Interviu: Partea a VIII-a – Evanghelicii: calităţi şi defecte

Andrei Ivan – Care sunt atuurile şi care sunt slăbiciunile bisericilor evanghelice în îndeplinirea rolului pe care îl au de jucat în societatea românească?

Dănuţ Mănăstireanu – Răspunsul la această întrebare este unul destul de complicat. Lucrez în prezent, împreună cu istoricul evanghelic Dorin Dobrincu, la un proiect numit Omul Evanghelic. Este vorba de circa douăzeci de eseuri, scrise de autori evanghelici şi neevanghelici, care încearcă să privească spaţiul evanghelic dintr-o perspectivă caleidoscopică. Textul pe care eu îl pregătesc este legat de rădăcinile istorice şi teologice ale spaţiului evanghelic. Discut acolo despre rădăcinile clasice, reforma radicală, pietismul, teologia trezirilor, fundamentalismul. Vreau să arăt în acest text care sunt elementele pozitive pe care le aduc aceste rădăcini, şi care sunt eventualele slăbiciuni pe care acestea ni le aduc, pentru că fiecare dintre aceste izvoare aduc cu ele atât calităţi, cât şi defecte sau cel puţin potenţiale slăbiciuni.

Eu cred de exemplu, că tradiţia pietistă ne-a influenţat foarte mult, în vreme ce teologia trezirilor, ne-a influenţat doar în ceea ce priveşte psihologia convertirii. Aceasta se vede în preferinţa pe care o avem pentru convertirile traumatice – ne aşteptăm ca fiecare nou convertit să identifice în mod precis o zi, un moment în care s-a întors la Dumnezeu cu lacrimi şi şi-a plâns păcatele. Potrivit acestui model, cu cât convertirea este mai traumatică, cu atât este ea mai veritabilă. Avem de-a face aici de fapt cu o mică erezie evanghelică. Este o doctrină nouă, necunoscută apostolilor, părinţilor Bisericii sau reformatorilor. Ea trece cu vederea că există o mulţime de cazuri în care oamenii se convertesc treptat şi după ce s-au convertit continuă să se convertească, pentru că, de fapt, noi are trebui să ne reorientăm în permanenţă în raport cu Cristos.

Din pietismul târziu ne vine un soi de exacerbare a emoţionalului între evanghelicii români. Aceasta se deosebeşte în mod radical de acea căutare de la început a mişcării pietiste, care s-a născut ca răspuns la deformarea scolastică a învăţăturii reformei în secolul al şaptesprezecelea, caracterizată de reducerea credinţei adevărate la o simplă recitare mecanică a dogmei. Spenner şi cei care au venit după el s-au ridicat în mod ferm împotriva acestei aberaţii, spunând că ceea ce se întâmplă în inimă este la fel de important ca ceea ce rosteşti ca adevăr, că dogma trebuie să dea naştere la viaţă – de aici ideea dorinţelor pioase, pia desideria, care sunt într-un fel o validare a doctrinelor adevărate. Această dorinţă după o trăire curată, continuă să existe între evanghelicii români, dar ea nu mai domină etosul evanghelic, ca altădată. Suntem dominaţi astăzi de mentalităţi de genul „eu şi Dumnezeu formăm majoritatea” „nu trebuie să-mi spui nimic, pentru că mie îmi vorbeşte Duhul Sfânt”. Avem de-a face aici cu un soi de individualism exacerbat care nu are nici o legitimitate teologică, căci noi nu ne mântuim singuri, ci doar împreună cu Biserica lui Cristos? Eu am nevoie de celălalt, şi el are nevoie de mine; mireasa lui Cristos nu este făcută din monade, ci este un trup care are mâini, picioare, şi aşa mai departe. Ecclesia nu este o realitate individualistă, ci, dimpotrivă, este una puternic comunitară. Avem de-a face aici cu o serie de patologii pietiste care adeseori estompează latura pozitivă care se naşte din ceea ce pietismul are bun, promovarea echilibrului între dogmă şi trăire! Putem să discutăm în acelaşi fel despre fiecare dintre rădăcinile evanghelicilor. Daţi-mi voie să vă mai dau un exemplu.

