Ioan T Morar – Sarbatoarea Corturilor

Citesc cu asiduitate, enorma placere, si deosebit interes ultima carte a domnului Ioan T Morar, Sarbatoarea corturilor. (Am fost nevoit sa merg mai incet, deoarece nevasta mea a reusit sa devoreze prima cartea, asa cum se intimpla de obicei la noi in familie).

Am citeva motive speciale pentru care subiectul acesta ma intereseaza in cel mai inalt grad:

1. Am in familie (sau mai degraba am avut, caci a plecat deja la cele vesnice) o matusa care a facut parte din ‘miscarea trezitilor’, condusa de Jan Gligor, despre care vorbeste aceasta carte. Matusa mea, pe numele ei Lidia Ababei, a facut din aceasta pricina zece ani de puscarie psihiatrica – pe motiv de delir religios, o veritabila crima in comunism – intr-o clinica de trista amintire (si inca neexplorata ca fapt istoric, probabil pentruca medicii criminali care au condus-o sunt inca in viata, si probabil cu functii mari in sistem) in orasul numit cindva Dr Petru Groza (ce potrivire de nume si ce ironie macabra!). Arestarea a avut loc dupa ce matusa mea a fost excomunicata din biserica baptista in care se inchina, la presiunea Securitatii comuniste si cu larga cooperare a pastorului de atunci al bisericii, Radu Cruceru, un colaborator al acestei institutii opresive, care a avut el insusi un sfirsit tragic, din cite se pare dupa ce a incercat sa rupa legatura cu aceasta (in dosarele mele de urmarire de la Securitate, publicate pe acest blog – vezi categoria File I-1065 – apar multe dintre notele informative scrise de el). In urma tratamentelor inumane aplicate, matusa mea nu a mai fost niciodata un om normal. In cele din urma a emigrat in Statele Unite (am vizitat-o in timpul primei mele calatorii in aceasta tara, in 1991, in Portland, Or.) si a murit prematur in urma cu mai multi ani, posibil si din pricina efectelor nocive ale acelor tratamente.
2. In virtutea acestei legaturi de familie, si a relatiilor apropiate intre membrii comunitatii evanghelice, din care fac parte, am cunoscut, de asemenea destul de indeaproape, pe mai multi membri ai grupului ‘trezitilor’ din Iasi. Cu una dintre acestea, doamna Lili Anton, profesor la Agronomie, ne-am inchinat o vreme in aceeasi biserica, dupa 1989. Am observat atunci ca dupa persecutiile la care au fost supusi in anii ’70, membrii grupului vorbeau foarte rar si cu precautie despre implicarile lor in acea miscare. In fapt ‘s-au dat cu totii la fund’, ca sa zic asa, preferind activitatile spirituale conspirative, implicarilor oficiale. Cu totii insa au continuat sa fie mentori pentru cei interesati de formare spirituala. Si, din fericire, chiar daca vadeau mai departe anumite inclinatii dogmatice sau spirituale stranii, specifice acelei miscari, in cea mai mare parte s-au pastrat cu totii pe linia ortodoxiei evanghelice.
3. Dupa o intilnire providentiala, despre care voi vorbi mai tirziu, a povestit in mai multe rinduri cu autorul cartii despre aceasta miscare si despre planurile lui de a scrie o pseudo-fictiune pe aceasta tema. Am incercat chiar, din pacate fara succes, asa cum n-a avut nici el in incercarile lui, sa-i conving pe unii dintre cei care au cunoscut miscarea miscarea dinauntru, sa povesteasca cu el despre experienta lor acolo. Teama si suspiciunile lor funciare i-am impiedicat sa faca asta. In acest punct trebuie sa recunoastem ca noi, cei care am trait mai mult de jumatate din viata sub comunism pastram inca inclinatii paranoice, si vedem inca mai peste tot pericole, informtori si securisti.
4. Nu am fost prea surprins sa aflu ca unii dinte cei care au cunoscut miscarea trezitilor din perioada ei aradeana au reactionat negativ la vestea nasterii acestui proiect. Si ei, probabil, tot din pricini de paranoia. Nu-i asa, domnule Doru Radu? Sper totusi ca acestia isi vor depasi blocajele, irationale, vor citi cartea, si se vor convinge ca scopul autorului nu a fost nicideum batjocura, ci ca acesta a facut de fapt un serviciu comunitatii evanghelice, fiind chiar, as spune eu, extrem de tolerant cu unele dintre nazbitiile si smintelile teologice care au caracterizat miscarea despre care vorbim aici. Domnul Morar este insa scriitor, nu teolog, si isi poate permite acest lux. Eu unul, nu prea.
5. Asa cum scriam in alte locuri, dupa cartea lui Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie, si cartea lui Vasile Ernu, Sectantii, aceasta este a treia carte din literatura romana recenta (sau poate dintotdeauna) a carei actiune se desfasoara in mediul evanghelic, care a fost cel mai adesea ignorat, ca fiind virtualmente inexistent, si tratat, cel putin pina acum, ca un veritabil paria de spatiul cultural romanesc, pretins foarte tolerant. Interesant este ca toate cele trei carti au aparut la Polirom (felicitari pentru curaj editurii iesene! sper sa si cistige ceva bani de pe urma acestui pariu, caci n-au facut-o doar de amorul artei). De asemenea, mi se pare relevant ca, desi scriu din afara spatiului confesional evanghelic, toti cei trei autori au legaturi de un fel sau de altul cu acest mediu, ceea ce le permite sa scrie cu competenta, credibilitate si simpatie, chiar daca nu toate cele descrise in cartile lor sunt neparat vrednice de admiratie.

Socotiti cele citeva observatii de mai sus ca pe o pregustare. Voi reveni, mai intii cu ceva observatii sprintare, de pe parcursul cartii, si apoi  cu o recenzie, care sper sa fie vrednica a fi publicata de o revista serioasa, de preferinta de la Iasi. Pina atunci, ‘sa auzim numai de bine’, vorba domnului Neculai Constantin Munteanu.

* * *

Ioan T Morar, alias Biju, pentru prietenii apropiati

Cine nu-l cunoaste la noi pe domnul Ioan T Morar? Macar de la aparitiile lui televizate si pe scena cu grupul Divertis, din care a facut parte o vreme, din textele lui taioase din revista Catavencu sau din cele citeva volume de poezie, si mai nou de proza, publicate de acest autor.

Nu voi uita niciodata prima noastra intilnire. Calatoream intr-o seara cu avionul de la Otopeni la Iasi. In sala de zbor am observat ca se afla si domnul Morar. Sfios fiind de felul meu, n-am indraznit sa-i vorbesc. Cind insa am ajuns la scara avionului, el s-a apropiat de mine si mi-a spus: ‘Sunteti domnul Danul Manastireanu, nu-i asa?’ Si, sugubat, a adaugat: ‘Va cunosc de pe blog.’ (Iata ca sunt si blogurile bune la ceva.) De atunci am ramas in contact, ba ne-am si reintilnit de citeva ori, ocazii cu care am povestit si despre poiectul cartii de fata, de care ma bucur ca de o nastere in familie.)