Persona – un an in blogosfera – cateva concluzii-1

Trecerea unui an este întotdeauna un bun prilej de bilanţ, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, pe mine bilanţurile mă cam sperie, pentru că tind să-mi iasă mai întotdeauna cu semnul minus, ceea ce este deprimant. Voi încerca totuşi să fac aici o mică evaluare a experienţei mele de blogger, pentru că ar fi păcat să pierd acest prilej de smerire. Voi, cititorii mei, veţi putea face acelaşi lucru prin comentariile voastre la acest post şi la cele care urmează.

1. De ce am iniţiat Persona?

Se poate să vă întrebaţi ce anume m-a motivat să intru în blogosferă. Iată mai jos câteva posibile răspunsuri:

a. impulsul de moment – Cei care mă cunosc ştiu că nu de puţine ori acţionez la primul impuls, fără prea multă premeditare (dacă asta înseamnă a fi impulsiv, atunci mărturisesc, deşi cuvântul are şi conotaţii violente, cărora încerc să le rezist, cu mai mult ori mai puţin succes). Uneori îmi pare rău când fac asta, dar de cele mai multe ori nu este cazul. Aşa este şi cu blogul. Sentimentele mele legate de legitimitatea şi rostl acestei iniţiative sunt mai degrabă pozitive. Se poate totuşi ca unii dintre prietenii mei, mai puţin înclinaţi spre acest gen de comunicare, să spună că blogul acesta este pierdere de vreme şi că aş fi putut face lucruri mai bine cu timpul meu. Dar dacă nu sunt în stare de mai mult decât atât? Desigur, un blog ia ceva vreme, chiar dacă nu atât de mult cât ar crede unii, dar cu timpul intri în rutină şi operaţiile tehnice iau tot mai puţin timp. În plus, natura acestui mod de comunicare mă obligă la disciplina scrisului, ceea ce, pentru mine, care sunt structural un leneş, este extrem de folositor.

b. ispita gazetăriei – Trebuie să mărturisesc aici faptul că m-a tentat dintotdeauna gazetăria, din pricina capacităţii ei potenţiale de a transforma conştiinţele, chiar dacă consider că există în această formă de literatură o mare doză de zădărnicie şi de perisabil (Dave DeWitt îmi spunea – în stilul lui contracultural inimiabil – că citeşte ziarele numai după vreo săptămână de la apariţie şi economiseşte astfel o mulţime de timp). Blogul Persona a fost, dacă vreţi, modul meu tardiv de a mă „răzbuna” pentru neimplicarea în gazetărie.

c. perichoresis – O altă motivaţie pentru intrarea în blogosferă a fost intenţia, nerealizată nici acum, din lipsă de timp, de a „popula” cu texte site-ul personal Perichoresis. Aşa cum poate vedea oricine a poposit pe acolo, acest proiect conţine trei direcţii distincte: prima este legată de publicarea textelor proprii; a doua are drept scop de a face cunoscută în spaţiul românesc teologia evanghelicilor (mai ales a celor din România); şi în sfârşit, o a treia, este legată de ecumenism, o temă cu privire la care există foarte multă ignoranţă, chiar şi la cei mai educaţi dintre noi, dar, mai ales foarte multe prejudecăţi şi foarte multă reavoinţă. Prin textele publicate aici sper ca cei tineri – cu cei trecuţi de 35 de ani nu-mi fac mari iluzii – să-şi poată forma o opinie informată cu privire la acest subiect (pentru clarificări daţi un search pe site şi veţi găsi astfel textele legate de ecumenism; vă recomand mai ales textul intitulat Identitatea teologică). Sarcina legată de site-ul Perichoresis este însă uriaşă şi nu am avut până în acest moment răgazul de a pune acolo textele necesare, mai ales că unele dintre ele trebuiau scrise ori traduse, în vreme ce altele trebuiau obţinute, ceea ce presupunea mult mai mult timp pentru comunicare decât am eu la dispoziţie în acest moment. Blogul a devenit, astfel, un fel de depozit, în care adun încetul materiale pentru acest site, desigur, alături de altele, mai puţin perene, care nu vor avea ce să caute acolo.

d. dosarul – Un al patrulea motiv a fost dorinţa mai veche de a publica integral pe internet dosarul meu urmărire informativă de la Securitate. După o încercare anterioară, ratată din lipsă de înţelepciune – spun din nou, iertăciune, Marius – , am ajuns cumva la concluzia că era vremea pentru o nouă încercare (pentru detalii, vezi pagina Argument. Această decizie a stârnit, din diverse motive, tot felul de reacţii, unele pozitive, altele nu tocmai. Astfel, au fost destui răuvoitori care au considerat că au acces la motivaţiile mele intime şi ştiu, chiar mai bine decât Dumnezeu, că încerc prin asta să-mi construiesc o aureolă de disident. Cred că este inutil a încerca să mă apăr cu privire la asta. Cei care mă cunosc mai bine ştiu că cu totul altele sunt ispitele cu care mă lupt eu. De fapt, am făcut asta pentru tânăra generaţie, care tinde să uite, dacă a ştiut cumva vreodată, grozăvia comunismului şi riscă să repete istoria, aşa cum se întâmplă astăzi în America de sud.

e. deconspirarea – Ultimul motiv pe care îl voi dezvălui aici este cel legat de senzaţia, când de penibil, când de teribilă enervare, pe care mi-a produs-o nivelul absolut execrabil la care se purtau în urmă cu numai un an (vă mai amintiţi?) discuţiile legate de deconspirare în mediul evanghelic de la noi (vezi pamfletul intitulat Derutele deconspirării). Interesant este că acele discuţii au dispărut între timp, ca un foc de paie, ceea ce mă face să cred că, de fapt, au fost stârnite cu obiective precise, legate de alegerile la vârf în cultul baptist. Cum acele alegeri au fost tranşate, toţi – atât cei care au pierdut, cât şi, mai ales, cei care au câştigat – au devenit subit lipsiţi de interes pentru acest subiect extrem de important şi de actual, cred eu, pentru dinamica spirituală în lumea evanghelică românească.

Mă opresc aici cu răspunsurile la întrebarea de mai sus. Mâine voi continua această evaluare, împărtăşindu-vă câte ceva din ceea ce am învăţat din această experienţă în spaţiul virtual.