Cristos este crucificat, aproximativ în jurul anului 30. Templul construit de Irod este apoi distrus în anul 70 AD de generalul Titus, care avea să devină mai târziu împărat, și iudeii sunt împrăștiați în Imperiul Roman: este rezultatul unei serii de revolte ale evreilor împotriva romanilor. Ei sunt împrăștiați peste tot în Imperiul Roman și de aici diaspora evreiască, cea care continuă și astăzi. O mare parte a evreilor a rămas însă în zonele în care-au fost împrăștiați atunci, ei și urmașii lor.
Sub împăratul Constantin, creștinismul este legalizat, în anul 313, prin edictul de la Milano, și în acest punct, începe o istorie foarte stranie, în relațiile dintre Biserică și evrei. Mai multe edicte, date în cadrul sinoadelor sau date de împărați, aduc situații foarte stranii. Vreau să menționez aici doar un edict al împăratului bizantin Iustinian cel Mare, care instituie principiul „servitus iudeorum” (al servituții evreilor), în urma căruia se instituiau următoarele: numai creștinii aveau dreptul de a fi cetățeni ai Imperiului; evreii nu puteau depune mărturie împotriva creștinilor, în tribunal; folosirea limbii ebraice în închinare, era interzisă. În mod special, acea afirmare-a credinței iudaice: „Sh’ma Ysrael!” (Ascultă, Israele: Domnul, Dumnezeul tău este unul!) este complet interzisă, pentru că este considerată un fel de manifest sau negare a Sfintei Treimi. O parte a comunității iudaice este convertită prin forță; o serie de sinagogi sunt transformate în biserici și este, de fapt, începutul unei relații foarte tensionate, de-a lungul istoriei, cu enorm de multe evenimente. Ne-ar lua o zi întreagă numai să le enumerăm foarte, foarte pe scurt.
Anul 622 este considerat în mod tradițional drept începutului religiei islamice, anul în care se produce hadj, plecarea lui Muhammad la Medina, și crearea acolo a primului stat islamic.
Pot să te întrerup puțin?
Da.
Acum, dăm de islam…
Da.
…dar până la islam, cam ce religii au avut urmașii lui Ismael, cam în ce ape s-au mișcat?
Este important să discutăm povestea asta. Atunci când Muhammad pretinde că a primit revelația de la arhanghelul Gabriel, situația religioasă în populația arabă – pentru că Muhammad este arab – era una foarte amestecată. Avem de-a face cu cel puțin trei categorii de orientări religioase. Mai întâi, avem de-a face cu creștini. Destui dintre arabii care trăiau în vremea lui Muhammad erau creștini. Avem de-a face însă cu un creștinism în decădere, cu un creștinism destul de-amestecat cu animism și cu tot felul de superstiții. În al doilea rând, avem de-a face cu păgânism, cu politeism, și împotriva acestuia, în primul rând, s-a ridicat Muhammad. Iar în al treilea rând, avem de-a face cu un soi de monoteism strict, influențat puternic de iudaism, orientare pe care, de fapt, a adoptat-o și apoi, a dezvoltat-o profetul. Este vorba, deci, cu un context religios amestecat, care l-a făcut pe profet să aibă atitudini interesante și-ambigue, în același timp față de poporul Cărții, denumire generică prin care sunt identificați atât creștinii, cât și iudeii, care au primit de la profet un statut oarecum aparte față de celelalte populații – în orice caz, un statut superior și oarecum privilegiat față de politeiști, pentru care profetul n-a arătat niciun fel de milă. Era însă un statut obținut cu un preț: creștinii și iudeii erau oarecum cetățeni de rangul al doilea și trebuiau să plătească un anume tribut, pentru a se putea bucura de anumite privilegii. Sub acest statut, o parte importantă a populațiilor care fuseseră creștine, pentru-a obține beneficiile respective, au devenit musulmani și lucrul ăsta s-a întâmplat și în Europa. S-a întâmplat în Kosova, s-a întâmplat în Bosnia, în Albania, într-o parte-a Macedoniei, deci în zona balcanică, dar s-a întâmplat mai ales, în Orientul Apropiat, ca și în nordul Africii.
Arabii musulmani cuceresc pentru prima oară Ierusalimul în anul 638, sub conducerea califului Umar ibn Al-Khattab. Umar înlătură interdicția ridicată de creștini, în perioada bizantină, si permit din nou accesul iudeilor în Ierusalim.
Dacă știți puțină istorie a Bisericii, vă aduceți aminte că în perioada Bisericii Primare și imediat după aceea, s-au stabilit cinci patriarhate, care aveau autoritate asupra tuturor bisericilor. Sub raport cronologic primul patriarhat a fost cel de la Ierusalim. Apoi, a fost cel de Antiohia, cel de la Alexandria, cel de la Constantinopol și cel de la Roma. Între acestea cinci, Roma a avut întotdeauna o autoritate superioară, un primat de prestigiu, o cinste mai mare. Ierusalimul niciodată n-a jucat acest rol. Poate, din dorința de a se separa net de religia iudaică, creștinii nu i-au dat prea mult atenție. Dar deodată, în momentul în care Pământul Sfânt a fost cucerit de islam, creștinii au devenit tot mai preocupați de-aceste locuri. Începând cu sfârșitul secolului al unsprezecelea (1095), se pornesc circa nouă cruciade, care-au încercat să recucerească pământurile sfinte. Cruciații recuceresc Ierusalimul în anul 1099. În anul 1187, arabii, conduși de Saladin, recuceresc Ierusalimul de la cruciați. Nu este nimic surprinzător în asta: islamul este în mod explicit o religie militantă. Ca și creștinismul, de altfel, cel puțin în perioada antică și medievală. Creștinii nu s-au împăcat niciodată cu pierderea Ierusalimului, deși, cum spuneam, Ierusalimul n-a fost extrem de important, până la urmă în istoria creștină până prin secolul al unsprezecelea.
Rațiunile sunt numai politice sau și religioase? Când începe creștinismul povestea asta cu a plasa, din nou Israelul, ca un pilon sau ca un actor important în desfășurarea sfârșitului istoriei?
Povestea asta cu rolul Israelului începe numai în secolul al XIX-lea. Este-o poveste foarte, foarte târzie. Rațiunile pentru cruciade erau mai degrabă, știu eu, emoționale… În perioada aceea și după aceea, repet, până la mijlocul secolului al XIX-lea, când apare J.N. Darby, deși au existat mici interacțiuni cu iudaismul, mici încercări de reconciliere, dar ele au fost mereu marginale și nu au fost băgate în seamă de majoritatea bisericii. Cruciadele nu au avut nicicum rolul de a stabili un spațiu în care iudeii să se poată întoarce din pribegia lor. Dimpotrivă, atunci când creștinii, când cruciații au cucerit Ierusalimul, au trecut prin sabie pe cât mai mulți dintre iudeii și dintre islamicii pe care i-au găsit acolo, absolut fără milă. Deci cruciații nu vedeau niciun rol pentru Israel la sfârșitul istoriei, și nici mai târziu.
Iertați-mă! Aceasta este versiunea simplificată. Vă rog să mă credeți!
Cam așa arăta Palestina, sub diversele califate arabe și sub stăpânirea cruciaților, stăpânire care n-avea să dureze foarte mult.
Persona 