Limbaj protestant vs. limbaj ortodox

Încerc prin textul de mai jos să răspund provocării lansate de amicul meu Dragoş Mîrşanu, doctorand ortodox la Universitatea din Leuven şi posesor al unui excelent blog, Discipulus Simplex.

Iată cum sună tema de studiu pe care mi-o propune domnia sa: „M-am gândit să vă rog, dacă doriţi şi aveţi timp, să scrieţi odată ceva şi despre diferenţele de limbaj care exista între ortodocşi şi protestanţi (eventual cum au apărut, de ce, si daca aceasta alteritate e arbitrară sau are vreo miză).

Primesc deci provocarea şi voi încerca să-i răspund cât pot de serios, chiar dacă într-un text fără pretenţii ştiinţifice. Fac asta nu pentru că aş avea prea mult timp liber, ci pentru că am avut din totdeauna un interes special pentru chestiuni de limbă şi terminologie, chiar dacă nu sunt filolog.

Pentru o abordare mai riguroasă sub raport academic, cel puţin cu privire la limbajul protestanţilor evanghelici, va trebui să aşteptaţi textul la care lucrează Marilena Blaj, în cadrul proiectului Omul evanghelic, ce va fi publicat în prima parte a anului 2009.

Mai întâi, este evident, pentru oricine cunoaşte cât de cât cele două tradiţii, că între ele există diferenţe accentuate în privinţa terminologiei religioase în general şi a celei teologice în particular. Încercăm să explorăm pentru început originea acestor diferenţe.

Sursele diferenţelor

1. Paradigma teologică. Cele două tradiţii despre care discutăm aici împărtăşesc paradigme teologice foarte diferite, ceea ce are un impact major asupra gândirii şi, implicit, a terminologiei folosite de cele două comunităţi. Paradigma teologică occidentală, de care ţine protestantismul, este influenţată în chip major de catolicism şi împărtăşeşte o viziune mai degrabă juridică asupra relaţiei dintre Dumnezeu şi umanitatea aflată sub blestemul păcatului adamic.

Pentru catolici şi protestanţi problema fundamentală la care trebuie să răspundă teologia se naşte din faptul că prin păcat – conceput ca încălcare a legii lui Dumnezeu – omul a ofensat sfinţenia lui Dumnezeu, jertfa înlocuitoare a lui Cristos fiind soluţia pentru satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu şi pentru rezolvarea vinovăţiei omului. De asemenea, păcatul a afectat în mod fundamental ontologia omului aflat în păcat, în concepţia unor teologi calvinişti vorbindu-se chiar despre „stricăciunea totală” (eng. total depravity) a fiinţei umane. Într-un asemenea context, este normal ca înţelegerea mântuirii să fie dominată de monergism („acţiune singulară”) – concepţia că regenerarea este rodul acţiunii singulare a Duhului Sfânt, fără nici o contribuţie din partea omului.

Paradigma teologică răsăriteană, de care ţine ortodoxia, pune accentul în mod preponderent pe dimensiunea ontologică şi relaţională a raporturilor între Creator şi creatura lui căzută. Astfel, prin păcat, omul s-a rupt de comuniunea cu Creatorul său şi ontologia lui (starea de fiinţă creată „după chipul lui Dumnezeu”) a fost afectată în mod radical, dar în niciun caz în mod total, de păcat. În această paradigmă teologică, singurul model soteriologic valid este sinergismul (lit. „lucrare împreună”) – concepţia potrivit căreia voinţa omului şi harul lui Dumnezeu colaborează în lucrarea de mântuire a omului.

În concluzie, vorba amicului Marius Cruceru, protestantul spune „sunt mântuit”, în vreme ce ortodoxul spune „mă mântui”.

2. Limba. Există, de asemenea, şi o relaţie inversă, dinspre limbă înspre mentalul care domină cele două tradiţii. Astfel, catolicismul, şi prin extensie protestantismul, sunt influenţate de tiparele limbii latine – o limbă mai degrabă inginerească, , managerială şi instituţională, fără a fi lipsită însă de valenţe filosofice şi teologice. Ortodoxia însă este influenţată în chip hotărâtor de tiparele limbii greceşti – limba filosofiei şi a nuanţelor teologice. Desigur, după convertirea slavilor la creştinismul bizantin, ortodoxia a intrat şi sub influenţa lingvistică slavonă, cu înclinaţia ei predilectă pentru mistică şi introspecţie.

Dacă vorbim despre protestantismul evanghelic, trebuie să adăugăm că, cel puţin ramura lui radicală, anabaptistă a stat sub semnul limbii germane, mai apropiată în spirit de limba greacă, în vreme ce în ultimele două-trei secole, spaţiul evanghelic este dominat în mod clar de limba engleză, mai apropiată în spirit de cea latină.

