Nota: Public acest text cu permisiunea amabila a prietenului meu Francisc Visky, fiul mai mare al parintelui Ferenc Visky.
…suferim cu adevarat împreună
cu El, ca să fim şi proslăviţi
împreună cu El.
Romani 8:17
Provocările începutului de mileniu trei aduc Biserica şi pe membrii săi pe un tărâm în care există o presiune care cere redefinirea obiectivelor sale. Cât de obiectivă este această cerinţă din partea societăţii şi unde este trasată linia de demarcaţie, dacă există vreuna, între alteritatea ei şi activismul socio-politic în care ea este împinsă este o altă problemă.
Din perspectiva biblică termenul “Biserică” are o semnificaţie bogată şi în esenţă exprimă mulţimea celor aleşi în Christos pentru eternitate şi reprezintă comunitatea celor care Îl aşteaptă.
Cele mai dese referiri care exprimă “mulţimea celor aleşi” sunt: Biserica (Eclesia) şi Comunitate sau Adunare, ce-i drept, “confesionalizate” pe parcursul istoriei.
Primul termen fiind folosit mai cu seamă de bisericile tradiţionale, istorice, pe când cel de al doilea este preferat de comunităţile neoprotestante.
În acest context, termenul “misiune” reprezintă o însărcinare sau menire (datorie, rol) pentru a îndeplini o anumită lucrare.
În contrast, termenul “manifest” reprezintă o declaraţie cu caracter program prin care este făcută cunoscută o anumită intenţie (cnf. Dex.).
În fine prin “mesaj” înţelegem ştirea, nouatea şi conţinutul veştii transmise, în scris sau oral.
Cu termenii clarificaţi, să vedem care sunt provocările induse de “dinafară” de evoluţia socio-economico-culturală în care Biserica, poporul ales al lui Dumnezeu, este chemată să existe, fiind “expusă” schimbărilor.
O provocare majoră o reprezintă raportul faţă de “autoritatea conducătoare” a cetăţii, “Cezarul”. Isus sfătuieşte poporul: “daţi Cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu”.
Se pare că biserica a început să dea prea mare atenţie politicului, adică Cezarului, (probabil din prea mare dependenţă de el). Dumnezeu posedând totul, ce ar mai putea membrii ei să-i mai dea!? Probabil, neglijare…
Pierderea aparentă de influenţă spirituală, este o altă provocare importantă pentru biserică. Ea manifestă o dorinţă de a se integra politic sau cel puţin, doreşte să influenţeze politicul, însă teocraţia nu se realizează prin modele democratice, iar rezultatul acestei implicări, dincolo de previzibilitatea consecinţelor, este secularizarea ei.
Creştinul, la rândul său este provocat de întrebarea: să facă sau nu politică!? Dar el, prin simpla sa prezenţă este factor politic! Prin faptul că reprezintă şi arată către o altă lume, aceasta este esenţa misiunii lui!
El, creştinul, nu se adaptează (fiind un adaptat deja!) ci reprezintă un factor de schimbare, nu prin manifest, ci prin misiune, exemplificând prin propria-i viaţă mesajul evanghelic! Creştinul nu se manifestă, iar dacă o face, o face din mândrie. Dar dacă misiunea lui devine manifest atunci el a pierdut tocmai mesajul. În loc să pună în aplicare însărcinarea universală cu care a fost înzestrat vine doar cu o declaraţie program, anulând mesajul evanghelic catolic (în sens de universal).
Şi un ultim gând, important. Biserica nu poate evita suferinţa, aşa cum nu o poate face nici poporul ales care suferă împreună cu ea. Suferinţa provine din faptul că mesajul ei nu este înţeles şi primit şi că locul ei nu este în această lume.
Bunăstarea generală, fără de suferinţă, promovată de politicienii cetăţii nu poate fi obiectivul creştinului, pentru că el ştie că la împlinirea vremurilor aşteptarea lui va fi răsplătită cu o bucurie care întrece orice pricepere.
Francisc VISKY, Arad, 19 martie 2016
P.S. Am scris aceste rânduri din dorinţa de a înţelege atitudinea, din ce în ce mai accentuată a bisericii, a creştinilor, de a împinge în anacronic aşteptarea… maranatha…
Persona 