lucram în industrie și făceam legătura între ceva scris în plan, desen, specificații, norme și producția fizică. Nu existau chestii filosofice, nu puteai să introduci ceva out of nowhere. Era vorba de ceva ce fie funcționa, fie era rebut, adică greșit. Nu existau alternative. Nu se puteau face scamatorii. Doar activiștii de partid dădeau din gură fără să spună nimic. Iar dacă totuși mobilizau oamenii, activitatea lor era fără efecte de lungă durată. Noi nu ne doream așa ceva. Accentul se punea pe calitate. Ei încercau scamatorii ideologice, noi credeam că se pot muta și munții-n mare prin credință.

Cu toții am fost slujitori laici ai bisericii. Toți eram educați în spiritul muncii și eticii socialiste, iar din punct de vedere legal și profesional (poate doar cu excepția lui Dănuț, Beni Fărăgău și a încă câtorva) lucram la stat. Chiar dacă doar unii dintre noi erau diaconi ordinați în bisericile în care slujeam, asta nu ne împiedica să fim antrenați în lucrări în care eram lideri pentru că făceam ceva atrăgător și de calitate. Aveam un discurs lipsit de clișeele tradiționale, un stil de abordare a problemelor ce nu se limita la îngustimi dictate de demonii culturali, naționaliști sau ideologici tradiționali ai pocăiților.

Cititi acest text in integralitatea lui pe situl revistei Convergente.

Teodor Baconschi despre principalele directii ale intelectualitatii romanesti si un raspuns

Theodor Baconschi

Într-un comentariu postat astăzi pe Facebook, domnul Teodor Baconschi, unul dintre intelectualii români pe care îi prețuiesc cel mai mult, spunea următoarele, cu privire la actualele orientări politice ale intelectualilor români.

Care sunt principalele direcții ale intelectualității românești?

  1. a) național-comuniști (Securitatea ”bună”, ”patriotică”)
    b) liberali clasici, pro-europeni
    c) conservatori clasici, pro-occidentali, critici ai exceselor PC (political correctness)
    d) naționaliști ortodocși (tente neo-legionare, potențial putiniste, anti-occidentali)
    e) globaliști pro-economie digitală, tehnocrați.
    f) stânga radicală, militant ateistă, anticlericală, pro-LGBT

Cel mai puțin sprijin politico-mediatic îl au cei din categoria în care mă înscriu (c). Și tocmai acest fapt înclină balanța în favoarea opțiunilor anti-occidentale, pentru că grupările a) și d) sunt mai numeroase, pe când grupările c), e) și f) sunt ireconciliabil divizate ideologic.

Dacă situația se menține, România se îndepărtează încet și sigur de Occident.

Iată mai jos și răspunsul meu.

Stimate Domnule Baconschi,

Eu nu mă încadrez în niciuna dintre categoriile de mai sus, de altfel foarte bine definite de dvs.

Eu sunt mai degrabă adeptul social-liberalismului, o poziție aproape nereprezentată în spațiul intelectual și politic romanesc. Deși apreciez unele dintre valorile conservatorismului, sunt în mod aproape visceral alergic la paseismul conservator.

Sunt rezervat și față de liberalismul clasic, pe care îl consider o ideologie a egoismului și o formă de idolatrizare a pieței (așa-zis libere) și a profitului.

Detest naționalismul (mai ales pe cel filetist), pe care îl socotesc aproape o boală mentală, dar consider că patriotismul este o expresie a normalității (deși nu pot spune că sunt „mândru că sunt roman” – în vremurile astea nu prea cred că am prea multe motive, și, nefiind conservator, nu mă satisface sa mă uit pentru asta doar în trecut). Cred, de asemenea, că statul național este un proiect iluminist profund viciat de această ideologie raționalistă.

