O călătorie spre Soare-răsare I – Pe drum spre India

Pe drum spre India

Pe 19 martie 2000 am părăsit România pentru prima mea călătorie spre răsărit, dincolo de graniţele Europei. Destinaţia finală era India, ţara fascinantă care avea să-l ademenească pe Mircea Eliade pe traiectoria istoriei religiilor.

Prima oprire a fost în Istanbul. Oricine este familiar cu istoria noastră, sau cu situaţia noastră actuală, va înţelege că acesta este un loc destinat să creeze sentimente amestecate în orice român.

Primul impresie puternică pe care am trăit-o a fost omniprezenţa poliţiei. Mi-am amintit dintr-o dată de zilele de odinioară din România, sub comunism, şi mi-am dat seama cât de uşor uităm. Deşi sentimentul trăit acolo era unul extrem de neplăcut, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru această amintire. Cred că nu avem dreptul să uităm, ca nu cumva istoria să se repete.

Al doilea şoc l-am avut atunci când angajaţii aeroportului mi-au luat paşaportul şi biletele de avion pe scurta durată cât am stat acolo. Eram uluit. Oare ce credeau, că am de gând să emigrez în Turcia?!? Nu mi se mai întâmplase asta niciodată, dar aveam să retrăiesc această experienţă pe drumul de întoarcere.

În final, m-am urcat în următorul avion. Era pentru prima dată când zburam cu o companie arabă, Emirates: era un avion bun, mâncarea era de calitate, şi servirea excelentă. Spre surprinderea mea, echipajul avea doar o minoritate de origine arabă. Restul erau coreeni, germani, francezi, olandezi, americani, amestecaţi de-a valma. M-am întrebat de ce şi nu voi consemna răspunsul pe care mi l-am dat în sinea mea, de teamă că va fi ceva politic incorect. N-aş vrea să fiu suspectat de sentimente antiarabe.

După patru ore de zbor, am ajuns în Dubai. Afară era întuneric, dar oraşul şi malul Golfului erau inundate în lumină. Se pare că acolo nu există nici un motiv pentru a economisi electricitatea. Regiunea golfului are deocamdată destul ţiţei. Aeroportul părea să fie foarte modern, dar era încă în construcţie. Mişcarea dintr-un loc în altul îţi dădea destule bătăi de cap. Am observat din nou poliţia, chiar mai stresantă şi mai omniprezentă decât în Istanbul. (Există oare grade de omniprezenţă?). Decid să arunc o privire în Duty Free Shopping Center. În Dubai este sezonul cumpărăturilor. Poţi să achiziţionezi orice doreşti, de la mâncare până la reviste occidentale, de la filme arabe până la electronice. Sunt oare preţuri bune? Cum aş putea afla? Sunt prea obosit să socotesc. Decid să aştept până la întoarcere.

În cele din urmă mă urc într-un nou avion, pentru alte patru ore de zbor până la Colombo, în Sri Lanka. Deşi am aterizat acolo dimineaţa, eram prea obosit ca să mă uit pe hublou. Când m-am trezit de-a binelea, mi-am dat seama că eram doar la un pas depărtare de universul indian. Vedeam în ferestrele magazinelor din aeroport mici elefanţi de fildeş şi, din loc în loc, îmbrăcămintea portocalie a călugărilor budişti, umblând încoace şi-n colo, în mijlocul italienilor, francezilor, şi a unor oameni din variate naţiuni asiatice. Şi, încă o dată, atotprezentă, poliţia.

Aşteptarea zborului următor a fost lungă – peste opt ore. Eram obosit şi flămând. Am încercat să citesc, dar nu mă puteam concentra nicicum. Aşa încât am încercat să dorm puţin. M-am urcat apoi în următorul avion, unul destul de primitiv aş spune, pentru ultimul zbor al călătoriei mele spre India. Spre norocul meu, călătoream de această dată la clasa business. Am zburat destul de repede peste Oceanul Indian şi am putut vedea imediat pământul uscat al Indiei. Era începutul sezonului cald, şi temperatura, ni s-a spus, era deja de peste 30 de grade Celsius în timpul zilei.