Desigur sunt conştient de natura riscată a acestor consideraţii generale, dar spaţiul nu-mi permite să adâncesc mai mult această analiză.

3. Raporturile cu modernitatea. Protestantismul s-a născut ca reacţie la degradarea tradiţiei catolice şi este, în principiu, o… tradiţie sceptică faşă de conceptul de „tradiţie”, atunci când nu este de-a dreptul antitradiţională (ca orice reacţie, protestantismul riscă să meargă uneori la extreme). Orientarea temporală a protestanţilor este una către prezent şi viitor. Aşa fiind, preocuparea centrală a lumii protestante este relevanţa culturală – adecvarea la ceea ce este actual, contemporan, modern – cu riscul implicit de a se lăsa condus de mode pasagere. Această opţiune are implicaţii directe în preferinţa dominantă a protestanţilor pentru actualizarea permanentă a limbajului religios şi teologic. Astfel, doar între protestanţi putem găsi traduceri parafrazate ale Bibliei, aşa cum este de exemplu versiunea Noul Testament pe înţelesul tuturor.

Spre deosebire de acesta, ortodoxia este o comunitate profund tradiţională, ci riscul implicit al paseismului, al înrădăcinării şi al orientării mai degrabă înspre trecut. Ca urmare a acestei opţiuni, ortodoxia are o preferinţă explicită pentru arhaisme (cu cât cuvintele sunt mai vechi, cu atât le apar ele ortodocşilor a fi mai „sfinte”. Acest lucru se poate vedea chiar şi în ultima traducere ortodoxă integrală a Bibliei în limba română, versiunea Bartolomeu Anania.

O comparaţie fugară între versiunea Cornilescu a Bibliei, preferată de protestanţii români, şi versiunea sinodală a Bibliei ortodoxe (ambele pot fi download-ate în format digital pe site-ul E-sword http://www.e-sword.net/) va fi suficientă pentru a vă convinge de legitimitatea acestei analize.

Din lipsă de spaţiu, mă voi opri aici cu analiza surselor pentru diferenţele de limbaj între protestanţi şi ortodocşi, deşi am putea adăuga şi alte elemente la această discuţie.

Exemple de diferenţe terminologice

Voi încerca să ilustrez consideraţiile de mai sus cu câteva exemple de diferenţe terminologice. Primul dintre ele este cel care l-a determinat pe domnul Mîrşanu să lanseze această provocare.

1. Ordinare vs. hirotonire. În tradiţia protestantă, consacrarea unei persoane (bărbat sau femeie) pentru slujirea eclesială se numeşte „ordinare”, de la latinescul ordinatio = trecerea într-un alt ordo, respectiv în casta preoţească. Termenul este preluat din tradiţia catolică unde accentul care pe aşezarea persoanei consacrate într-o anumită „ordine” a slujirii, prin conferirea unui har special, care schimbă ontologia acelei persoane. Termenul a fost preluat automat de către protestanţi, deşi schimbarea ontologiei celor consacraţi întru preoţie nu este acceptat de către protestanţi.

În ortodoxie, consacrarea unui cleric se numeşte „hirononire” sau, mai arhaic, „hirotonisire”, de la grecescul cheirotonia = ridicare sau întindere a mâinii. Acest act, prin care cel consacrat primeşte un har special prin mâinile episcopului, este considerat a fi una dintre cele şapte taine ale Bisericii. Modul în care teologii ortodocşi vorbesc despre hirotonie lasă impresia pregnantă că prin acest act sacramental ontologia celui hirotonit este cumva schimbată pentru totdeauna, făcând din acesta, într-un anume sens, parte a unui „regn” aparte. Este posibil ca această elaborare a teologiei ortodoxe a hirotoniei să fie o expresie a ceea ce George Florovsky numea „robia babiloneană a teologiei ortodoxe”, prin care el desemna influenţa scolasticii catolice asupra teologiei ortodoxe după Sinodul panortodox de la Iaşi, din 1642

Pentru ortodocşi, ca şi pentru catolici, fără preoţie sacramentală nu există Biserică.

2. Pastor vs. preot. Denumirea curentă pentru clerici este şi ea diferită în cele două tradiţii. Protestanţii îi numesc pe clerici în mod generic „pastori” (denumiţi uneori şi „păstori”). Rădăcina acestui termen este metafora biblică a poporului lui Dumnezeu văzut ca o turmă, aflată în grija lui Dumnezeu, văzut ca Păstor suprem. Accentul în această opţiune terminologică este pe funcţia pastorală – grija pentru nevoile spirituale ale „turmei”, care, în viziunea protestantă, este responsabilitatea principală a clericilor.

