Ganduri despre ucenicie

NOTA: Duminică 27 septembrie a avut loc la Biserica IIris in Cluj lansarea cartii La umbra Celui Atotputernic. Volum omagial Beniamin Fărăgau, editată de Radu Gheorghiță și Emil Bartos și publicată de Editura Risoprint. Înregistrarea lansării poate fi urmărită curând AICI.

Redau mai jos prima parte a textului meu inclus în acest volum, pp 29-45. Atașez în final întreg textul meu în format PDF, pentru cei interesați.

Gânduri despre ucenicie

Deși inițiam plănuiam să scriu pentru acest Festschrift ceva legat de hermeneutica ortodoxă, am realizat că probabil această temă s-ar fi aflat în contrast mult prea mare cu hermeneutica implicită utilizată de prietenul meu Benianim Fărăgău (a propos, un subiect care așteaptă încă să fie abordat în mod temeinic de către cei care se vor apleca asupra operei lui), așa încât am decis să scriu pe o temă care mai degrabă ne unește, chiar dacă și în această chestiune abordările noastre sunt destul de diferite. Dar sper că, în definitiv, nu este nimic rău în asta.

Tema uceniciei, ca de viață și ca metodă de formare spirituală, am descoperit-o, și unul și altul, prin contactele noastre cu Navigatorii. Ea continuă să fie pentru fiecare dintre noi o valoare centrală a vieții, chiar dacă acum avem amândoi, în diverse puncte, destule critici la adresa abordării Scripturii și a filosofiei slujirii promovate de aceștia.

(Notă: Dintr-o eroare, ultima frază a acestui pragraf este redată astfel:

Ea continuă să fie pentru fiecare dintre noi o valoare centrală a vieții, chiar dacă, în momentul acesta, amândoi suntem criticați din toate părțile atât în ceea ce privește modul de abordare a Scripturii, cât și în privința fiosofiei slujirii promovată de cei care ne-au format.)

Textul de mai jos a apărut fragmentar și într-o formă preliminară în diverse publicații, dar este pentru prima dată când încerc să la adun laolaltă într-un tot unitar. Sper că voi reuși, onorând în felul acesta, modest, eforturile lui Beni Fărăgău de a da un nou sens uceniciei creștine, prin intermediul metodei sale predilecte – studiul Bibliei pe cărți.

Rolul autorităţii în ucenicie

Trebuie să începem această discuţie, cu Marea Însărcinare, sau, altfel spus, cu mandatul uceniciei pe care l-a lăsat Mântuitorul Cristos apostolilor săi, aşa cum îl găsim formulat în Matei 28:18-20. Aş vrea să subliniez câteva lucruri din acest text, care să se constituie într-o bază exegetică pentru înţelegerea uceniciei creştine.

Principiul autorităţii

Textul începe cu sublinierea autorităţii lui Cristos: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ“. Cuvântul grecesc folosit acolo este exousia, care înseamnă putere, în sensul de autoritate. În greceşte mai există un sinonim al acestui cuvânt, dunamis, care se poate traduce prin putere, dar de această dată în sensul de forţă. În textul la care ne-am referit mai sus, Cristos spune de fapt: „Mi-a fost dată toată autoritatea, în cer şi pe pământ, şi de aceea vă trimit cu acest mandat“.

Nu este la voia întâmplării faptul că mandatul uceniciei începe cu conceptul de autoritate în general, mai precis cu afirmarea autorităţii lui Cristos. Acest lucru este important pentru că de fapt fără aşezarea sub autoritate nu există ucenicie. Eu sunt convins că nimeni nu poate creşte spiritual dacă nu se supune autorităţii, în sensul cel mai concret al acestui cuvânt. Mai exact, nimeni nu se poate maturiza sub raport spiritual dacă nu are ca autoritate spirituală o persoană căreia să i se supună. Thomas a Kempis spunea, cu multe secole în urmă, că „nimeni nu poate porunci cu autoritate dacă nu a învăţat a asculta cu supunere.“

Mentor şi ucenic

Viaţa creştină este o viaţă de ascultare faţă de Dumnezeu, o viaţă de imitatio Christi. Cristos, care a trăit el însuşi o viaţă de ascultare, ne spune: „Eu nu am nimic care să vină de la Mine; ceea ce vă spun vine de la Tatăl.“ Fiul nu face lucrurile singur. El trăieşte în dependenţă de Tatăl. Ne putem uita de asemenea la apostolul Pavel, care ne spune să fim imitatori ai lui, pentru că el însuşi este un imitator (gr. mimetes) al lui Cristos. Cu alte cuvinte, dacă Cristos şi apostolii săi au trăit în dependenţă de Tatăl, trebuie ca şi noi să învăţăm a trăi în dependenţă de Dumnezeu.

