Pamflet – Tara arde si baba se piaptana cu lautari

Dacă ne luăm după măruntele ciorovăieli politice ale coaliţiei aflate la putere la Bucureşti şi după amatorismul naiv cu care este abordată situaţia economică dezastruoasă a ţării noastre, avem impresia că boala de care suferă România este o simplă răceală şi că banala aspirină reprezentată de bugetul propus de guvern în Parlament ne va face bine până cel mult la vară; după care economia, zice-se, va “dudui” din nou, trosnind din toate încheieturile.

În loc să privească criza profundă prin care trece lumea, şi România, ca pe o şansă unică de a reforma din temelii, în interesul celor mulţi, sistemul politic desuet, amatoristic şi clientelar din România, politicienii noştri dâmboviţeni nu-şi mai dau rând la împărţirea tainului, atâta, puţin, cât a mai rămas din ce au furat liberalii, şi înaintea lor neocomuniştii convertiţi subit la capitalismul de junglă, sub înaltul patronaj al „preacinstitului” Iliescu şi al „preanecinstitului” Năstase.

De ţară şi de cei săraci nu-i mai pasă nimănui, nici măcar liderilor religioşi, care ar trebui să fie conştiinţa morală şi profetică, veşnic vie, a acestei naţii. În cazul lor, mai degrabă paranoia paşapoartelor biometrice este cea care nu-i lasă să doarmă, decât faptul că săracul enoriaş nu are ce pune în blid pentru prunci, pentru ca l-au lăsat cu buzele umflate preacucernicii ctitori social-democraţi cu care a votat din naivitate sau prostie.

La fel, pe Preşedintele Băsescu, “marele salvator al naţiunii”, după unii mai luminaţi, îl mănâncă mai degrabă grija realegerii sale în toamnă şi nicidecum faptul că s-ar putea ca atunci să prezidenţieze peste un cadavru în putrefacţie, aşa cum Snegur se chinuia în mod ridicol, în anii ’90, vorba Leonidei Lari, să fie “preşedinte peste o stână”.

Despre procurori şi judecători, ce să mai spunem? În loc să fie lustraţi, aşa cum s-ar fi cuvenit în orice societate normală, cei care au făcut, în mod interesat, cu deplină conştiinţă şi în totală complicitate, jocurile justiţiei criminale a regimului comunist au devenit, în schimb, coroana inamovibilităţii. Ca să crape de ciudă duşmanii clasei muncitoare şi disidenţii naivi, care şi-au riscat în zadar.

Nu vă faceţi griji. Cei care au creat, prin “avangarda clasei muncitoare” din Parlament, un sistem juridic unic în lume, ce pedepseşte pe oamenii cinstiţi (socotiţi drept proşti incurabili) şi răsplăteşte, eliberând din închisori pentru pricini absolut ridicole, pe marii şmenari (socotiţi “băieţii deştepţi” ai acestei naţii), vor avea parte de bătrâneţi liniştite. Se vor îngriji “băieţii” de asta. Căci aşa este în capitalism: nici o muncă fără răsplată. În vreme ce noi, proştii, vom plăti în continuare, fără să crâcnim, sutele de taxe inventate de ei, ca să nu ducă dânşii (şi dânsele) lipsă de nimic.

Populaţia României scade vertiginos, prin migraţie (din pricina sărăciei) şi prin scăderea drastică a natalităţii (din disperarea tinerilor care nu mai au cu ce-şi creşte decent copiii), în aşa fel încât avem deja în ţară mai mulţi pensionari decât salariaţi. Aceasta va conduce, pe termen lung, la prăbuşirea sistemului de asistenţă socială. Bătrânii, cei cu handicapuri majore şi orfanii sunt marginalizaţi şi lăsaţi de izbelişte, într-o tară care se laudă cu creştinismul ei “de peste două mii de ani”, ca să citez o înaltă (şi ineptă) faţă bisericească (Dumnezeu să-l ierte!).

Aţi văzut totuşi vreun politician sau vreun prelat român pierzându-şi somnul cu privire la această problemă cu consecinţe negative a căror amplitudine este imposibil de anticipat? Franţa spre exemplu, este, fără îndoială, o ţară seculară, laicizată, cum îi place să se laude. Dar cu tot secularismul lor dogmatic ţi adesea agresiv, ateii francezi au găsit resursele morale şi de inteligenţă pentru ca, prin măsuri economice şi legislative adecvate, să reverseze creşterea negativă a populaţiei în această ţară. În vreme ce România pravoslavnică nici măcar nu s-a trezit din amnezia comunistoidă vinovată de care s-a lăsat cuprinsă acum vreo şaptezeci de ani.

Să mai adăugăm la aceasta, pentru a înţelege dimensiunea reală a situaţiei, criza morală fără precedent prin care trece ţara noastră? Avorturile, furtul, beţia, minciuna, înşelătoria şi infidelitatea conjugală, mai degrabă decât omenia, toleranţa şi ospitalitatea, sunt astăzi caracteristicile naturii profund tarate a acestei naţii. Îmi pare rău pentru domnul Puric, actor foarte talentat de altfel, dar în invit să ne arate şi nouă românul curat pe care îl tot ridică el în slăvi. Mă tem că naţionalismul cu adieri neolegionare care îl animă i-a  întunecat minţile şi nu mai vede bine realitatea. Ar fi bine poate să coboare repejor în România reală, şi să dea o mână de ajutor la asanarea mizeriei morale în care se complace, într-o veselie, românul lui verde, ca porcul în scârnăvia lui.

Ţara asta este plină de competenţe (mă refer la cei care n-au plecat deja din ţară, sătui de cretinismul politic ce domină de o vreme “ţara tuturor posibilităţilor”). Dar cine are vreme de ele? Noi avem baroni. Şi asta ne ajunge. În vreme ce Obama, preşedintele celei mai puternice şi mai bogate ţări din lume, adună în jurul său minţile cele mai luminate din marile universităţi americane, pentru a găsi soluţii la cea mai complicată şi mai periculoasă problemă a lumii noastre, de la criza din 1929 încoace, noi dăm ţara pe mâna hoţilor cu carnet de partid.

La fel, planul lui Obama de relansare  a economiei americane cuprinde fonduri masive şi măsuri radicale de susţinere a educaţiei şi a cercetării, singurele care pot conduce cu adevărat la soluţii durabile pentru ieşirea din criză, în vreme ce noi am lăsat cercetarea ştiinţifică fără finanţare şi am dat învăţământul pe mâna doamnei Abramburica, cea care a făcut praf, în doi timpi şi trei mişcări, singura reformă serioasă a învăţământului românesc din perioada post-comunistă, cea iniţiată de domnul profesor Andrei Marga.

Singura preocupare serioasă a doamnei ministru pare să fie aceea de a plăti bine incompetenţa şi corupţia profesorilor de liceu, şi de a dubla lefurile acelor cadre didactice care poartă titlul academic de profesori universitari şi despre care toată lumea ştie (dar se preface sfios că “nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute”) că acum vreo doi ani şi-au dublat singuri şi în mod exclusiv salariile, pe şest, prin intermediul mafiei universitare din Parlamentul ruşinii naţionale.

Probabil că aceasta este răsplata pe deplin meritată pentru incompetenţa, corupţia, plagiatul, nepotismul şi priapismul care domină această tagmă nevolnică, prima responsabilă de starea execrabilă în care se află universităţile româneşti. Vârful „aurit” al acestei tagme se află în însăşi Academia Română, cea mai comunistă instituţie din România în acest moment. Desigur, există în cadrul acestui grup şi excepţii notabile. Dar, prin tăcerea laşă în care se complac cu privire la lucrurile de mai sus, aceştia devin la fel de vinovaţi ca şi ceilalţi.

Domnilor – politicieni jurişti şi academici, îndeolaltă – nu credeţi că este vremea să ne lăsaţi în plata Sfântului? Oare nu credeţi că a sosit momentul să vă daţi singuri laoparte, şi să vă savuraţi în linişte pensiile fabuloase pe care vi le-aţi asigurat, alături de torţionarii, securiştii şi activiştii comunişti care au supt timp de peste cincizeci de ani sângele acestei ţări. Dacă nu vreţi s-o faceţi, ştiţi bine că, oricum, vă va căuta într-o zi cucoana cea cernită cu coasa ascuţită. În ce priveşte binele acestei ţări, cu cât mai repede se întâmplă asta, cu atât mai bine. Tot înainte!

* * *

(Pentru cei care nu s-au lăsat prostiţi de propaganda ieftină promovată de guvernanţii de la Bucureşti, recomand un articol, realist şi sobru, din Washington Post, cu privire la perspectivele lumii noastre în următorii doi-trei ani. Vă doresc tuturor să vă fie criza uşoară.)