Ortodocşii (ca şi catolicii) îi numesc pe clerici cu termenul generic de preoţi (sacerdoţi), accentul aici căzând pe responsabilitatea lor sacramentală de a aduce lui Dumnezeu jertfa închinării (euharistia constituind forma supremă a acestei jertfe).

3. Adunare vs. biserică. Deşi cei mai mulţi protestanţi români, cu excepţia creştinilor după Evanghelie şi a „tudoriştilor” (Biserica Evanghelică Română), folosesc termenul „biserică” pentru a desemna poporul lui Dumnezeu adunat la închinare, sensul în care este el utilizat este mai apropiat de cel de „adunare” utilizat de alţi evanghelici, decât de sensul cuvântului „biserică” în tradiţia ortodoxă. De obicei, atunci când îl utilizează, protestanţii se referă la o anume congregaţie/biserică locală şi doar incidental, mai ales în scrieri teologice cu sensul de Biserică universală.

Pentru ortodocşi, cuvântul „biserică”, cel puţin în înţelesul lui comun se referă mai degrabă la clădirea consacrată special în scop sacramental şi abia mai apoi adunarea credincioşilor la închinare (liturghie). Acest al doilea sens al termenului (care corespunde termenului ekklesia în greaca Noului Testament) este utilizat de fapt foarte, foarte rar de ortodocşi. Cel mai apropiat sens al acestui termen, aşa cum este el folosit în tradiţia ortodoxă, de înţelesul pe care îl are el în Noul Testament este cel de „trup mistic al lui Isus Cristos”, utilizat cu sensul de Biserică universală.

Am putea oferi şi alte exemple de deosebiri terminologice, dar considerăm că cele oferite sunt relevante pentru ceea ce am încercat să dovedim.

Consideraţii finale

1. Diferenţe istorice. Istoria celor două tradiţii în România este foarte diferită. Românii au devenit ortodocşi undeva în secolele al şaptelea şi al optulea, în timpul stăpânirii bulgare. Ortodoxia reprezintă în prezent circa 86% din populaţia României, conform ultimului recensământ, cu toate că numărul ortodocşilor activi în bisericile lor este mult mai mic. Această majoritate îi face adesea pe ortodocşii români să manifeste un spirit arogant, autosuficient şi triumfalist. Tradiţia ortodoxă a avut totuşi un rol incontestabil în formarea spiritualităţii româneşti. Cu acesta însă a apărut şi riscul filetismului, arhierezia care bântuie cu regularitate şi consistenţă spaţiile dominate de ortodoxie. Nicăieri n-a fost acest risc mai evident ca în criminala ideologie legionară, care a reuşit să captiveze în anii ’40 minţile unor dintre cei mai străluciţi tineri români.

Protestantismul a intrat în teritoriile româneşti foarte devreme după Reformă (deja în 1540, la 23 de ani de la începuturile Reformei protestante, bisericile catolice ale germanilor din Braşov trecuseră la luteranism). Cu toate acestea, şi în ciuda unor succese minore în eforturile lor misionare între români, Reforma a fost reprezentată până nu demult mai ales în populaţia de limbă germană şi maghiară din România.

Abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu apariţia baptiştilor în Transilvania şi apoi la Bucureşti, protestantismul, în forma lui evanghelică a început să de răspândească între vorbitorii de limbă română, reprezentând în prezent circa 2-3% din populaţie. Acest procent este în creştere constantă, mai ales din pricina dinamicii numerice a comunităţilor penticostale.

2. Dinamica teologică. Atunci când discutăm despre dezvoltarea teologiei academice, a cărei influenţe în modelarea terminologiei specifice este incontestabilă, distanţa istorică dintre cele două tradiţii nu este atât de mare, dar ea rămâne totuşi importantă. Astfel, putem spune, cu oarecare optimism, că în România se face teologie ortodoxă academică de circa o sută de ani. Această istorie face ca terminologia religioasă şi teologică ortodoxă să fie destul de stabilă, chiar dacă ea continuă să fie dominată uneori de un conservatorism cu iz de mucegai. Provocările venite din partea unor grupuri de  intelectuali fără o afiliere instituţională cu Biserica (cum este grupul de la Editura Polirom care lucrează la Proiectul Septuaginta) ar putea avea o influenţă în crearea unei noi emulaţii pentru înnoirea dinamicii teologice în ortodoxia românească.

Evanghelicii, în cele mai optimiste estimări, au început să facă asta acum circa cincizeci de ani, dar, din pricina persecuţiei la care a fost supusă de majoritatea ortodoxă de la începuturile acestei tradiţii în România şi apoi de regimul comunist, dezvoltarea teologiei evanghelice româneşti a avut loc mai ales după căderea comunismului, odată cu formarea, mai ales în şcolile teologice din Vest, a unei noi generaţii de teologi evanghelici.

Aşa fiind, evanghelicii ce află abia la începutul eforturilor lor de definire a unei terminologii teologice adecvate, fără de care formularea unei teologii româneşti este imposibilă. De fapt, clarificarea terminologică este fundamentală pentru viitorul teologiei evanghelice în România. Preferabil ar fi ca această clarificare terminologică să se facă nu numai pe linia rădăcinilor occidentale ale tradiţiei evanghelice, ci şi dialog cu tradiţia ortodoxă care domină cultura românească. Există însă şi voci radicale, care se pronunţă pentru o dezvoltare în contrast şi polemică cu ortodoxia (adesea ca răspuns la atitudinea preponderent agresivă a ortodocşilor faţă de evanghelici). După părerea mea, o asemenea evoluţie ar fi catastrofală atât pentru ortodocşi, cât şi, mai ales, pentru evanghelici.

3. Criza ecumenismului. După părerea mea, în ciuda unor succese modeste, ultimele decenii au fost martore ale unui regres al mişcării ecumenice. Dominaţia liberală asupra Consiliului Mondial al Bisericilor şi lipsa de consistenţă teologică a acestui efort ecumenic este responsabil în mare măsură de acest regres. La acesta trebuie să adăugăm o resurgenţă a fundamentalismului, atât în spaţiul ortodox, cât şi în cel evanghelic.

O asemene situaţie nu poate fi propice pentru un dialog teologic coerent între cele două tradiţii, cu impact negativ şi asupra evoluţiei limbajului teologic, dar cei care au convingeri ferme în aceste chestiuni, îşi vor continua eforturile, spre îmbogăţirea spirituală a ambelor tradiţii. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Author: DanutM

Anglican theologian. Former Director for Faith and Development Middle East and Eastern Europe Region of World Vision International

27 thoughts on “Limbaj protestant vs. limbaj ortodox”

  1. Stimate dle Manastireanu,
    Va raman indatorat pentru raspunsul prompt. El nu este numai informativ, ci si o buna invitatie la meditatie.
    Cu privire la preferinta explicita pebtru arhaisme la ortodocsii romani, la care faceati referire, si proiectele neafiliate gen LXX de la Polirom, as dori sa mentionez a few current developpments.
    Dupa cum stiti, colectia academica de traduceri din texte crestine vechi (patristice si nu numai) de la aceeasi Polirom, “Traditia crestina”, a prins unele radacini (pana acum 6 volume). Dintre autori, Epifanie poate fi remarcat ca singurul sfant ortodox inclus pana acum. Poate ca va amintiti ca am scris studiul introductiv. In revista facultatilor de teologie ortodoxa din Romania (Studii Teologice, Bucuresti, nr. 1/2008), a aparut un articol-recenzie care ia in dezbatere in principal doua provocari ale traducatoarei Oana Coman, privind inlocuirea a doi termeni “traditionali”: “Sprijinitorul” in loc de “Mangaietorul” pt. Parakletos si “imagine” in loc de “chip” pentru eikon. Textul-recenzie, lung de 23 de pagini, are merite si mai ales scaderi. In calitate de contributori la volum, eu si dl Adrian Muraru, inrijitor al editiei, am predat Replici l redactia ST. Sunt convins ca, odata aparute (speram nr. 3/2008), va va interesa sa observati in ce masura acest dialog teologic e un pas inainte in discutia intre tendintele arhaizainte si cele ce vizeaza actualizarea limbajului.

    Like

  2. Multumim pt efort. E folositor pt mine. Sper sa duca la o mai buna intelegere a “celorlalti” si mai ales la relatii mai fratesti intre evanghelicii romani si ortodocsi. Ba chiar la o colaborare! Doamne ce imposibil pare!
    Cred ca ati omis ‘capitole” semnificative dar e dreptul dvs. sa decideti ce credeti ca trebuie comparat pt moment.
    Dumnezeu sa va rasplateasca!

