Interviu: Partea a VII-a – Angajarea socială a evanghelicilor

Andrei Ivan – Cum vedeţi rolul bisericilor evanghelice în societatea românească?

Dănuţ Mănăstireanu – Eu sunt un evanghelic care nu simte deloc nevoie de a fi apologetic. Mă simt foarte bine în pielea mea în România; nu mă simt deloc complexat şi cred că noi avem ceva deosebit şi foarte important de oferit Bisericii şi societăţii româneşti. Pentru ca aceasta să devină o realitate, este însă necesar să întrupăm cu adevărat un gen de etică pneumatică pe care o promovăm la modul teoretic dar care, din păcate, este prea puţin o realitate în comunităţile noastre. Comunităţile ortodoxe şi catolice au şi ele, desigur, ceva deosebit de oferit spaţiului nostru cultural. Consider însă că dimensiunea rigorii morale, care nu se reduce la o etică a exteriorităţilor, ci este una pneumatică, împuternicită de Duh şi însoţită de carisme, mai ales de carisma iubirii şi a slujirii aproapelui, este o contribuţie pe care lumea protestantă în general, şi lumea evanghelică în mod special o pot promova cu mare succes în societatea românească, cu condiţia să fie mai întrupată în mod real în comunităţile noastre.

Din păcate, în mod tragic, lucrul acesta nu se întâmplă încă în mod plenar. Mai există un lucru pe care cred că comunitatea evanghelică îl poate aduce în societatea românească: este vorba de o înţelegere a muncii privită nu ca corvoadă sau un blestem, ci ca vocaţie. În spaţiul teologiei de inspiraţie calvină, omul este privit ca având o vocaţie profesională specială de la Dumnezeu, o responsabilitate de a aduce vindecare în lumea despărţită de Dumnezeu prin păcat. La aceasta trebuie să adăugăm conceptul de chemare, care este mai degrabă unul pneumatic. Despre el vorbeşte superb teologul evanghelic Miroslav Volf, actualmente profesor la Yale, într-una dintre cărţile lui, în care discută problematica muncii, privită din perspectivă creştină. Aceste două dimensiuni, cea a vocaţiei şi cea a chemării, dacă sunt cu adevărat asumate în viaţa personală a creştinului, şi mai ales dacă sunt promovate în comunitatea evanghelică, ar putea să producă o schimbare extraordinară. Ele ne pot face să sacralizăm componentele cele mai puţin „religioase” ale vieţii noastre, cum ar fi munca, implicarea noastră socială, modul în care facem politică, grija faţă de natură. Cred că avem în spiritualitatea protestantă în general, dar şi în cea evanghelică, elemente care ne pot ajuta să avem o contribuţie semnificativă în societatea noastră, mai ales în contextul crizei de valori cu care se confruntă aceasta. Din păcate cred că suntem departe de a modela aceste lucruri în comunităţile noastre. Nu am produs reflecţie de calitate, sunt preocupat de a naşte teologie întrupată, teologie românească evanghelică, care neapărat trebuie să se nască în dialog cu ortodoxia, pentru că trăim într-o societate influenţată de spiritualitatea ortodoxă. Nu putem să dezvoltăm o teologie în dialog cu catolicismul vestic, nu? Aceasta este o ocazie unică pe care noi o pierdem, pentru că asta facem, ne ocupăm de alte lucruri, absolut secundare.

Andrei Ivan – Aţi accentuat două roluri ale Bisericii, acela de a întrupa o anumită etică, şi acela de a promova o combinaţie între vocaţie şi chemare. Cred că Max Weber are dreptate atunci când spune că spiritul capitalist a fost creat de etică calvinistă. Problema este însă dacă nu riscăm ca prin etica noastră să dăm naştere unei societăţi care este ca un copil care îşi renegă părintele.

Dănuţ Mănăstireanu – Tocmai de aceea am încercat să adaug acestei dimensiuni, dimensiunea pneumatică a chemării, care ne poate ajuta să evităm reducerea creştinismului la o etică, chiar dacă însăşi ideea de vocaţie presupune mai mult decât etica; ea implică existenţa unui plan, faptul că eu nu sunt un accident în istorie, că sunt parte a planului lui Dumnezeu, că am ceva important de făcut în viaţă, pentru care Dumnezeu are să-mi ceară socoteală în ziua judecăţii. Aceasta aduce cu sine responsabilizarea noastră. Aceasta este o problemă enormă în societatea postcomunistă. În perioada comunistă noi ne-am deresponsabilizat în mare măsură. Partidul comunist păstra pentru sine toate deciziile importante, iar noi nu aveam nici un drept semnificativ la decizie. Partidul ne spunea ce să facem şi noi făceam (sau nu) ceea ce ne spunea el. Dacă ascultam de partid, el era cel care purta răspunderea, nu noi. Din păcate, chiar dacă situaţia politică s-a schimbat de aproape două decenii, noi continuăm să trăim sub umbra aceiaşi mentalităţi iresponsabile.

Andrei Ivan – Şi modul acesta de a gândi, îl întâlnim chiar şi în Biserică!

Dănuţ Mănăstireanu – Fără discuţie. Daca facem ceea ce ne spune pastorul, considerăm că el este cel care va răspunde pentru asta; dacă urmăm sfatul proorocului, credem el este cel care va da socoteală de consecinţe. Atunci când gândim astfel, uităm că de fapt fiecare dintre noi este un agent moral liber şi că într-o zi va fi să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu de ceea ce am făcut, ca şi de felul în care am împlinit sau nu poruncile partidului ori sfaturile proorocului. Desigur, nu putem trăi în izolare, dar nici nu putem să trăim în mod mijlocit. Trăim împreună cu ceilalţi, trebuie să ţinem cont de ceilalţi, dar în cele din urmă noi suntem cei care luăm deciziile morale, şi tot noi trebuie să purtăm răspunderea pentru ele. Aşa s-a întâmplat întotdeauna, de la Adam încoace, cu fiecare fiinţă umană creată după chipul lui Dumnezeu.

Advertisement