Numai că în acest punct este foarte uşor să alunecăm, pretinzând că trăim sub autoritatea lui Dumnezeu, şi de fapt să ne înşelăm singuri. De aceea este necesar ca această autoritate să se manifeste în forme concrete: în supunerea faţă de o persoană care are o autoritate delegată de Dumnezeu. Această persoană cu mai multă experienţă, cu mai multă profunzime şi înţelepciune spirituală, poate fi numită în mod generic mentor sau făcător de ucenici. Mentorul este omul care are o experienţă de viaţă, o lucrare proprie şi o viziune, fiind capabil a oferi asistenţă în zidirea vieţii creştine a altora, pornind de la situaţia concretă a persoanei respective.

Responsabilităţile mentorului

Fiecare dintre cele două elemente ale procesului de ucenicie, mentorul şi ucenicul, au responsabilităţi specifice. Mai întâi de toate, mentorul trebuie să aibă o lucrare proprie. Prin această afirmaţie vreau să subliniez faptul că ucenicia nu este o lucrare în sine. Ea este un anume mod de a face slujire creştină. Cristos nu a venit să facă ucenici, ci să predice Evanghelia şi să o ducă până la marginile pământului, şi el i-a ucenicit pe apostoli în acest context. Altfel, în momentul în care nu ar fi fost cu ucenicii, El ar fi fost un fel de şomer. Ori Cristos a avut o lucrare proprie, pe care a făcut-o, şi la care i-a chemat și pe ucenicii săi.

De asemenea, mentorul trebuie să fie disponibil, să-şi facă timp pentru formarea spirituală a ucenicului. Aceasta presupune un anume grad de vulnerabilitate, fără de care ucenicia ar rămâne un exerciţiu steril şi abstract. Disponibilitatea este parte a prețului pe care trebuie să-l plătească făcătorul de ucenici. Mai târziu în cursul acestei discuţii vom încerca să ne aplecăm mai mult asupra problemei complexe a contextului uceniciei.

În al treilea rând, mentorul trebuie să vădească discernământ, să aibă ochi pentru cei care doresc să crească. Aceasta înseamnă că iniţiativa în realizarea unei relaţii de ucenicie nu trebuie să vină întotdeauna de la ucenic. Mentorul are datoria nu numai de a răspunde la căutările celor doritori să crească în înţelepciune, ci şi de a iniţia el însuşi o asemenea relaţie, atunci când un potenţial ucenic este mai sfios. În plus, el trebuie să aibă capacitatea de a distinge între cei care doresc cu adevărat să fie ucenici şi cei care doar mimează o asemenea dorinţă.

Responsabilităţile ucenicului

Ucenicul trebuie şi el, la rândul lui, să vădească un interes sincer pentru formarea sa spirituală. Există multe semne care pot da de înţeles unui mentor că cineva doreşte cu adevărat să se aşeze sub autoritatea lui. Timpul însă este singurul care poate valida autenticitatea unei asemenea opţiuni.

Testul timpului ne conduce în mod logic la ideea că relaţia de ucenicie presupune plătirea unui preţ. Despre aceasta vorbeşte însuşi Mântuitorul, atunci când spune că ucenicul trebuie să fie gata a renunţa la însăşi viaţa sa. Dietrich Bonhoeffer a dedicat o întreagă carte acestei idei. Ea se referă în esenţă la tentaţia protestanţilor de a abuza de har, de a oferi oamenilor o Evanghelie prietenoasă (user friendly, cum se spune în limbaj informatic). şi să fie gata a se aşeza sub autoritatea mentorului său.

În sfârșit, fără a epuiza discuția cu aceste mențiuni, trebuie să adăugăm neapărat ideea asumării răspunderii. Maturitatea spirituală presupune capacitatea creștinului de a lua decizii proprii și de a da socoteală pentru ele. Semnul unei ucenicii de succes este capacitatea ucenicului de a sta pe picioarele proprii.

_________

Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 6

Îmi amintesc două poveşti din această perioadă.

Feri bacsi m-a provocat pentru prima dată să gîndesc altfel puterea şi chiar comunismul. El este cel care mi-a spus foarte devreme în serile lungi, pline de poveşti şi învăţăminte: nu este legitim pentru un creştin să fie anticomunist. Un creştin este mult mai mult decît un anticomunist. A fi anticomunist e atît de simplu! Nu avem mulţi, e adevărat, dar e simplu. Cei din jurul nostru care ar trebui să fie anticomunişti nu sînt. Pentru noi e puţin mai complicat. Noi spunem: urăşte păcatul şi iubeşte-l pe păcătos. Numai că aceasta o poate face doar Dumnezeu. Deci, spunea el, în realitate, în practică, nu poţi să urăşti comunismul şi să-i iubeşti pe comunişti. Or, dacă anticomunismul tău te împiedică să-i iubeşti pe comunişti, atunci ţi-ai ratat chemarea de creştin. Noi trebuie să-i iubim atît de mult, încît să-i scandalizăm pe toţi, să-i facem să se revolte faţă de toată nedreptatea din jur. Noi nu putem fi anticomunişti, însă actele noastre sînt infinit mai anticomuniste decît toată disidenţa la care visează toţi. Asta m-a pus pe gînduri.

A doua poveste e legată de un alt om care, indirect, m-a salvat de la exil. La sfîrşitul anilor ’70, Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), al cărui membru ar fi trebuit să devin, condus de prietenul meu Pavel, şi în acelaşi timp navigatorii, după un an de relaţie cu ei, m-au pus în faţa unei alegeri: ori rămîi în disidenţa religioasă şi părăseşti mişcarea navigatorilor, ori alegi să rămîi în mişcarea de ucenicie, dar atunci trebuie să pleci din disidenţă, căci cele două nu sînt compatibile. Nu era vorba despre o problemă ideologică. Pur şi simplu mişcarea de disidenţă era publică şi avea drept scop confruntarea cu Securitatea. Apartenenţa la aceasta ar fi pus în pericol mişcarea navigatorilor, care era prin excelenţă subterană. în vara aceea, înainte ca ALRC să devină public, Pavel mi-a spus: Continue reading “Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 6”

Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 5

Să revenim după acest mare ocol la unchiul meu Dan, căci despre el era vorba. Fireşte, el nu putea fi altundeva decît în sînul acestei lupte. în prima linie. Era nelipsit de la întîlniri, dezbateri, organizarea de evenimente şi acţiuni de tot felul. Pe atunci însă acţiunile anticomuniste de protest îl fascinau cel mai mult. Se vedea deja pe el ştampila puşcăriei, se întrezăreau hainele vărgate de puşcăriaş. Poate şi pentru că era prea nărăvaş, tînăr şi lipsit de protecţie şi de experienţă în faţa maşinăriei Securităţii, cei mai în vîrstă au decis să-l protejeze şi să-l împingă spre alte domenii.

Comunitatea noastră avea nevoie în acea perioadă de mulţi „învăţători”, acei exegeţi ai Bibliei. Comunitatea se dezvolta, vremurile erau în schimbare şi, cum Biblia era axul nostru central, era o nevoie imensă de astfel de oameni. Cei mai buni erau împinşi spre acest domeniu. Atunci, în acele momente zbuciumate, cînd unchiul Dan era pe muchie de cuţit, prin intermediul unchiului Iosif au „debarcat” pe malurile rîului Bahlui din tîrgul Ieşilor faimoşii „navigatori”. V-am spus că noi avem ceva cu apele şi navigaţia.

„Navigatorii” era o grupare din spaţiul american, specializată în studiul biblic şi în ceea ce în tradiţia creştină se numeşte ucenicie. Totul se făcea conspira¬tiv, clandestin, după nişte rînduieli numai de ei ştiute. E cam greu să ascunzi un american de ochii Securităţii într-un regim ceauşist. Ei aveau însă tot soiul de tactici: unii se înscriau la universitate pentru studii, alţii îşi motivau prezenţa în ţară prin diverse activităţi, iar alţii veneau pentru vacanţe la munte, unde de fapt organizau tabere de studiu. Mai mult de zece ani au durat aceste studii intense cu aventuri demne de filmele poliţiste americane şi dramele ruseşti. Continue reading “Vasile Ernu – Un crestin este mult mai mult decit un anticomunist – 5”

Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 5 – locul de munca

prima mea masina de scris
Prima mea masina de scris, introdusa clandestin in tara
si folosita ilegal, fara permisiunea politiei

IO – Aş vrea să continuăm, deşi, sigur, cum spuneaţi, e probabil necesar un alt interviu despre povestea asta mai complexă cu disidenţa şi despre detaliile de aici. Nu cred că reuşim în acest cadru. Aş vrea să continuăm cu alte întrebări. Puţin despre ce s-a întâmplat la locul de muncă, dacă puteţi prezenta câteva elemente. Din nou, dacă identitatea evanghelică a avut un rol de jucat în perioada activităţii profesionale şi dacă s-au întâmplat lucruri în această perioadă din pricina angajării creştine.

DM – Am lucrat ca economist în Întreprinderea de mase plastice Moldoplast de la Iaşi, din toamn a lui 1978, până în toamna lui 1987. Am lucrat o vreme în secţie, apoi am lucrat puțin la aprovizionare şi în sfârşit în finanţe şi contabilitate, pentru restul perioadei. Cea mai mare parte a timpului m-am ocupat de preţuri. Am fost într-un birou cu 2-3 colege şi, în general, am avut o relaţie bună cu colegii mei. Deşi era evident că colegii care aveau o poziţie ideologică, ştiu eu, fiind fie secretari de partid, fie cu ambiţii, aveau o atitudine rezervată în relaţia cu mine şi încercau cumva, prin atitudinea lor publică – chiar dacă uneori în privat atitudinea lor era diferită, să lase clar impresia că încearcă să mă ţină la distanţă, să mă până la punct, să „aibă grijă de pocăitul ăsta” cumva.

IO – Aţi avut de suferit, de exemplu, în avansare, financiar?

DM – Nu. N-aş putea spune asta. Cred că în general am fost perceput ca unul care îşi face datoria şi … De avansare însă nu putea fi vorba; nu puteam deveni nici şef de birou. Nici nu eram membru de partid.

IO – Asta am vrut să vă întreb. Dar vi s-a propus să deveniţi membru de partid?

DM – Nu mi s-a propus niciodată. Deci, am devenit în mod natural pionier şi utecist, în momentul convertirii, când a fost evident că sunt nu numai creştin, dar şi un creştin cu poziţii anticomuniste, ideea că cineva putea să îmi propună să devin membru de partid a fost exclusă complet. Continue reading “Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 5 – locul de munca”

1977 – Petitionarii

1977 - petitionarii

Odata cu revenirea in tara a pastorului Iosif Ton, anii 70 au fost plini de actiuni care incercau sa largeasca libertatile foarte limitate acordate credinciosilor de catre regimul comunist. Intre acestea, la loc de cinste, era conceperea unor memorii, adresate fie conducerii cultului, fie direct autoritatilor comuniste, si adunarea de semnaturi in sustinerea lor.

In fotografia istorica de mai sus Genovieva Sfatcu arata unul dintre aceste memorii, conceput si semnat in anul 1977. In poza mai apar, de la stinga la dreapta, Silvia Tarniceru, Mirel Tepes, Ica Caciora, Tudorel Sfatcu, Lia Tositiu, Marcela Manastireanu, subsemnatul, si Cristi Tepes. Continue reading “1977 – Petitionarii”

Tabara de la Voronet, 1981

Voronet, 1981
De la stinga la dreapta si de sus in jos: Danut Manastireanu, Viorel Gaga, Ronela (Pintican) Bodiu, Tudorel Sfatcu, Orest Onofrei, Liviu Mocan, Beni Faragau, Benisor Faragau, Dorotheea (Manastireanu) Ardeleanu, Doinita Prelipcianu, Danut Prelipcianu,  Nora Faragau, Daniela Gaga, Mihaela Manastireanu, Luminita Mirauta, Daniel Manastireanu (ascuns dupa Luminita), Ligia Pintican, tanti Tinca (bucatareasa), Zena Bordei, Erszo Sfatcu, Mariana Sain-Morar, Corina (Sfatcu) Shtir, Rodica (Bocaniciu) Mocan. Continue reading “Tabara de la Voronet, 1981”

