Marturia crestina in lumea intelectuala – 4

România nu va fi capitalistă fără o etică riguroasă

Avem deci de-a face cu două probleme majore: pe de o parte, avem reflexele noastre pietiste, care ne fac să ne retragem de pe scena publică în spaţiul privat, iar pe de altă parte, ne confruntăm cu slăbirea îngrijorătoare a fibrei etice a întregii societăţi româneşti, inclusiv a evanghelicilor români. Teoretic, protestantismul, şi prin extensie spaţiul evanghelic, are o dominantă etică, o fibră etică integrată întregului său sistem de gândire. Noi am putea oferi deci spaţiului public românesc un lucru de foarte mare valoare. Eu sunt absolut convins că România nu va deveni niciodată o societate capitalistă dezvoltată fără promovarea în sânul societăţii a unei etici riguroase.

După părerea mea, ortodoxia nu poate promova această etică din pricina bizantinismului care o domină, şi din pricina atitudinii ei oarecum refractare faţă de dimensiunea etică a existenţei. În general, ortodoxia suspectează etica de imanentism – de preocupare ce ţine de lumea aceasta – şi se detaşează oarecum superior, acuzându-ne pe noi, protestanţii de eticism, adică de un interes etic exagerat şi de reducerea religiei la dimensiunea ei etică. Poate că acuzaţia nu este lipsită de o anumită justificare, pentru că cel puţin în spaţiul protestantismului liberal creştinismul a fost redus adesea exclusiv la dimensiunea lui etică. Dar nu trebuie să fie neapărat aşa. Şi cu siguranţă nu este aşa pentru evanghelici.

Preocuparea ortodoxă pentru sfinţenie

Prin ceea am spus mai înainte nu încerc să afirm că în spaţiul ortodox nu există o preocupare pentru sfinţenie. Dimpotrivă. Aceasta este însă în general concepută ca ţinând mai degrabă de idealul monastic. Dacă un ortodox vrea să fie cu adevărat sfânt, înclinaţia lui naturală este să meargă la mănăstire. Acolo va posti, se va izola de lume şi va putea plăti cu adevărat preţul sfinţeniei. Desigur, nu mă pot considera un expert în ortodoxie, dar impresia generală pe care am căpătat-o în anii în care am studiat-o este că ortodoxia nu are, cel puţin deocamdată, o ofertă etică consistentă si bine articulată pentru spaţiul secular românesc.

Ceea ce observ în jurul meu este că oameni care participă cu asiduitate la liturghie, săptămână de săptămână, trăiesc ca nişte păgâni în restul săptămânii, în spaţiul trăirii lor seculare. Cu alte cuvinte, nu există o legătură consistentă între ceea ce se întâmplă duminica în biserică, şi ceea ce se întâmplă de luni până sâmbătă în spaţiul public.

Din nefericire, acelaşi lucru se întâmplă adesea şi în spaţiul protestant din România. Şi asta este cea mai mare tragedie, pentru că, aşa cum spuneam mai înainte, noi am avea teoretic o excelentă ofertă. Am putea fi purtătorii de stindard ai acestor valori etice fără de care, repet, societatea românească nu va avea un viitor prosper.

Noi nu întrupăm aceste valori

Ce avem de făcut în cazul acesta? Ne aflăm într-un cerc vicios. Nu putem ieşi de aici fără promovarea acestor valori, ori noi nu întrupăm aceste valori, şi atunci nici nu le putem promova. Singura soluţie, cred eu, este o revoluţie etică în sânul comunităţii protestante, în care există sub raport teologic o structură pe care această revoluţie etică se poate edifica.

Din păcate, nu cred că oamenii trecuţi de 35 de ani se mai pot schimba. Poate sună cinic, dar pe aceştia, printre care mă număr şi eu, nu putem decât să-i îngropăm. Ori, eventual, să aşteptăm o minune de la Dumnezeu. Dumnezeu este liber să facă oricând minuni, dar nu cred că trebuie să contăm pe ele, pentru că Dumnezeu are tendinţa de a le produce când vrea El, şi nu ne dă nouă socoteală pentru aceasta.

De aceea, consider că singura soluţie consistentă este o una pe termen lung, şi aceasta constă în a investi în educaţie. Acest lucru se va realiza numai atunci când vom reuşi să formăm o nouă generaţie de lideri evanghelici, cu o nouă mentalitate, cu o nouă atitudine faţă de raportarea la spaţiul public. Ei vor trebui să priceapă că au nu doar responsabilitatea de a fi sfinţi în spaţiul privat, ci şi pe aceea de a avea o ofertă în spaţiul public, în plan economic, politic şi cultural.