Identitatea teologica

Georges Rouault, Capul lui Cristos, Ermitaj
_______________________________

Din perspectiva teologica, as putea rezuma identitatea mea crestina in felul urmator: sunt un evanghelic ecumenic.

Prin aceasta inteleg in primul rind ca sunt un

evanghelic – cu alte cuvinte, impartasesc cele patru convingeri centrale ale evanghelicilor, formulate de istoricul britanic David Bebbington, note distinctive pe care insa prefer sa le definesc in felul urmator:

a. revelationism biblic (mai degraba decit ‘biblicism’) – un crestinism inradacinat atit in revelatia generala cit si in cea speciala a lui Dumnezeu, asa cum este ea prezentata in primul rind (dar nu exclusiv) in Sfinta Scriptura;

b. trinitarism cristocentric (mai degraba decit ‘crucicentrism’) – o inradacinare a teologiei in realitatea Sfintei Treimi, asa cum ne este ea accesibila in persoana lui Cristos, fiul lui Dumnezeu – om adevarat si Dumnezeu adevarat, descoperit noua prin intruparea sa in istorie din fecioara Maria, prin viata sa fara pacat, prin jertfirea sa in locul nostru pe crucea Golgotei, prin invierea sa biruitoare asupra mortii si prin inaltarea sa la ceruri, care a facut posibila coborirea Duhului Sfint, prin care Cristos este mereu prezent cu noi, ca sa ne sfinteasca si sa ne transforme, ca membri ai trupului sau mistic, Biserica, conform chipului slavei sale;

c. transformism holistic (mai degraba decit pur si simplu ‘conversionism’) – o viata crestina caracterizata printr-un proces de permanenta convertire (metanoia – reorientare, transformare a mintii) in toate domeniile vietii, atit cele spirituale, cit si cele mundane;

d. angajare incarnationala – (mai degraba decit pur si simplu ‘activism’) – o atitudine responsabila fata de creatia lui Dumnezeu (minerala, vegetala si animala) dar mai ales fata de om, ‘coroana creatiei’ lui, care este instrainata de Dumnezeu din pricina pacatului si are nevoie sa auda, sa inteleaga si a accepte vestea buna a reconcilierii cu Dumnezeu prin credinta in jertfa ispasitoare a lui Cristos.

Sunt constient de faptul ca formulind in acest fel caracteristicile enuntate de Bebbington risc sa fiu acuzat de faptul ca sunt adeptul unui ‘evanghelicism modificat’ sau eventual a unui ‘nou evanghelicism’, daca nu cumva chiar a unui ‘postevanghelicism’, dar sunt gata sa-mi asum acest risc. Marturisesc de asemenea ca privesc cu simpatie si interes scrierile unor autori care tin de miscarea ‘emerging church’. Ma refer aici la autori cum ar fi Stanley Grenz (Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!) sau Brian McLaren, pentru care am un respect deosebit, in ciuda contestarii de care ‘se bucura’ lucrarile lor in cercurile evanghelice ultraconservatoare si fundamentaliste sau, pur si simplu, in ochii celor care au ramas fideli unei abordari fundationaliste a teologiei evanghelice.

In ce priveste identitatea confesionala, desi am trait cea mai mare parte a vietii mele crestine in traditia baptista, studiile de teologie m-au condus la o intelegere mai liturgica si mai sacramentala a vietii eclesiale, ceea ce ma face sa ma identific sub raport teologic cu traditia anglicana evanghelica.

Descrierea de mai sus inseamna, de asemenea ca, sunt un

ecumenic – cu alte cuvinte, ‘cred intru una, sfinta, apostolica si catolica/soborniceasca/universala Biserica’, si consider ca diviziunile si cofesionalismul din zilele noastre (chiar daca acestea vor ramine probabil cu noi pina la a doua venire a lui Cristos) sunt un veritabil scandal pentru marturia Evangheliei in lume.

Pentru a alunga orice fel de suspiciuni in acest sens, trebuie sa adaug ca nu cred in ideea (naiva si aberanta, dupa parerea mea) a presupusei convergente a tuturor religiilor. Chiar daca cred cu tarie in importanta dialogului interreligios, ma opun in mod fundamental ideii ca toate religiile sunt pina la urma drumuri diferite care conduc la acelasi Dumnezeu. Prin aceasta nu inteleg insa ca tot ce cuprind aceste religii este fals in totalitate, caci si cei care nu se inchina singurului Dumnezeu adevarat, prin Cristos, fiul sau, poarta prin creatie chipul lui Dumnezeu si au parte de harul comun.

Cred de asemenea in unitatea in diversitate si sunt constient de faptul ca pina la prima schisma importanta din Biserica lui Cristos (care a avut loc de fapt la 451, intre crestinii orientali si restul crestinatatii, dupa Sinodul de la Calcedon, cea de la 1054, intre ortodocsii rasariteni si romano-catolici, numita si Marea Schisma fiind de fapt a doua mare schisma, urmata de a treia, cea de la 1517, ocazionata de Reforma) Biserica a fost caracterizata de o mare diversitate teologica (chiar daca sub acelasi crez) dar si organizatorica (chiar daca sub aceeasi structura institutionala). Ca atare, cred ca efortul de a reveni la unitate institutionala in Biserica universala este legitim si laudabil, chiar daca, dupa parerea mea, el este nerealist, daca nu cumva chiar utopic.

Eu cred de fapt intr-un ‘ecumenism spiritual’, adica in dialogul si cooperarea ecumenica concreta, inradacinata in comunitatile eclesiale locale, cu pastrarea identitatilor fundamentale ale acestora, mai degraba decit intr-un ecumenism centrat in jurul birocratiilor eclesiale, care incearca adesea sa realizeze unitatea crestina pentru care s-a rugat Cristos in Ioan 17 nu atit prin mijloace duhovnicesti, cit prin masuri administrative. Imi produce oroare mai ales genul de ecumenism caracterizat prin incercarea de a realiza unitatea in baza compromisului si a ‘celui mai mic numitor comun’, strategie care, cred eu, a condus la criza in care s-au aflat in ultimele decenii eforturile ecumenice ale Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC).