Danut Manastireanu – Interviu de istorie orala – 11 – Elemente specifice evanghelicilor II

1975 – Agapa cu pemeni a Bisericii baptiste din Iasi

Spiritualitatea

IO – Dacă ar fi să identificaţi câteva caracteristici ale spiritualităţii evanghelice, cum le-aţi enumera, numi?

DM – Cred că Bebbington o face mai bine pentru mine. Este caracterizarea standard – cele 4 mărci, nu? Conversionismul este foarte important, centralitatea convertirii. Pentru evanghelic, convertirea ca proces nu are foarte mare atracţie. Convertirea ca eveniment punctual, cu cât îl poţi identifica mai bine, cu atât este mai important. Dar, în general, pentru evanghelic, momentul dedicării personale, a angajării personale şi a uceniciei, eventual, care urmează este foarte important. De asemenea, este foarte importantă dimensiunea proclamării, ceea ce numeşte Bebbington activism. Pentru evanghelic, responsabilitatea predicării evangheliei, responsabilitatea împărtăşirii propriei convertiri şi a credinţei în Cristos faţă de alţii este o marcă identitară. Deci creştinul care nu-şi împărtăşeşte credinţa cu alţii este sub un semn de întrebare. De asemenea, biblicismul, importanţa Bibliei. Şi în paralel cu asta, nici un fel de atenţie dată tradiţiei sau tradiţiilor. Deşi evanghelicii au tradiţii şi sunt adeseori surprinşi cât de ataşaţi sunt de ele, dar sub raport teologic, biblia este centrală, şi adeseori interpretată cât mai literalist posibil. Şi sigur, crucicentrismul, accentul pus pe jertfa lui Cristos, adeseori interpretata în sens penal, în sensul împlinirii dreptăţii lui Dumnezeu şi mai puţin ca expresie a iubirii lui Dumnezeu, mai puţin ca expresie a unei transformări ontologice pe care o face jertfa lui Cristos în noi şi mai mult stingerea mâniei lui Dumnezeu din pricina păcatului.

Sub raportul spiritualităţii, accentul pe rugăciune este extrem de important şi cred că este una dintre explicaţiile pentru care tradiţia penticostală este mult mai dinamică şi sub raport numeric, pe lângă creşterea demografică, pentru că ei accentuează numărul mare de copiii, dar accentul pus pe rugăciune şi accentul pus pe proclamare în spaţiul propriu, în paralel cu acest soi de atitudine contraculturală, care creează atracţie pentru unii şi îi respinge pe alţii, este explicaţia dinamicii demografice mai mari a penticostalilor faţă de restul evanghelicilor. Există, de asemenea, am putea, spune o marcă în spaţiul eticii, o anumită rigoare, o anumită atitudine ascetică. În general, evanghelicii sunt percepuţi ca fiind mai dedicaţi unii altora şi în acelaşi timp având standarde etice înalte. Sigur, uneori sunt acuzaţi de eticism, şi poate că această acuzaţie are anumite legitimităţi, dar în general societatea în ansamblu se aşteaptă ca evanghelicii să aibă standarde etice superioare ansamblului societăţii. Încearcă să nu mintă, să nu fure, să nu înşele, să fie disciplinaţi, şi aşa mai departe. Dacă se întâmplă sau nu lucrul ăsta în practică este o altă poveste, dar cel puţin aşteptările sunt în acest spaţiu.

IO – Despre raportarea la spiritualitate, cum vedeţi celelalte comunităţi religioase, în special cea majoritară?

DM – Aici lucrurile sunt foarte complicate. Evanghelismul are o relaţie ambiguă cu ecumenismul. Există un anume ecumenism intra-evanghelic. Relaţiile între diversele confesiuni evanghelice sunt mai bune decât cu confesiunile neevanghelice. Nu există nici un fel de legături cu adventiştii, care sunt împreună cu evanghelicii neoprotestanţi. Există relaţii tensionate, istoric vorbind, cu ortodocşii, şi lucrul ăsta se întâmplă pentru că de la începutul apariţiei evanghelicilor în România poziţia a fost una de opoziţie constantă atât dinspre evanghelici către ansamblul societăţii dominate de ortodocşi, dar mai ales al instituţiei ortodoxe faţă de evanghelici, priviţi ca eretici, schismatici, periculoşi şi prozelitişti, şi aşa mai departe. Deci relaţiile sunt tensionate, au existat şi există încercări de dialog, dar rezervele Fță de aceasta sunt uriaşe în ambele tradiții şi cei implicaţi în acest dialog sunt mai degrabă excepţii decât regula. Există evanghelici care au făcut studii de teologie ortodoxă şi lucrările lor sunt privite ca o curiozitate. Nu există însă lucrări scrise de ortodocşi despre evanghelici, vreau să spun lucrări scrise cu simpatie. Există lucrări care sunt colecţii de înjurături la adresa evanghelicilor, dar lucrări serioase în care teologia evanghelicilor să fie privită în dreptul ei, cu toate drepturile ei, nu există.

