Batranii dau o mana de ajutor in Cipru

Desmond Tutu                 Lakhdar Brahimi                Jimmy Carter

Joi 9 octombrie insula Cipru a fost vizitată de câţiva reprezentanţă ai “Bătrânilor” (eng. The Elders), un grup neoficial al ONU, format din lideri internaţionali importanţi, aflaţi la o vârsta înaintată şi care au fost gata să-şi pună experienţa, înţelepciunea şi autoritatea la dispoziţia comunităţii internaţionale.

Grupul care a vizitat Cipru a fost format din arhiepiscopul sud-african Desmond Tutu (77 de ani), fostul preşedinte american Jimmy Carter (84 de ani) şi fostul ministru de externe algerian Lakhdar Brahimi (74 de ani). Ei s-au întâlnit acolo atât cu liderii ciprioţi greci cât şi cu cei turci.

Mesajul lor esenţial către liderii politici din insulă a fost că această ţară are o ocazie istorică unică de a rezolva acest dureros conflict, care a început odată cu invadarea unei părţi a insulei de către Turcia în 1974.

Tutu le-a spus ciprioţilor că succesul în Africa de sud a venit nu pentru că cei de acolo au încercat să obţină maximum posibil din acel proces sau pentru că ar fi obţinut tot ce şi-au dorit, ci pentrucă liderii ambelor părţi au fost gata să facă concesii.

Întrebat despre lecţiile pe care ciprioţii le pot învăţa din Africa de sud, Tutu i-a avertizat că nu există soluţii universale (eng. one size fits all). În acelaşi timp, a spus el, trebuie prins momentul potrivit, când cele două comunităţi sunt dispuse să dialogheze.

Brahimi a adăugat: “În Africa de sus s-au petrecut miracole în fieare zi… Impresia noastră este că un asemenea moment este aproape, aici, în Cipru”.

Carter a subliniat faptul că eşecul acestui efort de reconciliere nu este o opţiune şi că ciprioţii trebuie să găsească calea păcii. “Trăim într-o lume în care este mult rău, dar în care este şi mult bine. De ce să nu oferiţi lumii o pricină de bucurie? Voi puteţi face aceasta”.

În final, Tutu, privit în mod unanim ca lider al grupului, a afirmat în mod răspicat: “Adevărul nu aduce în mod automat vindecare. El poate exacerba situaţia şi poate mări angoasa oamenilor. Voi trebuie să urmăriţi progresul pe baza unei justiţii restaurative, nu a uneia retributive… Nu urmăriţi pedeapsirea, ci folosiţi procesul în mod terapeutic, pentru a aduce vindecare. El a adăugat apoi că trecutul este important, dar că oamenii n-ar trebui să fie captivi ai acestuia, chiar dacă ei vor trebui să-l abordeze aşa cum se cuvine la un moment dat.

(Mai multe detalii puteţi găsi AICI, în ediţia din 10 octombrie a ziarului Cyprus Mail.)

___________________

Notă: Două sunt motivele care m-au făcut să scriu acest post. Mai întâi, Cipru este gazda biroului regional al World Vision, pentru care lucrez, şi în cele cinci-şase vizite pe care le fac acolo în fiecare an sunt martor al suferinţei de care au parte ciprioţii greci ca urmare a ocupaţiei. De aceea, sper ca cei care citesc ceea ce am scris aici să înalţe măcar o rugăciune pentru ca Dumnezeu să aducă pacea pe această insulă.

În al doilea rând însă, am scris acest text din pricina relevanţei lui pentru contextul românesc. Desigur, slavă Domnului, ţara noastră nu se află sub ocupaţie străină, şi nici măcar sub ocupaţie românească, dacă putem spune astfel, aşa cum a fost sub comunism. Avem însă în trecutul nostru o problemă nerezolvată, care, cred eu, are un impact major asupra prezentului. Este vorba de necesitatea reconcilierii în societatea românească din pricina colaboraţionismului unora dintre români, creştini sau nu, cu autorităţile comuniste, care a produs o enormă cantitate de suferinţă semenilor lor.

Aşa cum a arătat în mod foarte clar revărsarea de ură şi manifestările umorale de acum câteva luni, în timpul discuţiei legate de deconspirarea colaboratorilor Securităţii, avem de-a face cu o rană încă nevindecată şi de doctori absolut incompetenţi în asemenea operaţii sofisticate.

În această privinţă, în opinia mea, avem de-a face cu două categorii de extreme. Pe de o parte sunt cei vinovaţi. Cea mai mare parte a acestora – cu diverse motivaţii – preferă să tergiverseze lucrurile, ca să treacă vremea şi ei să moară în pace. Iar după ei poate să vină potopul. Şi dacă ţara, sau Biserica, nu are parte de binecuvântarea lui Dumnezeu din pricina asta, cu atât mai rău pentru ea. Lor pare să le fie bine.

De cealaltă parte, avem talibanii – cei setoşi de sânge cu price preţ. Cei mai mulţi dintre ei n-au trăit în perioada comunistă şi habar nu au de suferinţele sau de ispitele cu care ne-am confruntat noi atunci, nici nu au răbdarea de a opera cu discernământul necesar pentru a face distincţie între diversele gradaţii ale trădării (ca şi ale eroismului). Pe aceşti oameni nuanţa îi agasează şi îi scandalizează la culme. Eu vor adevărul pur şi justiţia inflexibilă. Din acest material se construiesc utopiile şi dictaturile.

La mijloc, între cele două extreme, se afla câţiva oameni conştienţi de complexitatea situaţiei şi doritori de a găsi o soluţie viabilă a problemei. Numărul lor este însă mult prea mic pentru a constitui masa critică capabilă de a iniţia un proces viabil de reconciliere, atât în Biserică, cât şi, cu atât mai mult, în societatea românească în ansamblu.

Aşa fiind, poate că ar trebui să luam aminte la sfaturile “Bătrânilor”. Vă îndemn deci să ne rugăm şi apoi să ne implicăm, la momentul potrivit, într-un proces de reconciliere naţională (şi eclesială) fără de care, sunt sigur, vom continua să orbecăim prin pustiul şi întuneriocul tranziţiei. Iar dacă pentru aceasta vom avea nevoie, la un moment dat, de ajutorul “Bătrânilor”, sunt sigur că aceştia nu vor ezita să ni-l dea. Numai să mai fie în viaţă. Timpul trece, din păcate, în defavoarea noastră.