Vasile Ernu – Nuclear Orthodoxy

“Russian World” Theology, and the Role of the Russian Orthodox Church in the Putin Regime’s War of Occupation

Vasile Ernu

Many years ago I worked on The Problem of Evil in Russian Thought, and later on Eschatology in Russian Politics. These were themes of the 1990s. By 2000 I had completely broken away from these areas. Books from that era ended up somewhere on the bottom shelf on the back row. Yet, it’s true that I always peeked at the subject.

These days we’ve been discussing a lot on the role of the Russian Orthodox Church in shaping the architecture of the Putin regime and especially its role in the military issue and the regime’s war of occupation in Ukraine. I had to reopen closed doors, and tried to clarify the situation a bit. Let’s take it one step at a time.

Beginnings

With the coming to power of the Bolshevik Soviet regime, a numer of well known anti-religious campaigns began. The first big campaign was against the Russian Orthodox Church (ROC), the majority church of the former Tsarist Empire, because it was the main enemy: it was powerful, well organised, owned a lot of property and had enormous power of influence. After the dissolution of the Tsarist state, it remained a central institution. The first great wave of repression was directed against it: property was taken away, churches were destroyed, some of the clergy were sent to prison, and a harsh anti-religious campaign began. During the Soviet state’s existence, there were some five large waves of anti-religious campaigns with different targets. For example, in the post-war years, the harshest campaigns were waged against Protestant denominations because they were suspected of having relations with the West.

It is worth remembering however that when the Great Patriotic War began (1941-1945), Stalin was forced to make a pact with the Church in order to gain its support in the war. Stalin’s first speech at the beginning of the war begins not with the familiar “Comrades…” but with “Brothers and sisters…”. And slowly the relationship between the ROC and Soviet power returned to normal, with the Church taking its place at the table of power.

The martyrdom state

I recall at this point a very important element: the theology of martyrdom, as I have been dealing with this subject for years and it is close to my heart – I have written extensively about it in my book The Sectarians. I come from the community of these persecuted Christians, and I can say that “the Stalinist era was the last golden age of Christianity”. I know: it sounds shocking. But let me explain: it is so, I believe, because in the modern era it is for the first time that Christianity is faced with a radical, high-risk choice, in a martyrdom situation: being a professing and practising Christian becomes risky and even involves paying a huge price, with years in prison. Paradoxically, this phenomenon will lead not to the secularisation of society, as in the West, but to a kind of preservation of religion in a much more consistent, concentrated and intense form.

It is no coincidence that in the 1970s religious literature is in great demand and intellectual fashion becomes deeply religious. Intellectuals predominantly read theology, conservative religious philosophy, Bibles fetch a huge price on the black market, and church-going or religious circles become frontier and fashionable phenomena in middle-class and intellectual circles.

The end of communism in the USSR, still in the midst of perestroika (1988), ends with the official celebration of the 1000th anniversary of the Christianisation of Russia. And in the last three years of communism the USSR becomes a veritable religious Babel: all the world’s religions were on the streets of Soviet cities and mysticism programmes were devoured on Soviet central TV. The land of atheism, progress, science and reason dissolved into mysticism and religiosity. Everyone believed in something, except communism.

Towards a new religarchy

The most important phenomenon in the 1990s is the dissolution of the state, state institutions, laws and the economy. The huge crisis of state legitimacy and economic chaos brought unprecedented social violence. Into this huge void left by the state, institutions, society and the economy came the ROC and various other denominations to replace or offer an alternative. The ROC, in particular, is becoming a central element in the new social-political configuration. This will be felt especially with the establishment of the Putin regime. In its process of rehabilitating the state, the economy, and society, the Putin regime brings the ROC to the fore.

In 2009 a new term appeared in Russian: “religarchy”. It describes a combination of religion and oligarchy that refers to an old reality in a new context: the mixing of the hierarchy of the ROC with state and financial structures. Religarchs are high dignitaries who are close to the power and economic elites who run the state. Religarchy is, however, different from other similar known political forms such as hierocracy (in ancient Israel) or medieval theocracy, where religious structures took over the role of the state. In the post-communist Orthodox states we are witnessing a kind of revival of the Byzantine tradition [of the symphony between the secular and the religious powers] adapted to a new social, political and economic context. In Russia, the phenomenon is becoming very visible under Putin and especially with the election of the new Patriarch of Russia, Kirill (2009). The Putin – Kirill tandem establishes this religarchy.

What is Nuclear Orthodoxy?

Nuclear Orthodoxy, or Atomic Orthodoxy, is a version of the concept of the “Russian Idea” according to which Orthodoxy – the confession that represents Russia – and the nuclear shield are the two components of Russia’s security. The idea of “Nuclear Orthodoxy” became widely known after the presentation of the “Russian Doctrine” project, organised by Metropolitan Kirill on 20 August 2007 at the Danilov Monastery, where the authors of the doctrine proposed to “cross breed Orthodoxy with atomic weapons”. But the term did not enter the lexicon of the authorities at the time and work on the project was stopped. The idea received no official support from the ROC. Vahtang Kipsidze, vice-president of the Synodal Department for Relations with Society and the Media, explained: “The views that the Church holds on weapons are reflected in the ‘Basis of the Social Concept’, and the Church should not be associated with various other doctrines that appear among experts and public figures.”

The issue of the blessing of weapons of mass destruction remains a controversial one for the ROC. There are various polarised opinions: from the assertion that the Church should not bless weapons at all, to the defence of the practice of blessing any type of weapon. In the draft document “On the Practice of the Blessing of Weapons in the Russian Orthodox Church”, prepared by the Commission for Church Law, it is proposed to limit the blessing and consecration of weapons to military personnel, because it is associated with the person to whom the blessing is given and, for the same reason, weapons of mass destruction and, in general, impersonal weapons should not be “consecrated”. The draft document “On the Blessing of Orthodox Christians for Military Service” states: “The use of this rite to ‘sanctify’ any variety of weapons, the use of which could lead to the death of an uncertain number of people, including weapons of indiscriminate action and weapons of mass destruction, is not reflected in the tradition of the Orthodox Church and does not correspond to the content of the Church’s official rule on blessing military weapons, and therefore should be excluded from pastoral practice”.

In conclusion: ‘Nuclear Orthodoxy’ is in fact a trend in the clericalisation of the Russian military and foreign policy – the use of messianic rhetoric and the merging of the ROC and the state – what we call Religarchy, in the latter part of the Putin regime.

What is more, the ROC has created a new narrative according to which the Russian military is designed not only to defend the secular homeland, the “city of man”, but also to save humanity: nuclear weapons are redefined not only as weapons of mass destruction, but also as a guarantor of peace, described in religious, evangelical terms as “weapons of peace”. Other significant aspects of “Nuclear Orthodoxy” are the “baptism of the Soviet past” and the alliance between “Reds and Whites” in preserving the Russian state as the protector of this crucial spiritual and civilisational heritage, which must not disappear from the face of the earth. I would also remind you that two years ago Russia inaugurated with full honours the Russian Army Cathedral, which illustrates military actions in the history of this country, including the victory over Nazi Germany and the recent annexation of Crimea.

The roots of Russia’s nuclear Orthodoxy: geopolitics, Katechon, and a new irrationalism

I will try to summarise in what follows a lecture by historian Viktor Shnirelman, PhD in history, senior researcher at the Institute of Ethnology and Anthropology of the Russian Academy of Sciences and a full member of the Academia Europaea, on how the traditional Christian doctrine of a good force trying to prevent the coming of Antichrist has been transformed into the idea of the inevitability of nuclear war, which a number of Russian politicians enthusiastically support and has its roots in Russian religious thought.

In Paul’s second Epistle to the Thessalonians 2:7, we encounter the concept of the Katechon, which is considered to be the opposite of Antichrist: the power that prevents Antichrist’s advance into the world before the Apocalypse. He is the embodiment of the “power of good”, whose mission is to prevent the coming of the Apocalypse and the triumph of evil on earth.

At the end of the 19th century, in Russian Orthodox circles, the belief that the Katechon is closely linked to Russia emerged and began to spread. Many saw him in the Russian tsar. This view has changed after the Revolution of February 1917 when Tsar Nicholas II was overthrown and shot. For believers, this was a sign that the end of the world was near: there was no one left to save the world from the Antichrist. However, since the end times had not come, it meant that the Katechon was still here. In the 20th century, Orthodox thinkers came to the conclusion that the role of “restraint”, of “delay” was played by Russia itself or the Russian people. This idea has been taken up by Russian Orthodox fundamentalists over the last thirty years.

Today, the Russian marketplace of ideas has many interpretations for it: some argue that the Russian people are chosen for this, others consider it to be the Church, while others argue that the Katechon is a political concept and therefore can only be an Orthodox state. According to some authors, even a communist state can fulfil the role of Katechon – not because it is communist, but because it is a state.

In this polemic, the function of the Katechon moves from the spiritual to the political. Thus emerges the notion of “political Orthodoxy”, which was particularly developed in the early 2000s by the well-known Russian nationalist Egor Holmogorov. He reproached contemporary Russian theology the neglect of “political eschatology”, which leads to a loss of the meaning of history. He also explained that Russia was the land of the end of the world, where all world events would come to an end, and in the event of its decline, the world would face an inevitable apocalypse.

Orthodox philosopher Arkadi Maler links the concept of the Katechon to imperial power and argues that the “last kingdom” in the Holy Scripture should be understood not as the Roman Empire, but as its successor, Russia – the “Third Rome”. Maler presents the Russian Orthodox Church as universal and declares that its canonical territory is the whole world. Thus, he advocates Russia’s universal imperial mission – in fact, territorial expansion in the name of Orthodoxy, which supposedly has the right to oppose the “mystery of lawlessness” wherever it manifests itself. Russia’s territorial expansion is a consequence of its mission as the Katechon, which justifies empire and imperialist policies because they are meant to oppose anomy and anarchy. It is not just an empire, but an Orthodox empire with religious legitimacy.

In the “Russian Doctrine” of the National Patriots, published in 2005, the category of the Katechon took on a definitively secular form. It explicitly uses the term Katechon and explains that it should be understood in secular terms. According to the authors of the document, the historical mission of Russia, like that of the Soviet Union, is to preserve world equilibrium. They argue that by saving Russia, we save the whole world and they base their reasoning on the idea of a “Third Rome”.

Talking about the “decline of the West”, fundamentalists link its “moral decline” to the fact that the West is already in the hands of the Antichrist. Russia, on the other hand, is the last bastion of Orthodoxy, true values and morality. In this case, Western policy towards Russia is explained by Antichrist’s attempts to destroy the Katechon: sanctions are not a punishment for breaking international norms, but the desire of the forces of evil to remove the last obstacle to Antichrist’s triumph.

It seems that, for them, Russia has a “monopoly on truth” and has the right to act as it sees fit, justifying its actions by its divine mission. The Soviet idea of a struggle between two antagonistic systems is replaced by a religiously framed concept of geopolitical confrontation between two antagonistic civilisations.

These sentiments have long since overtaken theory, the researcher tells us. They were observed during the military conflict in Ukraine in 2014. In the city of Sloviansk, where the Donbass resistance originated, for example, the hieromonk Viktor Pivovarov spoke to militiamen and claimed that the war is being waged with the satanic rule that aims for the destruction of true Christianity – Orthodoxy. It was supposedly unleashed by global financiers to divide the Russian world and bring closer the kingdom of Antichrist, which is only prevented by the Orthodox Church. At the same time, Orthodox websites were writing about the war against Satanist oligarchs – enemies of Christianity and of Holy Russia.

This discourse received a new impetus when Donald Trump became president of the US. Evangelical Christians then declared that America was keeping the world out of chaos, which immediately provoked an outcry from Russian Orthodox fundamentalists, who pointed out that only Russia could fulfil this mission as an Orthodox state and the Third Rome. The discourse described above is built around the idea of an inevitable confrontation between the civilisation of good, Russia, and the civilisation of evil, the modern West. Both sides of religious fundamentalism want a monopoly on the Katechon.

In recent years, pro-Kremlin officials, authorities and journalists have gradually accustomed the Russians to the idea of war and military terminology. Moreover, initially, journalists and military experts talked about it in abstract terms, but in 2017-2018, especially after President Putin’s speech to the Federal Assembly on March 1, 2018, a discussion of nuclear war as a real prospect began, with concrete calculations about its immediate targets, methods of winning such confrontations, and the possible results of military actions. Putin’s speech at the Valdai Forum in October 2018 gave further impetus to this. Journalist Leonid Mlecin said at the time that it was like being back in the 1930s. However, we are probably returning to an even earlier era.

I would also recall at this point the story of the autocephaly of the Ukrainian Orthodox Church, where the Kremlin is trying to point out that, firstly, Kiev is the cradle of Russian Orthodoxy and that its church has been under the jurisdiction of the Moscow Patriarchate for centuries, and secondly, that Ukraine is today on the front line of the Second Cold War, triggered by the United States-backed armed coup in Kiev. The Kremlin does not acknowledge its own culpability in triggering the war in Ukraine and blames the Americans. In other words, all of Russia’s actions seem justified and the sanctions were imposed to get back at them because they are falsely perceived as the aggressor.

On December 26, 2018, Putin congratulated the Russians on the launch of the Avangard missile system and said it was a wonderful gift to the country for the New Year. In other words, the new step towards nuclear war was, according to the president, the best possible gift. This is quite in line with his statement in October 2018 that in the event of nuclear aggression, being victims of it, Russians would go to heaven. It is hard not to see here an element of eschatological thinking and an implicit reference to Russia’s role as Katechon.

Swedish researcher Maria Engström has hypothesised that the official ideology of the Russian authorities in recent years is at least partly based on apocalyptic doctrine, although it is presented mainly in secular terms. She pointed out that neoconservative anthropology is centred on the citizen who lives not by reason but by passions and emotions. She published her article in 2013, just before the events of 2014. She pointed out that she was inspired by several of Putin’s speeches couched in the rhetoric of the Katechon, but admitted that he never once mentioned the term.

Nuclear Orthodoxy seen from the West – Dmitry Adamsky – Russian Nuclear Orthodoxy

In the West, this theme has been best described by Dmitry Adamsky in Russian Nuclear Orthodoxy (Stanford University Press, 2019). I give you a short summary.

The first thing Adamsky draws attention to is the way religious categories are introduced into the sphere of politics. This phenomenon, according to the author, is deeply rooted in the Russian political-military class and he believes it is a long-term trend. But the author makes it clear, and I think he is correct, when he says that the association of faith and politics is “an organizational and personal tribute to the spirit of the times”, and when it comes to substantive issues, practices related to strategy and planning of operations, religiosity and the theological side do not matter. In other words, military specialists are still guided by the elements of military science, not by religious impulses.

The second important conclusion suggested by the author is that he believes the ROC will gradually become an instrument of social mobilisation within national security institutions, as well as qualitative and quantitative regulation of military service. In practice, he suggests, this will lead to the fact that in appointments to office the factor of “attachment to religion” will play a much greater role than it did before. And for a multi-faith Russia it will prove, the author believes, a ticking time-bomb.

Another thesis of Adamsky is that the growing role of the ROC may lead to its becoming an instrument of influence for bureaucratic institutions competing for resources inside and outside the strategic community, especially when those resources are limited. In other words, supporters of the Moscow Patriarchate are more likely to get what they want rather than their opponents, which can lead to some very significant alliances in terms of power and weight of decisions.

The author’s third thesis affirms that such a “theologisation of Russian strategic culture” will be relevant to future conflicts. The layer of “nuclear priests”, according to Adamsky, will be less inclined to limit conflict and, instead, will join the camp of advocates of its escalation. In this regard, the author believes that, in addition to the international component, there will be a domestic political factor in consolidating the Kremlin as a centre of power in Russia: the legitimacy of the Church is a powerful tool in the hands of a skilled political leader.

These theses offer a multiple and useful set of arguments and information. Personally I think this line of argument should be kept in mind: it reveals many real tendencies. We see it especially now, in this war. At the same time, I believe that the ecclesiastical, bureaucratic, financial, social as well as military structures are not homogeneous; they have within them different centres of influence and do not always interact with each other smoothly and harmoniously, but conflictingly, competitively, having different interests. However, the book and the analysis offered by Adamsky deserve all our attention and are highly relevant.

The Russian Orthodox Church and the war of the Putin regime

The ROC and the “power of the devil” or How Patriarch Kirill forgot the Gospel and became a preacher of fratricidal war – headlines in a major opposition magazine.

The official Church has not found the strength not only to condemn Russia’s invasion of Ukraine, but also to call a spade a spade: war is war, aggression is aggression. Patriarch Kirill has sent a clear message: he is with Putin, not with the Christians he “shepherds”, says journalist and religious activist Sergei Ciapnin. Leading high-profile priests – Archbishops Andrei Tkachov and Artemie Vladimirov, along with many other priests, have taken the same position: unconditional support for the Putin regime and the war.

Pro-war church preaching conforms fully to the guidelines of state propaganda and is, in fact, itself a form of this propaganda. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values and “organise gay pride parades”. Moreover, Patriarch Kirill goes further and involves his parishioners in an extremely dangerous “Russian roulette”, stating that “we have entered a battle that has a metaphysical, not a physical meaning”. The invasion of Ukraine is taking place under the slogan of saving the “Russian world”, which is threatened by those forces that deny traditional values.

However, there are also voices in the Orthodox Church in favour of peace and an end to the fratricidal war, while dissident priests are on trial for “discrediting the armed forces”. The most important protest has been the signing of a large document by several priests, theologians and intellectuals close to Russian Orthodoxy, but who are more likely to be from outside Russia, declaring that this position and theology of the “Russian World” is heresy (see, Declaration on the “Russian World” (Ruskii Mir) Teaching) [link]. Another initiative comes from clergy in Russia who want to condemn the war: not a large number but important. [link] Will it have an effect or not? Is it just a start? Will the system crack? We can’t have a clear answer yet, but it’s a wake-up call for the Putin regime and an ounce of hope for peace.

Some conclusions

A brief description of the country of Russia for the year 2021.

Russia’s population in January 2021 was 145.9 million. Of these, 53.6% are women and 46.4% are men; 74.9% of Russia’s population lives in urban areas and 25.1% in rural areas. Internet: At the beginning of 2021, there were 124 million internet users in Russia. From 2020 to 2021, the number of internet users increased by 6.0 million (+5.1%), and the penetration level in Russia is 85.0%.

Social media: In January 2021, there were 99 million social media users in Russia, and the social media audience grew by 4.8 million (+5.1%) in the last year.

Important: Figures on the number of social media users do not correlate with the number of unique internet users who are registered on social media. In January 2021, there were 228.6 million mobile devices with internet access in Russia. The number of mobile connections in relation to Russia’s total population was 156.7%. Many people have multiple mobile devices with internet access, so the number of mobile connections can exceed 100% of the total population (source).

Levada Independent Study Center gives us some important data on religiosity in Russia for 2017. [link]

Orthodoxy remains the dominant faith in Russia. The vast majority of Russians – 92-93% of those surveyed, treat Orthodox Christians with respect and goodwill. The number of those who consider themselves believers or rather “religious people” continues to grow: in three years, this figure has increased from 35% to 53%, mainly at the expense of a diluted mass of people who are not very “religious” or who hesitate to define their degree of religiosity: about half – 44% of respondents describe themselves as “somewhat religious”. Only a small percentage of those surveyed consider themselves “very religious” (9%); a third of those surveyed consider themselves “not very religious” (33%). The number of atheists and non-believers has fallen sharply in the last three years, from 26% to 13%. 73% of respondents did not change their diet during Lent in 2017, 9% planned to “fast during the last week of Lent”, 15% “fast partially” and only 2% of those surveyed “fast completely”. Only 13% of Russians know about the Jehovah’s Witness ban in the Russian Federation, and 34% have heard something, but do not know the details. More than 60%, for example, say they have a positive opinion of Protestants; at the same time, almost 80% of Russians approve of the Jehovah’s Witnesses ban, even though the overwhelming majority know it is a Christian sect, one of the varieties of Protestantism.

