Zoon politikon – note autobiografice

La sfârșitul anilor 80 citeam în cartea Minima moralia a domnului Pleșu că politica este arta de a sluji binele cetății. Cum a ajuns însă ca această „damă bine” să presteze pe centură este o poveste pe care o las specialiștilor în științe politice, și politicienilor înșiși. Aici vreau să vă povestesc câte ceva din aventurile mele cu (nu prea) distinsa demoazelă mai sus amintită.

Dintru început trebuie să vă mărturisesc faptul că am fost mereu ispitit de implicarea în politica militantă. Am rezistat cât am putut, însă tentația este una constantă, alături de convingerea că nu sunt făcut din materialul adecvat pentru un asemenea demers. Mă refer la faptul că prin dotare genetică (dat fiind că am și ceva rădăcini roma) și prin temperament, dar și prin alegere deliberată, prefer să spun întotdeauna ceea ce gândesc, oricât de costisitor ar fi lucrul acesta. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu pot spune niciodată ceea ce nu gândesc sau nu cred. Ori, se spune, un bun politician trebuie să fie capabil să spună numai ceea ce trebuie și să ascundă ceea ce nu trebuie spus ori știut – vezi faimosul caz Buttiglione, unul dintre foștii candidați italieni pentru un post de comisar european, care a fost invalidat pentru că a spus cu glas tare ceea ce toată lumea știa că este adevărat, și anume că, fiind catolic practicant, nu era de acord cu căsătoriile între persoane de același gen. Acestui „talent”, care îi lipsea i italianului, i se spune, eufemistic vorbind, „arta disimulării” (cu atât mai perversă, cu cât talentul este mai mare… și caracterul mai mic). Mi-am spus adesea că dacă intram în politică militantă, sfârșeam în pușcărie (mai ales sub comunism). Așa fiind, am fost nevoit să spun nu ispititoarei mele muze politice. Dar asta nu înseamnă deloc că eu o pot ignora complet sau că ea nu continuă să-mi dea târcoale, căci prin natura ei de curtezană profesionistă, este teribil de perseverentă. Trăiesc deci cu ea într-un soi de straniu „concubinaj”, ale cărui avataruri voi încerca sa le analizez mai jos, într-un mod mai degrabă autobiografic.

Începuturi

Prima mea amintire „politică” este din 1961, de la vârsta de șapte ani. Pe atunci aveam un aparat mic de radio la care ascultam regulat împreună cu tatăl meu emisiunile Europei libere. Acolo am aflat cu oroare despre uciderea lui Patrice Lumumba, primul ministru al Republicii Democrate Congo, cu implicarea directă a autorităților belgiene, care tocmai pierduseră această uriașă colonie africană. Îmi dau seama că pentru cei mai mulți cititori astea sunt vești din altă lume. Să venim, deci, mai aproape de „era noastră”.

Patru ani mai târziu, prin martie 1965, îmi petreceam ca de obicei vacanța de primăvară la bunici, unde trăisem cea mai mare parte a primilor patru ani de viață. De data aceasta vacanța a fost întreruptă brusc de vestea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider al României comuniste. Mă văd și acum, parcă aievea, marcat de isteria colectivă care cuprinsese țara, plângând lângă gardul casei noastre din Iași, așa cum plânseseră alții, în 1953, la moartea „tătucului” Stalin. Asta deși știam, din emisiunile aceluiași post de radio, despre crimele și abuzurile acestui lider comunist. Tot el fusese însă cel care realizase retragerea completă a trupelor sovietice de pe teritoriul României, decizie pe care, se spunea pe atunci, a obținut-o de la Hrușciov, după ce a reușit să-l îmbete bine la o întâlnire la București. Nu aveam de unde ști realitatea, dar ne bucuram cu toții de rezultat, date fiind sentimentele anti-sovietice care dominau, ca și acum, străfundurile mentalului nostru colectiv.

După încă trei ani, în august 1968, a avut loc invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, care avea să pună capăt astfel așa-numitei „primăveri de la Praga”, prima încercare de perestroika în spațiul comunismului de tip sovietic. Spre marea noastră bucurie, Ceaușescu, noul lider comunist român, refuzase să participe la invazie, ceea ce a fost, ani de zile, o mare pricină de mândrie națională. Mai ales în condițiile în care România jucase un rol esențial în înăbușirea revoluției anticomuniste de la Budapesta, din 1956. Această decizie curajoasă a lui Ceaușescu ne-a umplut pe toți de mândrie patriotică, și i-a făcut pe unii intelectuali români, inclusiv pe cunoscutul disident Paul Goma, să adere, pripit, la partidul comunist. Decizia secretarului general a fost semnalul unei politici de aparentă independență a României față de Moscova, care i-a adus o anume doză de simpatie în Vest, dar prețul acesteia, așa cum aveam să descoperim în mod dureros mai târziu, a fost de fapt înăsprire a controlului ideologic pe plan intern, care s-a intensificat după „mica revoluție culturală” inițiată de liderul comunist român în 1971, imediat după o serie de vizite în China și Coreea de Nord.