Criza uceniciei in comunitatile evanghelice romanesti – 2 – Ispita luminilor rampei

2. Ispita luminilor rampei

Pe Isus îl găsim în scripturi raportându-se în mod diferit la trei grupuri de oameni:

a. mulțimile – cărora le predică, și între care face minuni;

b. ucenicii – grupul larg al celor care au decis să-l urmeze, și cărora le explică sensul și motivația slujirii sale; și

c. apostolii – cei 12 intimi ai lui, chemați să fie cu el și apoi trimiși să facă ceea ce l-au văzut pe el făcând.

Așa cum o dovedește lucrarea lui Isus, între aceste trei tipuri de lucrări n-ar trebui să existe contradicție. În realitate, cei mai mulți slujitori creștini se simt atrași, ca fluturii spre lumină, de strălucirea (adesea îndoielnică) a amvonului, mai degrabă decât de lucrarea de ucenicie, care presupune implicarea lipsită de glorie în formarea unui grup mic de oameni. Continue reading “Criza uceniciei in comunitatile evanghelice romanesti – 2 – Ispita luminilor rampei”

Criza uceniciei in comunitatile evanghelice romanesti – 1 – Ucenicia ca tehnologie a slujirii – UPDATE

1. Ucenicia ca tehnologie a slujirii

În scriptură ucenicia este esențialmente o atitudine (purtarea crucii) și un mod de viață (urmarea lui Cristos). Atunci însă când această idee a ajuns în mâinile americanilor, ei au transformat-o rapid într-un soi de „tehnologie” a uceniciei, în scopul de a o face ușor transmisibilă în alte culturi. Ucenicia s-a transformat astfel dintr-o artă, într-un soi de „știință”, caracterizată de programe, strategii, cursuri și alte asemenea mijloace, mai mult sau mai puțin folositoare.

Îmi amintesc și acum, zâmbind oarecum, de felul în care în fiecare toamnă, Beni Fărăgău, liderul neîncoronat al echipei naționale a Navigatorilor, ne îndemna, inginerește, spre groaza mea, fundamental sceptică față de eficiența acestor „șmecherii” pentru domeniul diafan al sufletului, să ne facem planurile pe anul universitar care urma: afirmații de scop, obiective, mijloace de măsurare, activități și mijloace, erau toate aliniate ca într-un exercițiu de strategie militară. Continue reading “Criza uceniciei in comunitatile evanghelice romanesti – 1 – Ucenicia ca tehnologie a slujirii – UPDATE”

Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 7

Surprizele dosarului de Securitate

L-am întrebat pe DM dacă „lectura” dosarului său i-a provocat vreun şoc sau a fost o lectură previzibilă. Mi-a răspuns că nu a avut nici un şoc, doar câteva surprize. „Sigur, e interesant să te uiţi la viaţa ta prin ochii duşmanului… de clasă! Vezi lucruri de care nu-ţi mai aduci aminte, vezi oameni cu care ai pierdut complet legătura, cărora nu le mai ştii nici numele poate, ale căror istorii le-ai uitat complet… E un mod de a-ţi revizita istoria. Foarte, foarte interesant. De-aia nu pricep nicicum de ce sunt oameni care nu vor să-şi vadă dosarele.(…) Am avut două surprize, una plăcută şi anume aceea că numele Navigatorilor nu este acolo deloc, cel puţin eu nu l-am găsit până acum. Şi asta a fost o mare surpriză pentru că a fost una din primele mele întrebări. Continue reading “Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 7”

Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 6

Navigatorii

În vara anului 1978, DM termina facultatea şi urma să-şi înceapă slujba la Întreprinderea de Mase Plastice, ca urmare a unei detaşări, după ce iniţial primise repartiţie la o întreprindere din Cehul Silvaniei, despre care ştie că nu a funcţionat niciodată.