Eu sunt pro-occidental și pro-european, și, trebuie să adaug, precum conservatorii, apreciez valorile Răsăritului (în definitiv am făcut un doctorat în eclesiologie ortodoxă, și această interacțiune m-a condus la anglicanism), dar sunt extrem de critic față de multele slăbiciuni orientale (așa cum nu prea reușesc a fi naționaliștii și cei mai mulți conservatori).

În egală măsură, sunt un creștin ecumenic, și detest sectarismul și intoleranța, sub toate formele ei (inter-creștină sau inter-religioasă). Definesc ecumenismul nu în sensul efortului de refacere a unității instituționale a Bisericii, ci, în spiritul teologiei Părintelui Stăniloae, ca pe un ecumenism al Spiritului, în care se regăsesc toți cei care-l recunosc pe Cristos ca Domn și Dumnezeu.

Sunt, de asemenea, un susținător fervent al unei Europe unite și federale, așa cum a fost conceput ea de Părinții Fondatori – pe principii profund creștine sociale și liberale), deși sunt conștient de faptul că, mai ales sub influența lui Giscard d’Estaing, UE a devenit un monstru birocratic și din ce în ce mai puțin democratic. Aceasta însă nu mă face sa abandonez proiectul Europei Unite, așa cum au făcut englezii, din lașitate, din prostie, și ca urmare a unor calcule meschine, ci militez pentru revizuirea din temelii a proiectului european și pentru revenirea la principiile de la început (iată cî în asta sunt și eu puțin conservator 🙂 ).

De asemenea, sunt oripilat de atitudinea de respingere, dacă nu chiar de ură (xenofobie) față de migranți, și chiar față de refugiați (există, evident, o deosebire între cele doua concepte), așa cum este manifestată ea de naționaliști și de mai toți conservatorii. Socotesc că aceasta atitudine nu are nicio legătură cu Evanghelia iubirii a lui Isus Cristos, deși înțeleg foarte bine faptul că statele au datoria de a manageria cu înțelepciune, dar și cu compasiune, aceste procese.

Nu sunt anti-LGBT, nici pro. Și, mai ales, deși sunt heterosexual, și socotesc că aceasta este normalitatea în lumea noastră, așa cum a fost ea creată de Dumnezeu, nu sunt homofob și detest homofobia, care este aproape intrinsecă pozițiilor naționaliste și conservatoare (de aceea mă opun cu fermitate manipulărilor coordinate de așa-numita Coaliție pentru Familie, care ar trebui să se numească, mai degrabă, Coaliția pentru Homofobie). Eu cred în libertate (a tuturor, nu doar a celor hetero).
Eu nu cred nici în patriarhalism și nici în misoginie. Dar într-o lume a bărbaților, făcută pentru bărbați, pentru motive de echilibru, sunt un teolog feminist, deși detest marxismul, în care am crezut cândva, dar nu am nici obsesii anti-marxiste, ca majoritatea conservatorilor și liberalilor.

Pentru același motiv nu sunt nici anti political correctness (PC – o alta obsesie conservatoare, cred eu – și nu e de mirare, căci PC este o formă de contestare a status-quo-ului, atât de drag conservatorilor), decât atunci când aceasta devine excesiva, ceea ce, trebuie să recunosc, se întâmpla de foarte multe ori – dar nu este în mod intrinsec așa, dar aceasta se întâmplă în mod inevitabil cu tot ceea ce înseamnă reacție. Cred însă că într-o lume profund nedreaptă și inegală, atenția fata de sensibilitățile minorităților de orice gen este o forma fundamentala de omenie. Poate că, fiind toata viată mea parte a tot felul de minorități, am capacitatea de a vedea ceea ce un majoritar nu va vedea niciodată, decât daca are o neobișnuită dotare empatică.

Cu toate cele de mai sus, Domnule Baconschi, îmi declar încă odată în mod public prețuirea pentru Dvs. ca intelectual creștin.


Omul evanghelic. O explorare a comunitatilor protestante romanesti

Dragi prieteni,

Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.

Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.

În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.

Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.

