Domnul Andrei Pleşu este unul dintre autorii mei români preferaţi. Unii dintre prietenii mei îl privesc cu suspiciune, pentru că, zic ei, “este un stilist”, ca şi când acesta ar fi un păcat ruşinos, ori scriitura eleganta ar sta în contradicţie esenţială cu profunzimea şi competenţa. Acest iconoclasm protestant, care suspicionează din principiu frumuseţea (de stil, în acest caz, sau de spirit, în general) mă lasă complet rece. Mărturisesc, iată, că sunt calofil.
Andrei Pleşu este şarmant, convivial, inteligent, pasionat, idealist, vizionar. Nu sunt întotdeauna de acord cu dânsul. Şi nici nu e nevoie. Ar fi plictisitor. Aşa cum nu citesc oameni cu care ştiu dinainte că sunt de acord. Mi se pare inutil.
N-am să uit niciodată călătoria pe care am avut bucuria şi plăcerea de a face odată, în aceeaşi maşină, de la Iaşi la Bucureşti. L-a cunoscut atunci pe “omul” Pleşu, care, trebuie s-o spun, este şi mai fermecător decât “autorul” Andrei Pleşu.
Dar, nu vreau să vă plictisesc, căci orice aş spune eu este prea puţin în raport cu realitatea. De aceea vă invit să-l citiţi singuri pe domnul Pleşu. De aceasta dată într-un text despre muncă. Superb ca mai totdeauna. Îl găsiţi AICI.
Persona 