Postfata volumului Pledoarie pentru dialog. Protestantism si Ortodoxie, de Ovidiu Dorin Druhora

Druhora - Pledoarie pentru adevar

Anunț și aici, cu bucurie, apariția unei lucrări importante pentru dialogul teologic evanghelic-ortodox, cartea teologului penticostal Ovidiu Dorin Druhora, Pledoarie pentru dialog. Protestantism și Ortodoxie, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2020.

La solicitarea autorului, cu care am dialogat în repetate rânduri pe parcursul cercetîrii sale doctorale, ale cărei rezultate sunt prezentată acum publicului interesat, am scris o scurtă postfață a acestui volum, pe care v-o prezint mai jos, ca o pregustare a cărții și o motivație le lectură.

* * *

Postfață

Dorința supremă a Mântuitorului pentru Biserică în rugăciunea sa din Ioan 17 este „ca toți să fie una”. În contextul fragmentării continue a comunităților creștine (există astăzi peste 40.000 de confesiuni mai mult sau mai puțin creștine în lume), ea rămâne însă un simplu deziderat, dacă nu cumva o utopie, după circa douăzeci de secole de istorie creștină. Cât despre schisme, ele nu au început nicidecum în 1054, chiar dacă aceea este cea mai mare. Nu trebuie să o uităm nici pe cea dintâi, din 431, legată de nestorieni, nici pe cea din 451, din jurul definițiilor cristologice de la Calcedon. Dar nimeni nu poate contesta faptul că cutia confesională a Pandorei a fost deschisă în mod radical odată cu începuturile Reformei, în 1517, în ciuda faptului că nicidecum nu aceasta a fost intenția lui Luther.

Cartea pe care tocmai ați terminat-o de citit este un strigăt după ajutor, adresat de autor către Dumnezeu și către semenii săi creștini de orice confesiune, izvorât din inima unui om al speranței. Dr. Druhora nu este nicidecum un naiv. El a trăit cea mai mare parte a vieții sale în România și a văzut aici pe viu relațiile nicidecum ideale dintre diversele comunități religioase, fie ele majoritare sau minoritare. Iar experiența lui americană nu i-a oferit mai multe motive de optimism. Așa fiind, încrederea lui în posibilitatea apropierii progresive de idealul cristic al unității creștine nu este înrădăcinat în „cele care se văd”, ci este un act al credinței.

Din această credință s-a născut cercetarea academică ce a dat naștere acestei cărți. Și tot în ea își găsește reverendul Druhora motivația pentru inițiativele lui care încearcă să aducă față în față, pe tărâm american, cele mai bune minți (și inimi) ale lumii ortodoxe și ale lumii evanghelice, pentru a explora împreună diversele posibilități de apropiere între cele două tradiții.

Modelul teoretic pe care bazează atât explorarea academică a temei mai sus enunțate, cât și dialogul ecumenic concret inițiat de dr. Druhora este inspirat de triada informare, formare, transformare, formulată de David Lochhead, în cartea sa The Dialogical Imperative: A Christian Reflection on Interfaith Encounter, Orbis Books, Maryknoll, NY, 1988.

Autorul sugerează că înainte de a aștepta progrese în acest dialog, cel două părți trebuie să facă efortul informării, singura care poate așeza apropierea reciprocă pe terenul realității. Rezultatul acestui prim pas, care presupune de la bun început buna voință reciprocă, este eliminarea prejudecăților, a falselor impresii și a percepțiilor reciproce eronate. În acest punct al apropierii între cele două tradiții există deja o serie de elemente pe care se poate construi mai departe, atât în spațiul american, cât și în cel românesc. Un număr semnificativ de teologi evanghelici au scris teze de doctorat și alte lucrări care explorează interferențele între cele două comunități eclesiale, texte care au fost bine primite de lumea ortodoxă. Există o tot mai mare deschidere în școlile teologice ale evanghelicilor pentru a adresa invitații unor personalități ortodoxe (chiar dacă reciproca este mai puțin valabilă, cel puțin în România). Desigur, mai sunt încă foarte multe lucruri de făcut, dar procesul a început deja.

Mult mai complicate de rezolvat sunt însă blocajele subliminale, de natură emoțională, zidite în timp, între cele două tradiții. Rădăcinile lor sunt adânci și cu atât mai puternice cu cât sunt mai puțin conștientizate. În acest spațiu informarea este neputincioasă, căci nicio cantitate suplimentară de adevăr nu poate naște încredere și nu poate aduce vindecarea emoțiilor sau a amintirii traumelor relaționale din trecut. Menționăm aici doar două dintre, din pricina potențialului lor distructiv. Avem, pe de o parte, memoria vie, uneori chiar foarte recentă, a persecuțiilor la care au fost supuse minoritățile protestante în toate spațiile dominate de ortodoxie. De cealaltă parte avem percepția, la fel de legitimă, că cele mai multe, dacă nu cumva chiar toate, eforturile evanghelistice și misionare ale evanghelicilor în spațiile dominate în mod tradițional de ortodoxie sunt bazate pe prozelitism, adică pe utilizarea unor mijloace îndoielnice din punct de vedere etic pentru atragerea către bisericile evanghelice a celor botezați ortodocși, pornind de la convingerea că dacă aceștia nu au trecut printr-o convertire radicală de tip evanghelic, ei sunt de fapt „necreștini”.

„Formarea”, al doilea element al triadei propuse de Lochhead, devine în acest punct un pas absolut esențial. El presupune ca ortodocșii și evanghelicii să petreacă timp împreună, în ambele contexte, pentru a se cunoaște ca persoane în dialog, dincolo de respectivele condiționări dogmatice și instituționale. În acest proces există șansa ca și unii și ceilalți să descopere că, în ciuda diferențelor semnificative și incontestabile dintre ei, din perspectiva Crezului creștin fundamental, ceea ce îi unește este mult mai mult și mai important decât ceea ce-i desparte.

Totuși, chiar dacă aceasta presupune o implicare reală și sinceră a partenerilor de dialog, schimbarea reală, durabilă – „transformarea”, în termenii lui Lochhead – este în mod esențial și absolut necesar rezultatul intervenției supranaturale a Duhului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru ca eforturile noastre să aducă roade care persistă, avem nevoie de o adevărată „epicleză ecumenică”. Actul cunoașterii unii despre ceilalți, se îmbogățește atunci când stăm unii în prezența celorlalți ca să ne cunoaștem unii pe alții. Dar invocarea împreună și acțiunea transformatoare a Duhului este singura instanță care ne poate face capabili să fim unii pentru alții. Iată idealul către care vrea să ne motiveze autorul acestei lucrări.

În acest punct ne putem întrebarea dacă nu cumva un asemenea demers vine prea târziu. Motive am avea destule. După entuziasmul născut în jurul său în perioada postbelică, Consiliul Mondial al Bisericilor se află deja de câteva decenii într-o profundă criză. Ecumenismul care urmărește unirea în jurul „celui mai mic numitor comun” (un eufemism pentru nu prea nobila noțiune de compromis dogmatic), ideal promovat în cadrul CMB de confesiunile protestante liberale, nu avea cum să-i convingă pe membrii ortodocși sau evanghelici ai mișcării.

De asemenea, așa cum a devenit evident mai ales după recentul sinod quasi pan-ortodox din Creta, ecumenismul nu are piață bună în contextele în care ortodoxia este majoritară, inclusiv în România. Iar în contextele evanghelice din aceleași spații culturale atitudinea față de ecumenism este și mai negativă. De aceea liderii ortodocși sau evanghelici care sunt angajați cu sinceritate în dialogul ecumenic sunt priviți cu suspiciune atât în propriile lor comunități, cât și în celelalte. Așa fiind, cei care au asemenea convingeri trebuie să socotească bine prețul angajării și să fie gata a primi săgeți și dintr-o parte, și din alta. Și chiar dacă numărul celor care au acest curaj este extrem de redus, ei sunt chemați la o slujire cu adevărat profetică în trupul mistic al lui Isus Cristos, care este Biserica. Ori, așa cum știm din Scripturi, puterea nu stă niciodată în număr, ci este în mâna lui Dumnezeu.

Valoarea demersului academic întreprins de dr. Druhora constă în faptul că Diaspora ortodoxă pare să fie mult mai deschisă la dialog cu celelalte tradiții creștine, inclusiv cea evanghelică, decât bisericile ortodoxe din spațiile majoritar ortodoxe. Statutul minoritar al ortodocșilor în spațiul occidental dă naștere cu mai mare ușurință unei abordări mai smerite și mai empatice în dialogul lor cu celelalte comunități religioase. De aceea lecțiile învățate în diasporă pot deveni material de studiu, cu statut de exemplu pentru ortodocșii și evanghelicii care trăiesc împreună în Răsărit.

Tocmai de aceea am sprijinit, după puterile noastre acest demers, și ne bucurăm să vedem sub lumina tiparului rezultatele lui. Încredințăm acum această lucrare în mâinile bunului Dumnezeu și ne rugăm ca ea să fie o binecuvântare și o încurajare pentru mulți căutători ai adevărului și ai păcii.

Glasgow, 13 noiembrie 2019,
la sărbătoarea Sf. Ioan Gură de Aur

Dănuț Mănăstireanu, teolog anglican
Membru al Bordului Inițiativei Ortodoxe Lausanne

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

One thought on “Postfata volumului Pledoarie pentru dialog. Protestantism si Ortodoxie, de Ovidiu Dorin Druhora”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s