Omul evanghelic – Cuprins


Procesul comunistilor din Romania – Cateva consideratii preliminare

Marți 8 mai a avut loc la Palatul culturii din Iași lansarea publică a Proiectului „Procesul comuniștilor”, coordonat de Universitatea Petre Andrei (UPA), împreună cu Institutul de Studiere a Ideologiilor și derulat în colaborare cu mai multe instituții:, Academia Română, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Editura Institutului European, Primăria Municipiului Iași etc.

Georgeta Condur

Proiectul este prevăzut a se desfășura pe durata a doi ani și jumătate, având trei componente: cercetare, judiciară și editorială. Evident, este vorba mai degrabă de un „proces moral”, cei mai mulți dintre cei vizați nemaifiind în viață. Cum însă în România (precum și în celelalte țări foste comuniste) nu a avut loc un proces de decomunizare, asemănător celui de denazificare în Germania, după căderea regimului hitlerist, consider că acest demers este unul salutar și absolut necesar, dat fiind că tinerele generații sunt din ce în ce mai ignorante cu privire la trecutul recent. Mai multe detalii despre proiect puteți găsi pe situl web al acesteia. Continue reading “Procesul comunistilor din Romania – Cateva consideratii preliminare”

Dr Danut Jemna – Viitorul comunitatii penticostale din România

Pentecostal baptism

La rugamintea prietenului meu, Dr Danut Jemna, fac publice aici consideratiile lui legate de situatia penticostalismului romanesc in acest moment. Textul de fata reia o analiza facuta de Dr. Jemna, singurul specialist in patristica in spatiul pentecostal romanesc, in urma cu aproximativ zece ani. Ca profesor universitar abilitat, Dr. Jemna este, de asemenea, specialist in statistica, cu un interes special pentru demografie, domeniu in care a publicat deja un numar de carti si articole. Textul de fata include si o discutie asupra citorva probleme importante pentru penticostali, si prea putin discutate pina acum, din perspectiva acestei discipline stiintifice.

Scopul acestei analize critice nu este nicidecum unul destructiv, ci reprezinta o invitatie la un prea mult intirziat dialog legat de o serie de chestiuni fundamentale de care depinde, crede autorul, viitorul comunitatii penticostale in Romania.

Autorul este deschis sa raspunda la reactiile celor interesati. O puteti face aici sau direct, pe email (pe care il pot pune la dispozitie, in privat, celor interesati).

Redau mai jos inceputul acestei analize.

** * *

În noiembrie 2008, la un moment aniversar, am scris un text pe care l-am intitulat: Are un loc Biserica Penticostală în România şi în Iaşi? În acest text am încercat să fac câteva observații legate de: dezvoltarea comunității în profil teritorial (am subliniat concentrarea în anumite zone ale țării și în mediul rural); spiritualitatea penticostală (cu înclinații dualiste și lipsa unei viziuni care să integreze întreaga realitate a existenței umane); prezența publică (precară și ambiguă, reactivă și partizană); relațiile cu celelalte comunități religioase (dominate de spirit sectar). Revin asupra acestei teme cu o nuanțare a întrebării puse atunci – mai are viitor această confesiune în România? Pentru a putea da un răspuns coerent la această întrebare este necesară analiza unor elemente pe care le supunem discuției în continuare. Continue reading “Dr Danut Jemna – Viitorul comunitatii penticostale din România”

Premiu al Uniunii Scriitorilor pentru romanul Sarbatoarea corturilor

Un premiu pe deplin meritat.

Felicitari domnului Ioan T Morar!

William Yoder – Healthy Debate is Needed. A conversation on the Baptists of Georgia


Despite controversies, Elimar Brandt of Berlin, a Baptist pastor and long-time director of Christian health-care facilities, see reasons for hope within the Baptist church of Georgia. After five years of post-graduate studies in Oxford/UK, its long-time head, Dr. Malkhaz Songulashvili, returned to Georgia in April 2014. Yet soon he was no longer archbishop: that position is now held by a more conservative colleague, Merab Gaprindshvili.