Criza marxistă

În mijlocul acestor evenimente, în perioada1969-1973, eram în liceu, și treceam eu însumi printr-o serie de serioase frământări existențiale. Descopeream atunci, ca orice adolescent care se respectă, problemele lumii în care trăiam: sărăcia marii majorități a oamenilor, în contrast cu bogăția de nedescris a celor puțini; colonialismul, și mișcarea de emancipare din ghearele acestuia; nedreptățile de tot felul care copleșeau societatea în care trăiam, în ciuda luminilor false ale potemkiniadei ceaușiste. Tocmai realizasem, cu mare dezamăgire, că biserica părinților mei (o mică „adunare” creștină după Evanghelie) nu avea nicicum ochi pentru aceste lucruri. Singura ei preocupare era pentru „lumea care va să vină”, ceea ce pentru mine ca licean era complet lipsit de interes. De aceea m-am bucurat când tatăl meu, care trecea atunci printr-o perioadă de criză, a decis să meargă mai rar, sau deloc, la biserică.

Acesta a fost momentul în care m-am apropiat de marxism. Am început să citesc cu nesaț, și cam alandala, câte ceva din Hegel (în care mi-am prins repede urechile – nu am niciodată o atracție specială pentru filosofie), Feuerbach (mult mai digerabil), Marx (așa și așa) sau Lenin (foarte pedestru și frust). Deși ateismul lor nu m-a ispitit câtuși de puțin, mi-am însușit, treptat, un soi de marxism idealist; dar n-am devenit nicidecum comunist. De aceea, deși eram utecist, făcut pe merite școlare, ca toți colegii mei, nu mi-a trecut niciodată prin cap să devin membru de partid. La aceasta mă vaccinase deja Europa liberă.

În ultima clasă de liceu am trecut însă printr-o serie de crize personale, care m-au făcut să pun la probă convingerile mele marxiste. Am realizat atunci – cât de riguros a fost acest proces rămâne de discutat, că ideologia pe care am adoptat-o nu părea să-mi ofere soluții viabile la frământările mele de viață.

Convertirea și angajarea anticomunistă

În acest context a intervenit, în 1972, convertirea și implicarea mea ulterioară în comunitatea baptistă. Am adoptat aproape instantaneu și cu toată sinceritatea o versiune de creștinism esențialmente fundamentalistă și pietistă. Cu ea a venit la pachet un anti-comunism funciar. Trecusem astfel dintr-o extremă în cealaltă. Atmosfera era perfect favorabilă pentru așa ceva, căci Iosif Țon tocmai se întorsese în România și își începuse activitatea lui contestatară, care urmărea lărgirea libertăților religioase ale evanghelicilor. Perspectiva aceasta m-a fascinat și am aderat la ea fără ezitare, încercând să-i antrenez în ea și pe tinerii baptiști din Iași, al căror lider ajunsesem. Aceasta i-a adus la disperare pe unii dintre liderii bisericii mele, care erau mai înclinați către cooperarea dacă nu chiar compromisul cu autoritățile comuniste, cu scuza penibilă că încercau astfel să „salveze biserica”.

Izvorul acestei atitudini este concepția eronată că creștinul nu trebuie să fie interesat, și cu atât mai puțin implicat, în politică, ci doar de treburile împărăției lui Dumnezeu, care, se spunea, nu au nimic de-a face cu lumea aceasta. Cel puțin așa umbla vorba între pietiști. Ca să nu mai vorbim de faptul că, se știe, politica e curvă, și pocăitul se ține sfânt și neîntinat de asemenea păcate. Despre altele, desigur, precum cea legată de colaborarea cu regimul, se mai putea discuta. Pe această atitudine perdantă se baza și Securitatea în eforturile ei de a controla biserica, pentru a preveni orice potențială formă de rezistență.

De aceea, opțiunea mea a atras și mai mult asupra mea atenția Securității. Așa cum aveam să aflu mai târziu din cele patru dosare de urmărire informativă deschise pe numele meu (sub numele de cod „Chitaristul”, și apoi „Ideologul”), aceasta începuse deja să mă urmărească încă din perioada stagiului militar (1973-1974).

Unul dintre momentele cruciale în raportarea mea la spațiul politic a fost contactul, în 1975, cu pastorul reformat Ferenc Visky, un om care făcuse șapte ani de pușcărie comunistă, și mi-a devenit un soi de mentor, de la distanță, în perioada studenției. Într-una din lungile discuții pe care le-am avut cu el în vizitele pe care i le făceam în satul Paleu, din Bihor, unde slujea ca paroh, Feri bacsi mi-a spus tranșant că, după părerea lui, este nelegitim pentru un creștin să fi anticomunist, căci spunea el, începem prin a urî comunismul și sfârșim urând comuniștii, iar aceasta vine de la diavolul, nu de la Dumnezeu. Am avut nevoie de aproape trei ani, și de o serie întreagă de întâmplări providențiale, pentru a-i da dreptate părintelui Visky.

Astfel, în primăvara lui 1978, mă pregăteam să mă alătur în mod public Comitetului Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC), condus de pastorul Pavel Nicolescu. Pavel însă, care fusese exmatriculat cu câțiva ani înainte de la Facultatea de Filozofie a Universității București doar cu două săptămâni înainte de absolvire, m-a sfătuit ferm să nu fac asta înainte de a absolvi Facultatea de științe economice, în luna octombrie a aceluiași an.

Aveam deci înainte câteva luni în care putea cântări luarea acestei decizii. Vorbesc despre o hotărâre, pentru că de aproape un an eram implicat cu mișcarea secretă de ucenicie creștină inițiată de organizația Navigatorilor. Știind despre implicările mele în mișcarea de disidență religioasă, liderii mișcării îmi ceruseră să aleg între aceasta și lucrarea de ucenicie; nu fiindcă socoteau că implicarea politică este una nelegitimă pentru un creștin, ci pentru că disidența implica acțiuni publice care aveau să atragă și mai mult asupra mea atenția Securității, punând astfel în pericol implicarea Navigatorilor în Romania.

Vara anului 1978 este cea în care, după multe deliberări și timp petrecut în rugăciune, am decis să renunț la implicările mele „politice”, în favoarea uceniciei. Este o decizie pe care, trebuie să spun, n-am regretat-o niciodată. Am în continuare o prețuire imensă pentru Pavel Nicolescu și pentru ce a făcut atunci ALRC-ul. Istoricul Dorin Dobrincu consideră că, deși aceasta este o dimensiune a rezistenței față de comunism care este neglijată în spațiul nostru public și academic, ea constituie cea mai solidă contestare pe baze ideologice a sistemului comunist de la noi. Din acest punct de vedere, ea este mult mai consistent anticomunistă decât mult mediatizata mișcare Goma, deși în cele din urmă ambele s-au încheiat cu plecarea sau expulzarea din țară a celor implicați. Dincolo de posibilitatea oferită de mișcarea Navigatorilor de a investi în formarea a sute de oameni, în special studenți, veniți în Iași de pe mai multe continente în anii care au urmat, decizia mea a fost cea care mi-a permis să rămân în țară în toată perioada comunistă, și aproape trei decenii după aceasta, lucru pe care-l socotesc un adevărat privilegiu, mai ales când mă uit la lucrurile nu prea entuziasmante care s-au întâmplat între timp cu mulți dintre militanții mișcării de disidență în care am fost implicat.

„Creștinul este de dreapta sau nu este deloc”?

Până în 1993, când am mers la Londra pentru un masterat în hermeneutică și apoi un doctorat în teologie, consideram că un creștin nu poate fi decât de dreapta, deși mă consideram, în esență, ca fiind din punct de vedere politic un om de centru. Astfel, dacă sub comunism nu am votat niciodată, după 1989 am votat mereu, fără excepție, pentru ceea ce am considerat a fi opțiuni de dreapta. Cu alte cuvinte, eram de fapt un om de centru-dreapta. Faptul că mai apoi acele opțiuni s-au dovedit a fi cu totul altceva nu face decât să ateste încă o dată natura îndoielnică a politicii. Și acum, după ce am trăit timp de 35 de ani sub comunism, mă tem că dacă aș vota cu stânga politică, mi s-au usca mâna, metaforic vorbind.

Și totuși, experiența mea britanică a schimbat în mine ceva esențial cu privire la această percepție. Unii vor spune că este acesta este efectul inevitabil al unei teologii îndoielnice, și e dreptul lor de a crede asta, oricât de greșiți ar fi în opinia lor. Schimbarea poziției mele are de fapt de-a face doar în mică măsură cu teologia. Îmi amintesc bine de surpriza pe care am avut-o când l-auzit pentru prima dată vorbind pe Tony Blair. Până atunci nu mi-aș fi putut închipui că liderul unui partid de stânga (desigur, social-democrat modern, nu comunist) poate vorbi și acționa, cel puțin până la decizia de neiertat de a-l urma pe Bush în nebunia războiului din Irak, în termeni absolut compatibili cu viziunea mea creștină asupra realității.

A doua surpriză a fost să văd faptul că britanicii, inclusiv colegii mei de la teologie, aveau o adevărată venerație pentru liderul sud-african Nelson Mandela, un om pe care, în virtutea convingerilor mele de dreapta, îl consideram „un nenorocit de comunist”. Din fericire, acum știu mai bine cum stau lucrurile.

Acesta a fost începutul migrației mele intelectuale și spirituale către poziția mea actuală în materie de politică, una care este mai degrabă de centru-stânga, așa cum mi-au dovedit în mod repetat rezultatele testului de busolă politică pe care îl puteți găsi la adresa web https://www.politicalcompass.org/test.

Sensibilitățile „politice” ale Evangheliei

Un factor esențial în conturarea convingerilor mele politice actuale l-a jucat implicarea timp de circa 20 de ani cu organizația umanitară World Vision International. În reflecțiile mele biblice și teologice, sub impactul experiențelor trăite în călătoriile în cele aproape 70 de țări pe care le-am vizitat până acum, am ajuns să mă confrunt pentru prima dată în mod serios cu sensibilitățile sociale ale Evangheliei. Am realizat în acest proces că în centrul Evangheliei lui Cristos se află nu libertatea și inițiativa individuală, ca în liberalismul clasic, oricât de importante rămân acestea pentru noi, ci inima lui Dumnezeu pentru cei săraci și marginalizați. Din această perspectivă, căutarea cu orice preț a creșterii economice și a profitului, ca în mai toate versiunile politice actuale de dreapta, este fundamental incompatibilă cu viziunea creștină asupra realității în general, și asupra politicii, în particular. Așa fiind, am o veritabilă oroare față de lipsa totală de empatie față de problematica sărăciei, privită ca o boală imputabilă aproape exclusiv victimelor, pe care o manifestă reprezentanții dreptei românești, în special ai celei creștine, indiferent dacă este ortodoxă ori evanghelică – catolicii fiind, din această perspectivă într-o cu totul altă categorie, din pricina „gândirii sociale” consistente promovată de această tradiție eclesială. Astfel, în loc să fie „vocea celor care nu au glas”, reprezentanții dreptei creștine se manifestă, ca mai întotdeauna în istorie, drept apărătorii intereselor celor bogați. Scriind cele de mai sus, nu pot să nu aud în urechi judecata tranșantă a lui Cristos, care spunea că „anevoie va intra un bogat în împărăția cerurilor”.

La cele spuse deja trebuie să adaug faptul că, temperamental și vocațional, sunt extrem de alergic la orice formă de conservatorism, deși sunt gata să recunosc părțile pozitive ale acestuia: respectul pentru tradiție – pe care și eu, în calitate de creștin liturgic și sacramental o prețuiesc; opoziția față de mutațiile sociale bruște, de tip revoluționar – față care și eu am oroare; discursul centrat pe valori – deși adesea rădăcinile acestora sunt de natură socială, dacă nu chiar de clasă, mai degrabă decât spirituale.

Pe de altă parte, deși nu cred în mitul modernist al progresului, și detest în egală măsură apelativul de „progresist”, mai ales din pricina bagajului polemic căpătat în ultima vreme, îmi este în și mai mare măsură antipatic apelativul de „reacționar”, din pricina aceluiași balast polemic, deși, instinctiv, sunt ispitit în mod constant – mea culpa – să mă folosesc de el pentru a-i descrie pe prietenii mei conservatori.

Vocațional vorbind nu am chemare pastorală (aceasta fiind esențialmente o funcție de conservare), și îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că a dat acest dar altora. Personal prefer mai degrabă darul profetic, în ciuda prețului uriaș pe care acesta în implică (dacă cineva are îndoieli, este suficient să răsfoiască, fie și în fugă, paginile Scripturii).

O altă manifestare, aparent contradictorie, a opțiunii mele de centru-stânga, este alergia mea la stângismul militant, fie el de factură ateist-secularistă sau de nuanță creștină (pentru unii „dreptaci” s-ar putea să fie o surpriză că ideile socialiste nu-și au originea în ateism, așa cum crede, din ignoranță, dreapta americană, inclusiv cea creștină, ci în cercurile creștine britanice care manifestau sensibilitate „evanghelică” față de problemele celor săraci și năpăstuiți). Asta însă nu mă împiedică să am relații de prietenie autentică, asezonate în mod regulat cu polemici mai mult sau mai puțin cordiale, cu prietenii mei de stânga. Acest lucru îi derutează complet amicii mei de la dreapta (e drept că, în contrapartidă, unele dintre acțiunile sau pozițiile lor mă contrariază la fel de mult pe mine.

Ca să dau doar doua exemple în acest sens, unul dintre prietenii mei, de foarte dreapta acum, îmi spunea cu ceva timp în urmă: „nu știu cum poți fi tu prieten cu Vasile Ernu”. Pe de altă parte, mi-e greu să înțeleg cum este posibil ca unul dintre oamenii cei mai lucizi și mai luminați ai conservatorismului românesc, intelectual public creștin pentru care am o mare prețuire, deși polemizăm din când în când, date fiind pozițiile noastre politice și temperamentale diferite, a acceptat invitația de a participa la lansarea unui volum propagandistic scris în apărarea lui Trump. Mi-am spus că este vorba de avatarurile prieteniei. Dar mi-am amintit imediat de acel adagiu latin care începe cu amicus Plato

Și acum, încotro?

Capătul acestui drum sinuos, cel puțin până în acest moment, este opțiunea mea fermă pentru social liberalism. Cred cu tărie în libertate ca dar uman fundamental, precum și în valoarea inițiativei individuale, creatoare de plus valoare (ca să folosesc un termen economic marxist), dar detest profund promovarea individualismului, a egoismului și a avariției, ca presupuse virtuți ale capitalismului. Aceasta nu înseamnă că prefer opțiunea economică socialistă, și cu atât mai puțin pe cea comunistă; nu după ce am trăit timp de 35 de ani sub „binecuvântările” sistemului comunist. Aș prefera oricând o „a treia cale”, dacă ea ar putea fi imaginată.

Cred, de asemenea, în responsabilitatea socială a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pentru mine, o societate sănătoasă, înfloritoare, este cea care promovează bunăstarea umană, mai întâi cea spirituală și apoi cea materială, iar nu una a căutării cu orice preț a maximizării profitului și a creșterii economice ca scop în sine. Eu cred că o societatea umană este cu atât mai matură cu cât:

– cultivă mai multe sensibilități ecologice consistente;
– promovează egalitatea de șanse, inclusiv între femeii și bărbați (și implicit exorcizează misoginismul și patriarhalismul);
– cultivă o cultură a vieții, atât înainte de naștere, cât și, mai ales, după;
– apără pluralismul (cultural, politic, religios, de gen etc) și se ferește de nivelare socială;
– încurajează o cultură a păcii și înțelegerii, excluzând pe cât posibil violența și războiul ca mijloace de rezolvare a diferendelor dintre grupuri și state.

Vi se pare că toate acestea sună prea utopic? Eu cred că nu, și mă rog în fiecare zi, așa cum ne-a învățat Cristos: „vie împărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Amin!

Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 6

Îmi amintesc două poveşti din această perioadă.

Feri bacsi m-a provocat pentru prima dată să gîndesc altfel puterea şi chiar comunismul. El este cel care mi-a spus foarte devreme în serile lungi, pline de poveşti şi învăţăminte: nu este legitim pentru un creştin să fie anticomunist. Un creştin este mult mai mult decît un anticomunist. A fi anticomunist e atît de simplu! Nu avem mulţi, e adevărat, dar e simplu. Cei din jurul nostru care ar trebui să fie anticomunişti nu sînt. Pentru noi e puţin mai complicat. Noi spunem: urăşte păcatul şi iubeşte-l pe păcătos. Numai că aceasta o poate face doar Dumnezeu. Deci, spunea el, în realitate, în practică, nu poţi să urăşti comunismul şi să-i iubeşti pe comunişti. Or, dacă anticomunismul tău te împiedică să-i iubeşti pe comunişti, atunci ţi-ai ratat chemarea de creştin. Noi trebuie să-i iubim atît de mult, încît să-i scandalizăm pe toţi, să-i facem să se revolte faţă de toată nedreptatea din jur. Noi nu putem fi anticomunişti, însă actele noastre sînt infinit mai anticomuniste decît toată disidenţa la care visează toţi. Asta m-a pus pe gînduri.

A doua poveste e legată de un alt om care, indirect, m-a salvat de la exil. La sfîrşitul anilor ’70, Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), al cărui membru ar fi trebuit să devin, condus de prietenul meu Pavel, şi în acelaşi timp navigatorii, după un an de relaţie cu ei, m-au pus în faţa unei alegeri: ori rămîi în disidenţa religioasă şi părăseşti mişcarea navigatorilor, ori alegi să rămîi în mişcarea de ucenicie, dar atunci trebuie să pleci din disidenţă, căci cele două nu sînt compatibile. Nu era vorba despre o problemă ideologică. Pur şi simplu mişcarea de disidenţă era publică şi avea drept scop confruntarea cu Securitatea. Apartenenţa la aceasta ar fi pus în pericol mişcarea navigatorilor, care era prin excelenţă subterană. în vara aceea, înainte ca ALRC să devină public, Pavel mi-a spus: Continue reading “Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 6”

Dorin Dobrincu – ‘Cultele neoprotestante si drepturile omului’. Un memoriu din 1977

Dorin_Dobrincu

Istoricul Dorin Dobrincu a publicat in ultimul numar al revistei Archiva Moldaviae, IV, 2012, pp. 351-402, un articol de analiza al unui document intocmit de mai multi lideri evanghelici romani in foarte tensionatul an 1977, cind, alaturi de intensificarea opozitiei Sindicatului Solidaritatea fata de regimul comunist in Polonia, au aparut atit Carta ’77 in Cehoslovacia, cit si Miscarea Goma in Romania.

Redam mai jos prima parte a introducerii acestui studiu.

* * *

Pe 3 aprilie 1977, radio Europa liberă difuza memoriul Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. A doua zi, Securitatea îi aresta pe cei șase semnatari: Iosif Țon, Silvian Cioată, Pavel Nicolescu, Aurelian Popescu, Constantin Caraman și Radu Dumitrescu. Momentul coincidea cu arestarea lui Paul Goma și a lui Vlad Georgescu. Toți erau oameni incomozi pentru regimul de la București.

Cei dintâi erau evanghelici angajați în bisericile lor, având o concepție creștină asupra vieții și a lumii, cei din urmă erau intelectuali seculari. Și unii, și alții respingeau explicit comunismul, contestându-i monopolul asupra vieții oamenilor din România. În vreme ce ultimii păreau atunci să găsească puțini susținători, iar astăzi arhivele confirmă această presupunere, cei dintâi ridicau problemele unor grupuri umane ușor identificabile, care aveau o istorie marcată în spațiul românesc aproape exclusiv de opresiune, dincolo de regimurile politice care se succedaseră de-a lungul secolului XX. Continue reading “Dorin Dobrincu – ‘Cultele neoprotestante si drepturile omului’. Un memoriu din 1977”

Michael Bourdeaux – Keston College and Romania – Lecture notes – 3

9. 1977 “Call for Truth” from Ton, Pavel Nicolescu and four others. Latter now emerged as leader and set up Romanian Christian Committee for the defence of Freedom of Religion and Conscience (ALCR). 24 demands. 27 signed, including one Orthodox. Ton did not – said would detract from pastoral work. Huge scandal in Caransebes – fully documented. 1979 Nicolescu emigrated.

10. Suppression of Eastern Rite – story of Cardinal Alexandru Todea. Interrogated by Securitate in 1979, he said, “You have no power to fight me. I risk nothing, because I have nothing to lose – not work, not money, not even my freedom. After 1989 began new life… Continue reading “Michael Bourdeaux – Keston College and Romania – Lecture notes – 3”

Michael Bourdeaux – The Role of Religion in the Fall of Communism – 4

michael_bourdeaux

10. These events led directly to the fall of the Berlin Wall – and you know the rest of the story. I want to pause just for a moment to point out that the continuing power of the Christian faith was playing its part in other communist countries, too. For example, in Hungary the example of the imprisoned Cardinal Mindszenty was just as inspirational as Cardinal Wyszynski. In Germany Lutheran pastors provided a safe haven in several churches, especially Leipzig, where discussions on freedom – and not just religious freedom – could take place in an environment where the Stasi (secret police) did not dare – in later years – to interfere. Romania – well, that could be a whole lecture to itself – indeed, I plan to give just such a lecture tomorrow. There were heroes and martyrs in the Romanian Orthodox Church. Perhaps the best known was Fr Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Continue reading “Michael Bourdeaux – The Role of Religion in the Fall of Communism – 4”

Rev. Michael Bourdeaux Arrived in Iasi

Today in the early afternoon Rev Cannon Michael Bourdeaux, from Keston College, arrived in Iasi for a few days of lectures at the university, on the history of communism.

DSC07217

We have had the pleasure of having him as a guest at our table tonight, for a Romanian dinner.

Tomorrow morning at 10am we start work.

Since I am at it, let me tell you how I have met Rev Bourdeaux for the first time. Continue reading “Rev. Michael Bourdeaux Arrived in Iasi”

Lupta noastra – Interviu cu Pavel Nicolescu

Ca si in cazul interviului cu Ferenc Visky, am decis sa  public intr-o postare separata doar interviul videocu pastorul baptist Pavel Nicolescu, realizat de Master Media.

http://blip.tv/resurse-pipera/marturii-pavel-nicolescu-5270033

Informatii despre relatia mea cu Pavel Nicolescu poate fi gasita, la o simpla cautare, in mai multe locuri pe acest blog.

1 iunie 1977 – Citate convorbiri telefonice interceptate – Studentul

Serv. T
Redat din l. Română,
Nr. file: 2
NR: 0046147/03.06.77
01./2.06.77
S. secret
Ex. unic
AST-II-3
S.I/Mechenie

„Studentul” [1]

01.06.1977

(1525) S telefonează la Bucureşti la nr. XXXXX – familia XXXXX [Nicolescu] vorbeşte cu „fratele” XXXXX (P) [Pavel Nicolescu], după ce se prezintă drept D.M. (fără să arate că este de la Iaşi) Continue reading “1 iunie 1977 – Citate convorbiri telefonice interceptate – Studentul”

11 aprilie 1977 – Declaraţie la interogatoriu

11 aprilie 1977
Dată în faţa noastră
Lt. col. Mihai […] [1]

Declaraţie

Subsemnatul, Mănăstireanu Dănuţ născut la 30 nov. 1954 în Iaşi fiul lui Ioan şi Mina, student anul III la Facultatea de ştiinţe economice, căsătorit, cu un copil, membru UTC, cu serviciul militar satisfăcut, fără antecedente penale, domiciliat în Iaşi str. Moara de foc, nr. 23 A, declar următoarele:

Fiind chemat astăzi 11 aprilie la organele de Securitate, ca membru al Bisericii Baptiste din Iaşi mi s-a cerut să dau o declaraţie în cazul pastorului baptist XXXXX [Ţon Iosif], despre care arăt [2] Continue reading “11 aprilie 1977 – Declaraţie la interogatoriu”

7 aprilie 1977 – Raport cu propuneri de avertizare

Ministerul de Interne
INSPECTORATUL JUDEŢEAN IAŞI
Serviciul I, Biroul III
STRICT SECRET
Ex. Unic.
7.04.1977 [1]

RAPORT

Cu propuneri de avertizare a numitului Mănăstireanu Dănuţ, membru al cultului baptist din Iaşi.

Din audierea numitelor XXXXX [Genovieva Sfatcu şi Silvia Tărniceru], semnatare ale documentului întocmit de către XXXXX [Iosif Ţon] cât şi din alte date şi informaţii deţinute de către organele noastre rezultă că numitul Mănăstireanu Dănuţ – născut la data de 30 nov.1954 în Iaşi, fiul lui loan şi Mina, membru U.T.C., student anul III la facultatea de ştiinţe economice din Iaşi, cu domiciliul în Iaşi str.Decebal nr.24 A, parter, apt. 1, a luat cunoştinţă de documentul sus menţionat, transmis la postul de radio occidental “Europa liberă” în seara zilei de 2 aprilie 1977. [2] Continue reading “7 aprilie 1977 – Raport cu propuneri de avertizare”

Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 5

Comitetul ALRC

„Mişcarea lui Iosif Ţon era mai amplă şi, oarecum, cu o nuanţă filosofică, dacă vrei, în timp ce tardelaşul era foarte pragmatic, orientat spre obţinerea de libertăţi pentru comunităţile religioase evanghelice. Ambele au pregătit terenul pentru o a treia mişcare”. Este vorba de Comitetul Creştin pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), în 1978, condus de Pavel Nicolescu[1] şi Dimitrie Ianculovici. Continue reading “Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 5”

Comitetul ALRC – 6 – Marionetele din Conducerea Cultului Baptis

Textul de mai jos a fost publicat în numărul 116 2001 din 19 August 2001, în numărul 117 din 12 Septembrie 2001 şi în numărul 119 din 29 octombrie 2001 al SSJ.

* * *

In numerele din urma am prezentat declaratia de constituire a Comitetului ALRC, proclamatia intitulata “Incetati Prigoana!” si pozitia fata de constituirea Comitetului ALRC, semnata in iulie 1978 de catre pastorii Iosif Ton si Aurel Popescu. In urmatoarele numere vom prezenta o scrisoare deschisa redactata de Comitetul ALRC in anul 1978 cu privire la incalcarea drepturilor omului in orasul Caransebes. Continue reading “Comitetul ALRC – 6 – Marionetele din Conducerea Cultului Baptis”

Comitetul ALRC – 5 – Scrisoare Aurel Popescu si Iosif Ton

Textul de mai jos a fost publicat în numărul 114, din 19 August 2001 şi în numărul 115, din 26 August 2001, al SSJ.

* * *

In cele ce urmeaza, publicam pozitia fata de constituirea Comitetului ALRC adoptata in iulie 1978 de catre pastorul Iosif Ton si de Aurel Popescu, cunoscuti lideri progresisti ai credinciosilor baptisti din România. Interventia celor doi lideri baptisti, cu un mare prestigiu intre credinciosi, a fost absolut necesara, deoarece Securitatea incepuse sa se foloseasca de informatorii si de ofiterii sai acoperiti aflati pe atunci intre conducatorii cultului baptist, pentru a face presiuni asupra pastorilor, in vederea excluderii din cult a membrilor ALRC. Continue reading “Comitetul ALRC – 5 – Scrisoare Aurel Popescu si Iosif Ton”

Dobrincu – Locul ALRC in opozitia anticomunista din Romania

Textul de mai jos reprezintă concluzia unui articol care a fost publicat in Analele Sighet, 10, 2003. Am eliminat din text notele de subsol, pe care WordPress nu le poate suporta cum se cuvine. Ele pot fi însă găsite în versiunea completă a articolul, care va fi afişat la finalul acestui post, in format PDF, pentru download. Vă asigur că va fi o lectură foarte interesantă. Continue reading “Dobrincu – Locul ALRC in opozitia anticomunista din Romania”

Comitetul ALRC – 4 – Incetati prigoana

Textul de mai jos a fost publicat în numărul 112, din 5 August 2001, al SSJ.

* * *

Noua credinciosi baptisti formeaza in anul 1978 un Comitet pentru Apararea Libertatilor Religioase si de Constiinta – ALRC. Acest comitet elaboreaza o declaratie (publicata in numarul trecut al jurnalului nostru) pe care o transmit autoritatilor politice ale vremii. Declaratia a fost insotita de textul: “Incetati prigoana!”, pe care il publicam mai jos, si care reprezinta textul manifest adresat autoritatilor comuniste de catre comitetul ALRC. Continue reading “Comitetul ALRC – 4 – Incetati prigoana”

Comitetul ALRC – 2 – Adresa catre Consiliul de Stat

Textul de mai jos a fost publicat în numărul 110, din 15 iulie 2001 al revistei SSJ.

* * *

Inauguram in acest numar al jurnalului nostru un serial in care vom aduce inaintea cititorilor nostri, multi dintre ei tineri si fara amintiri prea clare despre conditia crestinului sub comunism, un set de documente si marturii despre acea vreme de trista amintire, dar si de eroism veritabil. Continue reading “Comitetul ALRC – 2 – Adresa catre Consiliul de Stat”

Comitetul ALRC – 1 – Depre Pavel Nicolescu


Pitt Popovici si Pavel Nicolescu la Oradea
(fotografie preluata de pe blogul Dezvaluiri al lui Daniel Branzai)

L-am cunoscut pe Pavel Nicolescu în contextul mişcărilor revendicative ale baptiştilor legate de libertatea religioasă la mijlocul anilor 1970. Mi-a plăcut enorm de mult mintea lui strălucită, pasiunea lui pentru Cristos şi, de ce să nu spun, radicalismul lui politic, foarte diferit de angajarea foarte calculată a lui Iosif Ţon, pe care cu toţii, inclusiv Pavel, îl consideram atunci mentorul nostru. De asemenea, veneam amândoi din mediul creştin după Evanghelie. Continue reading “Comitetul ALRC – 1 – Depre Pavel Nicolescu”

Amintiri din lagarul comunist – 2 – 1978 – Memoriu catre Uniunea Baptista

Textul de mai jos a fost publicat in numarul 128, din 5 martie 2002 si numarul 129, din 19 martie, 2002 al SSJ.

Documentul pe care il dam acum pentru prima data publicitatii a aparut la Iasi in toamna anului 1978. El a fost conceput de catre Danut Manastireanu si a fost trimis Uniunii Baptiste, insotit de o lista cu citeva zeci de semnaturi, mai ales ale unor tineri, dar si ale altor membri ai Bisericii baptiste in Iasi. Continue reading “Amintiri din lagarul comunist – 2 – 1978 – Memoriu catre Uniunea Baptista”

Amintiri din lagarul comunist -1

RomGabe imi semnaleaza faptul ca Daniel Branzai a afisat pe blogul lui Dezvaluiri un text al meu mai vechi despre disidenta religioasa evanghelica din Romania anilor ’70.

Textul cu pricina a fost publicat pentru prima data in numarul 127, din 17 februarie 2002, al revistei Salt Street Journal, prima revista virtuala a evanghelicilor din Romania, aparuta  la Iasi, in 19 aprilie 1999, la initiativa prietenului Edi Orasanu. Continue reading “Amintiri din lagarul comunist -1”