IO – Cum explicaţi, de exemplu, poziţia foarte, nu numai rezervată, ci chiar antagonică a evanghelicilor faţă de spiritualitatea, faţă de practica ortodoxă, cum ar fi cultul sfinţilor, icoanelor, liturghie, sărbători, tradiţie?

DM – Asta, în esenţă, aceasta vine, pe de o parte, din atitudinea fundamental antiortodoxă, care este înrădăcinată istoric de la începuturile prezenţei evanghelicilor în România şi accentuată cumva de atitudinea antievanghelică a ortodocşilor. Dar, pe de altă parte, este explicată de ignoranţă. Cei mai mulţi dintre evanghelici nu consideră că merită să facă efortul de a înţelege teologia ortodoxă şi ignoranţa, sigur, naşte tot felul de patologii.

IO – Dacă e posibil… nu e posibil într-o frază, dar pe scurt, cum vedeţi principalele schimbări de după 90 în sânul comunităţii evanghelice?

DM – Eu sunt un pesimist cu privire la situaţia asta. Nu sunt deloc încurajat de ce s-a întâmplat. Este evident că schimbarea ne-a găsit nepregătiţi. Încerc să mă întreb dacă asemenea schimbări majore ne pot găsi pregătiţi vreodată… Adevărul este că evanghelicii au continuat cu aceeaşi mentalitate din perioada comunistă: „Cristos împotriva culturii”, izolaţionism şi asta nu poate fi de folos într-o societate deschisă. N-am fost pregătiţi în sensul de a avea profesionişti în diverse domenii. Am intrat în media şi facem prostii, amatorisme teribile. Dacă ne pregăteam înainte poate că am fi putut ieşi în lume cu ceva de substanţă. Uneori învăţăm şpilurile tehnice, dar conţinutul este penibil. Cred însă că cea mai mare problemă a evanghelicilor este lipsa unui proiect. Avem probleme identitare serioase, nu ştim bine de unde venim şi care sunt atât calităţile rădăcinilor noastre, potenţialul pozitiv, cât şi riscurile, dar, mai ales, nu avem un proiect pentru viitor. Avem probleme în domeniul stilului de conducere, de cele mai multe ori unul dictatorial, care este tipic perioadei comuniste şi care a fost preluat inclusiv de liderii următoarei generaţii; nu suntem capabili să ne folosim de şansele pe care le oferă societatea modernă, era informaţiei, globalizarea, posibilitatea de a călători şi a învăţa în alte spaţii.

IO – Sau lipsa presiunii comuniste…

DM – Lipsa presiunii comuniste a făcut ca ceea ce părea a fi părtăşie strânsă, să se dovedească a nu fi decât ceea ce eu numesc „the wolf complex”. Când lupul vine la oi, turma are o părtăşie foarte intensă, dar când pleacă, se împrăştie pe câmpie. A plecat lupul comunist şi suntem împrăştiaţi în toate părţile. Nu avem un proiect coerent care să ne aducă laolaltă, nu avem lideri nepătaţi pe care să-i urmăm. Cred că ne aflăm încă în cei 40 de ani de pustie şi poate că generaţia nepoţilor mei va aduce o şansă. Până atunci încă mai avem de îngropat.

IO – Raportarea la confesiunea majoritară s-a schimbat?

DM – Nu cred că în foarte mare măsură. Sigur, poate că există oleacă mai mare deschidere decât exista înainte, dar schimbările nu sunt radicale, în ciuda faptului că, spuneam, există eforturi de clarificări teologice din partea unor oameni cu pregătire teologică, însă lucrul acesta nu a coborât la nivelul maselor. Poate şi pentru că aceşti oameni, dincolo de a-şi lua nişte doctorate, şi a scrie nişte cărţi, nu au făcut efortul de a traduce acele lucruri la nivel pedestru.

* * *

Va urma.