Even prior to the return from England, a grouping calling itself the „Evangelical Baptist Association of Georgia“ had broken off from the mother „Evangelical Baptist Church of Georgia“ (EBCG) in October 2013. The Association has roughly 30 congregations and 800 members; the EBCG according to some reckonings may have as few as 2.000 adult members.

„I don’t notice any front between Merab and the other three bishops,“ Pastor Brandt maintains. (Brandt has visited Georgia frequently in the course of the past two decades.) “Merab was and remains a pupil of Malkhaz, who always has been a strong influence on him and Bishop Ilja (Osephashvili). It’s a kind of father-son dispute. I find it very laudable that the (stay-home) bishops did not attempt to resolve everything in Malkhaz’ absence. All sides are attempting to find a way back to each other – that’s my reason for being optimistic. The experiences they have gathered during the course of the controversy have been very challenging and formative.” Continue reading “William Yoder – Healthy Debate is Needed. A conversation on the Baptists of Georgia”

Ioan T Morar la Areopagus in Timisoara, cu Sarbatoarea Corturilor


Bihoreanul – Lansare sarbatoarea corturilor la Oradea

Source: eBihoreanul Mobile | Stiri pe mobil

Iata un nou articol despre lansarea de la Oradea a cartii lui Ioan T Morar, Sarbatoarea corturilor.

Ioan T. Morar și-a lansat „conserva de Arad” la Librăria Corina – Special Arad

Ziar online cuprinzând știri din Arad, din țară și străinătate, investigații de presă și reportaje locale, cultură, opinie, pamflete, administrație și sport.

Source: Ioan T. Morar și-a lansat „conserva de Arad” la Librăria Corina – Special Arad

Un nou articol despre lansarea de la Arad a cartii lui Ioan T Morar, Sarbatoarea corturilor

Lansare Ioan T Morar, Sarbatoarea corturilor la Bucuresti

Lansare Sarbatoarea corturilor, Bucuresti

Marți, 31 mai, la ora 18.00, la Librăria Cărturești Verona (Str. Arthur Verona 13-15, București), Ioan T. Morar va dialoga cu Cristian Pătrășconiu despre noul său roman, Sărbătoarea Corturilor, apărut de curînd în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom, şi în ediţie digitală). Continue reading “Lansare Ioan T Morar, Sarbatoarea corturilor la Bucuresti”

Exista si o versiune electronica a cartii lui Vasile Ernu, Sectantii

Sectantii - Vasile Ernu

Un anunt special pentru prietenii mei din strainatate.

Sectantii (eBook)

AUTOR: Vasile Ernu
25.11 RON
DOMENIU: Memorii, jurnale, corespondenta
ISBN EPUB: 978-973-46-5450-5
ISBN PDF: 978-973-46-5451-2
FORMAT: ePub (Adobe DRM), PDF (Adobe DRM)

Puteti comanda AICI aceasta carte in format digital

A aparut versiunea electronica a cartii lui Ioan T Morar, Sarbatoarea corturilor


Sarbatoarea Corturilor (eBook)

AUTOR: Ioan T. Morar
31.95 RON
DOMENIU: Literatura romana
ISBN EPUB: 978-973-46-6100-8
ISBN PDF: 978-973-46-6101-5
FORMAT: ePub (Adobe DRM), PDF (Adobe DRM)

Gasiti AICI linkul unde puteti comanda cartea.


Într-o confesiune dramatică – ARADON

La Librăria Corina s-a lansat, azi, romanul „Sărbătoarea Corturilor” de Ioan T. Morar.

Source: Într-o confesiune dramatică – ARADON

Lansari ale cartii Sarbatoarea Corturilor la Timisoara, Arad si Oradea


Iata ce scrie domnul Morar despre lansari, pe blogul sau:

Astăzi am definitivat datele și orele pentru lansările din afara Bucureștiului (unde voi fi la BookFest). Așadar, la Timișoara, pe 25 mai, ora 18.00, la Librăria Esotera.

A doua zi, 26 mai, la ora 12.00, la Arad, la librăria Corina. Și, în aceeași zi, la ora 16, în Oradea, la Librăria Gutenberg.

Din pacate, nefiind in tara, nu pot participa la niciuna dintre ele, dar sper, totusi, intr-o lansare la Iasi, cindva in toamna, cind revin in tara.

Ioan T.Morar: Păcatul turnătoriei mi se pare unul capital. Deşi nu există porunca: Să nu torni

Un interviu cu Ioan T Morar despre Sărbătoarea corturilor, editat de Polirom, o ficţiune de o cruzime greu de găsit în literatura noastră.

Source: Ioan T.Morar: Păcatul turnătoriei mi se pare unul capital. Deşi nu există porunca: Să nu torni

Iata aici un soi de interviu despre ultima carte a lui Ioan T Morar.

Observ cu interes faptul ca intervievatorul gaseste cartea foarte cruda in relevarea mizeriei turnatoriei. Mie unul, care am trait in vremea in care se petreceau aceste lucruri si am fost obiectul a nenumarate asemenea tradari si turnatorii, cartea imi pare adesea chiar foarte senina si blinda, in ciuda condamnarii implicite a colaborationismului cu regimul comunist.

Interviu Teodor Baconschi – Est-Vest, renaştere şi debandadă spirituală – fragmente

Theodor Baconschi

Am selectat mai jos citeva fragmente dintr-un foarte interesant interviu acordat de Teodor Baconschi lui Cristian Patrasconiu pentru platforma LaPunkt. Sper ca ele va vor motiva sa citi intregul interviu, care poate fi accesat la linkul de mai sus.

Avem de-a face, desigur, cu o perspectiva conservatoare si ortodoxa, asumata in mod deschis de autor. Ceea ce nu inseamna insa ca aceasta il scuteste de anumite interpretari partizane si subiective, desigur, inevitabile in orice demers intelectual cinstit.

Enumar, in fuga, citeva dintre acestea:

  • perspectiva exclusiv negativa asupra procesului de secularizare in Europa
  • invinuirea exclusiva a protestantismului pentru acest ‘flagel’
  • cresterea prezentei musulmane in Europa privita preponderent ca o amenintare
  • atitudinea implicit critica fata de papa Francisn, pus in contract cu ‘ultimul papă conservator, Benedict al XVI-lea’

si la acestea as putea adauga si altele, dar va las s-o faceti voi insiva.

* * *

Societatea românească e un mozaic de fracturi. Aveam, la 1900, un retard istoric de cel puțin 100 de ani față de Occident (evident, e o apreciere pur estimativă). Aproape un secol mai târziu, când a căzut comunismul, eram, iarăși, una dintre cele mai sărace țări de pe continent. Deși ne-au ajutat să ne dezvoltăm, tranziția democratică și integrarea euro-atlantică n-au făcut decât să ne așeze întru-un sistem de referință care ne-a agravat complexele de inferioritate. Pe acest fundal dislocat, regăsirea tradiției precomuniste, cu o Biserică Ortodoxă liberă, s-a făcut adesea formal și zgomotos, fără creșterea organică de care au nevoie procesele istorice firești. Am intrat în mileniul trei cu povara acestor handicapuri. Prin urmare, nu putem încă avea o atitudinea critică față de Occident: nu l-am trăit pe dinăuntru. Dacă ne socotim ca parte integrantă a lui, ne ies oricând la iveală reminiscențele comuniste și orientale. Dacă îl respingem, nu prea avem ce să punem în loc. Avem, cum s-a spus, o modernizare lipsită de modernitate. Am copiat, în loc să asimilăm. Cu alte cuvinte, în loc să spunem ce e greșit amenajat ”la ei”, ne sar în ochi propriile defecțiuni de parcurs. Continue reading “Interviu Teodor Baconschi – Est-Vest, renaştere şi debandadă spirituală – fragmente”

Ioan T Morar – Sarbatoarea Corturilor


Citesc cu asiduitate, enorma placere, si deosebit interes ultima carte a domnului Ioan T Morar, Sarbatoarea corturilor. (Am fost nevoit sa merg mai incet, deoarece nevasta mea a reusit sa devoreze prima cartea, asa cum se intimpla de obicei la noi in familie).

Am citeva motive speciale pentru care subiectul acesta ma intereseaza in cel mai inalt grad:

  1. Am in familie (sau mai degraba am avut, caci a plecat deja la cele vesnice) o matusa care a facut parte din ‘miscarea trezitilor’, condusa de Jan Gligor, despre care vorbeste aceasta carte. Matusa mea, pe numele ei Lidia Ababei, a facut din aceasta pricina zece ani de puscarie psihiatrica – pe motiv de delir religios, o veritabila crima in comunism – intr-o clinica de trista amintire (si inca neexplorata ca fapt istoric, probabil pentruca medicii criminali care au condus-o sunt inca in viata, si probabil cu functii mari in sistem) in orasul numit cindva Dr Petru Groza (ce potrivire de nume si ce ironie macabra!). Arestarea a avut loc dupa ce matusa mea a fost excomunicata din biserica baptista in care se inchina, la presiunea Securitatii comuniste si cu larga cooperare a pastorului de atunci al bisericii, Radu Cruceru, un colaborator al acestei institutii opresive, care a avut el insusi un sfirsit tragic, din cite se pare dupa ce a incercat sa rupa legatura cu aceasta (in dosarele mele de urmarire de la Securitate, publicate pe acest blog – vezi categoria File I-1065 – apar multe dintre notele informative scrise de el). In urma tratamentelor inumane aplicate, matusa mea nu a mai fost niciodata un om normal. In cele din urma a emigrat in Statele Unite (am vizitat-o in timpul primei mele calatorii in aceasta tara, in 1991, in Portland, Or.) si a murit prematur in urma cu mai multi ani, posibil si din pricina efectelor nocive ale acelor tratamente.
  2. In virtutea acestei legaturi de familie, si a relatiilor apropiate intre membrii comunitatii evanghelice, din care fac parte, am cunoscut, de asemenea destul de indeaproape, pe mai multi membri ai grupului ‘trezitilor’ din Iasi. Cu una dintre acestea, doamna Lili Anton, profesor la Agronomie, ne-am inchinat o vreme in aceeasi biserica, dupa 1989. Am observat atunci ca dupa persecutiile la care au fost supusi in anii ’70, membrii grupului vorbeau foarte rar si cu precautie despre implicarile lor in acea miscare. In fapt ‘s-au dat cu totii la fund’, ca sa zic asa, preferind activitatile spirituale conspirative, implicarilor oficiale. Cu totii insa au continuat sa fie mentori pentru cei interesati de formare spirituala. Si, din fericire, chiar daca vadeau mai departe anumite inclinatii dogmatice sau spirituale stranii, specifice acelei miscari, in cea mai mare parte s-au pastrat cu totii pe linia ortodoxiei evanghelice.
  3. Dupa o intilnire providentiala, despre care voi vorbi mai tirziu, a povestit in mai multe rinduri cu autorul cartii despre aceasta miscare si despre planurile lui de a scrie o pseudo-fictiune pe aceasta tema. Am incercat chiar, din pacate fara succes, asa cum n-a avut nici el in incercarile lui, sa-i conving pe unii dintre cei care au cunoscut miscarea miscarea dinauntru, sa povesteasca cu el despre experienta lor acolo. Teama si suspiciunile lor funciare i-am impiedicat sa faca asta. In acest punct trebuie sa recunoastem ca noi, cei care am trait mai mult de jumatate din viata sub comunism pastram inca inclinatii paranoice, si vedem inca mai peste tot pericole, informtori si securisti.
  4. Nu am fost prea surprins sa aflu ca unii dinte cei care au cunoscut miscarea trezitilor din perioada ei aradeana au reactionat negativ la vestea nasterii acestui proiect. Si ei, probabil, tot din pricini de paranoia. Nu-i asa, domnule Doru Radu? Sper totusi ca acestia isi vor depasi blocajele, irationale, vor citi cartea, si se vor convinge ca scopul autorului nu a fost nicideum batjocura, ci ca acesta a facut de fapt un serviciu comunitatii evanghelice, fiind chiar, as spune eu, extrem de tolerant cu unele dintre nazbitiile si smintelile teologice care au caracterizat miscarea despre care vorbim aici. Domnul Morar este insa scriitor, nu teolog, si isi poate permite acest lux. Eu unul, nu prea.
  5. Asa cum scriam in alte locuri, dupa cartea lui Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie, si cartea lui Vasile Ernu, Sectantii, aceasta este a treia carte din literatura romana recenta (sau poate dintotdeauna) a carei actiune se desfasoara in mediul evanghelic, care a fost cel mai adesea ignorat, ca fiind virtualmente inexistent, si tratat, cel putin pina acum, ca un veritabil paria de spatiul cultural romanesc, pretins foarte tolerant. Interesant este ca toate cele trei carti au aparut la Polirom (felicitari pentru curaj editurii iesene! sper sa si cistige ceva bani de pe urma acestui pariu, caci n-au facut-o doar de amorul artei). De asemenea, mi se pare relevant ca, desi scriu din afara spatiului confesional evanghelic, toti cei trei autori au legaturi de un fel sau de altul cu acest mediu, ceea ce le permite sa scrie cu competenta, credibilitate si simpatie, chiar daca nu toate cele descrise in cartile lor sunt neparat vrednice de admiratie.

