Sînt în nordul Laosului, aproape de Myanmar. Am aterizat în Luang Prabang. Viza a mers repede: 31 de dolari. Drumurile sînt puţine şi tare-tare proaste: aproape patru ore de condus pentru 174 de kilometri. Excesul de adrenalină, dat de multiplele oportunităţi de a sfîrşi glorios pe post de afiş pentru TIR-uri, a făcut ca timpul să treacă în mod interesant.
Ţara este foarte frumoasă, măricică şi slab populată, undeva sub şapte milioane de locuitori. Cu excepţia capitalei, sînt oraşe mici – sub 50.000 de locuitori – şi multe sate, departe unul de celălalt şi locuite în medie cam de 60-80 de familii. O mare parte dintre sate nu au curent electric, iar cîştigul pe familie este sub 80 de dolari pe lună. Mai mult de jumătate din populaţia rurală trăieşte cu mai puţin de 40 de dolari pe lună. Mă simt ca şi cum m-aş fi întors în Valea Jiului din anii ’80, cu telefoane mobile şi climă tropicală. Dacă Volkswagen-ul continuă să ne ajute şi dacă-l mai avem şi pe Dragnea, ales cu o majoritate jenantă pînă şi pentru comuniştii din zonă, în cîteva zeci de ani avem şansa să ajungem ca Laosul şi Cambodgia.
Securiştii sînt peste tot. Budele sînt un lux. Primesc şi semnez rapid regulile de cazare de la comisriatul de poliţie. Aşa scrie: comisriatul. Prima regulă:
1. Turiştii trebuie către tine datorează cazarea la 24,00 (mijlocul noptni)
Persona 