Orthodoxie vs ortodoxie – 5 – Difuzoarele si postmodernitatea

În plus, am observat cu stupoare, tot mai mulţi preoţi au luat iniţiativa de a instala în afara bisericilor staţii de amplificare, obligându-te astfel să le asculţi slujbele şi cântările direct de la birou (în cel mai nobil caz). Unde s-a mai pomenit aşa ceva? Liturghia devenită bâlci la drumul mare, spectacol pentru toată lumea! Atunci prin ce se mai deosebeşte lăcaşul sacru, de cult, care este biserica, de spaţiul profan?

Prin practica respectivă… nu numai ca se încalcă libertatea inşilor care nu sunt ortodocşi sau nici măcar creştini, dar se profanează Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu. E ca şi cum sfânta liturghie ar fi aruncată peste gard, în urechile oricui. În acest caz, de anulare a graniţei fireşti dintre sacru şi profan, nu înţeleg de ce trebuie să ne mai deplasăm noi până la Dumnezeu, dacă Dumnezeu tot intră singur pe uşă ori pe fereastră? (p. 24)

* * *

Orice am crede despre ceea ce afirmă domnul Bădiliţă mai sus, problema agresivităţii religiosului nu este una nouă şi în nici un caz nu se reduce la spaţiul ortodox. Avem şi noi, evanghelicii, agresivităţile noastre, de la difuzoare stridente, la prozelitismele cele mai evidente. Noroc cu postmodernitatea care vine peste noi. În contextul ei, nimeni nu va putea urla Evanghelia şi nici nu va mai putea izbi cu pumnul în masă pentru a impune altora valorile sale creştine. Va trebui să învăţăm a reveni la smerenia primului secol creştin, când Evanghelia era şoptită la urechi, sporovăită prin pieţe şi pecetluită în circuri, cu sângele martirilor.