În vara anterioară, pe 21 august 1977 avusese loc o întâlnire pe care o consideră „providenţială” cu 2 misionari americani, care lucrau în România cu o organizaţie numită Navigatorii, organizaţie care se ocupa „de ucenicie creştină, de formarea spirituală a tinerilor”. Intervievatul meu mărturiseşte că nu are memoria datelor dar îşi aminteşte cu precizie această dată din cauza importanţei pe care a avut-o în viaţa sa. Continue reading “Explorarea trecutului are valoare de exemplu – 6”

Manual navigatoresc de supravieţuire – 2

II. O poveste comună

A. Povestea

Suntem un grup de creştini care ne-am împrietenit de-a lungul anilor şi care avem un interes comun pentru Biblie şi pentru teologie. Cum niciunul nu este teolog şi în România nu este posibil să-ţi formezi o cultură teologică fără a renunţa la serviciu, ceea ce nu putem face, fiecare având o situaţie stabilă în profesiune, ne-am hotărât să ne ajutăm unii pe alţii în acest sens. De asemenea, am decis să folosim orice resurse s-ar ivi pentru a creşte spiritual şi pentru a contribui la creşterea spirituală a bisericilor noastre. [7]

Continue reading “Manual navigatoresc de supravieţuire – 2”

Manual navigatoresc de supravieţuire – 1

manual

I. Principii generale [1]

A. Comunicare

1. Numele N. [2] nu va fi folosit niciodată:

  • de către străini în România
  • între noi
  • faţă de cei nou intraţi în lucrare
  • faţă de cei din afară

Continue reading “Manual navigatoresc de supravieţuire – 1”

O aventura afghana – 8 – Suport spiritual pentru staff-ul World Vision

DSC01375

În seara vizitei în oraş, am condus un timp de închinare pentru colegii mei expatriaţi; în fiecare duminică seara echipa petrece cam o oră citind împreună Scriptura, discutând textul citit şi rugându-se. Sub raport formal, folosesc tiparul evanghelic clasic: un text biblic, o predicuţă (însoţită uneori de o discuţie) şi o rugăciune liberă; fie tiparul liturgic (directorul national este anglican high church): lecturi biblice, şi rugăciuni responsoriale scrise.

Grupul nu cântă aproape niciodată, ceea ce este o mare pierdere. Eu i-am făcut să cânte două imnuri Taize şi le-a plăcut. Sper s-o mai facă şi altădată.

Continue reading “O aventura afghana – 8 – Suport spiritual pentru staff-ul World Vision”

16 septembrie 1986 – Nota despre Marius Radu

Marius şi Ileana Radu în vizită la Iaşi
(ce tineri eram pe vremea aceea!)

Ministerul de interne
Inspectoratul Judeţean Iaşi – Securitate

Către Inspectoratul Judeţean Timiş al M.I. – Securitate

Notă

Din datele pe care le deţinem, [1] rezultă că numitul MĂNĂSTIREANU DĂNUŢ din Iaşi, element fanatic, membru activ al cultului baptist, întreţine relaţii cu XXXXX [Radu Marius] [2] din municipiul Timişoara, str. XXXXX.

Continue reading “16 septembrie 1986 – Nota despre Marius Radu”

Interviu: Partea a V-a – Despre asa-numitele institutii paraeclesiale

Andrei Ivan – Tot despre instituţii aş vrea să vorbim mai departe, dar sub altă formă, şi anume aceea a instituţiilor parabisericeşti de orientare evanghelică. Unele au ca scop implicarea socială, altele evanghelizarea, totuşi am impresia că ele reprezintă slăbiciunea Bisericii; cu cât înfloresc acestea mai mult, cu atât îmi dau seama că Biserica este mai slabă, pentru că încercarea lor este de a face ceea ce Biserica lasă nefăcut, în domeniul social, politic sau altele asemenea. Problema mea nu este însă neapărat aceasta. Desigur, mă îngrijorează slăbiciunea Bisericii. La un moment dat chiar îmi spuneam că viitorul bisericii este organizaţia parabisericească care este mult mai în ton cu actualitatea. Problema pe care vreau să o ridic este dacă nu cumva o organizaţie îşi atinge scopurile prin mijloace pragmatice se constituie la un moment dat într-un mijloc de presiune asupra Bisericii, pentru ca şi aceasta să ajungă a fi dominată de abordări pragmatice. În acelaşi timp, m-ar interesa şi care credeţi că ar trebui să fie relaţia dintre aceste organizaţii şi Biserică.

Continue reading “Interviu: Partea a V-a – Despre asa-numitele institutii paraeclesiale”