Tradiţia evanghelică se naşte în mod clar mai degrabă din reforma radicală decât din cea magisterială, deşi există mulţi evanghelici şi între anglicani, între prezbiterieni sau între luterani. Reforma radicală a fost dominată de la începuturile ei de o abordare a angajării culturale de genul „Cristos împotriva culturii” – o mentalitate a retragerii în catacombe, o critică radicală a culturii, privită ca fiind rea prin definiţie. Din această perspectivă, singura soluţie de supravieţuire a Bisericii este sustragerea din acest mediu cultural nociv, pentru a crea o alternativă, o expresie autentică a împărăţiei lui Dumnezeu, care să nu fie spoliată de lume, de răul de afară. Sigur că avem tot felul de exemple de genul ăsta, unele dintre ele superbe, cum este cel al părinţilor pustiei. În secolul al patrulea, Constantin declară creştinismul drept religia oficială a imperiului. Biserica începe să se lumifice, de-a dreptul; episcopii încep să aibă putere politică; din nişte persecutaţi, sunt transformaţi în nişte potentaţi, care poartă odăjdii scumpe şi locuiesc în palate. În acelaşi timp, liderii creştini responsabili au protestat împotriva acestei situaţii. Ioan Gură de Aur a fost unul dintre aceştia şi, ca urmare a acestui lucru a fost depus de trei ori din scaunul patriarhal de la Constantinopol. Foarte mulţi dintre ei s-au retras în pustie, protestând împotriva acestei pierderi a identităţii şi au încercat să supravieţuiască, dorinţă absolut vrednică de apreciat de altfel, dar care a adus cu sine tot felul de probleme. Una dintre ele a fost pierderea dimensiunii profetice a Bisericii. Profetul nu-şi strigă mesajul de pe vârful muntelui, prin portavoce, ci din mijlocul problemelor, unde riscă să fie crucificat, martirizat. La aceasta putem adăuga pierderea acelei dimensiuni de a fi „sare şi lumină”, de a aduce vindecare în sânul societăţii. Aceste slăbiciuni au fost compensate în cazul părinţilor pustiei, prin faptul că după o vreme o serie de oameni disperaţi, lipsiţi de călăuzire spirituală în contextul unei biserici politizate, au început să alerge la părinţii pustiei şi să ceara sfat. Acelaşi lucru se întâmplă, într-un fel, şi cu comunitatea menonită, care reprezintă o perpetuare mai conservatoare a spiritului reformei radicale. Iată şi un exemplu recent. Cu ceva timp în urmă a avut loc o crimă la o şcoală menonită. În această situaţie, comunitatea pacifistă a menoniţilor a dat o dovadă extraordinară de iubire, de toleranţă, de iertare, într-o societate în care numai asta nu se promovează, în mod special în Statele Unite, care domină astăzi lumea, cu spiritul lor militarist. Ce vreau să spun cu asta este că modelul „Cristos împotriva culturii” cu toate criticile pe care le putem aduce, poate fi răscumpărat. Însă tendinţa noastră, adânc întipărită în ADN-ul nostru, este către acest soi de izolaţionism; din pricina lui avem în general o relaţie belicoasă cu cultura. Despre asta am scris în articolul care a apărut în cartea scrisă în cinstea lui Iosif Ţon, în care am făcut o analiză a aşa-zisului război cultural din Statele Unite, între dreapta religioasă şi societatea liberală americană. Mă întreb însă de ce trebuie neapărat să analizăm relaţia noastră cu cultura în termenii războiului? Desigur, este o metaforă legitimă, dar ce facem cu metaforele preferate ale lui Isus, care sunt mai degrabă pacifiste – sarea, lumina, sămânţa de muştar şi aşa mai departe? Metaforele conflictului joacă şi ele un anumit rol în Scriptură, însă, în Noul Testament, ele au de-a face în mod exclusiv cu planul spiritual, nevăzut. Noi însă confundăm adeseori planurile şi aplicăm aceste metafore la confruntările cu oamenii, cu sistemele, cu instituţiile umane, uitând că metafore cum sunt sarea şi lumina sunt mult mai potrivite pentru guvernarea acestui soi de relaţii în lumea văzută. Cred că riscul cel mai important pe care îl aduce cu sine rădăcina reformei radicale este tocmai izolaţionismul, atitudinea aceasta belicoasă faţă de societate în general. Abordarea „Cristos împotriva culturii” ne-a ajutat poate să supravieţuim în societatea comunistă. Când însă începem să funcţionăm în condiţii de libertate, dacă acesta este singurul model cultural cu care operăm, vom fi consideraţi anacronici, vom fi marginalizaţi, şi vor fi deveni incapabili să influenţăm societatea în care trăim.

Andrei Ivan – Şi care ar fi, totuşi, atuurile bisericilor evanghelice?

Dănuţ Mănăstireanu – Am vorbit deja despre câteva dintre aceste atuuri; am discutat despre etica pe care o pot promova evanghelicii. La aceasta ar trebui să mai adăugăm dimensiunea carismatică a vieţii creştine, care este promovată în mod special de tradiţia penticostală şi carismatică şi mai puţin de cea baptistă sau creştină după Evanghelie. Pentru lumea postmodernă această dimensiune este extrem de importantă. O altă dimensiunea pe care lumea evanghelică o poate aduce, chiar dacă ea nu este neapărat absentă din celelalte tradiţii creştine, este ideea asumării personale a credinţei, necesitatea convertirii, a angajării personale ca răspundere pentru aducerea altora la Cristos. Subiectul acesta este extrem de important, şi el este promovat de prea puţini dintre ceilalţi creştini, care pun accentul mai degrabă pe instituţie, pe sacramente, pe o dimensiune mai ritualică şi mai comunitaristă, ceea ce nu este neapărat rău. Noi riscăm să cădem în ispita individualismului, dar cred că această dimensiune a responsabilităţii şi a nevoii de înnoire personală, de transformare a vieţii personale, precum şi implicaţia acesteia asupra relaţiilor şi a responsabilităţilor personale, este una esenţială, cel puţin pentru mine ca evanghelic. Dacă este să vorbim despre notele distinctive ale tradiţiei evanghelice, putem apela la modelul clasic, formulat de Bebbington, potrivit căruia cele patru note caracteristice care definesc pe evanghelici sunt biblicismul, crucicentrismul, activismul şi conversionismul. Termenii aceştia ar putea fi reformulaţi, cred eu, într-o manieră mai pozitivă. Eu prefer să vorbesc mai întâi despre „centrarea pe revelaţie”, în mod special pe Sfânta Scriptură, dar prefer să includ aici şi tradiţia, într-un sens pare n-am vreme să-l elaborez aici. Sunt rezervat însă cu privire la ideea crucicentrismului, pentru că, după părerea mea, ea riscă să estompeze importanţa întrupării, a învierii şi a coborârii lui Cristos în Hades. Toate acestea, ca şi Înălţarea lui Cristos la cer şi coborârea Duhului Sfânt, sunt evenimente esenţiale pentru istoriei mântuirii, şi reducerea acesteia la dimensiunea ei strict juridică, adică la mânia lui Dumnezeu şi la satisfacerea ei pe cruce prin jertfa lui Cristos, în spirit anselmian, poate naşte tot felul de patologii teologice. Eu cred că acesta este domeniul cel mai important în care lumea evanghelică trebuie să înveţe câte ceva de la lumea ortodoxă, pentru a înţelege mântuirea în termeni mai dinamici, mai ontologici, mai relaţionali. Conversionismul, necesitatea transformării vieţii personale, este un element puternic de identitate, pe care evanghelicii îl pot aduce ca o contribuţie importantă pe scena religioasă, atâta timp cât el nu este identificat în mod strict cu o experienţă traumatică, punctuală. A patra dimensiune despre care vorbeşte David Bebbington în cartea lui despre evanghelicii din Marea Britanie, activismul, sigur că din nou sună prost, căci ar putea lăsa impresia că noi ne câştigăm mântuirea prin fapte. Accentul, de fapt, atunci când formulăm termenul în sens pozitiv, se referă la faptul că evanghelicii consideră că responsabilitatea de a duce Evanghelia până la marginile pământului nu aparţine clericilor şi misionarilor, ci ea este o datorie a fiecăruia dintre noi. Acestea sunt accente care, dacă sunt încorporate cu adevărat în viaţa comunităţilor noastre, pot să aducă o contribuţie importantă la înnoirea vieţii religioase şi poate chiar şi a societăţii româneşti în ansamblul ei.

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

4 thoughts on “Interviu: Partea a VIII-a – Evanghelicii: calităţi şi defecte”

  1. Dragă Dănuț,
    tu spui printre altele „Aceasta se vede în preferinţa pe care o avem pentru convertirile traumatice – ne aşteptăm ca fiecare nou convertit să identifice în mod precis o zi, un moment în care s-a întors la Dumnezeu cu lacrimi şi şi-a plâns păcatele. Potrivit acestui model, cu cât convertirea este mai traumatică, cu atât este ea mai veritabilă.”

    Părerea mea este că „preferința” aceasta este validată de dramatismul mai tuturor convertirilor descrise de Scriptură. Că transformarea ulterioară (devenirea de om mare, cum prefer eu s-o numesc) durează o viață și se petrece adesea în etape și impostaze fără dramatism, sunt de acord; dar „nașterea” este dramatică, nu?

    Apoi, cum spune J.P.Moreland în „Kingdom Triangle”, nouă (oamenilor) ne place drama! Probabil că de aceea a întrebuințat Isus atâtea povestiri care conțin în ele dramatism.

    Ei, e doar un gând. Eu NU ȘTIU când m-am născut din nou, pentru că am crescut într-o familie de creștini și transformarea mea a fost treptată.

    ________________

    Draga Ted,

    Poate ar fi interesant sa mai citim o data Scriptura cu aceasta intrebare in minte si, cine stie, s-ar putea sa descoperim mult mai multe relatari de convertiri netraumatice. Cred ca mai degraba experienta lui Pavel pe “drumul Damascului” a devenit paradigmatica intre evanghelici si nu mai avem ochi sa vedem celelalte modele.
    Eu stiu, oarecum, cind m-am intors la Dumnezeu, dar am ajuns cit de cit la claritate cu privire la acest lucru la mai mult de cinci ani dupa aceea, daca nu mai mult, si numai dupa ce Navigatorii m-au provocat sa incerc sa-mi clarifica “marturia personala”, in care relatarea convertirii trebuia sa joace un rol central.

    Danut

    Like

  2. Dragă Dănuț,

    Depinde ce numim „traumatic”. Experiența lui Pavel nici nu am pus-o la socoteală. Cumva asta era o experiența pe măsura lui… Pavel!

    Cei trei mii în ziua Cincizecimii, mi se pare că au avut o experiență dacă sigur nu asemănătoare cu a lui Pavel, cel puțin asemănătoare cu ce întâlnim prin biserici. Famenul etiopean la fel. Corneliu și ai lui, la fel. Desigur că relatările acestea-s din cartea Faptelor, care fiind o carte istorică, joacă un rol secundar în ceea ce privește doctrina. În plus, pe lângă cele relatate acolo, s-au întâmplat sute și mii de alte întoarceri despre care nu știm nimic.

    Eu cred că este ușor să cădem într-una dintre extreme: ba să așteptăm o experință traumatică (și în absența ei să ne îndoim de realitatea experienței) sau s-o dezbrăcăm de orice straie emotive și s-o așteptăm ca pe ceva produs doar la nivel intelectual. Pentru mine adevărul este undeva la mijloc: la intersecția naturii umane cu supranaturalul, este un oarecare dramatism. Este cumva identic cu drama unei nașteri. Iuda spunea să- smulgem din foc… și smulgerea este „violentă”. Dar creșterea și dezvoltarea implică mai puține traume, este mai lină.

    Ei, doar niște gânduri pe tema asta!

    —–

    Cred ca suntem de acord asupra acestui lucru. Echilibrul este cheia si in aceasta chestiune. Prin “traumatic” inteleg asteptarea ca convertirea sa fie in mod invariabil rezultatul unei crize.
    Atuncu cind convertitul provine dintr0un mediu necrestin, atunci criza este, probabil, asteptarea normala. Cind insa este voirba de cineva care creste intr-un mediu crestin cinsistent, datele problemei se schimba in mod radical. Dat fiind insa ca primul model este cel dominant intre evanghelici, ii fortam intr-un fel si pe cei crescuti in mediul nostru sa-si defineasca convertirea in termeni potrivit mai degraba pentru cei care au crescut in afara comunitatii crestine. Iar acest lucru este, cred eu, nelegitim si nefolositor.
    DanutM

    Like

  3. Cu postul asta recunosc conturat mai exact fenomenul cae doar il simteam: incercarea tinerilor crescuti in biserica (sunt unul dintre ei) de a se apropia de un model ideal de marturie a convertirii, cel “traumatic”.

    Asa ca si eu m’am trezit rascolind dupa momente in care am fumat, batut, mintit si alte pacate cotate ca fiind demne de bagat in seama pentru realizarea contrastului.

    De fapt momentul convertirii mele a fost mai mult revelational, de schimbare a perspectivei, minune la fel de mare ca si convertirea “traumatica” din punctu’mi de vedere.
    ______________

    În volumul Omul evanghelic, care va apărea în toamnă, cu ajutorul lui Dumnezeu, va fi şi un capitol substanţial despre psihologia convertirii, scris de un tânăr psiholog evanghelic, Conf. univ. dr. Mihai Curelaru, de la Universitatea din Iaşi. Cred că acest text va aduce multe clarificări într.o ptoblematică importantă dar absolut insuficient explorată de evanghelici în România.
    DănuţM

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s