Conflictul din Orientul Mijlociu – O serata Strajerul – 4

Ne-apropiem acum de prezent. Sigur că între anul în care a fost recucerit Ierusalimul de către musulmani și vremea noastră, s-au întâmplat o mulțime de lucruri. S-au întâmplat, între altele, multele persecuții ale evreilor de către creștini, în toată perioada medievală. Și-apoi, pogromurile de la începutul secolului al XX-lea, în Rusia și în Balcani, care au precedat, într-un fel holocaustul. Apoi, holocaustul însuși, când 6 milioane de evrei (din cele circa nouă milioane care trăiau atunci în Europa) au murit. Asta în afară de țigani, de homosexuali, de iehoviști, de comuniști și de alte diverse minorități.

Să mergem mai departe! Câte ceva despre situația actuală. Hărțile pe care le pun acum înaintea voastră sunt hărți stranii, pe care rareori o să le găsiți în presa noastră. Avem de-a face, mai întâi cu felul în care a fost stabilită harta Israelului, readus în granițele lui, în 1948, dar nu în momentul în care a fost înființat statul evreu, ci imediat după ce a avut loc războiul cu arabii, care s-au ridicat foarte rapid împotriva lor, ca stat nou înființat.

 

În a doua hartă avem de-a face cu un alt fapt care este complet trecut cu vederea în discuțiile despre Israel. Este vorba despre depopularea spațiului care avea să revină Israelului.

Toate acele puncte pe care le vedeți în această zonă care a revenit de drept statului evreu, sunt sate arabe, palestiniene, care în cea mai mare parte au fost rase de pe fața pământului. Locuitorii au fost scoși cu forța și alungați. Ei s-au împrăștiat în diversele țări dimprejur: în Liban – sudul Libanului este plin de tabere de palestinieni, așa cum este și împrejurul orașului Beirut; de-asemenea, în Iordania, în Siria, în Egipt și, desigur, împrăștiați în alte țări arabe și dincolo de spațiul arab, din Australia, până-n Statele Unite, din America de Sud, până în Scandinavia. Șapte sute de mii de palestinieni au fost alungați de pe un teritoriu în care nu existau mai mul de două milioane și ceva de locuitori. O parte dintre palestinieni au rămas însă în Israel, și continuă să trăiască astăzi ca cetățeni israelieni. Zonele maro, aici este zona Gaza și asta este Cisiordania, sunt zone care, niciodată, n-au fost atribuite statului evreu, în toată discuția din secolul al XX-lea. Această zona ar fi trebuit să aparțină unui stat paralel, statului palestinian; desigur, cu tot felul de probleme complicate. Cum avea să comunice zona Gaza cu Cisiordania? Lucrurile sunt extrem de complicate acolo.

Să mergem și mai departe! Și cred că asta este ultima sau penultima imagine. Ce avem aici, în stânga, cu diverse culori, sunt coloniile evreiești din zona palestiniană. Ele sunt construite pe teritorii confiscate, furate, de pe care palestinienii au fost alungați într-un teritoriu care, niciodată, în istoria modernă, n-a fost atribuit Israelului. Coloniile respective se numesc „așezări ilegale”(illegal settlements). Numai că așezările acestea, așa-zis ilegale, finanțate adesea cu banii sioniștilor creștini americani, sunt așezări pe care statul Israel, le tolerează să prolifereze și le apără cu armata, atunci când nu le finanțează direct, prin operațiuni mai mult sau puțin oneroase.

Unele dintre ele arată ca niște orașe occidentale: nu au zgârie nori, din pricina riscurilor de bombe și alte lucruri de genul acesta, dar standardele sunt absolut occidentale. O mare parte din aceste așezări nu sunt locuite în întregime. Deci se construiesc, îndeobște pe vârful dealurilor, care sunt complet defrișate, monstruozități de beton, așezări cu, să zicem, 100.000 de locuitori în care nu locuiesc decât vreo 40-50 de mii de oameni; restul, sunt apartamente construite pentru când va fi nevoie de ele. Sunt manifestări ale dreptului reclamat de evrei asupra acelui întreg teritoriu.

Cam așa arată în prezent teritoriul Cisiordaniei: este ca un șvaițer. Zonele maro, de-acolo, sunt zone ale palestinienilor. Sunt 3 categorii de zone:, A – administrate exclusiv de evrei, în care palestinienii nu au acces (așezări ale settler-ilor, drumuri de acces, zona de protecție a „zidului rușinii” etc); B – zone administrate în comun, de evrei și palestinieni; C – zone administrate exclusiv de palestinieni, în care civilii evrei nu am acces, dar în care armata israeliană (IDF) poate intra oricând dorește.