No more than a third of respondents supported the view that religion should have a significant influence on state policy: 28% of Russians agreed that the Church should have an influence on state decision-making. 39% of Russians are satisfied with the influence the Church has on the state at present. The number of respondents who think that the Church’s influence on politics is “insufficient” is 16%, and about a quarter of respondents think that the Church’s influence on public policy is too great (23%).

In Russia, 49% of young people describe themselves as non-believers. Only 4% of young Russians go to church regularly and 37% do not go at all. 14% of Russians pray regularly and 46% have never prayed.

All the data show that the population seems to be more secular, urban and more coupled to modernity than the government wants to convey. At the same time, we see that the role of the ROC and the official propaganda is powerful enough to still be able to build a critical mass to support the regime. The religious conservative factor is important in this “anatomy of power”, but it is not the only one and it is not enough to dominate. But it remains an essential one in the construction of the Putin regime.

(The original text, in Romanian, published in the Libertatea newspaper, caan be accessed HERE.)

Advertisement

Vasile Ernu – Teologie politica

Teologie politică: confruntarea dintre „iehoviști” și „pravoslavnici”. Geopolitica pe înțelesul așa zișilor creștini

Primul verset din Biblie pe care mi-l amintesc de la mama este acesta: „Aşa vorbeşte Domnul: Un țipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrămi amare: Rahela își plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” E din Ieremia – dar voi știți.

Există o veche teză cum că politica este o teologie laicizată. Cum ar veni: nimic nu e nou sub soare. Se mai schimbă ambalajul: esența de mii de ani e cam aceiași.

După căderea comunismului Estul a fost invadat de tot soiul de predicatori. Au venit să ne pocăiască, să ne salveze. I-am primit cu brațele deschise. Și probabil bine au făcut, bine am făcut. Lumea e complexă.

Predicatorii erau „iehoviști”: adică cineva care vrea să te salveze cu forța – pocăiește-te că te ia dracu’, nu ai altă alegere. Esticii erau cam pravoslavnici: cu păcatul la vedere. Cu viziuni radical diferite despre salvare.

În lumea Estului sălbatic, predicatorii au început să se confrunte cu situații nemaiîntâlnite în lumea lor. Cum ar spune rabinul de la Odessa: aici e mai ușor să găsești un sfânt decât un om drept. Drept în termenii fratelui predicator: fals puritanism formal. Stranii oameni!

Am crescut și am trăit între cele două lumi: între frații „iehoviști” și vecinii „pravoslavnici”. Dacă ceva știu cât de cât mai consistent atunci ei sunt. Am copilărit în soviete cu alde Billy Graham, consilierii spirituali ai președinților „iehoviști”. Știu și ce vise au. Așa e între copiii de imperii: pot fi și „iehovist” și „pravoslavnic” simultan – dar prefer să nu…

„Iehoviștii” cred cu convingere, fără nici un fel de dubiu, că „pravoslavnicii” sunt păgâni, un soi de precreștini. ȘI cred și mai înfocat că ei trebuiesc „pocăiți” și salvați cu orice preț – chiar și împotriva voinței lor.

„Pravoslavnicii”, bându-și vinul și înjurând cu gura plină, se uită la „pocăiții iehoviști” cu un dispreț profund: niște eretici. Niște materialiști care nu fac deosebire între McDonald și Biserică, între Cristos și mașina lor Ford. N-au spiritualitate. Dar nu au tupeul să-i creștineze – îi lasă în plata lor de rătăciți: hai sictir. Nu am văzut „pravoslavnici” evanghelizând „iehoviști”, adică să-i facă precum ei. Invers? Legiune.

Salvarea – „pocăința” este un act eminamente politic. Cele două viziuni despre salvare nu se pot împăca: „iehoviștii” cred că fapta bună e semn al salvării – un purism radical – iar „pravoslavnicii” cred că păcatul la vedere este o normalitate pentru că salvarea este un dar, un sacrificau divin pentru om. Teologii politice radical diferite.

Cine are dreptate? Eu cred că e o falsă dilemă – e logica războiului. Total greșită.

Unii au „sfânta tradiție”, alții au „sfânta Sola Scriptura”: în orice Tradiție sau Scriptură se ascunde un pistol.

Dar noilor generații le place la nebunie de „iehoviștii pocăiți”. De ce? Au costumele curate. Pentru că, argumentul forte – teologia prosperității. Ce spune ea? Nimeni nu vrea să fie necivilizat, sărac, lipsit de bunăstare. Iubim prosperitatea atât de mult că suntem gata să ne vindem părinții și copii pentru ea.

Ce înseamnă bunăstarea? Înseamnă că ești alesul – ești salvat: ești Fiul lui Dumnezeu. Ai prosperitate, ai avere, ai de toate? E semn divin – Dumnezeu pentru că ești bun și corect te-a binecuvântat. Ești sărac și amărât – semn al păcatului, al lipsei de binecuvântare divină. În lumea „iehovistă” nu există Iov – Iov e semn al blestemului omului căzut în păcat.

Asta este noul Idol – ideologie vine nu de la idee, ci de la Idol. Banul este legat direct de Dumnezeu. Mă rog – Idol. Un monoteism mercantil. În el tropăie deja ambele tabere: doar că fratele „pravoslavnic” nu-ți mai ține predica – te rade direct.

Nimeni nu vrea spre Est – toți vor spre Vest. Bine că încă nu am devenit zen budiști chinezi. Dar urmează. Și nu ne putem opune chipului acestui veac cum spunea apostolul Pavel: spiritul vremii – Zeitgeist.

Asta este „ciocnirea teologilor & civilizațiilor”: cum ar spune un politolog „iehovist”.

Predicatorii îți cer să te ”pocăiești” – adică sa treci de partea unei lumi, de partea unei baricade: de partea binelui. Preotul „pravoslavnic”, puțin mahmur, te afurisește dacă te dai cu „pocăiții” – mare trădare, cazi din rangul uman al estului: ai trecut de partea răului.

Această poziție este ireconciliabilă: tu trebuie să alegi de partea cui ești. E situație de război: trebuie să lași pe mama și pe tatăl tău și să alegi. Dacă rămâi în această logică nu vei avea pace. Este logica violenței. Vei urî pe tatăl tău, vei ură pe mama ta, vei urî fratele, sora și prietenii. Și chiar propriii tăi copii. Asta este logica războiului teologico-politic. Ea este de ambele părți.

Dacă vrei să ieși din război, care este de o violență radicală, trebuie să ieși din această logică salvaționistă: creștin – păgân, bun – rău, civilizat – necivilizat. Și a necesitații de a-l salva pe celălalt cu orice mijloace împotriva voinței lui.

Cum ieșim? Deloc simplu. Logica violenței este facilă, logica păcii este enorm de complicată.

Dacă tot suntem în câmpul teologiei într-o țară pretins creștină aș spune că soluția este în însăși teologia ei, pe care mai ales Biserica a uitat-o. Această teologie spune că salvarea trebuie oferită prin dragoste și sacrificiu. Nici o formă de violență nu trebuie să nască violență. Când tu oferi salvarea celuilalt nu o impui, ci te sacrifici pentru celălalt chiar dacă el te va omorî. Precum exemplul lui Cristos.

Asta este teologia politică fundamentală. Asta însemnă să ieși din logia războiului. În formula laică asta însemnă nu chiar să te sacrifici, ci să ai un cadru legal prin care celălalt, indiferent de culoare, religie, etnie, gen, clasă să fie egal în drepturi. Nimeni nu are dreptul să salveze pe nimeni.

Mă rog: nu știu ce s-a înțeles. Dar isteria de a te plasa pe o parte sau alta a baricadei, de a rămâne în război cu orice preț, mi se pare fundamental greșită. Eu susțin că trebuie nu să te plasezi de partea „binelui” sau „răului” salvaționist, ci trebuie să ieși din logica războiului.

Știu – în război dușmanul cel mare este pacea, logica păcii. Dar tocmai asta trebuie făcut. Boicotat războiul – prin neparticiparea la el.

Da, sună romantic, naiv, dar „faceți dragoste nu război” este din această logică.

Sunteți „iehovist” sau „pravoslavnic”: foarte bine.

Iubiți-vă și pacea fie peste voi!

[Text publicat cu amabila permisiune a autorului.]

Despre riscurile demarginalizarii marginalilor – Raspuns lui Vasile Ernu

Cu Vasile Ernu, la Iași, în anii tinereții noastre revoluționare (1990+)

Mă știu cu Vasea Ernu de aproape treizeci de ani. Suntem prieteni și împărtășim multe lucruri, chiar dacă nu suntem de acord întotdeauna. Ba chiar ne mai și certăm din când în când.

Vasile este un stângist asumat și este adesea înjurat cu strășnicie pentru asta. Eu însumi am fost întrebat nu o dată cum pot fi prieten cu un om care are asemenea convingeri. Iată că pot. Eu însumi am migrat în ultimii ani, sub raport politic și nu numai, de la centru dreapta către centru stânga. Sunt, politic vorbind, un social-liberal, iar prietenii aflați la dreapta mă numesc „progresist”, deși detest reducționismul unor astfel de etichete. Așa cum ei detestă faptul că îi numesc uneori „reacționari” (mai am și eu scăpările mele).

Vasile a publicat astăzi pe Facebook lungă și consistentă reflecție intitulată „Sinoadele religioase în capitalism sau tragedia conservatorilor religioși”, ocazionată de o recentă vizită la Arad, unde a fost invitat la un dialog în cadrul Forumului Dialogos, inițiat de un grup evanghelic de acolo. Încerc să răspund aici acestei reflecții, din perspectiva unuia care își asumă fără rezerve propria identitate religioasă, pe care aș putea-o descrie, în termeni generici, ca fiind post-evanghelică și post-conservatoare

Despre timp

Prima aserțiune a lui Vasile la care vreau să mă refer, și cu care sunt perfect de acord, este aceea că timpul marginalilor evanghelici a reușit să fie acaparat mult mai eficient în capitalism decât în comunism. Citez: „Capitalismul este genial în ce privește controlul resurselor și timpului”. Implicația acestei afirmații pare a fi că, cel puțin din acest punct de vedere, comunismul a fost mai favorabil evanghelicilor decât capitalismul. Zice prietenul meu: „cam de 20 de ori mai mult [timp] petrecea un om în comunitatea religioasă evanghelică în comunism decât astăzi în capitalismul liber ” Ori, în acest punct mă despart de Vasea. În opinia mea, cele două sisteme sunt la fel de toxice pentru evanghelici, chiar dacă în mod foarte diferit. Privind dinăuntru, și din puțin altă perspectivă, raporturile evanghelicilor cu timpul sub comunism nu arată la fel de roz. Îmi amintesc bine de vremea propriului meu activism religios, din anii 70, în care aproape totalitatea timpului meu era acaparat de comunitatea religioasă la care aderasem prin convertire, la vârsta de 18 ani. Astfel, eram implicat în activități religioase în biserică sau legate de biserică șapte zile din șapte. Iar duminica era acaparată în întregime. Aceasta socoteam noi atunci a fi dedicare față de Dumnezeu. Pricind înapoi, socotesc această situație ca fiind una la fel de periculoasă, dacă nu chiar mai mult decât acapararea timpului de către capitalism, pentru formarea integrală a persoanei, în plan personal, profesional sau social.
Acest soi de activism eclesial era bazat pe ceea ce Richard Niebuhr, în cartea sa Cristos și cultura numește abordarea „Cristos împotriva culturii”, o perspectivă izolaționistă, menită să salveze comunitatea evanghelică, amenințată de ateismul comunist expansionist, prin reducerea la minimum a interacțiunii acestei comunități cu restul societății. Un soi de versiune evanghelică a monasticismului ortodox, fără aura de spiritualitate pe care o însoțea pe aceasta, cel puțin în teorie.

Trebuie să recunosc faptul că această abordare, față de care eu am rezerve conceptuale majore, a reușit să salveze existența fizică a acestor comunități, dar, în egală măsură, le-a făcut incapabile pe acestea de a se adapta la multitudinea de alegeri disponibile în societatea pluralistă de tip democratic și capitalist în care au intrat după 1989.

Sinodalitatea

Vasile pictează o imagine la fel de idilică cu privire la „sinodalitatea” prin care evanghelicii rezolvau sub comunism diversele probleme cu care se confrunta comunitatea lor. Modelul sinodal este unul sublim, recunosc, dar, ca și în cazul ortodoxiei, practica în spațiul evanghelic este foarte departe de teorie. Ce se întâmpla în realitate, cel puțin în bisericile baptiste, pe care le-am cunoscut mai bine, era că deciziile, deși discutate într-o oarecare măsură, în „comitete” sau „adunări generale”, erau de cele mai multe ori impuse într-un fel sau altul de pastori sau de alți lideri eclesiali, care învățau temeinic arta manipulării acestor entități eclesiale, în perioada lor de formare clericală. Cu alte cuvinte, marginalii copiau în mod inconștient modelul de conducere autocratică și dictatorială oferit de societatea comunistă.

Eu m-am lovit în mod violent de această realitate în tinerețe, atunci când m-am alătura disidenței religioase inițiate de pastorul Iosif Țon, ale cărui acțiuni, memorii și inițiative urmăreau lărgirea libertăților infime de care se bucurat evanghelicii sub comunism. La îndemnul Departamentului Cultelor, sub ascultarea căruia se puseseră, de voie de nevoie, reacția oficialilor evanghelici la mișcarea noastră – cu toate naivitățile ei evidente, despre care nu am vreme să vorbesc aici, au fost prompte și severe, ceea ce a pus cele două grupări într-un conflict deschis, care nu s-a încheiat, și aceasta doar într-o oarecare măsură, doar după căderea regimului comunist. Iată parabola prin care descria această situație unul dintre oficialii baptiști din acea perioadă. „În turma noastră există două tipuri de slujitori. Unii sunt măgari. Ei poartă poverile. Alții sunt câini. Ei păzesc turma de lupi. Totul a fost bine între noi până când câinii au început să latre la măgari.” Cu alte cuvinte, totul a fost bine atâta vreme  cât disidenții („câinii”) nu au început să vorbească public despre compromisurile pe care le făceau liderii evanghelici cu regimul comunist („curajul colaborării”, cum îl numea un popă ortodox pervers). Nimic „sinodal” în această poveste.

Lucrul acesta a devenit evident atunci când, după 1989, uni dintre colegii noștri din opoziție au devenit ei înșiși lideri ai comunităților noastre și a s-au dovedit a avea o mult mai consistentă stofă de dictatori decât aveau colaboraționiștii evanghelici din comunism, care păreau mici copii pe lângă acești profesioniști ai manipulării „sinodale”. În concluzie, repet, teoria este sublimă. Practica însă este o adevărată catastrofă.

Imperialismul eclesial american

Președinția penibilului Donald Trump, marea slăbiciune a conservatorilor, de la noi sau de aiurea, a scos la iveală stricăciunea, dincolo de orice tăgadă, a comunității ”soră” din SUA, cum o numește Vasea, a evanghelicilor români (mereu m-am întrebat de ce când e de rău e cu „soră”, și când e de bine e cu „frate”; eu zic că are de-a face cu misoginismul nostru structural, dar iarăși o să ziceți că am eu o obsesie). Deși centrul de greutate al lumii evanghelice s-a mutat de mult în Est și în Sud, sursele financiare și forța publicistică și instituțională a acestei lumi a rămas în Vest, și mai ales în Statele Unite. Atunci când această forță este dublată de apucături imperialiste și capitaliste de junglă, efectul este catastrofal. Ca urmare, așa cum bine spune Vasile, evanghelismul românesc, și cel mondial se află sub influența destructivă a marelui „frate” din Vest. Se spune că creștinismul s-a născut la Ierusalim, unde a fost o credință. Apoi a trecut în Grecia, unde a devenit o filosofie. După aceea a ajuns la Roma, unde a devenit o instituție. Și în cele din urmă a trecut oceanul și a ajuns o afacere. Care acum, iată, este răspândită, ca franciză, în toată lumea.

Sunt perfect de acord cu observația lui Vasile că 1989 evanghelicii din Vest au venit în Răsărit cu o atitudine pur imperialistă și prozelitistă, ignorând complet existența milenară a creștinismului în spațiul european răsăritean și încercând să-și edifice aici, de la zero, propriile buticuri eclesiale. La fel de corectă este observația lui că în perioada comunistă, misionarii din Vest care au venit la noi să ne dea o mână de ajutor în formarea noastră creștină au făcut-o cu o atitudine complet diferită, colegială și, dacă vreți, sinodală, ca să folosesc terminologie lui Vasea. Eu însumi sunt beneficiarul unei asemenea formări, prin relația mea, din 19977 până în 1989, cu organizația Navigatorilor, un grup evanghelic internațional dedicat uceniciei creștine.

Obsesii conservatoare

Motivul veterotestamentar al „țapului ispășitor”, teoretizat atât de consistent de antropologul francez René Girard, ne oferă o explicație convingătoare cu privire la motivelor diverselor obsesii ideologice, atât la stânga, cât și la dreapta. Dat fiind însă că vorbim despre o comunitate eminamente conservatoare, este legitim să vorbim de această dată de obsesiile dreptei, respectiv aceea a progresismului și a sexo-marxismului.

Și în această privință sunt perfect de acord cu Vasile. Problemele cu care se confruntă comunitățile evanghelice de la noi nu au de-a face nicidecum cu cele două ispite menționate mai sus. Ele nu sunt nimic mai mult decât niște perdele de fum, în spatele cărora își desfășoară „artileria” ideologică forțele ultraconservatoare de sorginte americană, care, în mod straniu, și-au găsit o serie de aliați de nădejde într-un număr de personalități conservatoare de la noi, cu convingeri religioase ortodoxe sau seculare, mai ales din tânăra generație. Deși cei mai mulți dintre aceștia (interesant, este vorba aproape preponderent de bărbați) sunt alergici la ecumenism și tind să-i privească de sus pe evanghelici, ei sunt intens curtați de către aceștia, în alergarea lor după respectabilitate și legitimitate în societatea românească. Rezultatul este un soi de epigonism penibil și servil, care nu face niciun serviciu comunităților marginale.

Sper ca prin aceste considerații să-l fi scos puțin pe Vasile din propriul confort, chiar cu riscul de a fi înjurat, însă o dată, de propriii coreligionari. Eu aș zice că, oricum ar fi, merită prețul.

Vasile Ernu – Sinoadele religioase in capitalism sau tragedia conservatorilor religiosi

Ultima poză a lui Vasea Ernu cu mama lui

Vasile Ernu a publicat astăzi pe Facebook o „predică” despre Marginali și relația lor cu Capitalul. La ce altceva te poți aștepta de la un stângist asumat? Sper să reușesc a scrie un răspuns acestei reflexii consistente. De aceea vă împărtășesc aici mai întâi textul său.


Predica de duminică. Am fost invitat să vorbesc la Arad și am vorbit. Păcat că nu mai e mama să mă audă…

Vin dintr-un mediu profund religios, cu o lungă tradiție de kibuț – adică de viață în afara statului. Dacă statul ar fi dispărut nu i-am fi simțit lipsa. Comunitatea știa să-și gestioneze bine lucrurile centrale de care avea nevoie: școală, muncă, întrajutorare etc. Firește că exista conexiune cu statul dar minimal.

Culmea e că în comunism aceste comunități au avut o perioadă de prosperitate. De ce? Secretul se află în gestiunea timpului și resurselor. Comuniștii au avut mereu un deficit de capacitate în a lua timpul cetățenilor. Îți luau un 8-10 ore pentru muncă, școală etc.

Care era un timp doar parțial al lor. În rest aveai timp berechet. În ce privește resursele ”sectanții” au inventat o tehnică pe care o foloseau și bandiții parțial: un job de acoperire gen paznic – 1 zi lucrai, 3 liber – paralel aveai o meserie care să-ți aducă venit suplimentar. Aveau mai multe tehnici comunitare: un soi de ultraconservatori cu practici socialiste 😉

Practic timpul trăit în comunitate era imens. Calculând simplu: cam de 20 de ori mai mult petrecea un om în comunitatea religioasă evanghelică în comunism decât astăzi în capitalismul liber. De ce? S-a schimbat stilul de muncă și controlul mijloacelor de producție: timpul și resursele nu le mai aparțin. Capitalismul este genial în ce privește controlul resurselor și timpului.

Stați că v-am luat prea tare. Ideea era următoarea. Urmăresc de mulți ani aceste transformări ale comunităților religioase mici: am scris Sectanții unde spun tot. Vin de acolo și mă interesează. Cunosc de la Lisabona la Vladivostok și de la Arhanghelsk la Tașkent mai toate aceste comunități. Prin natura istoriei de familie.

Pentru ei eu sunt ”oaia neagră” – nici măcar ”fiul risipitor”. Am prieteni destui în mediu cu care comunic. În general se tem de mine așa că nu mă prea invită pentru că ”Ernu spune lucruri strașnice”. Lucruri mai ”eretice”. Dar unii au curaj să mă invite. Apreciez acest lucru. Eu spun că din respect pentru ei nu le voi spune ce vor să audă ci exact lucrurile de care se tem. Așa e corect. Asta nu înseamnă că am dreptate – dar păcătos fiind, le mai și nimeresc. De la distanță unele lucruri se văd mai bine.

O, știu bine ce vor să audă și mai ales știu bine de ce se tem. Așa cum și eu știu bine că întâlnirea cu mama îmi provoca des disconfort: îmi spunea adevăruri greu de contestat, din acelea care produc un disconfort aproape metafizic. Iar cu acest tip de disconfort e greu de trăit.

Comunitățile acestea mici religioase care se descurcau de minune în comunism – am povestit pe larg în Sectanții – trăiesc o criză profundă în noul regim. Sunt mulți care înțeleg acest lucru și discută. Dar se tem să meargă până la capăt. Cu mulți povestesc aceste situații.

E o situație ”sinodală”. Adică situație de criză. Ce făcea Biserica în situații de criză, în confruntarea cu o problemă majoră? Făceau un Sinod, un Conciliu – se adunau liderii și discutau, analizau, polemizau asupra problemei și căutau soluții. Asta este în esență situația sinodală – situația de criză. Atenție: eu vorbesc strict ca un laic și din punct de vedere tehnic nu sunt preot, pastor, rabin – dar înțeleg bine mecanismele cred.

Când Biserica creștină a devenit o forță și însăși puterea și-a sistat această practică ca și cum totul a fost învins: noi suntem puterea. Sinoadele s-au încheiat, dogma și crezul au fost încheiate. Vine epoca lungă de dominație instituțională a creștinismului.

Crizele care apar nu se mai rezolvă prin Sinod ci prin forță în stilul unei puteri statale. Pe acest fond apare Reforma. Prin Reformă începe fragmentare și tot așa. Nu e cazul să explic aici.

Însă comunitățile mici își fac un soi de mici Sinoade în prima fază. Dau exemplu cu sinoadele din kolhoz/CAP în care comunitatea din care m-am născut trebuia să ia decizii practice în legătură cu diverse situații: intrăm sau nu în UTC și PC? Luam și noi din bunul colectiv sau nu? Cum ne comportăm cu tehnica, cu banii? Etc. Sunt mecanisme de reglare a unor comportamente în corelație cu crezul comunității care este dedus din textele Bibliei. La ei totul trebuia bazat pe Scripturi la care trebuie multă muncă de interpretare.

Acum comunitatea nu mai face aceste mișcări: ba mai mult – ea este presată imens de comunitățile din SUA, din exterior.

Trebuie amintit că Estul, toate comunitățile de aici, chiar dacă mereu au ținut legătură cu cele din occident și în mod special din SUA, ele au fost rupte și autonome de exterior. Mai ales în comunism. Adică ele s-au dezvoltat destul de independent creând o proprie teologie, practică și cultură. Foarte diferită de ce avem afară. Puternic influențată de cultura rurală, ortodoxă, mediile culturale locale, limbă, istorie locală etc. Foarte diferită de cultura evanghelismului american. Cu o puternică tradiție a represiunii și a tehnicilor de supraviețuire. Aceste comunități sunt o comoară pentru întregul areal social de la noi.

Vine Revoluția – marea ruptură. Anii 90 au adus pentru ei un soi de explozie fără precedent. Ca pentru toată societatea dar acolo lucrurile sunt și mai dure.

Sunt trei fenomene importante: controlul timpului, controlul resurselor și influența comunității ”soră” din SUA.

În anii 90 a venit ”invazia” evanghelicilor americani. Nimic rău în sine. Ei au venit cu un puternic ”know-how” și cu multe finanțe. Ei sunt bine organizați. Intenții nobile. Dar cum știm de câteva mii de ani din Vechiul Testament: fiecare dar vine cu lepra de rigoare – otrăvit. Americanii, ca orice cultură imperială, vin cu o proprie ideologie, teologie, stil de viață. Coca Cola nu e neutră – e mult mai puternică decât Partidul Comunist. Și mai ales: vin în ”colonie” cu o idee că trebuie să o ia de la capăt, de la zero. E ca și cum cei de aici nu au propria istorie, cultură religioasă, practică etc. Vă sună cunoscut?

O mică paranteză: grupurile care veneau aici în anii 70 nu făceau asta. Cazul faimoșilor Crusaders – misionari americani care se înscriau pe la facultate aici ca să ajute comunitățile locale. Ei aveau ca scop oferta de servicii celor care deja activau, nu construcția de la zero.

Cei de după 90 vin în mare parte ca și cum aici ar fi păgânism și trebuie reluat de la zero. Iar la presiunea puterii lor o mare parte a comunității în zece ani a început să arate ca orice biserică americană: la muzică (traduceri din americană), la teologie (teologia prosperității), la stilistică, la retorică etc. Nu în totalitate, firește: dar influența a fost imensă. Și mă tem că deloc utilă: era o teologie de import, adaptata pe calapodul și problematica SUA. Noroc că SUA și-a exportat toate problemele și le avem și noi din plin. Globalizarea ne-a făcut pe toți americani.

Bun. Dar după mine cea mai mare problemă e legată de controlul timpului și resurselor. În noul context capitalist – a relațiilor de muncă, de producție, de organizare, de consum – comunitatea nu le mai poate controla. Controlul timpului și resurselor începe să devină o problemă imensă. Brusc comunitatea nu mai are timp pentru ea pentru că are un nou stăpân – Capitalul. Ce nu a reușit Partidul Comunist a reușit Capitalul. Dacă comuniștii s-au convertit la capitalism și creștinism în masă după 90, în totalitate, Capitalul nu dă niciun semn. Capitalul nu se poate creștina. Capitalul nu are Dumnezeu – el este Dumnezeul. Sau mai bine zis Idolul suprem. Acaparează tot timpul, controlează și monopolizează toate resursele.

Teologia care vine din SUA – teologia bunăstării care e o teologie de curte a neoliberalismului – spune: dacă ai bunăstare, înseamnă că Dumnezeu te-a binecuvântat. Sărăcia este un blestem pentru că nu îl urmezi pe Domnul. Bogăția este un semn al salvării. După mine este o teologie profund anticreștină și anti-evanghelică. Pe vremea mea 😉 Evangheliile aveau alt mesaj: era mesajul economiei darului nu a economiei acumulării. Economia acumulării este damnată în tot mesajul Noului Testament. Iar în cultura Vechiului Testament este o economie a redistribuției bine pusă la punct: a 7-a zi de odihnă, al 7-lea an sabatic, 7×7=49 – anul jubiliar de resetare a averii, datoriilor etc. Plus un întreg set de servicii sociale pentru categoriile vulnerabile. Dacă aș fi creștin serios aș condamna această teologie ca eretică.

Dar criza vine peste comunitate și încă una dură: toți simt asta. Cauza? Se caută un țap ispășitor. Acum e la modă sexo-marxismul. Aceasta e găselnița conservatorilor americani evanghelici. Adică valorile ne sunt atacate de aceste curente periculoase. Toată isteria cu ”familia tradițională” vine pe această filieră.

Am fost întrebat și eu ce părere am. Teza mea e simplă: haideți să verificăm. Câți dintre enoriași sunt afectați de „sexo-marxism” și câți de altceva? „Familia tradițională” e afectată de sexo-marxism sau de relațiile noi de muncă, stil de viață, control al timpului și resurselor, consum, credite, migrație economică etc? Vă spun un mic secret: „sexo-marxiștii” sunt acum ocupați acum cu diversitatea ”sexului îngerilor” și mai puțin cu problemele sociale și economice: trăiesc falsitatea conservatoare neoliberală în oglindă. Am avantajul să cunosc bine ambele tabere.

Care sunt problemele centrale cu care se confruntă comunitatea și familia tradițională? Dacă azi ați face un Sinod, ce ar trebui discutat? Sexo-marxismul sau altele? Mă tem că enoriașii habar nu au de sexo-marxism însă fiecare al treilea e plecat la muncă afară și nu și-a mai văzut familia de ani de zile iar cel de sus e uitat demult – are card deja, la ce bun Dumnezeu?

Hai să vedem care sunt problemele: migrația forței de muncă, lipsa timpului liber, problema împrumuturilor/creditelor care condiționează stilul de muncă, problema veniturilor, consumul etc. De ce explodează familiile? Că citesc sexo-marxiști sau că fug după un loc de muncă, că sunt presați de nevoia de resurse, că nu mai au timp să-și vadă copiii, familia etc? Mie mi se pare că aici e bătălia: munca, resursele, timpul, consumul. De ce în vechiul regim petreceați în comunitate de vreo 20 de ori mai mult decât acum? Cum se face că 30% din familii sunt rupte din cauza muncii și veniturilor? Mă îndoiesc că de la sexo-marxism li se trage. E de la cu totul altceva. Și eu tind să cred că e legat de presiunea a ceea ce numim Capital: care impune un control sever asupra timpului și resurselor. Mă rog, în Scripturi spune asta dar când asculți predicatorii lui Trump și nu mai faci Sinoade biblice, aici ajungi. La aberații. Și asta predică mai toți liderii conservatori creștini locali și globali isteric: noii apostoli ai hegemonului actual.

Și aici vin cu argumentul meu: Evanghelia după Ernu. Problema împrumutului, datoria, creditul bancar care este chintesența Capitalului de rit nou. Cine are împrumut nu se poate mântui, salva.

În Evanghelii există faimoasa parabolă a salvării, a mântuirii celui bogat. Și se spune: e mai ușor să treacă o cămilă prin urechile acului decât un bogat să intre în Împărăția Cerului. De ce? Pentru că un bogat renunță greu la bogăția lui – unde e bogăția ta acolo e și sufletul tău. Proprietatea, bogăția este privită ca o mare povară, o mare lipsă de libertate. Dar bogatul, pentru că e stăpân pe acea bogăție acumulată cu trudă sau prin furt, poate renunță la ea – e proprietatea lui, e în puterea lui.

Eu spun: e mai ușor să pătrundă un oligarh cu toată averea lumii în Împărăția celui de sus trecând prin urechile acului decât un împrumutat. De ce? Pentru că împrumutul este o avere pe minus. Ai o avere dar nu este averea ta, nu ești stăpân pe ea: ea are un alt stăpân care-ți controlează resursele și timpul. Împrumutul înseamnă a oferi control asupra resurselor și timpului noului stăpân – Capitalul. Tu îți vinzi timpul în avans, vinzi controlul timpului și resurselor, pentru nimic. Și partea cea mai tragică: nu poți renunța la această avere pe minus. Pentru că nu-ți aparține.

Așa că pentru un om împrumutat salvarea este imposibilă – nici Dumnezeu nu te poate ajuta. Pentru că puterea împrumutului produce o lume a sclavilor pentru care alții iau decizii în locul lor. Sufletul tău e acolo unde e comoara ta – iar aici comoara nu e a ta, ci a altora. E o lume a lipsei de salvare – iar salvarea este un act politic. Împrumutul produce o lume profund antipolitică – te scoate din joc. Puterea ta ca actor politic e dizolvată – ești un sclav care decide în concordanță cu împrumutul și interesele celui care te împrumută.

Iată despre ce ar fi noul meu Sinod, dacă l-aș face. Despre cum ne mai salvăm într-o lume în care nu mai putem să ne controlăm timpul și resursele. În ce privește relația cu Dumnezeu? Nu sunt competent pe astfel de lucruri.

Însă respect oamenii profund credincioși care sunt frământați de aceste teme. Și apreciez pe cei care trec peste prejudecățile comunității și se mai întâlnesc și cu eretici ca mine. Nu știu dacă-i pot ajuta cu ceva însă cu siguranță eu am ce învăța de la ei chiar dacă ei nu știu. Iar eu sunt mereu interesat să mă văd și să discut cu oameni care gândesc altfel decât mine – de cei care gândesc ca mine sunt cam sătul. Mă ajută să fiu scos din propriul confort. Așa că vă mulțumesc.

Cât de mult seamănă istoria ”sectei” mele cu istoria țării mele și a Estului meu drag.

Ne-am despărțit și am plecat fiecare în drumul său: în speranța unei lumi mai bine, mai drepte, mai echitabile mai pline de speranță că vom avea acces la puțin timp liber pentru noi și cei dragi. Și cum spunea mama – să avem speranța și mulțumirea unei felii de pâine cu care începe fericirea.

Ceea ce vă doresc și vouă.

Vinoth Ramachandra – Beyond the Vaccine

Vinoth Ramachandra, Secretary for Dialogue & Social Engagement for the IFES

The human costs of the pandemic are mounting in lives lost, economic collapse, children dropping out of schools and lost livelihoods. But there is now a glimmer of light in the form of remarkable vaccines developed and coming on board at an unprecedented rate. These vaccines are safe and offer hope to many. 

Yet there are serious questions about who will have access to them, and how soon. And lurking behind all this is the all-important question of whether the exclusive pursuit of “technological fixes,” apart from giving rise to new sets of problems, can ever be a substitute for addressing the deeper moral, ecological and political challenges the world has been ignoring and which have intensified and spread COVID-19. Unless these challenges are addressed, we will both face a high risk of more pandemics and fail to learn and grow from this one.  

Here’s the reality: The World Health Organization (WHO) has repeatedly warned that several viruses similar to COVID-19 are on the horizon unless we take preventive measures. Five new diseases are emerging in people every year, any one of which has the potential to spread globally.  Furthermore, the 2020 Intergovernmental Platform on Biodiversity and Ecosystem Services Workshop warned that an estimated 1.7 million currently undiscovered viruses are thought to exist in mammal and avian hosts. Of these, up to half of them could have the ability to infect humans.  

What are the underlying causes of these pandemics? While their origins are in diverse microbes carried by animal reservoirs, their emergence is driven by human activities. These include agricultural expansion, land-use change, and wildlife trade which bring wildlife, livestock and people into closer contact, allowing animal microbes to move into humans. This can lead to infections, sometimes outbreaks, and more rarely into true pandemics that spread through road networks, urban slums and global travel.  

Here is the bottom line we must face. Many of the drivers of pandemics are similar to those that drive climate change. It is our unsustainable global consumption habits, driven by demand in developed countries and emerging economies, as well as by demographic pressure, that must change. Scientific and economic analyses warn that unless we make transformative changes in our taken-for-granted ‘lifestyles,’ the costs of climate change coupled with more regular pandemics will prove disastrous for the entire human race. Notwithstanding technological breakthroughs, this will be a century of crises, many of them more dangerous than what we are currently experiencing.  

We now know what it’s like to have a full-on global-scale crisis, one that disrupts everything. The world has come to feel different, with every assumption about safety and predictability turned on its head. Yet we must remember that the conditions of going “back-to-normal” are what allowed for the COVID-19 pandemic in the first place. As the Intergovernmental Platform warns: “The business-as-usual approach to pandemics is based on containment and control after a disease has emerged and relies primarily on reductionist approaches to vaccine and therapeutic development rather than on reducing the drivers of pandemic risk to prevent them before they emerge.” 

“Once the threat of COVID-19 recedes,
there should not be any return to ‘business-as-usual’ 
whether within or between nations.”
 

How can faith, “seeking understanding” as always, direct our walk into the darkness of the future? The moral theologian Oliver O’Donovan raises this question, and answers in terms of Christian hope: “No act of ours can be a condition for the coming of God’s Kingdom. God’s Kingdom, on the contrary, is the condition for our acting; it underwrites the intelligibility of our purposes” (in Self, World, and Time). And hear the novelist Marilynne Robinson, a sane public voice in a time of religious and secularist deception: “[B]y nature we participate in eternal things – justice, truth, compassion, love.  We have a vision of these things we have not arrived at by reason, have rarely learned from experience, have not found in history. We feel the lack. Hope leads us toward them” (in What Are We Doing Here). 

This is not a time for nostalgia or national posturing. Once the threat of COVID-19 recedes, there should not be any return to “business-as-usual” whether within or between nations. If we ever needed globally-minded statesmen and stateswomen, as opposed to mere politicians, it is now. 

Dr. Vinoth Ramachandra lives in Sri Lanka and is the Secretary for Dialogue & Social Engagement for the International Fellowship of Evangelical Students. He holds a doctoral degree in nuclear engineering from the University of London. His books include Gods That Fail, Faiths in Conflict, Subverting Global Myths and, most recently published Sarah’s Laughter: Doubt, Tears, and Christian Hope. His blog is https://vinothramachandra.wordpress.com/

[Source, HERE}

Dictionar de idei si ideologii – Ce este secularizarea?

Ce este secularizarea? – YouTube

In caz ca vreti sa urmariti acest dialog.

Ce este secularizarea? (Dicționar de idei și ideologii 7)

Mihai Maci Dănuț Mănăstireanu

Joi 7 ianuarie, ora 20.00, în direct, pe Facebook și YouTube.

Invitați: Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu

Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.În cadrul acestei noi emisiuni, invitații noștri vor încerca să facă deosebirea între sistem de doctrină și ideologii. De asemenea, ei ne vor propune să vorbim despre mai multe concepte fundamentale, precum secularitatea, secularizarea, de-secularizarea sau chiar secularismul. Nu va fi evitat nici subiectul riscului produs de analfabetismul religios în contextul resurgenței sacrului în spațiul public și în cel al implicării religiosului în sfera publică.

Alex Nadaban – Raspuns la textul meu despre ‘generatia expirata’

Alexandru Nadaban

Pierderi & câștiguri: „generația expirată” – o generație ce s-a sacrificat

În cele ce urmează, voi încerca să exprim câteva gânduri vizavi de articolul prietenului meu Dănuț Mănăstireanu Generația expirată – de ce și cu cât folos apărut recent în revista Convergențe. Nu încerc o critică a articolului, ci mai degrabă un alt punct de vedere. Ba chiar risc să expun cam aceleași idei în alte cuvinte. Volens nolens mă voi încadra în dualista zicală a pesimistului & optimistului: „Mai rău nu se poate!” „Ba se poate!”

Cu toate acestea nu voi încerca să-mi sistematizez scrierea despărțind pierderile de câștiguri. O să vedeți de ce mai încolo.

Aș începe prin a reafirma un adevăr, o situație care ne-a marcat pe toți cei menționați de Dănuț care se încadrează în această generație. Cei pe care o să-i denumesc generic oamenii/liderii din fotografie – câțiva, în contact cu Navigatorii, îi deconspiră Dănuț Mănăstireanu.

Oamenii

Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice, dar asta era politica Partidului Comunist Român: realizările mărețe nu se puteau îndeplini fără ingineri. Ca urmare studiul materialelor scrise, metodele de studiu sistematic și individual, disciplina în metodă ne-au venit ca o mănușă. Asta aș putea spune și despre cei ce nu făcuseră o facultate la acea vreme (aici mă recunosc pe mine), dar au avut parte de aceleași provocări când era vorba despre tehnică, Biblie și biserică.

Cu unele excepții (printre care un doctor, un avocat, un economist, un psiholog, un compozitor), cei din generația ’50-’70 am fost educați în discipline tehnice.

Eram analitici pentru că lucram în industrie și făceam legătura între ceva scris în plan, desen, specificații, norme și producția fizică. Nu existau chestii filosofice, nu puteai să introduci ceva out of nowhere. Era vorba de ceva ce fie funcționa, fie era rebut, adică greșit. Nu existau alternative. Nu se puteau face scamatorii. Doar activiștii de partid dădeau din gură fără să spună nimic. Iar dacă totuși mobilizau oamenii, activitatea lor era fără efecte de lungă durată. Noi nu ne doream așa ceva. Accentul se punea pe calitate. Ei încercau scamatorii ideologice, noi credeam că se pot muta și munții-n mare prin credință.

Cu toții am fost slujitori laici ai bisericii. Toți eram educați în spiritul muncii și eticii socialiste, iar din punct de vedere legal și profesional (poate doar cu excepția lui Dănuț, Beni Fărăgău și a încă câtorva) lucram la stat. Chiar dacă doar unii dintre noi erau diaconi ordinați în bisericile în care slujeam, asta nu ne împiedica să fim antrenați în lucrări în care eram lideri pentru că făceam ceva atrăgător și de calitate. Aveam un discurs lipsit de clișeele tradiționale, un stil de abordare a problemelor ce nu se limita la îngustimi dictate de demonii culturali, naționaliști sau ideologici tradiționali ai pocăiților.

Cititi acest text in integralitatea lui pe situl revistei Convergente.

5th CS Lewis Conference – Iasi, 19-21 November 2020

Ligia Crut – Perceptions on Women in Romanian Evangelicalism: An Interview with Danut Manastireanu

Ligia Cruț – The Romanian evangelical communities have always promoted the idea of discipleship, of the importance of spiritual formation, mostly done in small groups of young people or students. At a certain point in recent history, we also witnessed the formation of women discipleship groups. How did this become a priority for evangelical leaders in Romania? Was there some institutional structure promoting it or was it a local initiative?

Dănuț Mănăstireanu[1] – Let me first set the record straight. Discipleship—the personal formation under the authority of a mentor, is a model that predates Christianity and was adopted into the new religion from Judaism, being the main “mechanism” for the religious formation of new converts. Yet, it was abandoned to a large extent when the Roman Empire became Christian by decree, in the 4th century. In majority Christian contexts, discipleship continued to exist, to this day, almost exclusively in monastic communities.

Evangelicalism appeared on what is today’s Romanian territory in the middle of the 19th century, in the form of the Baptist faith, a Protestant tradition that was born in early 17th century. It was followed at the beginning of the 20th century by other evangelical expressions (Brethren, Pentecostal etc), evangelicals representing today about 2-3% of the entire population.

Now, in reality, as strange as this may sound, given its prominent place in the Bible, the practice of discipleship—as spiritual formation under the guidance of a mentor, has not been viewed as important by Romanian evangelicals until about 50 years ago, when the concept was reintroduced, in a modern form, under the influence of the Navigators—an American evangelical organisation dedicated to disciple making, which started working secretly in Romania in 1976 (I personally became involved with them a year later).[2] They are the ones who introduced women discipleship groups for the first time among Romanian evangelicals. Women groups were then largely disseminated in the country after 1985, through BEE (Bible Education by Extension), a consortium created in 1978 by more than ten Western Christian organisations working in Eastern Europe. BEE was dedicated to the biblical and then theological formation (in secret) of lay leaders for the Evangelical churches in the region, given that clerical formation was heavily controlled by the communist authorities. Women ministry was, from the beginning, part of the core BEE perspective.[3]

I need to add at this point that, because of the pressure put on them by the secret police, the leaders of the Romanian evangelical denominations, were opposed to the discipleship movement described above because it risked to destabilise the already fragile relationship between their communities and the communist regime. At the same time, however, they felt threatened by the growing theological competence and ecclesial authority of the younger leaders formed in the “underground”, which also included women leaders, even if they were not accepted as equal partners in ordained church ministry. For this, and other reasons, we have to clear, women ministry in itself, even if moderately encouraged, and most often ignored, even feared in some cases, has never been a “priority” for Romanian evangelical leaders.

Ligia Cruț – In many women conferences in Romania, some of the keynote speakers are American authors whose textbooks were used along the years as study guides for women groups in the country. One example is Linda Dillow’s book Creative Counterpart. Is there a connection between the women ministry in Romania and the activities of American Christian organisations working in Eastern Europe before 1989 and after?

Dănuț Mănăstireanu – As I explained already, the women ministry in evangelical churches in Romania is largely the result of the work of BEE, which included mission workers from such Western evangelical organisations like the Navigators, Campus Crusade, Operation Mobilisation, International Teams etc. The resources they brought together under the umbrella of BEE were almost exclusively from the West, even if large and dynamic evangelicals movements existed already in other parts of the world, like Africa, Latin America and Asia. These, however, did not have the financial power necessary for the dissemination of the training resources created in those regions, while, at the same time, they themselves continued to depend, financially and otherwise, on Western resources, especially coming from the United States.

To this, we need to add the situation on the ground in Romania. Evangelicalism, even if not new on the world religious scene, is one of the younger religious communities in Romania (which is why they are commonly labelled as neo-Protestants—a false and confusing misnomer). During most of its local history, evangelicalism, which recruited most of its membership from the poor and uneducated strata of society, was heavily persecuted. As a result, evangelicals tended to run most of the time in survival mode. Paradoxically, given the pervading atheist propaganda, things started changing during the communist regime, when the membership in these churches increased significantly and more evangelicals had access to education, including at university level. Yet, at the level of biblical and theological training, there were almost no relevant resources available for the evangelical communities. While the Orthodox community was pursuing quite serious theological education for over a hundred years, the theological schools of the evangelicals, besides being heavily controlled and restricted by the communist regime, were, educationally speaking, barely at high school level. Things started to change slowly, beginning with 1971, following a series of catastrophic flooding, when western organisations finally found the means to introduce in Romania Bibles and religious literature, mostly small booklets, printed in the West. Yet, the level of this material was quite basic. It is perfectly understandable then that what the BEE was able to offer was vastly superior to anything available at that moment in the country.

The book you mentioned, Linda Dillow’s Creative Counterpart, deserves a special comment. The book itself may be easily catalogued as reactionary, as it tried to counteract, from an extreme conservative position, the growing feminist phenomenon in the West, which the author perceived as a real threat. The way in which Linda tries to argue for the traditional hierarchical patriarchal structure of the family verges on heresy, as she postulates it on a supposed hierarchy within the Holy Trinity. Despite all this, the book was a huge step forward for a Romanian evangelical environment dominated by a pudibund spirit, because of the quite explicit way in which the author discusses sexuality. This created a real shock and was an eye opener for many in our context.

Ligia CruțThe history section of Priscila magazine mentions Miriam Charter as the brain of the activities destined to form evangelical women in Romania and Lidia Șchiopu as national BEE leader (an organisation which is still active in today’s Romania). Are Romanian evangelical magazines for women (Priscila, Lydia) autochthonous ‘mirrors’ of the American ideological and theological content or the American influence diminished and changed over the years?

Dănuț MănăstireanuLydia was the first evangelical women’s magazine published in Romania (in 1993), but it was just the Romanian mirror of a German evangelical magazine initiated by Elisabeth Mittelstaedt. In time, it started reflecting more and more the Romanian context and it included progressively more Romanian authors. But it continues to be a foreign magazine published for Romanians, as is the case with many secular magazines.

Priscila, created in 1999,[4]represents a very different case. The idea, born in the mind of Lidia Șchiopu, leader of the BEE women ministry in Romania, was created by a group of Romanian evangelical women involved in the leadership of the BEE ministry, my wife being one of them. As an expression of a foreign-born movement, Priscila unavoidably reflects the core teaching of the movement, including its hierarchical and patriarchal view of gender relations. Alongside it, however, the magazine reveals the pietistic spirit—meaning the individualistic and emotionalist attitude, that is characteristic to Romanian evangelicalism. So, what we have in the magazine is a mixture. And, of course, things are constantly evolving. Recently, a close friend who was recently invited to contribute to BEE women conferences, and who is committed to a softer version of egalitarianism, shared with me about the eagerness of the younger participants to hear a different perspective on womanhood—one that is still conservative and evangelical, but which elevates the dignity of women not as dependent on men, but as beings who share fully in themselves the image of God. I am hopeful that, slowly, as the older generation of leaders is handing in the baton to younger leaders, we will see more enlightened views developed in this community.

Ligia Cruț – The presentations made by Romanian leaders at evangelical women conferences seem to follow a prescribed pattern. They promote the idea of a domestic model in which a virtuous wife gladly accepts her (secondary) role in the hierarchy, and flourishes under the ‚shadow” of their supposedly benevolent husband-leaders. Is this kind of family arrangement rooted in the patriarchal tradition in Romania, or it is an import of the American complementarian perspective?

Dănuț Mănăstireanu – Let us first clarify some terminology here. American evangelicalism is divided between two perspectives on gender relations: complementarianism and egalitarianism. Both labels are in fact misnomers, which is symptomatic of the conceptual imprecision that dominates the “evangelical mind”.[5] Egalitarians are theological progressives, who argue that any hierarchy, especially in relation to gender, is a consequence of Adam’s fall, and thus needs to be eliminated in the light of the redeeming work of Christ.

The so-called “complementarian” position, which is held by more conservative evangelicals, argues for a strictly hierarchical order of reality—God, man, woman, children—which applies to both the family and the church, if not even society, and is supposedly part of God’s initial plan for creation, before Adam’s fall. It also includes very strict definitions of gender roles, men being called to be leaders and bread-earners, while women are meant to be wives and mothers, fully and gladly submitted to the authority of their husbands. Sometimes, as we have seen with Linda Dillow, complementarians tend to argue that this hierarchical and patriarchal view is a reflection of the supposed hierarchy in the Holy Trinity which, in some extreme versions also includes the strange idea of divine maleness (!?!). Such strange views have been declared heretical by the ecumenical councils of the Church in the first Millennium. Yet, given the low historical awareness of evangelicals, most of them seem to have no idea how consequential such theological misgivings really are.

“Complementarian” is a misnomer because anybody in their right mind, whether Christian or not, would agree that men and women are complementary to each other: genetically, anatomically, psychologically and in almost every other way. This is similar to the status of the idea of perfect equality of dignity between men and women, as rooted in humans being created “in the image of God”, which is held by both conservatives on the right and progressives one the left. So, again a misnomer.

The Navigators, Campus Crusade and the BEE, being very conservative theologically as organisations (even if there were individual exceptions among them) have consistently promoted in Eastern Europe the “complementarian” position. On the other side, this fitted perfectly in the traditional patriarchal structure of the family in Romania, including in the evangelical community.

Ligia Cruț – Sally Gallagher talks in one of her articles on the marginalisation of American evangelical feminism about the role played by evangelical institutions—denominational offices, theological schools, journals, which are generally dominated by complementarian men—in silencing feminist debates in this ecclesial tradition. Is there, do you think, a similar dynamic at work in Romanian evangelicalism?

Dănuț Mănăstireanu – As you well know, there are no feminist voices in Romanian evangelicalism, not even minority ones. That does not mean, however, that there are no feminist sensitivities among evangelical women in Romania, especially among those who have higher levels of education and who occupy positions of authority, professionally or in the business world. Yet, even within that elite group feminism does not have a very good name, which is probably true also at the level of the entire Romanian society. One of the reasons, besides the domination of complementarianism in the evangelical environment, which I have discussed above, may be the fact that the extended family is still a reality in the traditional Romanian society, and feminism might be perceived as a disruptive threat. This is, of course, just a hypothesis, which needs to be tested through serious sociological studies.

As to the role of the Romanian evangelical institutions and of their (exclusively male) leadership in the preservation of the patriarchal and implicitly anti feminist status quo within this particular ecclesial tradition, there is no doubt for me that this is the main cause of the current resistance to feminist ideas.

What is even worse, is that often women themselves, especially those in the older generations have incorporated to such an extent the hierarchical complementarian propaganda, that they seem to be even more fierce defendants of the oppressive patriarchal system that dominates this religious tradition. These women seem to really be affected by the Stockholm syndrome.

Ligia Cruț – You have never made a secret of your aversion towards the model of femininity that dominates Romanian evangelicalism. Has this always been your position, or you have gone through a “conversion” process which turned you into the feminist theologian that you are now?

Dănuț Mănăstireanu – I grew up in a fundamentalist evangelical environment and I have incorporated initially much of the baggage that comes with it: a literalist way of engaging with the Bible, a religious exclusivist spirit, an obsession with proselytising, and also a hierarchical view of the family and of gender relationships, among many other things.

I had, however, the chance of meeting at crucial points in my life some providential people who challenged my perspective and made me change progressively, in very significant ways. One of the important areas of change in my thinking was related to gender. During my theological studies, in the early nighties, I have expanded my understanding of Christianity and I became more sacramental, more liturgical and more historically rooted than any version of evangelicalism would ever be, which prompted me to migrate towards the Anglican ecclesial tradition, which I joined formally, through the sacrament of confirmation, more than ten years ago, in the Anglican Church in Bucharest.

Even before that happened, I started wrestling personally with the issue of women ordination to priesthood, which was a settled matter already in the Anglican Communion. I found myself resisting this idea, on hermeneutical grounds. One of the basic principles for a correct interpretation of the Bible is the principle of “historical precedent”. According to it, if a theological idea or an ecclesial practice is new, and without a precedent in church history, as it seemed to me was the case with women ordination, according to that principle it should be viewed with extreme suspicion. Or, the apostles of Jesus were all men. Also, it seems, there was no precedent of ordinationsof women to priesthood in the history of the church, until mainline Protestants started practicing it in the 20th century. True, some women were ordained as deacons in historical times, both in Orthodoxy and Catholicism, but even that practice disappeared in the meantime.

As I pursued this line of study, I started to realise some things I did not know. According to the apostle Paul himself, Jesus had a woman apostle (even if she was not one of the twelve). Her name was Junia. There was also a couple that Paul mentions, Aquila (a man) and Priscila (a woman), who are both called apostles in the Bible. That was the first crack in my system. Then I discovered Augustine’s misogyny, and the way in which his gender theology was influenced by his life of sexual debauchery before conversion (which he more or less consciously blamed on women). When this distortion was coupled with his Neoplatonic understanding of reality, it became in the hands of this genius of the ancient world a powerful system which impacted the church to this day. From here to the obliteration of historical facts indicating that the ordination of women as priests was a practice of the early church is just a little step. After all, history is always written by the victors.

I could go on and on, as the process is continuing, but I will stop here. It is my conviction that the church has missed a lot when it chose to marginalise women in the life of the church. I believe the time has come for a removal of this injustice. And I am committed to make my modest contribution to this process, by supporting and encouraging women to have their voices heard in the church and in society. The world would surely become a better place if that happened.

________________


[1]Dănuț Mănăstireanu is an Anglican theologian living currently in Glasgow, United Kingdom. He edited, together with Dorin Dobrincu, a massive collective volume on Romanian evangelicalism, published in 2018 by Polirom.

[2] Dave and Sheri Grissen.One Life to Live. n.p., n.e., 2018. 264-303.

[3] Dave and Sheri Grissen.One Life to Live. n.p., n.e., 2018. 341-345.

[4] See, http://www.revistapriscila.ro and http://www.casapriscila.ro. Web. 06.03.2020.

[5] See Mark A. Noll. The Scandal of the Evangelical Mind, Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1994, where the author, one of the most respected evangelical historians, laments: “The scandal of the evangelical mind is that there is not much of an evangelical mind.”

NOTE: This interview is part of a doctoral research that my friend Ligia Crut has done during the last three years, on perceptions of the body and sexuality in Romanian and American evangelicalism. The purpose of the interview was to cover some areas that are too recent to be covered in analytical literature.

Femeia – Binecuvintare sau blestem (2)

(sursa imaginii, AICI)

Cum stăm cu feminismul? Complementarism vs. egalitarism

La argumentele de mai sus aș putea adăuga multe altele, dar scopul meu nu este de a vă convinge că eu sunt cel care are dreptate în disputa cu adepții misoginismului eclesial. Asta ar fi o veritabilă pierdere de vreme, căci trăim într-o perioadă în care valoarea de piață a argumentelor raționale a scăzut aproape la zero. Scopul meu aici este mai degrabă acela de a arăta că feminismul, cel puțin în unele dintre formele sale, nu este incompatibil cu credința creștină și cu respectul pentru adevărul Bibliei, atunci când aceasta este interpretată corect.

Sunt conștient de faptul că termenul folosit mai sus naște reacții viscerale la bărbații a căror identitate este, se pare, atât de fragilă încât la auzul acestui cuvânt sunt cuprinși de teama că din pricina lui și a ceea ce el reprezintă își vor pierde curând privilegiile și statutul de stăpâni absoluți, în familie și în biserică. Din fericire, în societate le-au pierdut deja, sper că definitiv. Teama de care vorbesc aici este explicabilă sub raport psihologic. Straniu este faptul că foarte multe femei din mediul evanghelic, și nu numai, inclusiv dintre cele mai educate, resping în mod la fel de irațional acest termen. În parte este vorba de ignoranță. Este normal să ne temem de ceea ce nu cunoaștem. În plus, societatea românească este în mod tradițional una conservatoare. Așa fiind, chiar și în spațiul secular ceea ce se știe în mod curent despre feminism este mai degrabă prin prisma expresiilor sale extreme (gen Pu**y Riot) sau a rădăcinilor marxiste ale mișcării. Mai grav este însă că multe femei creștine par să fie captive sindromului Stockholm – care descrie fenomenul straniu prin care ostaticii se îndrăgostesc de gardienii lor. În acest caz specific, femeile care sunt victime ale sistemului patriarhal devin apărătoare ale opresiunii care le dezumanizează și le transformă în membre de mâna a doua în societate și în biserică. Iar argumentul suprem ale femeilor credincioase este că, zice-se, acesta ar fi planul lui Dumnezeu, din veșnicii.

Acest argument este sursa unui întreg complex de nedreptăți în lumea actuală. Așa cum bine spunea fostul președinte american Jimmy Carter într-un articol recent: „În formele ei cele mai dezgustătoare, ideea că femeile trebuie să se supună dorințelor bărbaților justifică sclavia, violența, prostituția forțată, mutilarea genitală, precum și legi care omit caracterul penal al violului.” Tocmai de aceea, Grupul Bătrânilor, din care Carter face parte, a afirmat nu demult: „Justificarea discriminării împotriva femeilor și a fetelor pe baza religiei sau a tradiției, ca și când aceasta ar fi prescrisă de Autoritatea Supremă, este inacceptabilă.” Așa cum spunea Sarah Bessey, autoarea cărții Jesus Feminist, „patriarhia nu este visul lui Dumnezeu pentru umanitate”.

În lumea evanghelică, mai ales în spațiul american, se confruntă două modele cu privire la relațiile de gen: complementarismul și egalitarismul. Trebuie să spun, dintru început, că cele două etichete sunt înșelătoare, nu neapărat prin intenție, ci mai degrabă din pricina superficialității cu care este tratată rigoarea intelectuală în această tradiție eclesială în ansamblul ei, și mai ales pe tărâm american. De aceea eu refuz să mă identific cu una sau cu cealaltă, deși, ca să fiu sincer până la capăt – și de ce n-aș fi? și așa nu mai am nimic de pierdut – dacă aș fi silit să aleg una dintre ele, aceea cu siguranță n-ar fi eticheta complementaristă. De ce sunt acești termeni inadecvați? Pentru că orice om normal va recunoaște că bărbații și femeile nu sunt ființe identice, ci complementare: sub raport genetic, anatomic, psihologic etc.; și că ei/ele sunt, de asemenea, egali/egale în valoare și demnitate, ca ființe care poartă, împreună și separat, chipul lui Dumnezeu. Diferența dintre ele este în altă parte, și are de-a face cu ideologiile care le inspiră.

Complementarismul promovează un model ierarhic al lumii, al bisericii și al familiei – Dumnezeu, bărbatul, femeia, copiii – conform faimoasei ilustrații a umbreluțelor creată de Bill Gothard, care continuă să facă valuri în ciuda faptului că autorul ei a fost dovedit ca vinovat de abuzuri sexuale. Perspectiva este una strict ontologică. Ideologia complementaristă forțează exegeza textului biblic legat de căderea lui Adam, din Genesa 2, încercând să argumenteze că ierarhia în cuplu și statutul subordonat al femeii sunt parte a planului etern al lui Dumnezeu, nu efecte al căderii. Cu alte cuvinte, ele ar fi o binecuvântare, nu un blestem. Implicațiile unui asemenea aranjament domestic sunt copleșitoare. Potrivit acestui model, demnitatea femeii este legată de statutul ei (subordonat) de soție și mamă. Nu este de mirare că adepții (și adeptele) ierarhiei familiale reduc rolul femeii la grija ei pentru cratiță și pelinci, îndemnând-o să nu se tot plângă de lipsa de sens a acestor rutine, ci să o poarte ca pe o medalie. Ușor de spus (de către bărbați), nu-i așa?

Complementarismul nu are prea multe de oferit femeii necăsătorite, divorțate, văduve sau fără copii. O asemenea înțelegere a rostului lumii nu lasă prea mult loc nici pentru femeia de carieră, care este acuzată de faptul că pune propria împlinire, profesională sau de alt gen, deasupra responsabilității ei pentru soț și copii. Desigur, atunci când bărbatul face lucrul acesta, el este total îndrituit la așa ceva, căci, zice-se, așa a voit Dumnezeu să fie. Este atunci o surpriză să aflăm că, după unii complementariști Dumnezeu ar fi bărbat? Dacă este așa, încep să mă întreb cum ar arăta o lume în care Dumnezeu este femeie. Sincer să fiu, cred că mi-ar plăcea mai mult decât lumea unui Dumnezeu misogin.

Una dintre consecințele acestei perspective este ideea ca rolurile de gen sunt prescrise, „de la Dumnezeu citire” și imuabile – bărbatul este chemat să fie cap, șef (stăpân?), iar femeia are menirea de a fi subordonată, supusă, la locul ei (de jos). Același aranjament ierarhic ar fi, după complementarieni, idealul prescris de Dumnezeu în biserică, ba chiar și în societate.

Egalitarismul este poziția adoptată de evanghelicii înclinați mai spre stânga evantaiului teologic, cei numiți, cu dispreț, „progresiști” de către conservatorii (sau mai degrabă „reacționarii”?) complementariști. Potrivit acestei concepții, ierarhia domestică este rezultatul căderii și eliminarea ei este parte a răscumpărării dobândite prin jertfa lui Cristos. Mai mult, după unii egalitariști, orice formă de ierarhie – socială, eclesială, familială, fie ea și benevolentă, este un blestem și rezultat al stricării lumii. Prin crucea lui Cristos și în numele acesteia, omul are șansa de a participa alături de Dumnezeu la efortul de a restaura lumea conform planului inițial al lui Dumnezeu.

Ideologia egalitară are și ea riscurile ei. Dorința de a elimina efectele opresive ale ierarhiilor mi se pare legitimă. Dusă însă la extrem, ea riscă să oblitereze distincția, esențială din punct de vedere teologic, între Creator și creație, și de asemenea să conducă la relativism. Ea face, de asemenea imposibilă o ierarhizare a competențelor. Abordarea mai consecvent cristologică a acestei dispute, sugerată mai sus, ar putea aduce mai mult echilibru și ar putea preveni excesele ideologice implicite ale fiecăreia dintre aceste poziții.

Patriarhalismul – modelul unei lumi dominate de bărbați și devenită astfel o lume misogină, este, din fericire, nu starea normală, ci rezultatul trist al neascultării lui Adam. Este o lume a nedreptății, în care femeia poartă mereu o povară dublă față de bărbați, o lume a violenței sexuale și domestice, o lume în care la muncă egală femeia este aproape întotdeauna plătită mai puțin.

Despre „puritate”, versiunea patriarhală

În spațiul religios, fie el eclesial sau para eclesial, acest mod de organizare a lumii a dat naștere unei aberații fără egal care poartă numele pervers de „cultura purității”. Se poate ca unii dintre cititorii acestui text să fi citit cartea lui Joshua Harris Adio amoruri? și să fi auzit despre felul în care, nu demult, autorul s-a dezis de ideile promovate în acea carte, vândută in America în milioane de exemplare și care a dat naștere în acel context la o adevărată isterie a „purității” (alături de o multitudine de mărfuri asociate – inele, tricouri, baluri, legăminte ale „purității” – o piață de milioane de dolari; căci vorbim de America, unde și religia este pe bani).

Despre ce este vorba de fapt? În contextul acestei mișcări, „puritatea” nu se referă conceptul biblic de curăție a vieții, în toate aspectele ei; și cu atât mai puțin la cel de sfințenie, de punere deoparte pentru Dumnezeu. Această „cultură a purității”, are un sens explicit sexual, și se referă strict la virginitate; mai precis, la virginitatea fetelor (aceea a băieților se pare că nu prea contează – ei oricum nu au nici un himen de protejat ca să rămână intact). În cest context, fetele sunt încurajate să facă un legământ de puritate, potrivit căruia își vor păstra virginitatea genitală până la căsătorie. În realitate era vorba de un efort de excizare, până la căsătorie, a identității de gen a fetelor, oricare ai fi fost manifestările acesteia, nu doar a celor de natură sexuală. Desigur, așteptarea – absolut aberantă – era ca după nuntă aceleași fete să se transforme, peste noapte, din ființe asexuate placide, în adevărate tigrese în patul conjugal.

Există aici, de asemenea, în mod implicit o anume expresie a „teologiei prosperității”, căci promisiunea era că răsplata inevitabilă a păstrării de către fete a virginității avea să fie, metaforic vorbind, un cavaler pe cal alb, o căsnicie împlinitoare și o sexualitate debordantă.

Mai mult, fetele erau făcute responsabile de protejarea „purității” băieților, care, în calitatea lor de ființe slabe de înger, puteau fi atrași cu ușurință în ispită de imaginea vreunei forme feminine mai atrăgătoare. Rezultatul final este unul năucitor. Sexualitatea, respectiv mutilarea acesteia, devine o obsesie permanentă pentru adepții acestei mișcări. Femeia este redusă la imaginea de ispită diabolică (în esență, aceea de prostituată), iar bărbatul este transformat într-o ființă caricaturală, un fel de fiară aflată permanent în călduri, și incapabil de a se controla, motiv pentru care femeile ar trebui să-i protejeze de animalul din ei. Iar dacă acest efort nu dădea roade, ghici cine era vinovatul (sau mai degrabă vinovata)? Să nu ne mirăm, deci, că această modă americană a sfârșit lamentabil, ca mai toate celelalte dinaintea ei (vă mai amintiți de Promise Keepers, de WWJD, de rugăciunea lui Iabeț?). Problema este că părem a nu învăța nimic din toate aceste experimente religioase ratate.

Totuși, m-ați putea întreba, oare critica adusă acestei mișcări (în mod pervers numită cultură a „purității”) nu ar putea deveni, la un moment dat, un mod la fel de pervers de promovare a relativismul moral și a promiscuității sexuale? Teoretic vorbind, lucrul acesta este posibil, dar nu cred ca este așa în mod necesar. Cât despre modul în care puritatea – ca îndepărtare de necurăție, sub toate formele ei, dar mai ales sfințenia – înțeleasă ca viață trăită înaintea lui Dumnezeu, ar putea fi cultivate în viețile tinerilor, și ale noastre ale tuturor, acesta este un subiect mult prea complex pentru a merita să fie tratat în fugă, într-un colț de articol. Rămâne, deci, pentru altă dată.

Expresii neaoșe

Dar ce legătură au toate acestea – complementarismul vs. egalitarismul; „cultura purității” etc. – cu noi aici în România? Dați-mi voie să vă explic. Contextul evanghelic românesc este puternic influențat de tot ceea ce se întâmplă în spațiul evanghelic american. Și aceasta, de cele mai multe ori, chiar dacă nu întotdeauna, cu cele mai sincere și nobile intenții. Dar explicația de bază a acestei influențe nu are de-a face nicidecum cu dinamismul spiritual al acelui spațiu eclesial – de altfel îndoielnică, mai ales acum în era Trump – ci mai degrabă cu atotputernicul dolar. Ca să dau doar două exemple, acest mecanism economic explică, între altele, faptul că, în ciuda relativei lor irelevanțe culturale, cărțile autorilor americani domină piața editorială românească. Tot de acolo provin fondurile financiare care susțin școlile teologice evanghelice de la noi; cu un preț, desigur. Și aici se aplică, vorba lui Wurmbrand, „regula de aur – cine are aurul, face regulile”.

Așa fiind, credeți că este o simplă coincidență faptul că evanghelismul românesc este dominat de un complementarism rigid și intolerant, care încearcă să reducă la tăcere orice sensibilități feministe, atât ale femeilor, cât și ale bărbaților, exact ca și în evanghelismul american? Sau că structurile ierarhice care domină bisericile noastre pot fi explicate doar pe baza conservatorismului patriarhal din societatea românească tradițională ori a misoginismului eclesial ortodox care are rădăcini în dualismul neoplatonic? Eu zic să vă mai gândiți.

Unul dintre vehiculele principale în promovarea în context românesc a unui complementarism agresiv, care, e drept, s-a pliat perfect peste patriarhalismul și dualismul ontologic tradițional din bisericile noastre, o reprezintă organizațiile evanghelice occidentale implicate în România încă din anii 70 ai secolului trecut. Ele sunt cele care au promovat ideea că, zice-se, potrivit Bibliei, rolul „înalt” al femeii este aproape exclusiv în spațiul domestic și că ele ar trebui să fie supuse bărbaților și mulțumite de acest statut. Dacă vă îndoiți, citiți revistele noastre evanghelice pentru femei. Mă întreb uneori, de ce ar trebui să fie femeile noastre așa de bucuroase? Oare se putea să fie și mai rău? Sigur, se putea, așa cum știe foarte bine orice optimist. Dacă Dumnezeu le-ar fi pedepsit (căci, evident, după unele teologii, asta este oricum preocuparea lui principală) dând lumea pe mâna lor ar fi fost vai și-amar de capul lor.

Prin contrast, aceleași organizații ne-au învățat că rolul „biblic” al bărbatului este să fie șef. Peste tot. Din fericire nu avem reviste evanghelice pentru bărbați, care să ne învețe să fim mulțumiți cu asta, oricât de greu ne-ar fi. Dar cred că, spre deosebire de femei, noi nu prea avem nevoie. Ne descurcăm și singuri. Oricum, e clar, povară grea i-a căzut bărbatului la împărțeală. Mă întreb, dacă Adam nu mușca din… piersică, ce s-ar fi ales de el, săracul? Mă tem ca ar fi fost promovat la „munca de jos”: schimbatul pelincilor, curățatul toaletei, spălarea vaselor și alte asemenea munci „nobile”. Ferească Dumnezeu!

Cu siguranță că nu promovarea acestor „sublime” învățături a fost obiectivul principal al organizațiilor de care vorbeam mai sus. În virtutea caracterului universal al Bisericii lui Cristos, misionarii occidentali, cărora eu însumi le datorez enorm de mult din ceea ce sunt astăzi, au venit aici pentru a ne da o mână de ajutor: în cunoașterea aprofundată a Scripturilor – fie ea și într-o formă care nu era radical diferită de fundamentalismul nostru neaoș; în ucenicie – chiar dacă uneori ceea ce propuneau ei erau abordări mai degrabă mecanice, de tip franciză legate de formarea spirituală; în mărturia creștină – chiar și cu riscul de a cădea uneori în prozelitism; și în multe altele. Destule dintre roadele acestei slujiri sunt demne de respect si apreciere. Dar cu siguranță nu toate. Cu cele mai bune intenții, și adesea în mod inconștient, prietenii noștri din vest au adus cu ei, alături de evanghelie, o mulțime de „bagaje” culturale care au făcut mai mult rău decât bine. Desigur, vina este nu doar a lor, că le-au adus, ci și a noastră, că le-am acceptat, din lipsă de discernământ și maturitate.

Privind spre viitor

Înainte de a încheia, trebuie să mă opresc puțin pentru a face un act de dreptate. Trebuie să recunosc deschis, și cu bucurie, faptul că în ciuda spiritului strict ierarhic și patriarhal, ba chiar misogin, care domină sub raport instituțional comunitățile noastre eclesiale, există deja în jurul nostru o minoritate creștină inteligentă și articulată care a depășit această polaritate și care explorează în mod curajos, în lumina sensibilităților feministe amintite mai sus, un alt tip de relații între bărbați și femei – privite mai degrabă ca parteneriate între egali, în care rolurile de gen nu sunt considerate ca fiind prescrise „de sus”, ci sunt negociate în permanență, în funcție de înzestrările fiecăruia și de schimbările rapide ale contextului în care trăim. În acestea, și aceștia, îmi pun eu speranța, dacă este ca evanghelicii să aibă vreun viitor în context românesc.

După toate cele discutate mai sus, ar merita să ne întrebăm cum am putea ajunge la o abordare mai matură și mai nuanțată a relațiilor de gen, pe care le discutăm aici. Iată mai jos câteva sugestii generale, care s-ar putea aplica la fel de bine oricărui alt subiect disputat.

  • punctul de pornire ar trebui să fie conștientizarea propriilor noastre orbiri și prejudecăți, căci, vorba cuiva, „orice punct de vedere este doar o vedere dintr-un punct”;
  • al doilea pas ar putea fi deschiderea către alte perspective decât a noastră – audiate et altera pars, spuneau latinii: către cea egalitaristă, dacă suntem complementariști, ori către cea feministă, dacă suntem bărbați etc.;
  • pentru că suntem creștini, și Scriptura este sursa noastră principală pentru înțelegerea realității, ar trebui să ne întrebăm dacă inclinația noastră de a privi Biblia ca pe un rețetar menit sa dea răspuns la TOATE întrebările noastre este una legitimă;
  • apoi ar trebui să ne punem întrebarea dacă modul nostru foarte individualist de a interpreta Scriptura nu este influențat mai degrabă de raționalismul modernității decât de gândirea biblică, și dacă este așa, poate ar trebui să aruncăm din când în când o privire la felul în care au înțeles Biblia Părinții Bisericii, scolasticii, reformatorii sau liderii marilor treziri (acesta este sensul primar al conceptului de „tradiție”); și, last but not least,
  • ar merita, poate, să ascultăm ce au de spus despre aceste lucruri și diverse surse extra biblice, precum arta, filosofia, știința și altele asemenea.

Vine o vreme, și cred că acum a și venit, când trebuie să ne uităm în urmă și să alegem ce anume din toate acestea este valoros și trebuie păstrat, ba chiar îmbogățit și dus mai departe; precum și care sunt lucrurile noi cu care ar trebui să ne înzestrăm. Criteriul esențial, sugerez eu, ar trebui să fie măsura în care acestea reflectă principiile împărăției lui Dumnezeu, acelea despre care ne-a vorbit Cristos în predica de pe munte. Pe celelalte oricum le va mistui în ziua judecății focul care va pune la probă slujirea oricărui om. Fie să auzim atunci, fiecare dintre noi, chemarea Domnului: „Vino, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” Așa să ne ajute Dumnezeu!

(Adaug mai jos, pentru cei interesați, întreg textul in format PDF.)

Femeia – Binecuvintare sau blestem (1)

(sursa imaginii, AICI)

Trăim într-o lume a bărbaților

Nu cred că există astăzi în mediile creștine, mai ales în cele evanghelice, o temă mai controversată decât aceea legată de locul femeii în biserică și în societate. Poate cu excepția homosexualității; iar între cele două teme există o legătură, care însă nu face obiectul acestor rânduri.

Cea mai mare parte a istoriei umane, din cele mai vechi timpuri pentru care avem dovezi documentare și până astăzi, a stat sub semnul patriarhatului. Lumea în care trăim a fost mereu o lume a bărbaților – una construită de bărbați, pentru bărbați, în care femeile și copiii își găsesc locul doar în calitatea lor de ființe necesare, dar în mod inevitabil secundare, auxiliare, de suport, în raport cu bărbații. Foarte probabil că cei care sunt familiari cu textul biblic se vor gândi imediat la afirmația din Genesa 2:18, „am să-i fac [bărbatului Adam] un ajutor potrivit”. Iar ajutorul, se știe, este secundar în raport cu cel ajutat. Totuși, niciunui bărbat nu pare să-i treacă prin minte faptul că afirmația din text ar putea însemna și că, fără femeie, bărbatul este un neajutorat. Și că, deci, după ce s-a jucat puțin cu prototipul, Creatorul și-a spus îngândurat în barbă: „Cred că pot să fac ceva și mai bun.” Și a creat femeia. Iar din reacția lui Adam la vederea Evei putem trage concluzia că și el a fost de acord că rezultatul era unul foarte bun. Nu vi se pare interesant că o asemenea interpretare nu a captivat niciodată imaginația lumii teologice, una prin excelență a bărbaților? Dincolo de glumă, expresia evreiască ce descrie în textul scriptural rolul femeii, ezer kenegdo, înseamnă de fapt „cea care i se potrivește” și aceasta nu implică nicidecum ideea vreunei ierarhii, fie ea ontologică sau funcțională. Aceasta apare ulterior, ca rezultat al căderii, din pricina căreia a fost necesară jertfa lui Isus Cristos.

Pentru orice credincios autentic, ceea ce spune textul Scripturii este important și normativ. Ceea ce complică însă lucrurile este faptul că Biblia este o scriere veche, de a cărei elaborare, ea însăși fiind rezultatul unui proces complicat, ne despart câteva mii de ani, iar diversele cărți care o compun reflectă culturi radical diferite de cele contemporane. De aceea înțelegerea unor asemenea texte este complex și presupune o formare intelectuală specifică, dar și un anume nivel de maturitate, precum și o carismă specială, aceea a didaskaliei. Tocmai de aceea a lăsat Dumnezeu ca doar unii dintre noi să fie învățători. Oricât de puțin ne-ar plăcea lucrul acesta, învățătura despre „preoția universală”, la care noi ținem atât de mult, nu presupune nicidecum faptul că oricare dintre noi este îndrituit să-i învețe cu autoritate pe alții.

Așa fiind, haideți să abordăm lucrurile cu o oarecare modestie teologică, oricât de greu ni s-ar părea asta, și să ne aplecăm în cele ce urmează asupra câtorva chestiuni care ar trebui să influențeze interpretarea textelor biblice relevante cu privire la locul femeii în societate și în comunitățile de credință.

Mai întâi, este evident că lumea în care au fost scrise cărțile adunate mai târziu în canonul Bibliei a fost una dominată de bărbați, în care statutul femeii a fost de cele mai multe ori unul subordonat, iar uneori chiar subuman. Unii dintre cei vechi chiar s-au îndoit că femeia ar avea suflet, iar Toma de Aquino se întreba dacă nu cumva femeia este rezultatul unui defect al materialului genetic, și, ca urmare, doar un produs imperfect, în raport cu bărbatul, care ar fi prototipul ideal. V-ați întrebat vreodată cum este posibil ca toți cei circa 40 de autori ai cărților Bibliei să fi fost bărbați? Cu posibila excepție a Cântării cântărilor (o carte scrisă în mod explicit din perspectiva unei femei), care și aceea a fost acceptată în canonul iudaic după nesfârșite dezbateri, poate și fiindcă a fost atribuită unui bărbat, Solomon. Ca să nu mai vorbim de natura ei explicit sexuală (considerată a fi prea mundană pentru o carte „sfântă”). Dar și pentru aceasta au găsit rabinii o soluție, erotismul ei fiind ocultat de o interpretare exclusiv alegorică, uneori de un penibil desăvârșit.

În antichitate, femeia era esențialmente proprietatea bărbatului, care putea face cu ea ce poftea, așa cum făcea cu celelalte posesiuni ale sale. Tocmai de aceea proprietatea era moștenită pe linie bărbătească, femeile nu prea contând în această chestiune. În ciuda unor rare excepții, acesta a fost și statutul femeii israelite, pe tot parcursul Vechiului Testament. Dimensiune economică a „familiei tradiționale” așa cum este ea prezentată în textul biblic este complet ignorată de cei mai mulți cititori contemporani ai Bibliei. Legea lui Moise a încercat să stabilească anumite limite puterii discreționare a bărbaților, așa cum au încercat să facă, într-o oarecare măsură, și alte sisteme legale din perioada aceea (precum Codul lui Hammurabi). Dar echilibrul a rămas în permanență și în mod decisiv în favoarea bărbaților.

Mai mult, putem spune că Dumnezeu însuși, fără neapărat a binecuvânta acest sistem patriarhal, s-a adaptat acestuia, în procesul de maturizare spirituală a poporului său. Isus recunoaște acest lucru atunci când afirmă că legile veterotestamentare legate de divorț, care îi favorizau în mod explicit pe bărbați, au fost date „din pricina împietririi inimii lor”, nu pentru că aceasta ar fi fost intenția originară a Domnului. Eu numesc acest principiu „condescendența lui Dumnezeu” (Gregory Boyd preferă să-i spună „principiul acomodării”) și el este probabil cel mai neglijat aspect privitor la înțelegerea naturii revelației în hermeneutica evanghelică.

Principiul respectiv explică, fără însă a justifica ori a sanctifica sub raport dogmatic, motivul pentru care toți cei doisprezece apostoli ai lui Isus au fost bărbați. Ce facem însă cu situația femeii apostol menționată de Pavel în Romani 16:7? Unii copiști ori comentatori zeloși, au fost de-a dreptul oripilați de ideea că o femeie (ființa aceea care devine periodic „necurată”, ca urmare a felului straniu în care a creat-o Dumnezeu) ar putea fi apostol al Domnului. Ca urmare, au transformat-o, literalmente „din condei”, pe Iunia în Iunius, un bărbat. Aici este evident că avem de-a face cu un caz de misoginism teologic.

În acest context, este ușor de înțeles de ce, în ciuda modului special în care Cristos s-a raportat la femei pe parcursul întregii lui vieți pământești, dar mai ales după înviere, creștinismul primar a devenit foarte rapid, în special după secolul al patrulea, și nu doar din pricina frustrărilor de natură sexuală ale lui Augustin, un spațiu dominat de bărbați, așa cum era și ansamblul societății în perioada aceea. Tocmai de aceea, așa cum explică Elisabeth Schüssler Fiorenza, poate cea mai importantă teoloagă feministă (a propos, originară din România), procesul de patriarhalizare a bisericii vechi a fost nu doar inevitabil ci chiar necesar pentru supraviețuirea creștinismului în acel context.

Și cu aceasta ajungem, în mod inevitabil, la chestiunea absolut explozivă a accesului femeilor la slujirea eclesială consacrată. Ea este o nucă atât de tare încât, după ultimele informații primite de la Vatican, se pare că l-a biruit chiar și pe bunul papă Francisc. Fenomenul nu este deloc dificil de explicat. Așa cum argumentează Fiorenza, într-o lume preponderent patriarhală și misogină, eliminarea femeilor din slujirea eclesială și marginalizarea lor într-o biserică devenită patriarhală a fost o mai degrabă o necesitate istorică, dacă nu chiar o strategie de supraviețuire. Aceasta însă este o explicație logică, nicidecum o justificare legitimă.

Hermeneutica este una dintre pasiunile mele, și o disciplină pe care am predat-o pentru mulți ani de zile în diverse școli teologice, nu doar în România. Unul dintre principiile importante ale acestei discipline în expresia ei teologică are de-a face cu chestiunea precedentului istoric. Potrivit acestui principiu, o interpretare biblică pentru care nu putem găsi precedent în istoria bisericii ar trebui privită cu cea mai mare suspiciune. Biserica fiind esențialmente o comunitate hermeneutică, orice interpret de bun simț al Bibliei va încerca să valideze concluziile propriei exegeze atât în plan diacronic – în decursul istoriei, cât și sincronic – în diversele comunități eclesiale care există în prezent în lume. Din păcate, lucrul acesta se întâmplă rareori în lumea evanghelică, și este unul dintre motivele pentru care ne confruntăm cu atâtea interpretări stranii în comunitățile noastre.

Ei bine, până în urmă cu 10-15 ani, răspunsul meu la întrebarea dacă femeile ar putea fi consacrate formal pentru slujirea eclesială (ca preoți/pastori, ba chiar episcopi, cu dreptul deplin de a oficia sacramentele) ar fi fost în mod fundamental unul negativ. Aparenta absență a unor precedente biblice și istorice concludente mă făceau să am rezerve serioase cu privire la această opțiune, care este deja un loc comun și o opțiune naturală în cele mai multe biserici protestante magisteriale (anglicane, metodiste, luterane, reformate), dar și în unele biserici evanghelice și carismatice (desigur, dintre acestea din urmă, nu în România).

Pentru unii dintre prietenii mei, alături de dilema de mai sus, există și problema asociată a legitimității deciziei ca femeile să poată da învățătură în biserică, inclusiv unor bărbați, nu doar copiilor, în Școala duminicală, dată fiind prezența în epistolele lui Pavel a unor texte care aparent interzic în mod explicit acest lucru (vezi, de exemplu, 1 Tim. 2:12: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.”). Pentru mine însă aceasta nu mai este demult o problemă, deoarece am înțeles, în urma propriilor cercetări exegetice, și pe baza unei analize atente a contextului originar, că interdicțiile respective au de-a face cu situații circumstanțiale locale și nu pot fi impuse ca norme transculturale absolute. La fel este cazul cu alte recomandări neotestamentare precum obiceiul „sărutării sfinte” sau cu cutuma acoperirii femeilor, care aveau de-a face cu contexte și situații specifice, din motive strict circumstanțiale.

Desigur, acest argument este contestat de unii exegeți, mai ales dintre cei care favorizează o lectură literalistă a textului biblic. Din perspectivă hermeneutică însă, literalismul este de departe cea mai proastă opțiune posibilă în interpretarea oricărui tip de text și cu atât mai mult a unuia de natură religioasă, dat fiind că despre Dumnezeu, care dincolo de dimensiunea palpabilă a existenței noastre, nu putem vorbi decât în mod metaforic. Iată un alt motiv, esențial, pentru care a fost necesară întruparea fiului lui Dumnezeu. De aceea, interpretarea literală a unui text sacru este o imposibilitate, dată fiind prezența in text a figurilor de stil. Altfel, faptul că, potrivit Bibliei, ființa supremă este Tatăl nostru ar putea însemna că Dumnezeu este bărbat (ceea ce este deja o enormă erezie, dar veți fi uimiți să aflați că potrivit unor exegeți conservatori Sfânta Treime este de gen masculin!?!). Ba mai mult, asta ar presupune, într-o interpretare literalistă, că Bărbatul divin a avut o relație intimă cu soția lui (cum nu știați că Dumnezeu are soție? voi nu vă uitați la serialul Lucifer?). Ca urmare, ea a rămas însărcinată și i-a născut un fiu (evident, nu o fiică – asta ar fi fost o veritabilă catastrofă, nu-i așa?), ceea ce a făcut ca Dumnezeu să devină tată. Vi se pare absurd? Da, așa și este. La fel ca oricare altă interpretare literalistă a Bibliei. Exact acesta este motivul pentru care, de exemplu, musulmanii, crispați în literalismul lor coranic, nu cred că Isus este fiul lui Dumnezeu (ceea ce pentru ei ar implica politeism).

VA URMA

Istoria Bisericii – Epoca Medievala – Un webinar decenu.eu

Data înregistrării: 27 martie 2020.

Daniel Manastireanu – Conversations with My Father: On the Road Ahead

Daniel Manastireanu – Conversations with My Father: On Influencers

Daniel Manastireanu – Conversations with My Father: On Learning

Teofil Stanciu – Evanghelicii romani fata cu viitorul

Teo Stanciu a publicat recent pe situl revistei Convergente o analiza a situatiei evanghelicilor romani in acest moment, in fata provocarilor viitorului. Ramine de vazut daca acest text va reusi sa lanseze o discutie in jurul acestei teme in spatiul evanghelic, ori va fi ignorat, asa cum s-a intimplat si cu altele de acest gen inaintea lui. Iata mai jos introducerea in acest articol:

Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție. Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.

Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.

Prinși în verva războiului cultural – foarte recent descoperit – cu diverse ideologii „stângiste”, război importat în mare parte cu temele, temerile și strategiile americane, evanghelicii amână cât pot mai mult soluționarea unor probleme tot mai prezente și tot mai complexe din imediata vecinătate. De asemenea, prezența (mai reală sau mai imaginată) pe frontul luptei pentru cauza creștină conferă o consolare morală pentru lipsa unor demersuri constructive, a reflecției teologice elaborate, profunde și complexe asupra realităților contemporane. Însă chiar și problemele conexe acestor ideologii necesită și o abordare pastorală, mult mai complicată decât poziționarea ideologică ușor de făcut și adesea lipsită de elementul uman și de orice urmă de compasiune.

Departe de a se limita la invazia ideologiilor progresiste (multe dintre ele îngrijorătoare și necesitând cu siguranță o poziționare), temele ce vor necesita un răspuns cât mai urgent – și, bine-ar fi, cât mai consistent – vin din mai multe direcții simultan: dinspre filosofie (unde e mare penurie de evanghelici angajați în dialogul cu lumea culturală), teologie, morală, ecleziologie, economie, politică, psihologie, știință, tehnologie, bioetică etc. Iar răspunsurile care vor conta va fi nevoie să iasă din sfera abordărilor actuale: predicoase, șablonarde, previzibile, de inspirație mai ales americană-populară/populistă, preluate cu minim efort de contextualizare.

Fără să fac o ierarhizare și o clasificare riguroasă, voi semnala câteva dintre problemele – de intensități și categorii foarte diferite – care cred că se vor prăvăli peste evanghelici cu o tot mai mare forță și reclamând tot mai acut niște soluții temeinice. Fără aceste soluții, sunt șanse mari ca evanghelicii din România să (re)cadă într-o irelevanță culpabilă și păguboasă, dar probabil meritată. Asta după ce s-au făcut remarcați, măcar mediatic, în ultimii ani în câteva rânduri. Nu am însă în vedere nici o utopică angajare generală a comunităților în astfel de demersuri teologice, ci pur și simplu interesul serios, consecvent al unor oameni – asumați de către „sistem” sau de mișcarea evanghelică – cât de cât competenți care ar vrea să și înțeleagă, nu doar să combată repede și să puncteze mediatic (cum se întâmplă în prezent) și ar încerca să elaboreze niște poziții teologice, temeinic ancorate în spiritul Scripturii, bine cumpănite sub raport intelectual și spiritual deopotrivă.

Cititi AICI restul articolului.

Zoon politikon – note autobiografice

La sfârșitul anilor 80 citeam în cartea Minima moralia a domnului Pleșu că politica este arta de a sluji binele cetății. Cum a ajuns însă ca această „damă bine” să presteze pe centură este o poveste pe care o las specialiștilor în științe politice, și politicienilor înșiși. Aici vreau să vă povestesc câte ceva din aventurile mele cu (nu prea) distinsa demoazelă mai sus amintită.

Dintru început trebuie să vă mărturisesc faptul că am fost mereu ispitit de implicarea în politica militantă. Am rezistat cât am putut, însă tentația este una constantă, alături de convingerea că nu sunt făcut din materialul adecvat pentru un asemenea demers. Mă refer la faptul că prin dotare genetică (dat fiind că am și ceva rădăcini roma) și prin temperament, dar și prin alegere deliberată, prefer să spun întotdeauna ceea ce gândesc, oricât de costisitor ar fi lucrul acesta. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu pot spune niciodată ceea ce nu gândesc sau nu cred. Ori, se spune, un bun politician trebuie să fie capabil să spună numai ceea ce trebuie și să ascundă ceea ce nu trebuie spus ori știut – vezi faimosul caz Buttiglione, unul dintre foștii candidați italieni pentru un post de comisar european, care a fost invalidat pentru că a spus cu glas tare ceea ce toată lumea știa că este adevărat, și anume că, fiind catolic practicant, nu era de acord cu căsătoriile între persoane de același gen. Acestui „talent”, care îi lipsea i italianului, i se spune, eufemistic vorbind, „arta disimulării” (cu atât mai perversă, cu cât talentul este mai mare… și caracterul mai mic). Mi-am spus adesea că dacă intram în politică militantă, sfârșeam în pușcărie (mai ales sub comunism). Așa fiind, am fost nevoit să spun nu ispititoarei mele muze politice. Dar asta nu înseamnă deloc că eu o pot ignora complet sau că ea nu continuă să-mi dea târcoale, căci prin natura ei de curtezană profesionistă, este teribil de perseverentă. Trăiesc deci cu ea într-un soi de straniu „concubinaj”, ale cărui avataruri voi încerca sa le analizez mai jos, într-un mod mai degrabă autobiografic.

Începuturi

Prima mea amintire „politică” este din 1961, de la vârsta de șapte ani. Pe atunci aveam un aparat mic de radio la care ascultam regulat împreună cu tatăl meu emisiunile Europei libere. Acolo am aflat cu oroare despre uciderea lui Patrice Lumumba, primul ministru al Republicii Democrate Congo, cu implicarea directă a autorităților belgiene, care tocmai pierduseră această uriașă colonie africană. Îmi dau seama că pentru cei mai mulți cititori astea sunt vești din altă lume. Să venim, deci, mai aproape de „era noastră”.

Patru ani mai târziu, prin martie 1965, îmi petreceam ca de obicei vacanța de primăvară la bunici, unde trăisem cea mai mare parte a primilor patru ani de viață. De data aceasta vacanța a fost întreruptă brusc de vestea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider al României comuniste. Mă văd și acum, parcă aievea, marcat de isteria colectivă care cuprinsese țara, plângând lângă gardul casei noastre din Iași, așa cum plânseseră alții, în 1953, la moartea „tătucului” Stalin. Asta deși știam, din emisiunile aceluiași post de radio, despre crimele și abuzurile acestui lider comunist. Tot el fusese însă cel care realizase retragerea completă a trupelor sovietice de pe teritoriul României, decizie pe care, se spunea pe atunci, a obținut-o de la Hrușciov, după ce a reușit să-l îmbete bine la o întâlnire la București. Nu aveam de unde ști realitatea, dar ne bucuram cu toții de rezultat, date fiind sentimentele anti-sovietice care dominau, ca și acum, străfundurile mentalului nostru colectiv.

După încă trei ani, în august 1968, a avut loc invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, care avea să pună capăt astfel așa-numitei „primăveri de la Praga”, prima încercare de perestroika în spațiul comunismului de tip sovietic. Spre marea noastră bucurie, Ceaușescu, noul lider comunist român, refuzase să participe la invazie, ceea ce a fost, ani de zile, o mare pricină de mândrie națională. Mai ales în condițiile în care România jucase un rol esențial în înăbușirea revoluției anticomuniste de la Budapesta, din 1956. Această decizie curajoasă a lui Ceaușescu ne-a umplut pe toți de mândrie patriotică, și i-a făcut pe unii intelectuali români, inclusiv pe cunoscutul disident Paul Goma, să adere, pripit, la partidul comunist. Decizia secretarului general a fost semnalul unei politici de aparentă independență a României față de Moscova, care i-a adus o anume doză de simpatie în Vest, dar prețul acesteia, așa cum aveam să descoperim în mod dureros mai târziu, a fost de fapt înăsprire a controlului ideologic pe plan intern, care s-a intensificat după „mica revoluție culturală” inițiată de liderul comunist român în 1971, imediat după o serie de vizite în China și Coreea de Nord.

Criza marxistă

În mijlocul acestor evenimente, în perioada1969-1973, eram în liceu, și treceam eu însumi printr-o serie de serioase frământări existențiale. Descopeream atunci, ca orice adolescent care se respectă, problemele lumii în care trăiam: sărăcia marii majorități a oamenilor, în contrast cu bogăția de nedescris a celor puțini; colonialismul, și mișcarea de emancipare din ghearele acestuia; nedreptățile de tot felul care copleșeau societatea în care trăiam, în ciuda luminilor false ale potemkiniadei ceaușiste. Tocmai realizasem, cu mare dezamăgire, că biserica părinților mei (o mică „adunare” creștină după Evanghelie) nu avea nicicum ochi pentru aceste lucruri. Singura ei preocupare era pentru „lumea care va să vină”, ceea ce pentru mine ca licean era complet lipsit de interes. De aceea m-am bucurat când tatăl meu, care trecea atunci printr-o perioadă de criză, a decis să meargă mai rar, sau deloc, la biserică.

Acesta a fost momentul în care m-am apropiat de marxism. Am început să citesc cu nesaț, și cam alandala, câte ceva din Hegel (în care mi-am prins repede urechile – nu am niciodată o atracție specială pentru filosofie), Feuerbach (mult mai digerabil), Marx (așa și așa) sau Lenin (foarte pedestru și frust). Deși ateismul lor nu m-a ispitit câtuși de puțin, mi-am însușit, treptat, un soi de marxism idealist; dar n-am devenit nicidecum comunist. De aceea, deși eram utecist, făcut pe merite școlare, ca toți colegii mei, nu mi-a trecut niciodată prin cap să devin membru de partid. La aceasta mă vaccinase deja Europa liberă.

În ultima clasă de liceu am trecut însă printr-o serie de crize personale, care m-au făcut să pun la probă convingerile mele marxiste. Am realizat atunci – cât de riguros a fost acest proces rămâne de discutat, că ideologia pe care am adoptat-o nu părea să-mi ofere soluții viabile la frământările mele de viață.

Convertirea și angajarea anticomunistă

În acest context a intervenit, în 1972, convertirea și implicarea mea ulterioară în comunitatea baptistă. Am adoptat aproape instantaneu și cu toată sinceritatea o versiune de creștinism esențialmente fundamentalistă și pietistă. Cu ea a venit la pachet un anti-comunism funciar. Trecusem astfel dintr-o extremă în cealaltă. Atmosfera era perfect favorabilă pentru așa ceva, căci Iosif Țon tocmai se întorsese în România și își începuse activitatea lui contestatară, care urmărea lărgirea libertăților religioase ale evanghelicilor. Perspectiva aceasta m-a fascinat și am aderat la ea fără ezitare, încercând să-i antrenez în ea și pe tinerii baptiști din Iași, al căror lider ajunsesem. Aceasta i-a adus la disperare pe unii dintre liderii bisericii mele, care erau mai înclinați către cooperarea dacă nu chiar compromisul cu autoritățile comuniste, cu scuza penibilă că încercau astfel să „salveze biserica”.

Izvorul acestei atitudini este concepția eronată că creștinul nu trebuie să fie interesat, și cu atât mai puțin implicat, în politică, ci doar de treburile împărăției lui Dumnezeu, care, se spunea, nu au nimic de-a face cu lumea aceasta. Cel puțin așa umbla vorba între pietiști. Ca să nu mai vorbim de faptul că, se știe, politica e curvă, și pocăitul se ține sfânt și neîntinat de asemenea păcate. Despre altele, desigur, precum cea legată de colaborarea cu regimul, se mai putea discuta. Pe această atitudine perdantă se baza și Securitatea în eforturile ei de a controla biserica, pentru a preveni orice potențială formă de rezistență.

De aceea, opțiunea mea a atras și mai mult asupra mea atenția Securității. Așa cum aveam să aflu mai târziu din cele patru dosare de urmărire informativă deschise pe numele meu (sub numele de cod „Chitaristul”, și apoi „Ideologul”), aceasta începuse deja să mă urmărească încă din perioada stagiului militar (1973-1974).

Unul dintre momentele cruciale în raportarea mea la spațiul politic a fost contactul, în 1975, cu pastorul reformat Ferenc Visky, un om care făcuse șapte ani de pușcărie comunistă, și mi-a devenit un soi de mentor, de la distanță, în perioada studenției. Într-una din lungile discuții pe care le-am avut cu el în vizitele pe care i le făceam în satul Paleu, din Bihor, unde slujea ca paroh, Feri bacsi mi-a spus tranșant că, după părerea lui, este nelegitim pentru un creștin să fi anticomunist, căci spunea el, începem prin a urî comunismul și sfârșim urând comuniștii, iar aceasta vine de la diavolul, nu de la Dumnezeu. Am avut nevoie de aproape trei ani, și de o serie întreagă de întâmplări providențiale, pentru a-i da dreptate părintelui Visky.

Astfel, în primăvara lui 1978, mă pregăteam să mă alătur în mod public Comitetului Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC), condus de pastorul Pavel Nicolescu. Pavel însă, care fusese exmatriculat cu câțiva ani înainte de la Facultatea de Filozofie a Universității București doar cu două săptămâni înainte de absolvire, m-a sfătuit ferm să nu fac asta înainte de a absolvi Facultatea de științe economice, în luna octombrie a aceluiași an.

Aveam deci înainte câteva luni în care putea cântări luarea acestei decizii. Vorbesc despre o hotărâre, pentru că de aproape un an eram implicat cu mișcarea secretă de ucenicie creștină inițiată de organizația Navigatorilor. Știind despre implicările mele în mișcarea de disidență religioasă, liderii mișcării îmi ceruseră să aleg între aceasta și lucrarea de ucenicie; nu fiindcă socoteau că implicarea politică este una nelegitimă pentru un creștin, ci pentru că disidența implica acțiuni publice care aveau să atragă și mai mult asupra mea atenția Securității, punând astfel în pericol implicarea Navigatorilor în Romania.

Vara anului 1978 este cea în care, după multe deliberări și timp petrecut în rugăciune, am decis să renunț la implicările mele „politice”, în favoarea uceniciei. Este o decizie pe care, trebuie să spun, n-am regretat-o niciodată. Am în continuare o prețuire imensă pentru Pavel Nicolescu și pentru ce a făcut atunci ALRC-ul. Istoricul Dorin Dobrincu consideră că, deși aceasta este o dimensiune a rezistenței față de comunism care este neglijată în spațiul nostru public și academic, ea constituie cea mai solidă contestare pe baze ideologice a sistemului comunist de la noi. Din acest punct de vedere, ea este mult mai consistent anticomunistă decât mult mediatizata mișcare Goma, deși în cele din urmă ambele s-au încheiat cu plecarea sau expulzarea din țară a celor implicați. Dincolo de posibilitatea oferită de mișcarea Navigatorilor de a investi în formarea a sute de oameni, în special studenți, veniți în Iași de pe mai multe continente în anii care au urmat, decizia mea a fost cea care mi-a permis să rămân în țară în toată perioada comunistă, și aproape trei decenii după aceasta, lucru pe care-l socotesc un adevărat privilegiu, mai ales când mă uit la lucrurile nu prea entuziasmante care s-au întâmplat între timp cu mulți dintre militanții mișcării de disidență în care am fost implicat.

„Creștinul este de dreapta sau nu este deloc”?

Până în 1993, când am mers la Londra pentru un masterat în hermeneutică și apoi un doctorat în teologie, consideram că un creștin nu poate fi decât de dreapta, deși mă consideram, în esență, ca fiind din punct de vedere politic un om de centru. Astfel, dacă sub comunism nu am votat niciodată, după 1989 am votat mereu, fără excepție, pentru ceea ce am considerat a fi opțiuni de dreapta. Cu alte cuvinte, eram de fapt un om de centru-dreapta. Faptul că mai apoi acele opțiuni s-au dovedit a fi cu totul altceva nu face decât să ateste încă o dată natura îndoielnică a politicii. Și acum, după ce am trăit timp de 35 de ani sub comunism, mă tem că dacă aș vota cu stânga politică, mi s-au usca mâna, metaforic vorbind.

Și totuși, experiența mea britanică a schimbat în mine ceva esențial cu privire la această percepție. Unii vor spune că este acesta este efectul inevitabil al unei teologii îndoielnice, și e dreptul lor de a crede asta, oricât de greșiți ar fi în opinia lor. Schimbarea poziției mele are de fapt de-a face doar în mică măsură cu teologia. Îmi amintesc bine de surpriza pe care am avut-o când l-auzit pentru prima dată vorbind pe Tony Blair. Până atunci nu mi-aș fi putut închipui că liderul unui partid de stânga (desigur, social-democrat modern, nu comunist) poate vorbi și acționa, cel puțin până la decizia de neiertat de a-l urma pe Bush în nebunia războiului din Irak, în termeni absolut compatibili cu viziunea mea creștină asupra realității.

A doua surpriză a fost să văd faptul că britanicii, inclusiv colegii mei de la teologie, aveau o adevărată venerație pentru liderul sud-african Nelson Mandela, un om pe care, în virtutea convingerilor mele de dreapta, îl consideram „un nenorocit de comunist”. Din fericire, acum știu mai bine cum stau lucrurile.

Acesta a fost începutul migrației mele intelectuale și spirituale către poziția mea actuală în materie de politică, una care este mai degrabă de centru-stânga, așa cum mi-au dovedit în mod repetat rezultatele testului de busolă politică pe care îl puteți găsi la adresa web https://www.politicalcompass.org/test.

Sensibilitățile „politice” ale Evangheliei

Un factor esențial în conturarea convingerilor mele politice actuale l-a jucat implicarea timp de circa 20 de ani cu organizația umanitară World Vision International. În reflecțiile mele biblice și teologice, sub impactul experiențelor trăite în călătoriile în cele aproape 70 de țări pe care le-am vizitat până acum, am ajuns să mă confrunt pentru prima dată în mod serios cu sensibilitățile sociale ale Evangheliei. Am realizat în acest proces că în centrul Evangheliei lui Cristos se află nu libertatea și inițiativa individuală, ca în liberalismul clasic, oricât de importante rămân acestea pentru noi, ci inima lui Dumnezeu pentru cei săraci și marginalizați. Din această perspectivă, căutarea cu orice preț a creșterii economice și a profitului, ca în mai toate versiunile politice actuale de dreapta, este fundamental incompatibilă cu viziunea creștină asupra realității în general, și asupra politicii, în particular. Așa fiind, am o veritabilă oroare față de lipsa totală de empatie față de problematica sărăciei, privită ca o boală imputabilă aproape exclusiv victimelor, pe care o manifestă reprezentanții dreptei românești, în special ai celei creștine, indiferent dacă este ortodoxă ori evanghelică – catolicii fiind, din această perspectivă într-o cu totul altă categorie, din pricina „gândirii sociale” consistente promovată de această tradiție eclesială. Astfel, în loc să fie „vocea celor care nu au glas”, reprezentanții dreptei creștine se manifestă, ca mai întotdeauna în istorie, drept apărătorii intereselor celor bogați. Scriind cele de mai sus, nu pot să nu aud în urechi judecata tranșantă a lui Cristos, care spunea că „anevoie va intra un bogat în împărăția cerurilor”.

La cele spuse deja trebuie să adaug faptul că, temperamental și vocațional, sunt extrem de alergic la orice formă de conservatorism, deși sunt gata să recunosc părțile pozitive ale acestuia: respectul pentru tradiție – pe care și eu, în calitate de creștin liturgic și sacramental o prețuiesc; opoziția față de mutațiile sociale bruște, de tip revoluționar – față care și eu am oroare; discursul centrat pe valori – deși adesea rădăcinile acestora sunt de natură socială, dacă nu chiar de clasă, mai degrabă decât spirituale.

Pe de altă parte, deși nu cred în mitul modernist al progresului, și detest în egală măsură apelativul de „progresist”, mai ales din pricina bagajului polemic căpătat în ultima vreme, îmi este în și mai mare măsură antipatic apelativul de „reacționar”, din pricina aceluiași balast polemic, deși, instinctiv, sunt ispitit în mod constant – mea culpa – să mă folosesc de el pentru a-i descrie pe prietenii mei conservatori.

Vocațional vorbind nu am chemare pastorală (aceasta fiind esențialmente o funcție de conservare), și îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că a dat acest dar altora. Personal prefer mai degrabă darul profetic, în ciuda prețului uriaș pe care acesta în implică (dacă cineva are îndoieli, este suficient să răsfoiască, fie și în fugă, paginile Scripturii).

O altă manifestare, aparent contradictorie, a opțiunii mele de centru-stânga, este alergia mea la stângismul militant, fie el de factură ateist-secularistă sau de nuanță creștină (pentru unii „dreptaci” s-ar putea să fie o surpriză că ideile socialiste nu-și au originea în ateism, așa cum crede, din ignoranță, dreapta americană, inclusiv cea creștină, ci în cercurile creștine britanice care manifestau sensibilitate „evanghelică” față de problemele celor săraci și năpăstuiți). Asta însă nu mă împiedică să am relații de prietenie autentică, asezonate în mod regulat cu polemici mai mult sau mai puțin cordiale, cu prietenii mei de stânga. Acest lucru îi derutează complet amicii mei de la dreapta (e drept că, în contrapartidă, unele dintre acțiunile sau pozițiile lor mă contrariază la fel de mult pe mine.

Ca să dau doar doua exemple în acest sens, unul dintre prietenii mei, de foarte dreapta acum, îmi spunea cu ceva timp în urmă: „nu știu cum poți fi tu prieten cu Vasile Ernu”. Pe de altă parte, mi-e greu să înțeleg cum este posibil ca unul dintre oamenii cei mai lucizi și mai luminați ai conservatorismului românesc, intelectual public creștin pentru care am o mare prețuire, deși polemizăm din când în când, date fiind pozițiile noastre politice și temperamentale diferite, a acceptat invitația de a participa la lansarea unui volum propagandistic scris în apărarea lui Trump. Mi-am spus că este vorba de avatarurile prieteniei. Dar mi-am amintit imediat de acel adagiu latin care începe cu amicus Plato

Și acum, încotro?

Capătul acestui drum sinuos, cel puțin până în acest moment, este opțiunea mea fermă pentru social liberalism. Cred cu tărie în libertate ca dar uman fundamental, precum și în valoarea inițiativei individuale, creatoare de plus valoare (ca să folosesc un termen economic marxist), dar detest profund promovarea individualismului, a egoismului și a avariției, ca presupuse virtuți ale capitalismului. Aceasta nu înseamnă că prefer opțiunea economică socialistă, și cu atât mai puțin pe cea comunistă; nu după ce am trăit timp de 35 de ani sub „binecuvântările” sistemului comunist. Aș prefera oricând o „a treia cale”, dacă ea ar putea fi imaginată.

Cred, de asemenea, în responsabilitatea socială a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pentru mine, o societate sănătoasă, înfloritoare, este cea care promovează bunăstarea umană, mai întâi cea spirituală și apoi cea materială, iar nu una a căutării cu orice preț a maximizării profitului și a creșterii economice ca scop în sine. Eu cred că o societatea umană este cu atât mai matură cu cât:

– cultivă mai multe sensibilități ecologice consistente;
– promovează egalitatea de șanse, inclusiv între femeii și bărbați (și implicit exorcizează misoginismul și patriarhalismul);
– cultivă o cultură a vieții, atât înainte de naștere, cât și, mai ales, după;
– apără pluralismul (cultural, politic, religios, de gen etc) și se ferește de nivelare socială;
– încurajează o cultură a păcii și înțelegerii, excluzând pe cât posibil violența și războiul ca mijloace de rezolvare a diferendelor dintre grupuri și state.

Vi se pare că toate acestea sună prea utopic? Eu cred că nu, și mă rog în fiecare zi, așa cum ne-a învățat Cristos: „vie împărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Amin!

Francisc Visky – Crestinul si politica II

Tare aș fi vrut să pot posta aceste rânduri cu ocazia „mariia gitații” în jurul familiei naționale. De parcă familia ar avea de a face cu națiunile. Nu am făcut-o. Am fost prea „stresat” și înțepat de cei care nu mai vedeau, nu mai auzeau decât fulgere, trăsnete, pucioasă și foc! Acum e liniște…

Nu prea a fost sesizată intenția mea serioasă, glumeață pe alocuri, sarcastică în alte ocazii, de a întoarce privirile de la „predicat”spre Subiect.

Subiectul meu este Isus Cristos!

Am recitit cu interes și teamă ispitele la care a fost supus Isus. Nu întâmplător, după ce Tatăl declară despre el: „… iată Fiul meu”, adică „Cel din mine”, „Identic cu Mine”. El este dus de Duhul în pustie pentru meditație și testarea capabilităților Sale ca om, pentru cele ce vor urma. Este (se)dus, ispitit, de trei ori de Satan, în trei domenii importante, în care creștinul de azi este… dus cu pluta. Pe noi, ne duce și duhul (nostru) și Satana… Dar noi, creștinii, trebuie să STĂM! Ferm!

Iată cum sunt dus:

1. Vreau să transform cuvântul în loc să trăiesc prin cuvânt…

Preferăm să trăim din pietrele transformate în pâine!… Cristos spune, „omul nu trăiește numai cu pâine…”

2. Vreau putere spirituală în loc să trăiesc spiritual…

Preferăm să ne înșelăm, și să înșelăm, considerând că noi suntem feriți de ispite și că nu ispitim prin felul nostru da a fi!… Este însă scris: „…să nu ispitești pe domnul Dumnezeul tău!”

3. Vreau putere (inclusiv politică) în loc să am stăpânire de sine…

Preferăm să fim slujiți, să ni se închine păcătoșii, în loc ca noi să slujim Domnului, Dumnezeu… și să ne închinăm doar Lui.

 Spre citire din Biblie: Matei, capitolul 4:1-11. Din orice Biblie…

Isus a refuzat trei ispitiri! Materialismul, spiritualismul și politica.

 *) Mulțumesc lui Dănuț Mănăstireanu pentru postarea pe blogul său  a părții I-a din Creștinul și politica

Despre zeii care ne subjugă

Iata un alt text despre starea actuala a societatii romanesti, unul absolut superb, as spune eu, al prietenului meu, Danut Jemna.

via Despre zeii care ne subjugă

Reclaiming Jesus – A Prophetic Call from the Elders of the Church in America

reclaimingjesusheader

We are living through perilous and polarizing times as a nation, with a dangerous crisis of moral and political leadership at the highest levels of our government and in our churches. We believe the soul of the nation and the integrity of faith are now at stake.

It is time to be followers of Jesus before anything else—nationality, political party, race, ethnicity, gender, geography—our identity in Christ precedes every other identity. We pray that our nation will see Jesus’ words in us. “By this everyone will know that you are my disciples, if you have love for one another” (John 13:35).

When politics undermines our theology, we must examine that politics. The church’s role is to change the world through the life and love of Jesus Christ. The government’s role is to serve the common good by protecting justice and peace, rewarding good behavior while restraining bad behavior (Romans 13). When that role is undermined by political leadership, faith leaders must stand up and speak out. Rev. Dr. Martin Luther King Jr. said, “The church must be reminded that it is not the master or the servant of the state, but rather the conscience of the state.”

It is often the duty of Christian leaders, especially elders, to speak the truth in love to our churches and to name and warn against temptations, racial and cultural captivities, false doctrines, and political idolatries—and even our complicity in them. We do so here with humility, prayer, and a deep dependency on the grace and Holy Spirit of God.

This letter comes from a retreat on Ash Wednesday, 2018. In this season of Lent, we feel deep lamentations for the state of our nation, and our own hearts are filled with confession for the sins we feel called to address. The true meaning of the word repentance is to turn around. It is time to lament, confess, repent, and turn. In times of crisis, the church has historically learned to return to Jesus Christ.

Jesus is Lord. That is our foundational confession. It was central for the early church and needs to again become central to us. If Jesus is Lord, then Caesar was not—nor any other political ruler since. If Jesus is Lord, no other authority is absolute. Jesus Christ, and the kingdom of God he announced, is the Christian’s first loyalty, above all others. We pray, “Thy kingdom come, thy will be done, on earth as it is in heaven” (Matthew 6:10). Our faith is personal but never private, meant not only for heaven but for this earth.

The question we face is this: Who is Jesus Christ for us today? What does our loyalty to Christ, as disciples, require at this moment in our history? We believe it is time to renew our theology of public discipleship and witness. Applying what “Jesus is Lord” means today is the message we commend as elders to our churches.

What we believe leads us to what we must reject. Our “Yes” is the foundation for our “No.” What we confess as our faith leads to what we confront. Therefore, we offer the following six affirmations of what we believe, and the resulting rejections of practices and policies by political leaders which dangerously corrode the soul of the nation and deeply threaten the public integrity of our faith. We pray that we, as followers of Jesus, will find the depth of faith to match the danger of our political crisis. Continue reading “Reclaiming Jesus – A Prophetic Call from the Elders of the Church in America”

Omul evanghelic. O explorare a comunitatilor protestante romanesti

Dragi prieteni,

Vă anunț, cu un sentiment de mare ușurare, că astăzi, înainte de prânz, „după lupte seculare”, care au durat mai mult de… zece ani, am predat la Polirom textele definitive și am semnat contractul final pentru volumul Omul evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești. Este vorba de un volum masiv, de circa 650 de pagini, format mare, ce include texte elaborate de 19 autori, din interiorul și din afara mediului evanghelic.

Volumul va apărea în librării cel mai târziu până la începutul lunii septembrie, iar până la finalul aceleiași luni va fi disponibilă și versiunea ebook.

În viitorul apropiat voi voi începe să comunic, din când în când, mai multe informații despre acest proiect editorial.

Până atunci, pentru cei interesați, iată mai jos cuprinsul volumului.

Omul evanghelic – Cuprins

 

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 8

Haideți, fraților, o întrebare, o remarcă, o replică!

Mergem acasă nesatisfăcuți. Înseamnă că fie n-am priceput nimic, fie că am fost foarte clari, ceea ce mă îndoiesc… Te rog!

(O interlocutoare din sală) Vă întreb în legătură cu această toleranță de care vorbiți, cu privire la islam. Dacă toții creștinii au politica iertării și-a iubirii, asta nu ar putea fi ceva de care să profite islamismul în politica sa expansionistă?

Da, da! Întrebarea este absolut legitimă și este, de fapt, complexă. De fapt, aș putea-o traduce în termenii următori: ceea ce Cristos ne-a propovăduit în „Predica de pe munte” poate fi sursa unei teologii politice? Atunci când America este lovită, așa cum a fost lovită la 9/11, ar trebui ea să le ofere teroriștilor încă vreo două turnuri, eventual Sears Tower sau mai știu eu ce altceva? Cu siguranță că nu la asta se gândea Cristos! Cu siguranță că nu la asta! Într-un fel operează principiile eticii în relațiile dintre indivizi, dintre persoane umane și altfel operează ele la nivelul comunităților și la nivelul entităților naționale. Lucrurile sunt, în mod evident, mult mai complexe, la acel nivel. Nu putem transfera mecanic principiile de la un nivel la celălalt. Trebuie să operăm cu nuanțe. Teologia politică nu este specialitatea mea și nu intenționez să intru în detalii, într-un domeniu în care nu mă simt competent, dar în același timp, oricât de diferite ar fi principiile cu care operăm la nivelul relațiilor între state sau între comunități, nu cred că militarismul, că agresivitatea, că acceptarea cu seninătate a ideii de „victime colaterale”, când este vorba de oameni absolut nevinovați, cu zecile și sutele, este acceptabilă din perspectiva Împărăției, a valorilor Împărăției, a „Predicii de pe munte”, în sensul ei aplicat la comunitate, dar cred că adevărurile „Predicii de pe munte” pot fi aplicate în mod direct la relația dintre indivizi. Eu nu prea cred în predici, dar dați-mi voie să predic puțin în seara asta și să vă spun: haideți să încercăm să ne analizăm atitudinile! Ce anume se întâmplă în noi înșine, ce anume se stârnește în inima noastră, atunci când auzim cuvântul „musulman”? Ce imagini se nasc în mintea voastră? 9/11, fanaticul care se aruncă în aer în piață, Osama bin Laden? Oare v-ar plăcea dacă credința creștină ar evoca în mintea unui necreștin, islamic sau nu, doar Holocaustul, pornografia, căci doar de așa-zis creștini au fost ele inventate, nu-i așa? Țările zise creștine (orice va fi însemnând asta – eu cred că doar oamenii pot fi creștini, nu și țările) sunt cele care au promovat cruciadele; într-un oraș zis creștin, condus de un mare reformator, Calvin, a fost ars pe rug Miguel Servet, pentru erezia de a nu crede în Sfânta Treime; țările pretins creștine au instituit inchiziția, intoleranța, ori antisemitismul. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 8”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 7

Muslim_Distribution_map
Harta răspândirii Islamului

Hai să rezervăm câteva minute și viitorului. Ce se va întâmpla acolo? În mod clar, creștinii s-au aliat cu evreii în toată povestea asta și ca atare, creștinii sunt dușmanii declarați ai islamului, islam care nu poate fi neglijat, căci conține o populație destul de numeroasă…

Aproape 1 miliard!

… un teritoriu suficient de mare și care cuplând toată perspectiva lor, care-am povestit-o …

…una teocratică…

…sunt în stare de orice și ca atare, ei sunt o amenințare care nu poate fi neglijată din niciun punct de vedere. Pe lângă asta, ei sunt și-un popor militant, cum spuneai, nu numai cu armele, ci și sub raport misionar. Am mai povestit noi aici, Anglia este, realmente, terorizată de musulmani, Franța, de asemenea. Au existat, ați văzut, toate poveștile de violență din Franța, care realmente au întors lumea pe dos. Sunt oameni care trăiesc acolo, creștini sau nu, fie în Anglia, fie în Franța și care-și mărturisesc realmente frica de a trăi în acele zone dominate numeric de musulmani. Este interesant că istoria are consecințele ei: dacă Franța și-a alungat protestanții, acum are în locul lor musulmani și n-are decât să trăiască cu chestia asta.

Sigur!

Și așa mai departe. Deci noi creștinii suntem percepuți ca dușmani ai islamului De aceea, suntem vizați oriunde și peste tot în acțiunile lor, pentru că susținem Israelul. Deci un conflict aparent minor între două-trei milioane de oameni, de-o parte și tot așa de partea cealaltă, de fapt, se prelungește, se extinde la un conflict de proporții aproape mondiale, care acolo, local, se desfășoară în forma armelor și-a bombelor, iar la nivel mondial, sub forma ideologiilor, a politicilor economice, a influențelor ș.a.m.d. Dac-ar fi să discutăm în parametrii ăștia, lucrurile sunt mult mai grave. Noi stăm așa detașați, la distanță…

Așa credem noi.

…dar să vedem care ar putea fi viitorul și care ar putea fi în viitor impactul a ceea ce se întâmplă acolo, în Orientul Mijlociu.

Sigur!

Poate mai sunt întrebări sau comentarii.

(Un interlocutor din sală) se povestea că în timpul califatului musulman, creștinii au dus-o de fapt foarte bine…

Da! Mai bine decât politeiștii, vreau să spun. Pentru asta însă au plătit un preț, au fost mai degrabă o populație de gradul al doilea, dar li s-a dat dreptul să trăiască, nu să moară, ca celorlalți. Eu aș duce lucrurile un pas mai în spate, aș zice, apariția islamului este, într-un fel, judecata lui Dumnezeu asupra unui creștinism decăzut. Uitați-vă. Islamul a triumfat în toate zonele în care a existat creștinism înainte. Dar creștinismul a decăzut, sub raport dogmatic, sub raport moral și chiar sub raport administrativ. Zona Orientului Apropiat și a Orientului Mijlociu este una în care creștinii au fost la un moment dat în istorie extrem de puternici. Discutăm aici mai ales despre Irak, unde biserica caldeeană (de persuasiune nestoriană, monofizită), care este acum o rămășiță, a avut o activitate misionară extraordinară, cu rezultate incredibile în perioada medievală timpurie (înainte de anul 1000). Biserica ortodoxă orientală a Siriei, numită și siriacă, a întărit rămășițele bisericii rezultate, conform tradiției, din lucrarea misionară a apostolului Toma, în zona Kerala, pe coasta Malabar, din sud-vestul Indiei. Acum, biserica aceea se numește Siro-Malabar, din pricina influenței puternice a bisericii siriace. Între India și Siria este-o distanță uriașă, mai mare decât distanța dintre București și Londra. Misionarii aceia au împânzit lumea asiatică, până în Siberia la nord, în Mongolia, în zona centrală, și în China, la răsărit. Dar, cu vremea, din pricina unor cauze complexe, credința creștină a decăzut acolo, s-a amestecat cu religiile locale, și rezultatul este că un creștinism decăzut a devenit solul fertil pentru apariția unei erezii, pentru că islamul nu este altceva decât o erezie creștină. Același lucru s-a întâmplat în tot nordul Africii, care-a fost creștin în primele secole ale bisericii, din Egipt până în Maroc. Iar astăzi, acel spațiu este islamic și islamul se întinde mereu, ca o pânză, înspre sudul Africii, până în Nigeria, și dincolo de ea. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 7”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6


Imperiul Otoman

Acum, haide să revenim la actualitate!

Să revenim!

Deci, la prezent! În mod cert, pentru unii de-aici, discuția asta începe să nu mai fie la locul ei …

Relevantă.

… pentru că, e clar, noi suntem orientați.

Da, da! Ce să facem? Avem un bai! Recunoaștem chestia asta, cel puțin.

Da. Suntem orientați, adică nu susținem dispensaționalismul și faptul că Israelul va juca acest rol important, la sfârșitul istoriei, inclusiv un rol politic și ca atare, ne detașăm puțin de povestea asta, de implicarea religioasă, în ce se întâmplă în conflictul de-acolo și poate reușim să fim puțin mai realiști sau mai obiectivi, cu privire la ceea ce se întâmplă faptic acolo.

Da! OK! Cineva poate respinge sau accepta povestea asta, dar ce se întâmplă faptic e ceva ce nu poate fi contestat, probabil.

Hai acum să povestim ceva despre ce se întâmplă faptic și care sunt influențele lucrurilor care se întâmplă concret acolo, căci până aici, sigur, poate că interesul discuției noastre ar fi fost pentru creștinii care au o perspectivă religioasă pro-Israel…

Sigur!

… dar dacă am demontat chestia asta, s-ar putea să nu mai aibă interes discuția. Totuși, ea cred că este de interes și aș vrea să ne spui care-ar fi influențele acestor fapte, care-au început în 1948, ce face Israelul, de fapt, care este scopul Israelului, ce se întâmplă acolo și ce influență are asta asupra lumii, asupra noastră, asupra viitorului.

Dați-mi voie să încep de la un punct, care nu-i direct legat de întrebarea ta, dar care s-ar putea să ne doară și sper să ne doară mai tare decât situația politică. La căderea Imperiului Otoman, la sfârșitul Primului Război Mondial, toată zona care aparținea Imperiului Otoman, inclusiv Israelul, Palestina, Siria, în toată zona aceea a răsăritului Mediteranei, inclusiv Asia Mică, existau circa 25% creștini. Vă puteți închipui acest lucru?! 25% creștini! Astăzi, sunt mai puțin de 4% în toată zona! În mai puțin de o sută de ani. Ce s-a întâmplat în această perioadă și ce se întâmplă astăzi, cu ajutorul dispensaționaliștilor americani, este că creștinii din spațiul în care s-a născut Biserica sunt încurajați să părăsească Israelul, locul în care s-a născut Cristos, ca să lase terenul liber sioniștilor, care persecută Biserica creștină cât pot, oriunde o prind la înghesuială, dar, în același timp, sunt foarte deschiși să ia banii creștinilor americani, căci doar banii n-au miros? Poate lucrul acesta ar trebui să ne doară! Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 6”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 5

Da, Dănuț are foarte multe date în spate, pe care noi nu le-avem, și poate, din prezentarea asta istorică, ar merita să mai spunem câteva lucruri… te rog pe tine să le spui!

Da! Te rog să întrebi!

Da! Te întreb: de exemplu, sigur, ai amintit de anul 1948, înființarea statului evreu, poate, ar merita să spunem cam cum s-a întâmplat chestia asta, pe scurt.

Da, da! Să spunem ceva despre mișcarea sionistă, care a preexistat acestui eveniment.

Da! Și ce s-a întâmplat, din punct de vedere politic, atunci? Cum a fost posibilă înființarea acestui stat care, în mod cert, a fost motorul acestui conflict care există actualmente și apoi, care sunt rațiunile din spatele tuturor acestor acțiuni evreiești, care își cere terenul înapoi? Bun! Noi, dac-ar fi să gândim după paradigma noastră strict creștină și numai după lectura Vechiului Testament, am zice: „Fraților, păi, ăla e terenul lor…

Sigur că da!

 …și trebuie să și-l ia înapoi!”

Sigur! Cu orice preț!?!

… și ca atare …

Să facă cum au făcut cu canaaniții: să-i nimicească pe orice cale; căci „scopul scuză mijloacele”.

…musulmanii au venit acolo peste ei, le-au luat terenul și ei și-l iau înapoi. Asta ar fi rațiunea cea mai simplistă, banală, cu care se judecă și cu care de fapt, suntem formați, prin mass-media, îndeosebi. Deci haide să spunem ceva despre asta: cum a fost posibil să se înființeze statul evreu, când el nu exista, el dispăruse în anul 70AD și care sunt rațiunile din spatele acestei manevre politice care continuă și acum, cu tot ce spuneai despre epurarea musulmanilor și despre conflictele dintre statul evreu și statele musulmane dimprejur?

Ei bine, în acest punct, ne-ar fi fost de foarte, foarte mare folos să-l avem aici pe Dorin Dobrincu, așa că eu o să încerc să fac o chestie absolut amatoristă și să vă spun câteva lucruri pe care le știu. În mod evident, acesta este un popor straniu, unic în istorie. Nu sunt multe popoare care-au suferit atât de multe vicisitudini și care-au continuat să existe, să-și păstreze identitatea în istorie, în ciuda tuturor acestor vicisitudini. Este un popor cu o capacitate de adaptare incredibilă! După aproape douăzeci de secole de împrăștiere, conștienta lor de popor și nostalgia întoarcerii în Țara Promisă nu i-a părăsit niciodată. Această nostalgie a căpătat diverse forme, unele dintre ele religioase, și aș vrea să menționez aici hasidismul, care s-a născut pe teritoriul nostru, undeva, în nordul Bucovinei – Martin Buber, o mare personalitate a mișcării hasidice își are rădăcinile spirituale pe-aici, pe undeva. Este o mișcare mistică, de reînnoire, un fel de Oastea Domnului a iudeilor, care a păstrat aceste nostalgii, dacă vreți, într-o formă religioasă strictă și spiritualizată. Dar au existat și forme foarte seculare și Mișcarea Sionistă, care s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea și a ajuns la maximă activitate  în perioada care-a precedat Cel de Al Doilea Război Mondial și după aceea, a jucat rolul principal în înființarea statului evreu. Este, în esență și la rădăcinile ei, o mișcare strict seculară. Ea s-a folosit cu abilitate de argumentația de ordin religios, dar liderii ei n-au fost niciodată, și nu sunt nici astăzi  oameni religioși. Ei au dorit să construiască nu un stat religios, nu o teocrație acolo, ci un stat după principiile tradiției moderne, un stat în care acesta este desprins de instituțiile religioase. Ba chiar, la un moment dat, când începuseră discuțiile legate de un loc, de-o patrie, unii dintre liderii Mișcării Sioniste au fost gata să primească orice alt spațiu geografic. La un moment dat, s-a discutat despre Uganda, ca despre locul în care să se poată reînființa statul evreu și mulți dintre liderii Mișcării Sioniste au fost gata să accepte aceasta. Am putea spune că era un act de disperare. Eu i-aș spune, mai degrabă un act de indiferență, pentru că motivația lor nu era una religioasă, ci pur și simplu, una politic, naționalistă. Ei doreau, în mod legitim, să aibă un stat al lor, așa cum are aproape orice altă națiune. Așa cum kurzii își doresc un stat al lor, cum românii și-au dorit un stat al lor, la fel și evreii au dorit să aibă un stat al lor. Este o dorință absolut legitimă. Mișcarea Sionistă, care-a jucat rolul central în presiunile făcute asupra puterilor occidentale pentru înființarea unui stat evreu, a avut ca prim rezultat Declarația Balfour, dată, parcă, în 1917, de guvernul britanic. Aceasta afirma: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.” Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 5”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 4

Ne-apropiem acum de prezent. Sigur că între anul în care a fost recucerit Ierusalimul de către musulmani și vremea noastră, s-au întâmplat o mulțime de lucruri. S-au întâmplat, între altele, multele persecuții ale evreilor de către creștini, în toată perioada medievală. Și-apoi, pogromurile de la începutul secolului al XX-lea, în Rusia și în Balcani, care au precedat, într-un fel holocaustul. Apoi, holocaustul însuși, când 6 milioane de evrei (din cele circa nouă milioane care trăiau atunci în Europa) au murit. Asta în afară de țigani, de homosexuali, de iehoviști, de comuniști și de alte diverse minorități.

Să mergem mai departe! Câte ceva despre situația actuală. Hărțile pe care le pun acum înaintea voastră sunt hărți stranii, pe care rareori o să le găsiți în presa noastră. Avem de-a face, mai întâi cu felul în care a fost stabilită harta Israelului, readus în granițele lui, în 1948, dar nu în momentul în care a fost înființat statul evreu, ci imediat după ce a avut loc războiul cu arabii, care s-au ridicat foarte rapid împotriva lor, ca stat nou înființat.

 

Nakhba map

În a doua hartă avem de-a face cu un alt fapt care este complet trecut cu vederea în discuțiile despre Israel. Este vorba despre depopularea spațiului care avea să revină Israelului. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 4”

Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 3

Cristos este crucificat, aproximativ în jurul anului 30. Templul construit de Irod este apoi distrus în anul 70 AD de generalul Titus, care avea să devină mai târziu împărat, și iudeii sunt împrăștiați în Imperiul Roman: este rezultatul unei serii de revolte ale evreilor împotriva romanilor. Ei sunt împrăștiați peste tot în Imperiul Roman și de aici diaspora evreiască, cea care continuă și astăzi. O mare parte a evreilor a rămas însă în zonele în care-au fost împrăștiați atunci, ei și urmașii lor.

Sub împăratul Constantin, creștinismul este legalizat, în anul 313, prin edictul de la Milano, și în acest punct, începe o istorie foarte stranie, în relațiile dintre Biserică și evrei. Mai multe edicte, date în cadrul sinoadelor sau date de împărați, aduc situații foarte stranii. Vreau să menționez aici doar un edict al împăratului bizantin Iustinian cel Mare, care instituie principiul „servitus iudeorum” (al servituții evreilor), în urma căruia se instituiau următoarele: numai creștinii aveau dreptul de a fi cetățeni ai Imperiului; evreii nu puteau depune mărturie împotriva creștinilor, în tribunal; folosirea limbii ebraice în închinare, era interzisă. În mod special, acea afirmare-a credinței iudaice: „Sh’ma Ysrael!” (Ascultă, Israele: Domnul, Dumnezeul tău este unul!) este complet interzisă, pentru că este considerată un fel de manifest sau negare a Sfintei Treimi. O parte a comunității iudaice este convertită prin forță; o serie de sinagogi sunt transformate în biserici și este, de fapt, începutul unei relații foarte tensionate, de-a lungul istoriei, cu enorm de multe evenimente. Ne-ar lua o zi întreagă numai să le enumerăm foarte, foarte pe scurt.

Anul 622 este considerat în mod tradițional drept începutului religiei islamice, anul în care se produce hadj, plecarea lui Muhammad la Medina, și crearea acolo a primului stat islamic. Continue reading “Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 3”

%d bloggers like this: