Omul cu trei jumatati sau de ce are Gilberto Gil gheare

Gilberto Gil – Ministrul culturii în Brazilia

Am fost cu ceva vreme în urmă la o conferinţă interesantă. Se poate vedea în întregime pe youtube.com (căutaţi ‘Gil’ AICI – conferinţa are 11 părţi). M-am bucurat să-l văd în carne şi oase pe unul din muzicienii mei preferaţi. De ce îmi place Gilberto Gil e mai complicat de povestit. Am început să-l ascult aproape ca o curiozitate lingvistică, pentru şocanta şi superba limbă portugheză (sau mai corect ‘braziliană’). Mai tîrziu, muzica sa a devenit o sursă de bucurie simplă, tropicală, o ungere a sufletului între muzici mai ‘serioase’, gen Bruckner şi Yes.

S-a născut în Salvador, oraş tropical în nordul Braziliei, dar a copilărit ‘la ţară’ (ce înseamnă asta pentru un mic amazonian nu putem decît să ne imaginăm). A început să cînte bossa nova, a cîntat tot ce i-a venit la gură şi cînd a terminat de trecut prin cam toate stilurile vremii sale, a început să le amestece – pînă în ziua de azi cîntă o ‘muzică‑cocktail’. A fost protestatar, a fost băgat în puşcărie, a fost dat afară din ţară cu totul. S-a întors acasă, a cîntat din nou, a scris cîntece pentru alţi muzicieni, a luat premii Grammy. Acum, bătrîn dar şic, este cel mai cool ministru al culturii din toate ţările.

Ministerul lui dă bani la indieni şi alţi săraci brazilieni, le dă computere şi le pune la dispoziţie conecţii broad-band. Aceste ‘hot spots’ de creativitate sînt conectate între ele şi cu lumea. Rezultatul este un tip de creaţie artistică nouă, direct de la talpa ţării (şi Brazilia are talpa mare…). Gil recunoaşte necesitatea copyright-ului, dar îi place mai mult copyleft-ul (care guvernează comunitatea software open source). Din acest motiv şi-a făcut canal gratuit pe youtube, pe care îşi publică muzica nouă. Este atît de popular şi iubit de brazilieni încît nu umblă cu securişti după el cînd e acasă, în oraşul Brasilia. Şi continuă să cînte.

Gilberto Gil este pe jumătate negru, pe jumătate inca, pe jumătate jaguar.

Are gheare pentru că cîntă la chitară. Nu degeaba corzile ‘se atacă’…

Este pe jumătate alb, pe jumătate ‘pardo’, pe jumătate african.

Are gheare pentru că scoate ochii, pentru că zgîrie, pentru că se ţine atît de tare, încît nici ochelarii nu-i stau pe nas.

Este pe jumătate om de cultură, pe jumătate ţăran de junglă, pe jumătate monument naţional.

Are gheare pentru că ghearele cresc natural în Amazonia şi sînt utile cînd explici ceva cuiva.

Gilberto Gil este pe jumătate politician, pe jumătate revoluţionar, pe jumătate predicator.

Are gheare pentru că e carismatic şi îşi permite.

Cam atît despre acest personaj. Simţiţi-vă liberi (vorba americanilor) să fiţi curioşi despre el, să căutaţi muzica lui. Îi veţi găsi numele alături de altele precum Caetano Veloso, Joao Gilberto şi alţii, mai ales pe coperţi de discuri. Perseveraţi… Cine ştie ce comori veţi descoperi. Muzica braziliană nu este a mea, nici a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul veacului (adică pînă în 2012…)

(Autorul acestui articol preferă să rămână anonim.)