Uitați-vă cum arată acest teritoriu! Un palestinian care locuiește într-un sat, ca să ajungă pe terenul lui agricol aflat dincolo de o șosea cu acces exclusiv pentru evrei, trebuie să cheltuiască o săptămână sau două, ca să obțină un permis de trecere (dacă îl va primi, ceea ce nu este niciodată garantat). Este vorba de un act care nu este valabil mai mult de-o lună și care-i permite să meargă din satul lui, undeva, la un punct de trecere (numit check point), aflau uneori la zeci de kilometri, ca s-ajungă la ogorul lui, care este la…  200 de metri în linie dreaptă de casa lui, doar pentru că între ogorul lui și casa lui, trece o șosea, care unește două așezări evreiești, și în stânga și-n dreapta acelei șosele, este-o zonă de câte 100 de metri de securitate, peste care nimeni nu poate trece, nici pasărea-n zbor! Uitați! Nu știu dac-ați văzut vreodată în mass-media aceste imagini, dar asta este situația!

Zidul apartheid-ului

Ne apropiem acum de grozăvia prezentului. Asta este situația prezentă și asta este ce se întâmplă în acest moment. Această linie roșie este zidul de securitate pe care Israelul îl ridică, pentru a se proteja de zona palestiniană. Sentimentul, când te-apropii de-acest zid, care în unele locuri are 10 și 12 metri înălțime, un zid de beton, înalt, cu miradoare din loc-n loc, este că te afli la Auschwitz. Și sentimentul straniu pe care-l ai este că o populație care a fost victimizată, care-a fost ținta terorii, a unei monstruozități, nu a învățat nimic din istoria aceasta și tratează, cu aceeași cruzime o populație cu care se află în conflict.

Life in Gaza

Am fost de 2 ori în Israel și vreau să vă mărturisesc: n-aș vrea să fiu palestinian, este-o soartă teribilă. La fiecare pas, ți se amintește faptul că nu ești dorit în spațiul acela și ești făcut să plătești un preț teribil pentru asta. Am să mă opresc aici cu prezentarea mea, pentru că sunt multe alte lucruri pe care ar trebui să le discutăm. Din păcate, timpul nostru nu ne permite… Aș fi putut să aduc multe fotografii, să vedeți cum arată monstruozitatea asta de zid, să vedeți cum arată așezările palestiniene, să vedeți sărăcia teribilă din Gaza, să vedeți un lucru pe care l-am văzut acum, în iunie, când am fost acolo. în Betleem, o casă a unei familii creștine, înconjurată complet de zid, sau aproape complet – între două porțiuni de zid este un spațiu, o fantă prin care poate trece mașina, la capătul unui culoar spre care vede foarte clar miradorul, din care se pot face poze sau din care se poate trage cu arma. Motivul înconjurării acestei case cu zid este că în dreapta ei se află mormântul Rahelei, un loc sfânt de pelerinaj al evreilor, în care nimeni altcineva nu mai are acces, nici creștini și cu atât mai puțin, arabi, musulmani ș.a.m.d. Și, sigur, acel loc trebuie păzit. Rezultatul este sacrificarea câtorva familii, ale căror copii întreabă în fiecare zi pe mamele lor: „Mamă, cu ce-am greșit, ca să trăim într-un mormânt? Oare noi vom mai trăi vreodată o viață normală?”.

Claire Anastas, a cărei casă este înconjurată de zidul rușinii

Acum închei, spunându-vă: încercați să povestiți teoria dispensaționalistă acestor creștini! Încercați să le spuneți că Israelul este moștenitorul promisiunilor lui Dumnezeu, că Israelul este poporul lui Dumnezeu și că noi nu putem îndrăzni nici măcar să criticăm acțiunile Israelului, pentru că el este poporul lui Dumnezeu! N-aș vrea să fiți în postura acelei familii, teribil de încercate sau să fiți în postura primarului adjunct din Betleem, pe care l-am întâlnit în ultima călătorie, căruia i-a murit fiica în brațe, străpunsă de 20 de gloanțe ale forțelor de securitate, pentru că mașina lui a fost confundată cu mașina unor teroriști; el, soția lui și o altă fiică abia au supraviețuit. Și acest om, care este un creștin angajat, trăiește fără ură, fără mânie și dorință de răzbunare; se-adună, din când în când, împreună cu familii de evrei care și ei și-au pierdut copiii în conflict, și, în disperare și probabil, fără speranță, fără un orizont precis, încearcă să facă ceva, pentru ca acest conflict stupid să înceteze. Mă opresc aici.