Continue reading “Ioan T Morar – Sarbatoarea Corturilor”

William Yoder – The Fellow with His Finger in the Dike. Sergey Ryakhovsky turns 60

M o s c o w – On 18 March, Moscow’s Sergey Vasilevich Ryakhovsky, Senior Bishop of ROSKhVE, the “Associated Russian Union of Christians of Evangelical-Pentecostal Faith”, turned 60. Despite his many detractors in Ukraine and the West, Russian evangelicals have reason enough to thank Ryakhovsky for his efforts in the public and political realm. Russian nationalists have long wanted to prove that evangelicals are foreign, pro-Western half-spies, the lengthened arms of Western governments reaching over and beyond the political divide. The Bishop and his cohorts are doing what they can to keep the nationalists from winning the day. He’s the Dutch boy plugging the dike with his finger, keeping the onslaught from turning into a deluge. He is attempting to keep the public presence of Russia’s Protestants afloat by proving that Protestants are loyal servants of their societies even when they find themselves beyond the reach of NATO and the European Union. Left to their own devices, the West’s pro-Maidan evangelicals would in my view virtually prove the claims of Russia’s nationalist movement.

In an interview published by “Moskovsky Komsomolits” on 21 March, the birthday kid claimed: “I will not hide the fact that the members of our denomination are active in all branches of government.” Yet he also admits in the article that not all of these feel free to express their religious allegiances openly. Publicly, the Bishop tries hard to be up-beat and constructive; he likes to claim that accusations of sectarianism are becoming a thing of the past. In the interview he states: “Let me remind you that I have been a member of the ‘Presidential Council for Cooperation with Religious Organisations’ since 2002 and a member of the ‘Public Chamber’ since 2005. My membership would be cancelled within seconds if the federal government changed its attitude towards Protestants.”

After Ryakhovsky famously posed with President Putin and the heads of Russia’s largest religious faiths in Red Square on 4 November 2014, an “Itar-Tass” press release listed his Pentecostal denomination among the “leading traditional Russian confessions”. “Fortunately”, the Bishop’s location on the right edge of the photo allowed him to be cropped off by some agencies, but the press release itself was sufficient cause for heart attacks on the part of Russia’s nationalist faithful. Continue reading “William Yoder – The Fellow with His Finger in the Dike. Sergey Ryakhovsky turns 60”

After the Revolution, Then What? – A Dialogue with Wesley Thiessen


din nou despre 8 martie

Sunt perfect de acord cu Parintele Florescu atunci cind scris:
‘Mă amuză (în zelul lor) deopotrivă fârtații mei preoți și nefârtații fanatici de toate soiurile care de 8 martie vituperează împotriva acestei sărbători pentru că ar fi o invenție comunistă și mai ales, vai, a unei evreice. Dar nu-mi bat capul să le comentez argumentele. Indiferent cum a ajuns 8 martie să fie sărbătorită la noi, în conștiința românilor nu a avut niciodată și nu are nicio legătură cu comunismul…’

Emoke Tapolyai – Eastern European Woundedness and the Resulting Response to Abuse

This talk was recorded on 3 June 2015, at the Forum of Christian Leaders.

An outline of this talk can be downloaded HERE.

Emőke Tapolyai is a clinical pastoral counsellor and an executive coach. She received her MA in clinical pastoral counselling from Ashland Theological Seminary, a division of Ashland University (Ashland, Ohio, USA). She is a member of the American Association of Christian Counsellors (AACC) and the Hungarian Association of Sexologists

You may find HERE more of her contributions to the Forum of Christian Leaders.



William Yoder – The Protestants of Ukraine and Russia Have A Spiritual Problem

NOTE: American Baptist correspondent William Yoder continues to manifest in his newsletters a definite pro-Russian and anti-Ukrainian position, concerning the Russian aggression in Eastern Ukraine. He should know better.

* * *

M o s c o w – The Mennonite Harley Wagler, a US-American who has spent the last 21 years in Nizhny Novgorod/Russia, describes the difference between Ukrainian and Russian Baptists as a theological one. He writes: “Many Russian evangelicals are now being pilloried by the Ukrainian ones, who say they are ‘stooges’ of Putin. But the difference is theological. The Russians, generally speaking, say the church should honour the government, even if it is imperfect, since the church represents another kingdom. Even in the worst Stalin years, Baptist leaders never directly criticized the government, simply asserting that they followed a higher calling. One should recall the Baptist Alyosha in Solzhenitsyn’s ‘One Day in the Life of Ivan Denisovich’. That remains the Baptist position.”

“In Ukraine however, many evangelicals have taken the opposite position. They now say they must support the new government, that this is their patriotic duty. Even the president of Ukraine, for several months, was a Baptist lay minister (Oleksandr Turchynov). He has gained notoriety as the ‘bloody pastor’ because of his thundering and militaristic, anti-Russian pronouncements. Which position is closer to the Biblical one?”

This Russian assessment of Turchynov is harsh, and the Russian Baptist Union did briefly stick its head above the trenches and into politics when its statement from 30 May 2014 questioned the theological justification for support of the Maidan revolt. (See our article from 24 July.) Continue reading “William Yoder – The Protestants of Ukraine and Russia Have A Spiritual Problem”

Tchetchenie – Une Guerre Sans Traces

Un documentaire de Manon Loizeau, dedie a la memoire d’Anna Politkovskaia et Natalia Estemirova, qui on ete tue par les killers du Kremlin.

Merci a Armand Gosu pour ce ‘link’.

Serile Dialogos – Traversarea desertului – Dialog Emil Bartos – Dorin Dobrincu

Serile Dialogos – Traversarea deșertului – Bisericile evanghelice în România comunistă – Dorin Dobrincu

Dorin Dobrincu invitat la “Serile Dialogos” : “Bisericile evanghelice în România comunistă”

Iata si prezentarea integrala facuta de Dr. Dorin Dobrincu in cadrul Serilor Dialogos.

Suceava Evanghelica

Serile Dialogoseste un proiect al Bisericii Metanoia din Arad, care vine din inițiativa conducerii Bisericii și se aliniază viziunii ei (Maturitate, Mărturie, Misiune).

View original post

%d bloggers like this: