Contradicțiile progresului

O reflectie robusta asupra contextului complex si contradictoriu in care traim in prezent. Un text de citit si rumegat.

Alteritas

Cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, se răspândesc cu repeziciune nu numai informațiile pe care le consumăm în diverse forme și pentru diverse scopuri, ci și ideile care formează opinii, împreună cu zvonurile și știrile false, ideologiile și teoriile conspiraționiste, temerile și frustrările oamenilor de pretutindeni. În această atmosferă gălăgioasă, memoria se scurtează la maximum, iar experiența umană se limitează la orientarea punctuală către datele vieții cotidiene, de la job și asigurarea nevoilor, la divertisment și împlinirea dorințelor și pasiunilor.

View original post 1,268 more words

Telenovela politicii românești

Danut Jemna reflecteaza in acest text asupra penibilitatilor extreme ale vietii politice romanesti.

Alteritas

Am urmărit cu interes evenimentele politice din România din ultimele săptămâni. Așa cum anunțau atât oamenii politici, cât și cei din presă, ne așteptam la o altă atmosferă după celebrul congres PNL. S-a subliniat că totul s-a blocat în jurul unei competiții pentru putere la nivelul celui mai mare partid de dreapta din România și se considera că va urma o liniștire a apelor după ce se va așeza în funcție noua conducere. Miza părea să fie mare, de vreme ce exista un președinte de partid cu o echipă și o viziune care se mișcau tot mai clar pe o altă direcție decât cea a premierului și a grupului coalizat în jurul său.


View original post 1,445 more words

Biserica Protestanta din Iasi – Expresie a Reformei Magisteriale

Duminică 19 septembrie a avut loc ceremonia care a consfințit crearea la Iași a unei Biserici Protestante, ca expresie a Reformei Magisteriale.

Rev. Alain-Georges Nouga

Această ceremonie a fost condusă de Rev. Alain-Georges Nouga, pastor al Bisericii Protestante din Niort, Franța, delegat în acest scop de conducerea națională a Bisericii Protestante Unite din Franța. În cadrul acesteia a avut loc confirmarea ca membri ai comunității protestante un număr de 18 persoane din cadrul comunității din Iași.

Celebrare euharistică

De asemenea, a avut loc consacrarea Consiliului prezbiterial, care conduce biserica locală, precum și ordinarea unei diaconițe, în persoana domnișoarei Estera Popovici, și a unui diacon, domnul Mircea Păduraru, care, în virtutea acestei ordinări canonice vor oficia în viitor sacramentele în această comunitate locală. Slujba publică de consacrare a avut loc la Centrul Creștin „La Răscruce”, care găzduiește și slujbele de închinare duminicală ale noii comunități protestante.

Turul Iașului – Mitropolia ortodoxă

Turul Iașului – Palatul Culturii

Delegația de primire – juniorii

Rev Alain-Georges primit, așa cum se cuvine, cu pâine și sare, dar și cu pălincă

Pastorul Alain-Georges a fost parte a unei delegații de zece persoane, din comunitatea protestantă din Niort, Franța, care au venit împreună cu el pentru a cunoaște membrii comunității ieșene și a se bucura împreună cu aceștia la această sărbătoare. Cu câteva luni în urmă, o delegație a comunității ieșene, în curs de formare, vizitase comunitatea din Niort.

În preziua liturghiei de consacrare, pastorul Alain-Georges a susținut o conferință publică cu tema „Ce înseamnă a fi protestant astăzi?”, moderată de teologul Dănuț Jemna, care este și al membru al Bisericii Protestante Unite.

Rev. Alain-Georges Nouga & Dr. Dănuț Jemna

Odată cu acest eveniment se împlinește un deziderat despre a cărui necesitate am vorbit în mai multe rânduri atât eu cât și dr. Dănuț Jemna – crearea în cadrul comunităților creștine de limbă română din țara noastră a unei punți de legătură între bisericile istorice (catolică și ortodoxă) de la noi și diversele expresii ale Reformei Radicale. Această conexiune poate fi realizată prin existența și afirmarea în timp, a unei comunități protestante românești care se reclamă de la principiile Reformei Magisteriale.

Masa altarului

Dumnezeu să binecuvânteze aceste începuturi, pentru gloria sa.

Limitele (ne)încrederii

Dupa o perioada de pauza, Danut Jemna revite la situl sau, cu o reflectie despre scaderea ingrijoratoare a gradului de incredere in soietatea romaneasca.

Alteritas

În perioada vacanței am fost mai puțin conectat la sursele de informare și cred că a fost o experiență interesantă. Pe de o parte, am stat departe de mașinăria știrilor care încearcă să devoreze orice pare o sursă de rating și astfel să capteze atenția populației. Nu pledez pentru ignoranță, dar am sesizat că o anumită distanțare și o pauză de la știri au făcut bine. După ce am reluat obiceiul informării zilnice, am observat mai bine anumite lucruri cu privire la modul în care mass-media își face jocul, cu tot mai multă agresivitate și cu tot mai puțin profesionalism. Pe de altă parte, în această perioadă am avut ocazia să călătoresc și să stau de vorbă cu mai mulți oameni din țară și din străinătate. Evident, subiectele constante de discuție au fost pandemia și efectele ei, vaccinarea și problemele ei, criza globală și temerile legate de viitor. Ceea ce…

View original post 1,657 more words

Muncă și creativitate

Danut Jemna continua reflectiile sale antropologice, concentrindu-se in acest text asupra sensului muncii.

Alteritas

Textul biblic din primele capitole ale cărții Geneza ne dă câteva indicii importante pentru o teologie și antropologie a muncii din perspectivă creștină. Evident că aceste texte nu pot fi interpretate literalist, ci mai degrabă într-o cheie care corespunde stilului folosit de autorul textului sacru în această primă parte a cărții Facerii. De asemenea, este important de subliniat că miza mesajului biblic este să formuleze câteva principii teologice care să contureze cadrul existenței ființei create și mai puțin să ne ofere detalii istorice și culturale relevante pentru perioada scrierii textului.


View original post 3,056 more words

Educatia sexuala – Pledoarie pentru o scoala a iubirii

Platforma media La Punkt a publicat astazi un text al meu despre eduatia sexuala.

Iata aici prima parte a acestui text.

Contextul ideologic

În ultimul deceniu, România este bântuită periodic de patologia infantilă a războaielor culturale care domină societatea americană de mai mult de o jumătate de veac. Cel mai adesea ea sunt exportată aici de românii din diasporă. Unii o fac din convingere și din proprie inițiativă, dar de cele mai multe ori ei acționează ca agenți, conștienți sau nu, ai unor instituții sau grupuri al căror scop este propagarea în lume a propriilor ideologii, fie acestea de stânga sau de dreapta. Alături de ei, o altă sursă importantă a acestui straniu import cultural, fără nicio legătură cu realitățile concrete ale societății românești, o reprezintă românii de diverse orientări formați în America și care au adoptat acolo patimile iraționale care domină acea societate.

Intelectualii din spectrul stângii, de la cei înclinați spre socialism, până la adepții gândirii liberale clasice, privesc cu dispreț și condescendență religiozitatea tradițională difuză a societății românești, pe care o consideră o expresie a caracterului primitiv al unei societăți care nu a asimilat niciodată pe deplin câștigurile modernității. Pe de altă parte, orbiți de strălucirea aparentă a Epocii Luminilor, acești promotori ai progresismului par să ignore cu desăvârșire limitele raționalismului modern, care au fost puse în lumină, chiar dacă fără soluții adecvate, de critica postmodernă.

De cealaltă parte, conservatorii promovează organicitatea și idealizează presupusele virtuți ale societăților tradiționale, îmbrăcate adesea în haina majorității religioase care domină societatea. Acestora li se adaugă uneori populiștii de diverse nuanțe. Oportunismul lor îi face sensibili la ideea că specularea tradiționalismului societății românești le va permite accesul facil la puterea politică. În ultima vreme, sub influența forțelor conservatoare din diasporă, minoritățile religioase de la noi, ba chiar și unii dintre catolici, chiar dacă mai cu sfială, par să se alăture tot mai des frontului tradiționalist creat de intelectualii ortodocși conservatori. Ei sunt asociați în mod straniu în acest demers cu liderii comunităților evanghelice, percepuți până nu demult ca vrăjmași si stricători de neam. Se vede însă că, așa cum spune „cartea sfântă” a machiavelismului, „scopul scuză mijloacele”. Și alții privesc frontul ideologic opus ca pe un agent de corupere morală a societății, și mai ales a celor tineri. De unde acuitatea bătăliei culturale pe care o poartă cu corifeii stângii.

Acesta este contextul care a marcat în ultimii ani o serie de confruntări acute în societatea românească, precum referendumul pentru definirea heterosexuală a familiei, prezența educației religioase în școli, chestiunea teoriilor de gen și, mai nou, problema educației sexuale. Asupra acesteia mă voi apleca în acest text, nu înainte însă de a remarca două lucruri. Mai întâi, terenul acestor bătălii ideologice este de cele mai multe ori școala. Motivul îl reprezintă influența pe care educația o poate avea în formarea sistemului de valori și a moralității unei societăți în proces de secularizare, în care rolul formativ al familiei și al bisericii se diminuează constant. În contextul în care sistemul educațional românesc se află într-o profundă criză, aceste dispute ideologice în loc să ajute, măresc deruta și destabilizează sistemul. În al doilea rând, și extrem de semnificativ, toate aceste confruntări au în centrul lor, în mod direct sau indirect, chestiunea sexualității, cu toate corolarele ei.

Înainte de a continua, și pentru a dezvălui dintru început presupozițiile cu care operez, vreau să afirm în mod explicit că nu sunt conservator, deși apreciez unele dintre valorile afirmate de conservatorism, precum importanța spiritului comunitar (atunci când nu devine colectivism), contribuția tradiției (dar nu tradiționalismul sau paseismul) și organicitatea (când este exprimată holist, nu ca scuză pentru spiritul reacționar). Eu sunt mai degrabă un om de centru-stânga, adept al socio-liberalismului, și sunt perceput ca progresist, atât în plan politic cât și religios. Nu mă identific însă total nici cu spiritul progresismului, mai ales atunci când acesta se manifestă în mod agresiv și arogant, promovând utopiile și miturile prăfuite ale unei modernități obosite.

Cititi AICI restul acestui text.

Eclesial și conjugal

Danut Jemna lucreaza intens in aceasta perioada la textul lui de antropologie teologica. Avem aici un text in care el pune in paralele biserica si familia, care realitati in care suntem chemati sa devenim persoaane mature, in asemanare cu Cristos.

Alteritas

Revelația biblică ne spune că omul este chemat să trăiască veșnic alături de Dumnezeu într-o relație de iubire și dăruire reciprocă. Însă acest destin al omului nu presupune doar o orientare spre un viitor posibil și o eventuală experiență suferindă și de neîmplinire în această lume. Prin constituția sa de ființă personală, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este invitat să experimenteze încă din istorie acest destin al său, această taină a unirii personale în două cadre pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziție.

View original post 2,177 more words

In memoriam Mihai Ciuca

Am trimis acest scurt mesaj pentru a fi prezentat la slujba in memoria prietenului meu Mihai Ciuca, plecat mult prea devreme dintre noi.
Vesnica amintire si grabnica revedere, cu speranta invierii!

Apariție de carte

Danut Jemna’s latest book is finally out. Go for it.

Alteritas

La editura Eikon a apărut o nouă carte cu un titlu și cu o copertă puțin atipice, așa cum se poate observa din imaginea de mai sus. Câteva aspecte de prezentare sunt reluate din introducerea lucrării:

Acest volum poate fi tratat ca un jurnal. Textele selectate pentru a fi publicate în această carte nu apar în ordine cronologică, ci au fost grupate tematic în opt capitole și au fost scrise fără ideea de a constitui secțiuni dintr-un text mai amplu. Eventuale redundanțe sau trimiteri la aspecte punctuale din istoria recentă a României, care fie nu mai sunt actuale, fie au o mai mică importanță în prezent, sper că pot fi trecute cu vederea în favoarea unui mesaj pe care îl transmit concluziile analizei și modul de abordare a problemei discutate. Perioada de mai bine de doi ani de zile pe care o acoperă acest jurnal de pseudoblogger este una plină…

View original post 108 more words

Søren Kierkegaard, Fărâme filosofice

Danut Jemna despre cartea lui Kierkegaard, Farime filosofice

Alteritas

Søren Kierkegaard s-a născut la 5 mai 1813, în Copenhaga, într-o familie luterană. A fost al 7-lea copil la părinți, dintre care doar doi au supraviețuit vârstei de 25 de ani. S-a înscris la teologie la Universitatea din Copenhaga, în 1830, pentru a se pregăti pentru slujirea pastorală luterană, dar i-au trebuit zece ani pentru a-și obține diploma și nu a fost niciodată hirotonit. Filosofia l-a captat mai mult, deși a scris o filosofie din perspectiva unui gânditor creștin, a unui credincios profund angajat în căutarea lui Dumnezeu.


View original post 4,204 more words

Richard Rohr, Falling Upward – An Invitation to a Journey

I do not remember who recommended to me Rohr’s book. It might have been my friend Chris Heuertz, a well-known specialist in the Enneagram, the same who put me in contact with the author when I fell in love with this book, about ten years ago.

After reading it, I recommended it to my colleagues (I was at the time a member of the Middle East & Eastern Europe team of World Vision International). They loved it too, so I decided to invite fr. Rohr to lead a retreat for our team. The opportunity came when he was invited to lead devotions for a meeting of European prison chaplains, in an Orthodox monastery in Romania. He accepted to meet with me for half an hour after the session. We went to a little lake behind the monastery and we started talking, going on and on around the pond. We clicked from the first moment. I was totally fascinated with this senior Franciscan monk. When we looked at our watches, 90 minutes had passed, and we did not feel it. WE stayed in touch after this, but I will never forget this encounter.

I read Falling Upward at least ten times, in written and audio form, at a time when I really needed it. Let me share a few things about the book, in the hope of getting you interested in it.

Fr Rohr divides the spiritual life into two periods. During the first one we define our identity, usually by contrast, opposition, and competition. It is a dualistic ‘either-or’, ‘this or that’ time, when we build our ‘container’. Many people do not go beyond this and they think that this is what life ids all about. Yet, sages from all wisdom traditions talk about a ‘second half of life’, a time of synthesis, of ‘this and that’, that is not in opposition to or a negation of the ‘first half of life’, but it incorporates it and transcends it.

The tricky thing is that often we become so enamoured with the container, so narcissistic about the building of our ‘container’, that we are never able to fill it, which is the reason we need a ‘container’ in the first place. As the author says, we often lean our ladder on a wall and go up on it, to find out at the end that we leaned it on the wrong wall. That is why the transition from the first to the second half of life is often traumatic. We need a real life crisis to discover that there is more to life than the competition game. However, at the end of this painful crisis we discover new and rich horizons which we never thought existed. Without this experience our lives would be wasted.

I invite you to follow this fascinating journey. I assure you there will be multiple benefits at the end of it.

(Richard Rohr – Falling Upward: A Spirituality For The Two Halves Of Life, SPCK, 2013)

NOTE: I have written this short presentation for The Koin (the magazine of our Episcopal parish in Glasgow), the June-July 2021 issue.

Persoană, natură, energii

Danut publica aici inca o componenta din ansamblul de antropologie crestina la care lcreaza de o vreme.

Alteritas

Pentru teologia și antropologia creștină, literatura patristică ne livrează trei concepte fundamentale împreună cu două distincții care se conturează în legătura cu acestea. Prima distincție este stabilită în contextul dezbaterilor teologice din secolul al IV-lea ca răspuns la tezele ereziei ariene care negau divinitatea Fiului și a Duhului Sfânt. Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Vasile cel Mare au delimitat conceptual termenii filosofici natură sau esență (ousia) și persoană sau ipostas (hipostasis) pentru a putea sublinia credința bisericii într-un singur Dumnezeu ca unitate de trei persoane distincte care împărtășesc aceeași esență fără să o divizeze.

View original post 1,857 more words

Irene Zimmerman – Liturgy

Pieta by William Adolphe Bouguereau

All the way to Elizabeth
and in the months afterward
she wove him, pondering,
“this is my body, my blood!

“Beneath the watching eyes
of donkey, ox, and sheep
she rocked him crooning
“this is my body, my blood!”

In the search for her young lost boy
and the foreboding day of his leaving
she let him go , knowing
“This is my body, my blood!”

Under the blood smeared cross
she rocked his mangled bones,
re-membering him, moaning,
“This is my body, my blood!”

When darkness, stones , and tomb
bloomed to Easter morning,
She ran to him shouting,
“this is my body, my blood!”

And no one thought to tell her:
“Woman, it is not fitting
for you to say those words.
You don’t resemble him.”

NOTE: A Eucharistic poem by Roman Catholic Sister Irene Zimmerman.

Frances Croake Frank – Did The Woman Say

Pieta

Did the woman say
When she held him for the first time
in the dark dank of a stable,
After the pain and the bleeding and the crying,
“This is my body, this is my blood?”

Did the woman say,
When she held him for the last time in the
dark rain on a hilltop,
After the pain and the bleeding and the dying,
“This is my body, this is my blood?

Well that she said it to him then,
For dry old men,
Brocaded robes belying barrenness,
Ordain that she not say it for him now.

Note: A beautiful Eucharistic poem, on a delicate subject, written by Roman Catholic Sister, Frances Croake Frank.

Hans Urs vom Balthasar – Slava lui Dumnezeu

Nota: Va impartasesc aici cu bucurie un anunt teologic primit de la domnul Alin Tat, cu permisiunea de a-l distribui cit mai larg. Va rog sa faceti si voi la fel, pentru cei interesati.

Vă invităm la o serie de cinci prelegeri online despre Teologia Slavei, cu ocazia traducerii în limba română a lucrării Slava (Herrlichkeit) de Hans Urs von Balthasar, vol. 1-7, trad. Maria Magdalena Anghelescu, Ed. Galaxia Gutenberg. Toate intilnirile au loc la ora 18, ora Romaniei.

marți, 18 mai : Jacques Servais SJ (Casa Balthasar, Rome), Au point de départ de la Trilogie balthasarienne: L’émerveillement devant le mystère saintement révélé (Goethe)

joi, 20 mai: D. C. Schindler (Pontifical John Paul II Institute, Washington), Gestalt as the Governing Principle of Balthasar’s Trilogy

marți, 25 mai: Vincent Holzer (Institut Catholique de Paris), Figure de Révélation. Les conditions d’une nouvelle apologétique chrétienne dans «Schau der Gestalt» (vision de la figure)

joi, 27 mai: Alexandru Buzalic (Univ. Babeș-Bolyai), Balthasar și teologia culturii,

luni 31 mai: Matthew Levering (University of Saint Mary of the Lake/Mundelein Seminary), A Kantian Critique of Kant

Join Zoom Meeting https://zoom.us/j/9907010241…

Meeting ID: 990 701 0241

Passcode: Z7Vs71

Pandemie și secularizare în România

Un text important, pe o tema acuta.
Acest articol merita o mediatizare mai larga.
Va rog sa il distribuiti si altora.

Alteritas

Indiferent de nivelul la care s-ar purta o discuție despre secularizare în România, imediat ne-am afla în fața unor atitudini și reacții dintre cele mai diverse. Specialiștii ar avea de înfruntat varietatea abordărilor din domeniul sociologiei, politologiei și religiei, în timp ce oamenii bisericii ar reacționa defensiv prin trimiterea la sondajele de opinie care arată că biserica se află în topul instituțiilor cu cea mai mare încredere din partea populației. Mass-media folosește subiectul fără a face efortul unor distincții și clarificări de bază, ci este mereu animată de dorința de a capta atenția și a face rating. În cele din urmă, publicul larg, care primește informații despre secularizare din diverse surse, se mișcă de la o extremă a temerilor sau a satisfacției legate de dispariția progresivă a religiei, până la cea a indiferenței sau a asumării faptului că tranziția la societatea democratică presupune că biserica va avea un rol tot…

View original post 1,095 more words

Pagini de istorie evanghelica – Alan Scarfe

Episcopul anglican de Iowa, Alan Scarfe

Episcopul Alan Scarfe (în centru)

Astăzi, 3 mai 2021, episcopul anglican de Iowa, US, Alan Scarfe, împlinește 71 de ani, iar în luna septembrie se va retrage din slujirea eclesială.

Puțini își mai amintesc astăzi numele pe atunci tânărului absolvent de teologie de la Oxford care în 1973 a venit în România ca reprezentant neoficial al Keston College – Centrul pentru studiul religiei și comunismului, condus de Rev. Michael Bourdeaux, recent plecat la cele veșnice. Pretextul era urmarea unui program de studii teologice postuniversitare la Facultatea de teologie ortodoxă din București.

Așa cum am intuit, și am verificat astăzi, în cursul unei convorbiri telefonice, Alan Scarfe și Iosif Țon s-au cunoscut și împrietenit în perioada studenției lor la Oxford, și venirea lui Alan în România a fost rezultatul întâlnirii providențiale a trei elemente esențiale: dorința lui Alan Scarfe de a fi de folos creștinilor persecutați din România, nevoia de protecție în Vest a lui Iosif Țon (care risca foarte mult întorcându-se în țară, dupa plecarea ilegală la studii și în lumina intenției lui de a confrunta regimul comunist în chestiunea extrem de sensibilă a libertății religioase), și atenția pe care Keston College și Michael Bourdeaux o acorda problemei persecuției împotriva bisericii sub comunism.

Momentul era unul dintre cele mai dificile pentru diversele comunități creștine mărturisitoare din România, care se afla în perioada de vârf a unei mici „revoluții culturale”, declanșată de Ceaușescu după modelul celei inițiate de Mao în China, țară pe care o vizitase în 1971. Rezultatul acestei inițiative a fost o înăsprire a persecuției religioase. Pastorul Iosif Țon, revenit în țară în vara lui 1972, își desfășura deja campania de promovare a libertății religioase pe care o începuse încă în perioada (1969-1972) în care se afla la studii teologice la Regent’s Park College din Oxford. Venirea în țară a lui Iosif Țon a declanșat o efervescență deosebită în rândul generației de tineri evanghelici din care am făcut și eu parte. Din nefericire, memoria istorică precară a evanghelicilor români aa dat deja uitării acea vreme de confruntări și riscuri.

În perioada în care a fost în țară (1973-1975), Alan a fost în contact personal, direct sau indirect, cu liderii rezistenței creștine față de regimul comunist, atât cu evanghelici (precum Iosif Țon, Aurel Popescu sau Pavel Nicolescu), cu ortodocși (precum pr. Calciu), precum și cu alții. În acest context, el a jucat un rol important în transmiterea în Vest a unor informații verificate cu privire la persecuția religioasă din România. După plecarea sa din România, Alan a scris un număr de articole pentru revista Religion in Communist Lands a Keston College/Institute.

Articole de Alan Scarfe in Religion in Communist Lands

Nu am discutat niciodată în mod direct cu Alan Scarfe în perioada în care a fost în România, dar știam foarte multe lucruri despre el de la prietenii mei din mișcarea de disidență religioasă, mai ales de la Pavel Nicolescu și Genovieva Sfatcu. În 1977 însă, Iosif Țon a fost arestat la Iași, în urma publicării la Europa liberă a unuia dintre memoriile lui în sprijinul libertății religioase. Prietenele noastre Genovieva Sfatcu și Silvia Tărniceru semnaseră și ele acel memoriu și erau de asemenea în anchetă, alături de semnatarii de la București ai documentului. De aceea, împreună cu Teodor, fratele Genovievei, de care eram foarte apropiat, am decis să-l sun pe Alan, care era deja înapoi în Anglia, pentru a-l informa despre ceea ce se întâmplă cu prietenii noștri. Aceste informații, răspândite rapid în Vest, au făcut ca autoritățile comuniste să fie mult mai atente cu tratamentul aplicat celor acuzați de subminarea regimului, în acest tensionat context religios, după ce ancheta începuse cu tot felul de amenințări și violențe fizice.

Episcopul Alan Scarfe

După apariția Facebook, am reluat contactul cu Alan, devenit între timp preot anglican/episcopalian și mai apoi, din 2003, episcop de Iowa, un eclesiarh iubit și apreciat de cei din eparhia lui.

Donna & Alan Scarfe

Alan este căsătorit cu Donna și au împreună patru copii. Ceea ce a făcut el pentru creștinii persecutați din România în anii 70 a fost foarte important pentru noi. De aceea nu merită să uităm slujirea lui. Dignus est!

Centenarul John Stott (n. 27 aprilie 1921)

Rev. John RW Stott (1921-2011)

Astazi, lumea evanghelica a celebrat centenarul unuia dintre patriarhii ei, anglicanul John Stott, plecat dintre noi, in glorie, acum zece ani.

Reiau mai jos un text publicat in 2011, pentru ca el aduna cele mai importante momente din interactiunea mea cu acest slujitor special al lui Dumnezeu, caruia ii sunt recunoscator pentru o sumedenie de lucruri.

_____________

Elogiu lui John Stott

Miercuri 27 iulie 2011, dimineata devreme, a fost inaltat in slava robul lui Dumnezeu John Stott, la venerabila virsta de peste 90 de ani.

S-a nascut la 27 aprilie 1927 la Londra. Tatal sau era un medic agnostic, iar mama lui era o luterana credincioasa. La virsta de 11 ani a trecut printr-o experienta de convertire, in urma predicii capelanului scolii la care studia, numita Rugby School. Acelasi pastor a fost primul care i-a intreptat pasii pe cararea uceniciei crestine.

A studiat limbile moderne la Trinity College in Cambridge, cu specializari in franceza si teologie. A studiat apoi la Ridley Hall in Cambridge, pregatindu-se pentru slujirea pastorala in Biserica Anglicana. A fost ordinat in 1945 si a devenit pastor al Bisericii All Souls, din Langham Place, in centrul Londrei, in care crescuse ca copil. Stott a ales celibatul, pentru a-si putea dedica intreaga energie pentru slujirea Bisericii si a lui Cristos. Intrebat cindva peste ani daca are vreun regret pentru ceva ce n-a facut, John a recunoscut candid ca totusi regreta oarecum faptul ca nu s-a casatorit.

Incetul cu incetul vocea sa a devenit tot mai incarcata de autoritate intre evanghelicii din Marea Britanie, intr-o vreme cind acestia formau o minoritate dispretuita si incercau cu greu sa se desprinda de avatarurile radacinilor lor fundamentaliste. Intre acestia existau pe atunci foarte putini academici si foarte putine voci competente in a prezenta o evanghelie fara compromisuri, dar in termeni adecvati problematicii cu care se confrunta lumea contemporana.

Stott a fost implicat in diverse grade in conducerea unor organizatii si institutii crestine – precum Crusaders, InterVarsity Christian Fellowship, Asociatia Medicilor Crestini, Institutul Londonez pentru Crestinismul Contemporan etc. – care in timp au jucat un rol hotaritor in transformarea evanghelismului intr-o voce respectata, chiar daca nu neaparat pupulara, in contextual secular britanic. Principala institutie care este rezultatul viziunii lui John Stott si pentru care el este cel mai cunoscut in lume este insa Langham Partnership International, fundatie creata in 1974 pentru a sustine studii teologice postuniversitare pentru cei din tarile mai putin privilegiate ale lumii. Mai mult de zece romani au beneficiat si ei de sustinere Langham in studiile lor de teologie. Din pacate, din pricina patologiilor de care sufera in present evanghelismul romanesc, prea putini dintre acestia slujesc in institutele teologice din tara.

Stott vs Lloyed-Jones

In perioada 1966-1967 Stott a fost implicat intr-o acerba disputa cu aceia dintre anglicani, condusi de Dr. Martin Lloyd-Jones, care incercau sa sugereze ca evanghelicii n-ar trebui sa ramina in Biserica Angliei, din pricina a ceea ce ei percepeau a fi indepartarea acesteia de bazele Evangheliei (mai ales in contextul in care se oficializase ordinarea femeilor). Lloyd-Jones si gruparea din jurul lui s-au despartit de Anglicanism si au devenit independenti, inchinindu-se mai departe in Westminster Chapel. Aceasta biserica a cunoscut la inceput o crestere masiva, care s-a redus serios dupa moartea lui Lloyd-Jones, iar acum membrii ei pot fi numarati pe degete. Stott a ramas rector (pastor principal) la All Souls si a avut in anii care au urmat o influenta din ce in ce mai mare asupra lumii evanghelice, mai intii in Marea Britanie si apoi in lume.

John Stott a fost, alaturi de Carl Henry si Harold Ockenga in Statele Unite, unul dintre promotorii miscarii nou-evanghelice, care incerca sa se indeparteze de disputa desueta intre promotorii asa-zisei „evanghelii spirituale” (predicata de fundamentalisti) si asa-numita „evanghelia sociala” (promovata de liberali). Noii evanghelici sustineau in mod argumentat ca evanghelia lui Isus Cristos are un character holistic, ea incluzind atit dimensiunea relatiei omului cu Dumnezeu, cit si pe aceea a responsabilitatilor sociale ale crestinului.

Bily Graham & John Stott – Lausanne 1974

In 1974, John Stott impreuna cu Billy Graham, cu care se cunoscuse si se imprietenise cu citiva ani inainte, au initiat Congresul de Evanghelizare Mondiala de la Lausanne. Declaratia de la Lausanne este primul document programatic important al miscarii evanghelice internationale. Urmatorul congres al Miscarii Lausanne, cel de la Manila din 1989, a adaugat un nou document programatic, chiar daca mai putin consistent decit cel dinainte, urmat si el de un nou text, extrem de bine articulat, Angajamentul de la Cape Town, formulat ca urmare a celui de al treilea congres al miscarii, organizat in Africa de sud in 2010.

John Stott a scris peste 50 de carti. Dintre acestea, cea mai cunooscuta ramine Basic Christianity [Esentialul crestinismului], una dintre primele lucrari crestine introduse prin colportaj in Romania in perioada comunista. Cred ca in acea perioada am distribuit in tara sute de exemplare din aceasta carte. Cu modestia-i caracteristica, si atit de diferita de aroganta carateristica multor lideri evanghelici, de la noi si de aiurea, Stott, desi foarte erudit sub raport teologic, nu se considera teolog, ci mai degraba invatator. Poate ca cea mai articulata teologic dintre cartile sale este Crucea lui Cristos, care este tradusa si in limba romana, alaturi de citeva dintre comentariile sale. In principiu, trebuie sa marturisesc faptul ca nu sunt foarte impresionat de stitlul cartilor lui Stott. Poate ca este de vina editorul cu care a lucrat. Ele imi par aride in comparatie cu stilul cald si personal, dar la fel de bine structurat, al predicilor sale.

Pe Stott l-am cunoscut personal pentru prima data in mai 1987, cind a vizitat Biserica baptista din Oradea, la invitatia lui Paul Negrut, pastoral bisericii. John, care era un mare pasionat de pasari (a si scris o carte pe aceasta tema) a fost convins sa vina in Romania prin promisiunea (implinita apoi) de a i se permite sa viziteze paradisul acvatic din Delta Dunarii. A tinut citeva predici in biserica din Oradea (nu-mi amintesc daca l-a tradus Paul Negrut sau Nick Gheorghita), dar in afara acestora am avut, un grup dintre noi – echipa Navigatorilor din Romania, citiva lideri de la Campus Crusade si InterVarsity, alaturi de citiva pastori, oarecum in secret, departe de ochii securitatii, am avut o serie de intilniri cu el in anexele bisericii oradene.

Iata ce scriam cu ceva vreme in urma pe blog in legatura cu aceasta intilnire:

Stott a vorbit atunci despre relevanta Evangheliei si s-a folosit, daca-mi aduc bine aminte, de textul Epistolei intiia catre Tesaloniceni. Era prima data cind auzeam o abordare biblica atit de solida si echilibrata a acestui concept foarte strain de universul conceptual al evanghelicilor romani, dominat in cea mai mare parte de sentimentalism pietist si izolationism cultural. Metafora centrala a prezentarii lui a fost aceea a podului pe care creştinii sunt chemati sa-l construiasca între lumea principiilor biblice si framintarile lumii contemporane. A fost pentru noi o experienta care ne-a marcat in mod hotaritor gindirea si a jucat un rol important in decizia unora dintre noi de a studia teologie, ca instrument de formare personala, in vederea articularii unei angajari evanghelice relevante din punct de vedere cultural in spatiul romanesc. Nu mi-am inchipuit atunci ca aceasta avea sa fie doar prima dintr-o serie de nenumarate intilniri, dintre cele mai interesante, cu acest cel mai respectat lider al evanghelicilor britanici.

In perioada in care am studiat la Londra, 1993-2004, am mers cit de des imi permiteam – un bilet de metrou pina in central Londrei era o avere pentru un student sarac – la slujba de inchinare la All Souls, pe care am considerat-o a fi ‘biserica mea’ in acea perioada si am avut ocazia de a-l asculta predicind de mai multe ori. De fiecare data cind predica Stott, All Souls era arhiplina, atit in sala principala si in balcoane, cit si in sala mare de la subsol, la care slunba era transmisa prin televiziune cu circuit inchis. Caldura mesajelor lui John Stott era coplesitoare. Impresia pregnanta pe care ti-o lasa acest om era aceea ca venea din prezenta lui Dumnezeu – aceasta este, in definitiv, calificarea esentiala a unui profet.

Traducindu-l pe John Stott in Biserica baptista din Oradea

In octobrie 1994, pe cind predam deja la Institutul Biblic Emanuel din Oradea, am avut ocazia de a-l intilni din nou pe John Stott, venit de data aceasta pentru a participa la o intrunire organizata de Oversees Council si dedicata viitorului scolilor teologice din spatiul postcomunist. Imi amintesc faptul ca Iosif Ton a incercat atunci, in maniera lui cunoscuta, de a impune anumite formulari in declaratia finala a intilnirii, si ca am intervenit la Stott pentru a impiedica acest lucru. Am avut, tot atunci, privilegiul de a-l traduce pe Stott la capela studentilor. Trebuie sa recunosc faptul ca nu-mi aduc aminte tema predicii lui. Probabil pentru ca m-am concentrat prea mult sa transpun cit mai fidel mesajul lui in limba romana.

La povesti, acasa la John Stott
O poza la despartire dupa vizita acasa la John Stott

In 1997, in timpul studiilor doctorale, dupa ce am devenit Langham scholar si am beneficiat de o bursa din partea fundatiei create de Stott, am avut sansa unica de a fi invitat, impreuna cu prietenul meu Silviu Rogobete, acasa la „unchiul John”, asa cum ii spuneau cu simpatie prietenii, la o masa speciala, alaturi de alte 10 persoane (am aflat mai apoi ca pastorul invita anual un grup de 12 persoane la masa). O doamna care avea o deosebita apreciere pentru el pregatea de obicei un somon mare la gratar si tot felul de alte bunatati. Am petrecut cu acea ocazie citeva ore incintatoare alaturi de amabila noastra gazda, care si-a facut timp pentru a discuta pe indelete cu fiecare dintre noi.

Pr. Stelian Tofana, in vizita la John Stott

Patru ani mai tirziu am fost implicat impreuna cu John Stott in realizarea unui proiect foarte indraznet, acela de a facilita accesul unui biblist ortodox din Romania la resursele teologice unice ale Tyndale House. Cel ales de noi a fost Pr. Dr. Stelian Tofana, cu care ma imprietenisem inca din 1995, in perioada in care eram coordonator stiintific la institutul din Oradea. Asa cum povesteam intr-un alt post pe blog, in timpul celor doua luni cit a stat in Cambridge, Pr. Tofana si cu mine am avut sansa de fi invitati acasa la Stott, unde am povestit pe indelete despre contextul interconfesional din Romania si despre planurile noastre de a incuraja dialogul teologic intre evanghelici si ortodocsi.

John Stott a fost un adevarat gigant. In anul 2005 a fost desemnat de revista Time printre cei mai influenti 100 de oameni din lume. Potrivit unui editorial dedicat lui Stott in noiembrie 2004 de New York Times, Michael Cromartie, de la Centrul pentru Etica si Politici Publice din Washington DC a afirmat ca „daca ar fi ca evanghelicii sa aleaga vreodata un papa, atunci Stott ar fi foarte probabil acesta”. In 2006, la retragerea sa din activitate, regina Elisabeta a Marii Britanii i-a acordat lui Stott titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic (CBE).

In anii in care au urmat l-am mai intilnit de citeva ori pe Stott, mai ales la All Souls si am observat ca este din ce in ce mai fragil, ca incepe sa uite si ca anii multi de munca asidua isi spun cuvintul. Ultima data cind l-am vazut acolo, n-a mai iesit ca de obicei sa dea mina cu noi la usa, semn ca era deja prea slabit pentru acest efort. In aprilie 2006, la virsta de 86 de ani, John Stott a anuntat retragerea sa din activitatea publica si s-a mutat intr-o comunitate pentru clericii anglicani aflati la pensie. In perioada aceea am devenit membru al Comisiei teologice a Miscarii Lausanne, care era condusa de Dr. Chris Wright, desemnat de Stott ca succesor la conducerea fundatiei Langham. Cu ocazia intilnirilor comisiei mai aflam cite ceva despre sanatatea subrezita a lui Stott, dar si despre prospetimea spiritului sau. Ultima data i-am auzit vocea la Cape Town, unde a transmis pentru participanti un mesaj inregistrat.

In ziua in care a pasit in glorie, unchiul John era inconjurat de citiva dintre cei dragi. A inchis ochii inspre eternitate in vreme ce in camera se auzeau acordurile oratoriului Messiah de Haendel, iar prietenii ii citeau din Scriptura. „Frumoasa este inaintea Domnului moartea celor iubiti de el.”

La aflarea vestii despre moartea lui Stott, Billy Graham a afirmat: „Lumea evanghelica a pierdut pe unul dintre cei mai mari reprezentanti ai ei, iar eu am pierdut pe unul dintre cei mai apropiati prieteni si sfatuitori. Astept cu nerabdare sa-l vad din nou cind voi merge in ceruri.”

De asemenea, Dr. Rowan Williams, Arhiepiscopul de Canterbury, conducatorul Bisericii Anglicane, in care a slujit toata viata, a spus despre el: „Moartea lui John Stott va fi deplinsa de nenumarati crestini de peste tot din lume. In timpul unei lungi vieti de slujire si marturie neobosita, John si-a cistigat un loc unic in inimile tuturor celor care l-au intilnit, fie in persoana, fie prin cartile lui. A fost un om de o rara gingasie si de o profunda bunatate, un superb comunicator si un sfatuitor sensibil si inzestrat. Fara a face vreodata compromis cu ferma sa credinta evanghelica, el s-a aratat gata de a pune sub semnul intrebarii unele dintre modurile in care acea credinta a devenit conventionala si orientata spre sine. Nu exageram daca afirmam ca el a jucat un rol esential in schimbarea la fata a evanghelismului in plan international, argumentind pentru necesitatea unei misiuni holistice, care aplica adevarurile evangheliei lui Isus in toate domeniile vietii, inclusiv chestiunile sociale si politice. El insa va fi amintit in modul cel mai cald ca un predicator expozitiv al Scripturii si ca un invatator al credintei, a carui profunzime si simplitate au facut ca doctrina sa capete viata in tot felul de noi sensuri.”

A plecat dintre noi un mare om, un adevarat model pentru noi, intr-o vreme in care modelele sunt tot mai putine si mai nedemne de incredere. Intr-o vreme in care lideri crestini mai mult sau mai putin importanti sfirsesc in penibil cariere promitatoare, John Stott straluceste ca un luceafar intre stele.

Fie ca memoria lui sa fie binecuvintata pe veci, si ca el sa se bucure cu sfintii, al caror exemplu de viata l-a urmat. Imi imaginez  ca Sf. Apostol Petru l-a intimplinat la poarta cerului strigindu-i cu bucurie, Axios! Vrednic esti! Intra in bucuria stapinului tau.

My Ten Favourite Books by John Stott

I reblog this text on the day when we celebrate 100 years from the birth of John Stott.
You may find more texts I have written along the years on John Stott with a simple seaarch for ‘Stott’ on this blog.

Persona

The list I submit here, at the request of RomGabe, is highly subjective and does not involve any hierarchy. It is somewhat random in terms of order and may also exclude some valuable titles that did not necessarily resonate with me.

I have to also say that I do not particularly like John Stott’s writings. They seem somewhat dry to me (this may simply be because of the editors he used), especially when compared with the warmth of his live messages.

So, here are my favourites, for what it matters:

View original post 313 more words

ProDeum – Crestinul clasic contemporan, primul episod

Am primit din partea grupului Prodeum, prin intermediul domnului pastor Cristian Maxinesi din Frankfurt, Germania, invitatia de a contribui, alaturi de altii la proiectul ‘Crestinul clasic contemporan’.

Muzica si teologia au fost mereu ingemanate de-a lungul istoriei. Speram ca ele sa faca casa buna si cu aceasta ocazie.

SOLI DEO GLORIA!

Convergente: Alex Nadaban – Nu, nu sunt ecumenist

Dr. Alexandru Nadaban

Prietenul meu Alex a scris un raspuns, in stilul lui inimitabil, la textul meu despre ecumenism publicat in revista Convergente. De citit neaparat:

_______

Prin iunie 1995, în calitate de secretar științific la ceea ce avea să devină ulterior Universitatea Emanuel, organizam prima mea sesiune de comunicări științifice. Acolo l-am întâlnit, pentru prima dată, pe pr. Stelian Tofană, care avea să devină, până astăzi, prieten apropiat și partener în dialogul teologic evanghelic-ortodox. În aceeași perioadă, împreună cu doi vechi prieteni, pr. ortodox Viorel Dumitriu și pr. catolic Cornel Cadar (amândoi aflați acum la Domnul), dar și de alți câțiva, participam săptămânal la o emisiune de radio în direct, Lumina din noi, timp de două ore, în care răspundeam la întrebările ascultătorilor legate de evenimente curente sau de chestiuni privitoare la credință. Deși nu ne sfiam să recunoaștem deosebirile inerente dintre cele trei mari tradiții creștine, accentul nostru era întotdeauna pe perspectiva credinței noastre comune.

Acestea nu erau lucruri noi pentru mine. Deși m-am format într-un mediu evanghelic fundamentalist, cu puternice accente sectare, în providența lui Dumnezeu, am avut mereu în jurul meu oameni de diverse confesiuni: baptiști, precum „nenea” Marcu Nichifor, creștini după evanghelic, precum Nicolae Tonoiu, oameni fără un contur confesional anume, precum Vasilică Moisescu și Ulf Oldenburg, sau reformați, precum pastorul Ferenc Visky, ca sa nu-i numesc decât pe câțiva. În 1978, când am format primul meu grup de ucenicie „navigatoresc”, am adunat lângă mine baptiști, creștini după Evanghelie, penticostali, ostași.

Cred, deci, că am fost întotdeauna un ecumenist. Dacă eram calvinist, aș fi spus că am fost predestinat pentru asta. Dar cum nu sunt, spun că am avut mereu o predilecție pentru ecumenism, dar și o alegere conștientă, acesta fiind, alături de educație și ucenicie, una dintre valorile centrale în jurul cărora mi-am construit viața.

(Cititi AICI restul articolului.)

Lumea nu mai este la fel

Danut Jemna face in acest text o analiza a situatiei nu prea fericite a Romaniei la un an de la inceputul pandemiei.

Alteritas

Acum aproape un an de zile, după ce pandemia prindea serios contur și îi convingea pe oameni că este o realitate ce nu poate fi neglijată, am scris un scurt text care lua în calcul ideea general vehiculată de mass-media și de diverși analiști potrivit căreia această criză globală va schimba lumea în mod esențial și că nu va mai fi la fel. Pentru România, am luat în calcul două scenarii posibile. Primul viza accentuarea stării de criză, pe fondul incapacității politicienilor și al celor implicați în administrație de a găsi soluțiile necesare pentru problemele în care se zbate întreaga societate. Al doilea țintea la un orizont mai optimist, cu speranța că pandemia va scoate nu numai ce este mai rău din noi, ci și ceea ce este mai bun, adică vom asista la o mobilizare a tuturor resurselor disponibile pentru a ne pune pe o linie de plutire și…

View original post 1,869 more words

Article on the Orthodox–Evangelical dialogue published by the academic journal Religions

Today, the academic journal Religions has published an article written by my friend Danut Jemna and myself, the first one to appear in a speciall issue titled “Orthodoxy and Evangelicalism: Contemporary Issues in Global Perspective“, edited by Bradles Nassif and Tim Grass.

Our text is titled
When the Gap between Academic Theology and the Church Makes Possible the Orthodox–Evangelical Dialogue

and can be accessed freely HERE.

I add here the abstract, for those who might be interested in reading our text.

In the church tradition, we find that the great theologians were also deeply involved in the life of the church as bishops, priests, or pastors who served the believers in their parishes, though, even at that time, practicing theology started to drift apart from performing pastoral work. In Modernity, however, things began to change radically, especially with the development of theology as an academic discipline and even more so with the development of the profession of the theologian specializing in religious studies. This phenomenon penetrated Protestant churches in particular, but it is also found in Orthodoxy. In this study, we advance the hypothesis that, despite its negative connotation, the gap between academic theology and church life opens up the possibility of a promising dialogue between Evangelicals and the Orthodox in Romania. Especially in the last 30 years, theologians from both communities have interacted in the context of doctoral research, scientific conferences, and research projects, although the dialogue between church leaders and hierarchs is almost non-existent. We analyze whether this incipient theological dialogue could possibly create a bridge between the two communities and within them and between academia and the church. We believe that one of the best ways to reduce the distance between them is to build on the interest of the current generation of theologians from both churches in Biblical studies, in Patristic theology, and in the work of the Romanian theologian Dumitru Stăniloae.

Da, sunt ecumenist

Nota: Revista Convergente a publicat astazi un articol al meu pe tema ecumenismului. Redau mai jos, pentru cititorii acestui blog, textul articolului.

—–//—–

Prin iunie 1995, în calitate de secretar științific la ceea ce avea să devină ulterior Universitatea Emanuel, organizam prima mea sesiune de comunicări științifice. Acolo l-am întâlnit, pentru prima dată, pe pr. Stelian Tofană, care avea să devină, până astăzi, prieten apropiat și partener în dialogul teologic evanghelic-ortodox. În aceeași perioadă, împreună cu doi vechi prieteni, pr. ortodox Viorel Dumitriu și pr. catolic Cornel Cadar (amândoi aflați acum la Domnul), dar și de alți câțiva, participam săptămânal la o emisiune de radio în direct, Lumina din noi, timp de două ore, în care răspundeam la întrebările ascultătorilor legate de evenimente curente sau de chestiuni privitoare la credință. Deși nu ne sfiam să recunoaștem deosebirile inerente dintre cele trei mari tradiții creștine, accentul nostru era întotdeauna pe perspectiva credinței noastre comune.

Acestea nu erau lucruri noi pentru mine. Deși m-am format într-un mediu evanghelic fundamentalist, cu puternice accente sectare, în providența lui Dumnezeu, am avut mereu în jurul meu oameni de diverse confesiuni: baptiști, precum „nenea” Marcu Nichifor, creștini după evanghelic, precum Nicolae Tonoiu, oameni fără un contur confesional anume, precum Vasilică Moisescu și Ulf Oldenburg, sau reformați, precum pastorul Ferenc Visky, ca sa nu-i numesc decât pe câțiva. În 1978, când am format primul meu grup de ucenicie „navigatoresc”, am adunat lângă mine baptiști, creștini după Evanghelie, penticostali, ostași.

Cred, deci, că am fost întotdeauna un ecumenist. Dacă eram calvinist, aș fi spus că am fost predestinat pentru asta. Dar cum nu sunt, spun că am avut mereu o predilecție pentru ecumenism, dar și o alegere conștientă, acesta fiind, alături de educație și ucenicie, una dintre valorile centrale în jurul cărora mi-am construit viața.

Există în lumea în care trăim, în toate tradițiile creștine, ca și în afara acestora, o mulțime de confuzii legate de acest concept. Și, ca întotdeauna, ignoranța naște frica. Forma supremă de ignoranță este manifestată de cei care confundă ecumenismul cu un soi de amalgam religios, potrivit căruia toate religiile sunt căi similare către aceeași țintă: cunoașterea lui Dumnezeu. Ceva de genul „toate drumurile du la Roma”. Asemenea idei nu pot fi atrăgătoare decât pentru cei care socotesc religia o chestiune absolut secundară și nevrednică de a i se oferi cea mai mică atenție. Orice om serios, care face un efort minimal de a explora marile religii ale lumii, va ajunge în mod inevitabil la concluzia că religiile sunt incomensurabile și că diferențele între felul în care îl concep ele pe Dumnezeu, respectiv divinitatea, dar și între modurile de raportare la acestea sunt atât de mari, încât orice încercare de a le amalgama va ofensa pe membrii acestor comunități și îi vor arunca în ridicol pe cei care avansează asemenea idei fantasmagorice. Desigur, aceasta nu înseamnă nicidecum că diversele religii ale lumii nu pot fi comparate sau categorisite, din diverse perspective. De aceasta se ocupă discipline științifice absolut rezonabile, precum filosofia religiei, psihologia religiei sau sociologia religiei.

Ignoranța cu privire la aceste diferențe esențiale naște uneori frici patologice și patimi fundamentaliste. Un exemplu curent este obsesia unora cu privire la „crislam” – pretinsa încercare perversă a unor teologi de a crea un amalgam între creștinism și islam. Această frică, alimentată adesea cu bună știință și finanțată cu bani murdari, mai ales din diasporă, a făcut victime și în școlile teologice de la noi. Din această perspectivă, orice încercare de inițiere a unui dialog interreligios (acesta este termenul corect pentru această formă de interacțiune) este suspectă din start. Asemenea atitudini sunt promovate de obicei de oameni agresivi și ignoranți, care însă, în destule cazuri, sunt instrumentați de oameni educați, dar perverși, ale căror interese sunt promovate de astfel de acțiuni. Repet, vorbesc despre lucruri care s-au întâmplat nu demult inclusiv în România.

O altă confuzie majoră legată de ecumenism este ideea că acesta s-ar reduce întotdeauna la încercarea de a amalgama toate confesiunile creștine într-o singură instituție eclesială, mecanismul acestei „uniri” fiind, evident, compromisul dogmatic. Iar atunci când această definiție exclusivistă este cuplată pe o anume concepție escatologică distopică de tip dispensaționalist, așa cum a fost promovată ea, fără scrupule, și pe bani mulți, de seria de cărți Left Behind (și ecranizările lor), a lui Tim La Haye, rezultatul inevitabil este crearea unei patologii de masă. Aceasta este, în opinia mea, sursa principală a convingerilor anti-ecumenice ale celor mai mulți evanghelici. Mecanismele sectare care nasc asemenea patimi în spațiul ortodox și în cel catolic sunt asemănătoare, chiar dacă detaliile și instrumentele sunt specifice respectivelor comunități.

Revenind la ideea reunirii tuturor confesiunilor creștine într-o singură instituție și lăsând la o parte patologia obsesiilor escatologice ale ereticilor, mă întreb oare ce este rău în principiu, în existența unei singure instituții creștine. În definitiv, până la apariția primei schisme în Biserică (mult mai devreme decât cea „mare”, din 1054) Biserica creștină a funcționat sub aceeași umbrelă. Iar marea diversitate liturgică, de spiritualitate și chiar de accente teologice dintre diversele expresii locale ale acesteia n-au fost privite niciodată ca un pericol, ci dimpotrivă, ca o bogăție, atâta vreme cât Biserica a păstrat dialogul conciliar. În definitiv nu aceasta și-a imaginat Isus ca fiind normalitatea atunci când a dorit „ca toți să fie una” în rugăciunea sa de mare preot din Ioan 17? Uneori mă gândesc că Mântuitorul însuși ar putea fi acuzat de „erezie” ecumenică de către acești talibani ai sectarismului exclusivist.

Nu putem discuta despre ecumenism fără a menționa Consiliul Mondial al Bisericilor (World Council of Churches – WCC) apărut după Al Doilea Război Mondial. Un lucru adesea uitat este faptul că rădăcinile acestei încercări de refacere a unității creștinei se află nu în conspirația unor grupuri oculte, al căror scop era subminarea credinței creștine, ci în Conferința misionară mondială de la Edinburgh, în 1910, care a marcat un reviriment al misiologiei creștine în secolul trecut. Trei au fost grupurile principale implicate în acest eveniment, și mai târziu în WCC: un număr important de biserici ortodoxe; principalele grupări protestante magisteriale, dintre care multe dominate de liberalism teologic; și, ceea ce se uită adesea, o serie de confesiuni evanghelice, în ciuda diferențelor evidente dintre acestea și celelalte două grupări. (Observați absența catolicilor din această inițiativă, dat fiind sectarismul triumfalist care caracteriza catolicismul înainte de Conciliul Vatican II.) De-a lungul timpului, mai ales începând cu Adunarea WCC din Canberra, Australia, în 1991, evanghelicii implicați în această instituție ecumenică au observat cu uimire că se află adesea de aceeași parte a baricadei cu ortodocșii și în opoziție cu grupările liberale, din pricina unui anume conservatorism teologic ce le caracteriza. În ciuda acestei neașteptate solidarități, mai ales din pricina opțiunii majorității liberale pentru un ecumenism bazat pe compromis dogmatic la cel mai mic numitor comun, WCC este acum o instituție aflată în cădere liberă, care a devenit marginală și ar putea dispărea în următoarele decenii.

Într-o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu pr. ortodox Ioan Sauca, actualul Secretar general provizoriu al WCC, el sugera că tinerii de astăzi nu mai sunt interesați de un gen de ecumenism axat pe apropieri și compromisuri dogmatice, ci mai degrabă de un ecumenism al slujirii, în care creștinii din diverse tradiții se concentrează împreună, în ciuda diferențelor dintre ei, pe problemele majore ale lumii în care trăiesc și descoperă cu uimire că, în acest proces se apropie în mod implicit unii de alții, chiar dacă identitatea lor eclesială rămâne neschimbată. Rezultatul unui astfel de ecumenism este mutarea accentului de pe obținerea unității dogmatice, pe îmbogățirea reciprocă, prin experimentarea, în contextul slujirii, a tezaurului de spiritualitate din diversele expresii ale Bisericii.

Acest mod de a percepe ecumenismul este mult mai aproape de sensul pe care îl dau eu acestui concept, pe care îl numesc un „ecumenism al Spiritului”. El se bazează pe câteva convingeri fundamentale e care încerc să vi le împărtășesc în mod succint mai jos.

  1. Idealul divin este unitatea in diversitate, nu uniformitatea, și nici fragmentarea.
  2. Confesionalismul, respectiv lipsa de unitate a Bisericii, este o veritabilă nenorocire și o pricină de poticnire pentru lumea necreștină.
  3. Deși scandalos, odată ce cutia confesionalistă a Pandorei a fost deschisă odată cu Reforma, duhul fragmentării va continua să se manifeste în lume până la Parusie (în prezent sunt în lume peste 45.000 de confesiuni care se consideră creștine).

Dacă această evaluare este corectă, atunci singurul mod de a reveni la unitatea intenționată de Dumnezeu este una de natură spirituală, iar nu instituțională. Unele confesiuni creștine vor continua, probabil, să caute un anume soi de unitate instituțională, și acest lucru, cred eu, este de apreciat, atâta vreme cât prețul acestei căutate unități nu este sacrificarea învățăturilor centrale ale credinței creștine, așa cum sunt ele exprimate în Crez. Dincolo de aceasta rămâne, pentru toți cei care vor să-l urmeze cu sinceritate pe Cristos, indiferent de tradiția eclesială de care țin, și care nu dau ascultare obsesiilor sectare, fie ele escatologice sau conspiraționiste, un spațiu vast de dialog, cooperare și îmbogățire reciprocă. Acesta este, pentru ei toți, cel mai bun antrenament pentru viața în Împărăția care va să vină, în care vor dispărea, odată pentru totdeauna, gardurile și separările confesionale.

Din punct de vedere ecumenic, avem în România două extreme, ambele dominate de un conservatorism rigid. La un pol se află marea majoritate a ortodocșilor și destul de mulți dintre catolici – comunitățile creștine tradiționale. La cealaltă extremă se află cvasitotalitatea evanghelicilor – urmașii Reformei radicale: penticostali, baptiști, creștini după Evanghelie, „tudoriști” și o puzderie de „independenți”. Ambele capete ale spectrului sunt dominate de un scepticism masiv cu privire la valoarea și legitimitatea ecumenismului, fie el înțeles chiar și în sensul unui „ecumenism al Spiritului”. De cele mai multe ori însă descoperim în aceste comunități, poate doar cu excepția catolicilor, o atitudine anti ecumenică explicită și nu de puține ori agresivă, justificată cel mai adesea prin teama compromisului dogmatic, sub care se ascunde un sectarism și exclusivism de sorginte medievală. Sau inadecvarea proprie, izvorâtă din incompetență teologică, ori temeri ce țin de pierderea controlului și prestigiului în fața propriilor comunități. În termeni contemporani, este vorba pur și simplu de fundamentalism.

În spațiul vast dintre aceste extreme există puține lucruri notabile. Avem mai întâi protestanții magisteriali – luteranii germani și cei maghiari, plus maghiarii reformați și unitarieni. Aceste comunități eclesiale, care, din diverse pricini, au ales izolaționismul lingvistic, si un impact infim asupra comunităților eclesiale românești. Cele citeva comunități metodiste și anglicane din țară pur si simplu nu contează în această ecuație.

Există însă în toate aceste comunități un număr în continuă creștere, mai ales de tineri, care sunt dezamăgiți de sectarismul și izolaționismul confesional care domină propriile comunități eclesiale sau care au fost răniți într-un fel sau altul de acestea, și care caută un alt soi de creștinism, mai deschis, mai senin, mai ancorat în realitatea Bisericii „una, sfântă, catolică și apostolică”. Iată câteva dintre caracteristicile acestei noi generații, care sunt, din punctul meu de vedere, o nouă șansă pentru descoperirea unui ecumenism autentic și realist.

  1. Imaginea lor despre Dumnezeu este nu aceea a unui zeu răzbunător, setos de sânge, asemenea unui taliban, care abia așteaptă să-și anihileze vrăjmașii în flăcările iadului, ci a unui tată, care încearcă să ne tragă la sine prin iubire.
  2. Atașamentul lor esențial este nu față de instituția eclesială din care fac eventual parte, ci față de „trupul mistic al lui Cristos”. Identitatea lor confesională, oricât de bine ar fi ea conturată, este secundară în raport cu apartenența la Biserica lui Cristos.
  3. Ei sunt interesați în egală măsură de înrădăcinarea istorică a credinței lor și de actualizarea ei în contextul contemporan. Părinții Bisericii sunt la fel de importanți și esențiali pentru ei ca și autorii contemporani, care fac în prezent ce au făcut Părinții în vremea lor.
  4. Dimensiunea liturgică a închinării este privită nu ca un zorzon desuet, ci ca o expresie a înrădăcinării în înțelepciunea de veacuri a Bisericii.
  5. Accentul în trăirea lor creștină este nu pe un „plan de evacuare de urgență din această lume rea”, ci pe slujirea semenilor, pentru împlinirea rugăciunii Mântuitorului, „vie împărăția ta, precum în cer, așa și pe pământ”.

Am putea adăuga și alte dimensiuni ale acestei noi generații ecumenice. Important este însă că ea există și că al ei este viitorul.

Istorie și eternitate

Danut Jemna despre timp si eterninate in experienta umana. O noua caramida in edificiul antropologic la care lucreaza in aceasta perioada.

Alteritas

Raportarea creștinilor la istorie și eternitate admite o diversitate de poziții care pot fi studiate în contextul dezvoltării lor în diferite tradiții teologice și confesionale. Un asemenea exercițiu cere o lucrare de amploare și nu poate fi realizată în cadrul acestei analize. Ceea ce ne interesează aici este importanța distincției dintre istorie și eternitate pentru spiritualitatea creștină și faptul că o anumită concepție teologică poate conduce la introducerea unor tensiuni și chiar contradicții cu privire la relația dintre cele două pe care credincioșii trebuie să le gestioneze în viața de credință.

View original post 1,716 more words

Pisica cu două cozi sau 2020 – cel ce n-a fost…

Alex Nadaban, in stilul lui inimitabil, raspunde aici unei analize a anului 2020 facuta de Teofil Stanciu pe situl Convergente.
De citit, neaparat.

Pasarea Phoenix Remixed & co

De obicei cuvântul „reacțiune” impune istoric o interpretare negativă. Indiferent din ce direcție survine. Liedul lui Horst Wessel îl expune într-un context specific, istoriografia comunistă îl folosește și ea obsesiv. În Biserică reacțiunea se confundă de cela mai multe ori cu erezia, nesupunerea și sectarismul. Nimic mai neadevărat. În ceea ce mă privește reacțiunea sau reacția – dacă vreți – este doar teologia Bisericii vizavi de evenimente, fenomene, personaje și idei pe care Biserica le ia în discuție, de voie de nevoie. În lipsa unei dinamici proprii, a unor idei catalizatoare și mobilizatoare. Face și Biserica ce (mai) poate.

Și ca punct de plecare am luat – ca să combat – în lipsă de alte preocupări, 2020 – o privire înapoi (https://convergente.ro/2020-o-privire-inapoi/). Articolul – care ce-i drept, mi-a plăcut – e ca o pisică. Ce toarce. Simplă, decentă, normală. Cu o coadă. Cum nici eu nu voi să…

View original post 1,429 more words

Vinoth Ramachandra – Beyond the Vaccine

Vinoth Ramachandra, Secretary for Dialogue & Social Engagement for the IFES

The human costs of the pandemic are mounting in lives lost, economic collapse, children dropping out of schools and lost livelihoods. But there is now a glimmer of light in the form of remarkable vaccines developed and coming on board at an unprecedented rate. These vaccines are safe and offer hope to many. 

Yet there are serious questions about who will have access to them, and how soon. And lurking behind all this is the all-important question of whether the exclusive pursuit of “technological fixes,” apart from giving rise to new sets of problems, can ever be a substitute for addressing the deeper moral, ecological and political challenges the world has been ignoring and which have intensified and spread COVID-19. Unless these challenges are addressed, we will both face a high risk of more pandemics and fail to learn and grow from this one.  

Here’s the reality: The World Health Organization (WHO) has repeatedly warned that several viruses similar to COVID-19 are on the horizon unless we take preventive measures. Five new diseases are emerging in people every year, any one of which has the potential to spread globally.  Furthermore, the 2020 Intergovernmental Platform on Biodiversity and Ecosystem Services Workshop warned that an estimated 1.7 million currently undiscovered viruses are thought to exist in mammal and avian hosts. Of these, up to half of them could have the ability to infect humans.  

What are the underlying causes of these pandemics? While their origins are in diverse microbes carried by animal reservoirs, their emergence is driven by human activities. These include agricultural expansion, land-use change, and wildlife trade which bring wildlife, livestock and people into closer contact, allowing animal microbes to move into humans. This can lead to infections, sometimes outbreaks, and more rarely into true pandemics that spread through road networks, urban slums and global travel.  

Here is the bottom line we must face. Many of the drivers of pandemics are similar to those that drive climate change. It is our unsustainable global consumption habits, driven by demand in developed countries and emerging economies, as well as by demographic pressure, that must change. Scientific and economic analyses warn that unless we make transformative changes in our taken-for-granted ‘lifestyles,’ the costs of climate change coupled with more regular pandemics will prove disastrous for the entire human race. Notwithstanding technological breakthroughs, this will be a century of crises, many of them more dangerous than what we are currently experiencing.  

We now know what it’s like to have a full-on global-scale crisis, one that disrupts everything. The world has come to feel different, with every assumption about safety and predictability turned on its head. Yet we must remember that the conditions of going “back-to-normal” are what allowed for the COVID-19 pandemic in the first place. As the Intergovernmental Platform warns: “The business-as-usual approach to pandemics is based on containment and control after a disease has emerged and relies primarily on reductionist approaches to vaccine and therapeutic development rather than on reducing the drivers of pandemic risk to prevent them before they emerge.” 

“Once the threat of COVID-19 recedes,
there should not be any return to ‘business-as-usual’ 
whether within or between nations.”
 

How can faith, “seeking understanding” as always, direct our walk into the darkness of the future? The moral theologian Oliver O’Donovan raises this question, and answers in terms of Christian hope: “No act of ours can be a condition for the coming of God’s Kingdom. God’s Kingdom, on the contrary, is the condition for our acting; it underwrites the intelligibility of our purposes” (in Self, World, and Time). And hear the novelist Marilynne Robinson, a sane public voice in a time of religious and secularist deception: “[B]y nature we participate in eternal things – justice, truth, compassion, love.  We have a vision of these things we have not arrived at by reason, have rarely learned from experience, have not found in history. We feel the lack. Hope leads us toward them” (in What Are We Doing Here). 

This is not a time for nostalgia or national posturing. Once the threat of COVID-19 recedes, there should not be any return to “business-as-usual” whether within or between nations. If we ever needed globally-minded statesmen and stateswomen, as opposed to mere politicians, it is now. 

Dr. Vinoth Ramachandra lives in Sri Lanka and is the Secretary for Dialogue & Social Engagement for the International Fellowship of Evangelical Students. He holds a doctoral degree in nuclear engineering from the University of London. His books include Gods That Fail, Faiths in Conflict, Subverting Global Myths and, most recently published Sarah’s Laughter: Doubt, Tears, and Christian Hope. His blog is https://vinothramachandra.wordpress.com/

[Source, HERE}

In memoriam – Corneliu Constantineanu (1967-2021)

Corneliu, Peter Penner, Dănuț – un moment de veselie – iulie 2018, ODC, Osijek, Croația,

Nu-mi amintesc bine unde l-am întâlnit pentru prima dată pe prietenul meu Corneliu Constantineanu.

Români la ETF, în Osijek – ianuarie 2003 (Marcel Măcelaru, al doilea din dreapta)

În timpul primei mele vizite la Facultatea de teologie evanghelică (ETF) de la Osijek, din Croația, în ianuarie 2003, când m-am întâlnit cu ceilalți câțiva studenți română de acolo, și am fost invitat de Peter Kuzmic, rectorul școlii, să particip la susținerea masteratului prietenului Marcel Măcelaru, Corneliu nu mai era acolo. Se afla deja la studii de doctorat la Oxford Centre for Mission Studies, acolo unde ne-am și văzut în repetate rânduri.

DănuțM, Peter Kuzmic, CorneliuC – Osijek octombrie 2009

După aceea, ne-am reîntâlnit la Osijek, în perioada în care era decan acolo, pentru a preda cursul de Creștinism și cultură sau pentru a coordona conferința teologică internațională dedicată evaluării a douăzeci de ani de la căderea comunismului, în octombrie 2009, ca și, mai târziu, în calitate de mentori, în ceea ce s-a numit Osijek Doctoral Colloquium (ODC). În anii aceia, împreună cu Corneliu și Marcel, dar și cu alții, am povestit adesea despre ce anume am putea face pentru a construi viitorul teologic al comunității evanghelice din România

Românii la Congresuș Lausanne III, Cape Town, octombrie 2010

Următorul moment important în care am fost împreună l-a constituit Congresul III Lausanne, din Cape Town, în 2010, un eveniment de primă mărime al mișcării evanghelice mondiale. În următorii ani, la invitația lui John Tipei, rectorul Institutului Teologic Penticostal (ITP), ne-am întâlnit în repetate rânduri cu Corneliu și cu prietenul nostru comun Dănuț Jemna pentru a discuta despre viitorul seminarului, după plănuita plecare din țară a rectorului. Apoi, după ce Corneliu a preluat rectoratul, am rămas în dialog și am participat la câteva dintre sesiunile de comunicări științifice ale școlii, povestind mai departe despre felul în care puteam contribui fiecare, după darul primit de la Dumnezeu, în slujirea comunității evanghelice românești.

Ultima întâlnire cu Corneliu în calitate de rector al ITP, iunie 2014 (foto A Cristea)

Nu totdeauna am fost de acord în discuțiile noastre. Pornind de la experiența mea tristă cu Universitatea Emanuel, care este dependentă și în prezent de fondurile venite din Vest (și de inevitabilele condiționări care vin împreună cu acestea), am fost rezervat față de planurile lui legate de crearea Universității Penticostale de la Florești. În cele din urmă acestea aveau să-l coste enorm de mult. Dar despre asta sau despre felul trist în care a fost Corneliu înlăturat din poziția de rector al ITP voi vorbi altă dată.

Întâlnire cu Corneliu la Conferința despre Reformă, Areopagus Timișoara – aprilie 2017 (foto A.C)

Deși rănit în sufletul lui, de nedreptatea suferită și de trădarea celor pe care îi socotea prieteni, Corneliu a plecat de la ITP fără amărăciune și fără mânie. Era, cum zice Scriptura, „un israelit în care nu este vicleșug”. Pierderea Bucureștiului a însemnat câștigul Aradului. Școala de teologie evanghelică ce există astăzi la Universitatea „Aurel Vlaicu” este împlinirea unui vis, dar și o binemeritată compensație pentru durerile din anii anteriori.

Acum, când cel care a trasat planurile acestei importante instituții, și care a reușit să adune în jurul lui o echipă de oameni dedicați și competenți, a plecat potrivit voinței de nepătruns a Providenței, la odihnă cerească, este datoria celor care au rămas, de a duce mai departe viziunea lui. Așa să-i ajute Dumnezeu!

Antichristul lui F. Nietzsche (2)

Un al doilea text al lui Danut Jemna de analiza a cartii lui Nietzsche Anticristul.

Alteritas

Lectura cărții Antichristul poate fi utilă pentru cititorul contemporan, fie că este un credincios angajat, fie că nu este interesat de creștinism. Propunerea lui Nietzsche de a reevalua valorile societății occidentale, care au ca bază spiritualitatea creștină, poate fi receptată în ton cu alte asemenea încercări de redefinire a fundamentelor axiologice și antropologice ce propun o nouă viziune despre om și despre viitorul culturii și civilizației umane. Asemenea constructe ideologice se întemeiază pe o critică tăioasă la adresa creștinismului și a modului în care învățătura creștină a contribuit la definirea structurilor ideatice, valorice și instituționale ale lumii moderne. În principal, este invocată o criză majoră în care se zbate omul contemporan și o serie de probleme importante la care vechea concepție despre realitate nu mai poate aduce răspunsuri consistente. Dincolo de radicalismul lor, critica lui Nietzsche și a altor gânditori actuali poate fi utilizată pentru a analiza anumite aspecte sensibile…

View original post 1,889 more words

Rev. Samuel Theodore Kamaleson – In memoriam (1930-2021)

Rev. Samuel Kamaleson

Sam s-a născut în 1930 în Madras (Chennai), într-o familie care era creștină de multe generații. Întâlnirea lui cu Cristos a avut loc însă în timpul studiilor universitare veterinare, în orașul natal, unde a fost marcat de convertirea la creștinism a unuia dintre colegii lui hinduși. După ce și-a luat licența, a făcut studii de teologie, la Asbury și Emory University și apoi a revenit în India, ca pastor al unei biserici metodiste.

L-am întâlnit pentru prima dată pe pastorul metodist indian Sam Kamaleson înainte de 1989, în timpul uneia dintre vizitele lui în România. N-am știut însă că în cursul uneia dintre aceste vizite a fost reținut pentru scurt timp de ofițerii Securității. Nu este însă de mirare, căci era un om de o mare îndrăzneală a credinței. Nu am fost niciodată foarte apropiați, eu fiind destul de sfios în preajma marilor personalități. Spre deosebire de Nelu Peia, împreună cu care, începând din 1995, am slujit alături de alții în Bordul World Vision Romania. Nelu își datora convertirea întâlnirii providențiale cu dr. Kamaleson și a păstrat mereu legătura cu el, deși între ei era nu doar o mare deosebire de vârstă, ci și de structură a personalității.

Mai târziu l-am cunoscut și pe Mano, unul dintre fii săi, care a condus o vreme organizația de microcreditare CAPA, a World Vision International (WVI). Rareori mi-a fost dat să văd un fiu atât de diferit de tatăl său. Apoi, peste ani, al fost coleg de serviciu cu Nicole, soția lui Mano, în echipa regională a World Vision. În 2019 Mano a murit la Kabul în urma unui atentat cu bombă.

După 1989, Sam a călătorit de multe ori în România, sub umbrela World Vision International, al cărei vice președinte devenise în 1974, pentru conferințe pastorale cu caracter ecumenic, așa cum făcuse în zeci de țări ale lumii. În cursul uneia dintre aceste călătorii l-a cunoscut pe cel care era atunci Mitropolitul Daniel al Moldovei, acum Patriarh ortodox al României, cu care a legat o strânsă prietenie.

Sam a fost un mentor pentru o sumedenie de tineri cu care s-a întâlnit în călătoriile sale. Viziunea sa holistă asupra dezvoltării comunitare a jucat un rol inspirator esențial în formarea organizației World Made Flesh (Cuvântul Întrupat), care slujește și în comunitățile sărace din România și Republica Moldova.

Decizia mea de a sluji in WVI, luată în vara anului 1999 are o legătură directa cu Sam Kamaleson, care în acel moment nu mai lucra pentru organizație. Când am primit, de la prietenul meu Chris Shore, pe atunci Director al World Vision Romania, invitația de a aplica pentru poziția de Director pentru credință și dezvoltare pentru regiunea Europei de Est și a Orientului Apropiat, în ciuda faptului că poziția era foarte ispititoare (aveam senzația că fișa postului a fost concepută expres pentru mine, și am aflat cu surprindere mai târziu că nu era așa) avea de rezolvat două dileme majore. Prima avea de-a face cu faptul că, în calitate de membru fondator în bordul Colegiului Wurmbrand din Iași (pe care îl descriam atunci ca pe „cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața mea”), aveam responsabilitatea principală pentru efortul de fundraising, și socoteam că este iresponsabil să părăsesc această poziție fără un înlocuitor. Soluția la această problemă a venit însă rapid și providențial, uuul intre prietenii noștri americani care locuia atunci în Iași oferindu-se, fără a-i spune eu ceva despre dilema mea, să preia această responsabilitate. Peste ani aveam să plătim un preț pentru această ofertă, dar nu despre asta este vorba acum.

A doua mea dilemă era și mai complicată. Cel care trebuia să fie șeful meu în echipa regională a World Vision îmi spusese că dacă primesc această slujbă va trebui să mă mut la Viena, unde era localizată echipa. I-am spus atunci că nici nu mă gândesc la așa ceva, oricât de ispititoare este poziția, deoarece eram implicat într-o mulțime de inițiative în țară, colegiul fiind doar una dintre ele.

A urmat o vară de frământări teribile. Nu reușeam nicicum să mă decid dacă această ofertă era chemarea lui Dumnezeu sau ispita celui rău. Niciodată nu mi-aș fi închipuit că diferența între iad și rai este subțire ca o foaie de hârtie. Timp de câteva luni m-am consultat, fără prea mare folos, cu zeci de prieteni cu privire la această decizie. Spre finalul verii m-am întâlnit pe Sam Kamaleson la o conferință undeva în Europe de est. L-am rugat să-mi acorde câteva minute și i-am împărtășit dilema mea. Văd și acum masa lungă, acoperită de mușamaua de plastic, în sala de mese unde am avut discuția. După ce m-a ascultat, Sam mi-a spus să insist cu decizia mea de a lucra pentru echipa regională, fără a pleca din țară. Argumentul lui suprem a fost: „You should serve from the strength of a community.” (Slujirea ta ar trebui să-și aibă rădăcinile într-o comunitate.)

În octombrie 1999 am mers la Viena pentru interviul final. Vice președintele regional, Philip Hunt, un fost jurnalist australian, maree pasionat de Rene Girard, cel mai bun șef pe care l-am avut vreodată în viața mea, m-a întrebat: „Ei, cum ești.” I-am zis: „Sunt speriat de moarte. N-am avut niciodată în viața mea un interviu pentru o slujbă.” Și am adăugat, glumind, oarecum: „Eu sunt comunist. Nouă ni se dau slujbe și ni se iau slujbe. Nu aplicăm niciodată pentru ele.” La care Philip, râzând, mi-a spus: „Stai liniștit. Ne cunoaștem bine. Nu va fi niciun interviu. Accepți slujba sau nu?” Răspunsul meu, întărit de încurajarea primită de la Sam a fost: „Dacă condiția este să mă mut la Viena, atunci n-o iau.” Spre surprinderea mea, Philip a răspuns: „Stai liniștit. Am socotit și este mai ieftin pentru noi dacă rămâi în Romania.”  La care eu am răspuns: „ Nu știu dacă-mi place argumentul, dar îmi place concluzia.” Și am semnat pe loc contractul de angajare. Fără nicio negociere. V-am spus deja.  Un „comunist” nu negociază. Acceptă sau refuză. Spre deosebire de nenorociții de capitaliști care știu să de vândă mai bine decât fetele de pe centură

Nu știu nici acum dacă am făcut bine sau rău. Nu în privința slujbei. Cu privire laa asta nu am aavut niciodată îndoieli. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. În privința mutării la Viena cred că am greșit. Dacă făceam, veniturile mele ar fi fost cel puțin duble. La fel în privința faptului că nu am negociat nimic. Mai târziu am realizat cât de mult am pierdut din pricina aceasta. Dar ce știam eu? Cum v-am spus, prostovan de „comunist”. 🙂