    Like

  3. Multumesc frumos, domnule Mîrsanu. Multe ar mai fi fost de spus, dar şi aşa am depăşit cu mult spaţiul. Generaţiile astea noi obosesc dupa ce citesc un ecran de text 🙂

    Like

  4. Pt DM: Capitole de comparatie?
    -In primul rind in ortotodoxie exista obiecte sfinte (termenul de obiect nu-i potrivit) si de-aici o intreaga terminologie straina protestantilor/evanghelicilor. Probabil imposibil de comparat, lipsind corespondentul…De fapt capacitatea preotului de-a “sfinti” obiecte materiale e straina ea insasi (poate cu o singura exceptie) protestantismului.
    -Evanghelicii sunt ei insisi impartiti; de-aici dificultatea compararii. Totusi, in soteriologie se vorbeste accentuat despre nasterea din nou (evident prezenta si-n ortodoxie) dar in protestantism (mai ales evanghelic) acest termnen e legat de mintuire fie ca e un proces sau un moment. Cumva Duhul Sfint vine in fiintsa omului (desi parerile-s impartite printre evanghelici). Iar mintuirea aduce cu sine o mare preocupare pt sigurantsa acesteia (un alt termen comun printre evanghelici).
    – Fiind vorba doar de diferentele de limbaj si de sorgintea acestora probabil ca subiecte legate de Fecioara Maria si Sfinti, sau moaste, etc. nu faceau obiectul analizei; totusi, ele genereaza terminologie si preocupari complet distincte in Ortodoxism versus Protestantism.
    Evident, din pacate, aceste subiecte pot da nastere la polemici, reactii, contrareactii nefolositare. De-aceea nu critic si nici nu pretind sa se pronuntse cineva vis. a vis de ele. Dar ele exista, daca tot e vorba de comparatii… Doamne milueste-ne pe toti!

    Like

  5. Textul meu discuta diferentele terminologice, si doar incidental pe cale de teologie. Chiar si asa unii au inceput deja sa arunce cu laturi (la ei pe blog, ca la mine nu e voie 🙂 )
    De asemenea, acesta nu este un text academic, ci unul mai degraba jurnalistic. Eu nu sunt filolog si de aceea am doar pareri, mai mult sau putin informate in domeniu, dar fara pretentii stiintifice.
    In final, desi am un doctorat in teologie, nu ma consider teolog, in sensul academic al cuvintului. Am mai explicat de ce si nu vreau sa ma repet.

    Like

  6. Ortodoxia, protestantismul (baptist, penticostal, metodist, anglican, puritan, lutheran, romano-catolic, greco-catolic)….
    – toate au fost, sunt si vor ramanea sisteme …
    Biserica Domnului e una !

    De spuneti ca: “Generaţiile astea noi obosesc dupa ce citesc un ecran de text ? ”

    Multumim mult pt. efortul dvs. DanutM !

    Like

  7. Vă mulţumesc şi eu pentru acest articol. Îmi va fi util în discuţiile cu ortodocşii. Vă încurajez să continuaţi prin a scrie articole de acest gen şi să creaţi o serie de articole utile, constructive dialogului dintre cele două tradiţii.

    Like

  8. Cu placere. Desigur, este un text mai degrabă jurnalistic. Chestiunea necesită o tratare mai serioasă, dar eu nu sunt filolog, ci teolog.
    Citiţi şi textul pe aceeaşi temă al lui Emanuel Conţac, semnalat în comentariul de mai sus.

    Like

  9. D-le Manastireanu,eu m-am legat de ortodocsi ci nu de credinta ortodoxa ca sa nu ma intelegeti gresti.
    Si daca dvs.nu ve legati de credinta mea care stiu ca este foarte buna inaintea Lui Dumnezeu si v vedeati de treaba casnica nu as fi avut nimic de impartit cu dvs,asa ca…

    Like

    1. Stimate domn, este dreptul dvs sa va “legati” de cine doriti – de ortodocsi, de catolici, de protestanti de atei etc – dar nu mine pe blog. Atit si nimic mai mult.

      Like

  10. Buna ziua! Imi place foarte mult obiectivismul dumneavoastra si sincer, il consider constructiv. Ce bine ar fi daca intr-o zi, in loc ca ortodocsii sa se dea cap in cap cu protestantii si restul credintelor “nedrepte”, sa stam cu totii in rugaciune si sa ascultam glasul Domnului in loc de orgolii separatiste

    Like

  11. Incerc sa fac si eu ce pot. Este si asa prea intunecat orizontul relatiilor interconfesionale in Romania, si din pacate lucrurile au involuat in ultimele doua decenii.
    Poate ca este nevoie ca cei care au trait istoria trista a ultimului veac sa plece, pentru ca normalitatea sa devina posibila. Mai avem insa pina acolo.
    Si, iarasi din pacate, se pare ca nationalismul si sectarismul face pui si in generatiile tinere, fie ca este vorba de ortodocsi, catolici sau protestanti.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s